Luna logodnei se scursese: i se numărau chiar ultimele ceasuri. Ziua care se apropia — ziua nunții — nu mai putea fi amânată; și toate pregătirile pentru sosirea ei erau gata. Eu, cel puțin, nu mai aveam nimic de făcut: cuferele mele stăteau acolo, făcute, încuiate, legate cu frânghii, înșirate de-a lungul peretelui odăiței mele; mâine pe vremea asta aveau să fie departe pe drumul Londrei; și tot așa și eu (D.V.) — sau mai curând nu eu, ci o anume Jane Rochester, o persoană pe care încă n-o cunoșteam. Nu mai rămâneau de bătut în cuie decât cartonașele cu adresa: zăceau în sertar, patru pătrățele mici. Domnul Rochester scrisese el însuși pe fiecare, adresa: „Doamna Rochester, Hotelul ——, Londra”; nu mă puteam îndupleca să le prind, nici să pun pe altcineva să le prindă. Doamna Rochester! Nu exista: avea să se nască abia a doua zi, cândva după ora opt dimineața; și voiam să aștept să mă încredințez că venise pe lume vie, înainte de a-i trece în stăpânire toate acele bunuri. Era destul că în dulapul de colo, din fața măsuței mele de toaletă, niște veșminte despre care se spunea că sunt ale ei îmi alungaseră rochia neagră de stofă de la Lowood și pălăria de paie: căci nu mie îmi aparținea straiul acela de nuntă, rochia de culoarea perlei, vălul vaporos atârnând de geamantanul uzurpat. Închisei dulapul ca să ascund veșmintele ciudate, ca de stafie, dinăuntrul lui, care la ceasul acela al serii — ora nouă — răspândeau, nu încape îndoială, o licărire cât se poate de fantomatică prin umbra odăii mele.
— Te las singur, vis alb, zisei. Am fierbințeală: aud vântul bătând: o să ies afară să-l simt.
Nu numai zorul pregătirilor mă înfierbânta; nu numai așteptarea marii schimbări — a vieții noi care avea să înceapă a doua zi: amândouă aceste împrejurări își aveau, desigur, partea lor în starea aceea neliniștită și agitată care mă mâna afară, la ora aceea târzie, prin parcul ce se întuneca; dar o a treia pricină îmi stăpânea mintea mai mult decât ele.
Un gând ciudat și neliniștitor îmi stăruia în cuget. Ceva ce nu puteam înțelege și de care nimeni afară de mine nu avea știință se petrecuse cu o noapte înainte. Domnul Rochester lipsise de acasă în noaptea aceea și încă nu se întorsese: niște treburi îl chemaseră la o mică moșie de două-trei ferme pe care o avea la treizeci de mile depărtare — treburi pe care trebuia să le rânduiască el însuși, înainte de plecarea plănuită din Anglia. Îi așteptam întoarcerea ca să lepăd această povară de pe suflet și să-i cer dezlegarea tainei ce mă neliniștea. Așteaptă până ce va veni, cititorule, și în clipa când îi voi împărtăși secretul, vei lua și tu parte la acea destăinuire.
Mă îndreptai spre livadă, mânată într-acolo de vântul care bătuse toată ziua tare și neîntrerupt dinspre sud, fără să aducă, totuși, vreo picătură de ploaie. În loc să se domolească la căderea nopții, părea că se-ntețește și urlă din ce în ce mai tare; copacii se aplecau mereu în aceeași parte, și-abia o dată la un ceas dacă-și mai îndreptau crăcile, atât de puternic și nedomolit era vântul ce le apleca înspre nord capetele rămuroase. Nori grei se alungau fără contenire de la o margine la alta a zării și niciun petic de cer albastru nu se-arătase în ziua aceea de iulie.
Nu fără o anume plăcere sălbatică alergam înaintea vântului, încredințându-mi tulburarea minții nemărginitului șuvoi de aer ce tuna prin văzduh. Coborând pe aleea cu lauri, mă pomenii în fața rămășițelor castanului; se înălța acolo negru și despicat: trunchiul, crăpat prin mijloc, se căsca înfiorător. Cele două jumătăți nu se desprinseseră una de alta, căci temelia trainică și rădăcinile puternice le țineau încă unite jos; dar viața lor comună era nimicită — seva nu mai putea curge: crengile lor mari, de o parte și de alta, erau moarte, și furtunile iernii următoare aveau să doboare sigur la pământ una dintre ele, sau pe amândouă; deocamdată însă se putea spune că alcătuiau un singur copac — o ruină, dar o ruină întreagă.
— Bine ați făcut că v-ați ținut strâns unul de altul, zisei eu, ca și cum cioturile acelea monstruoase ar fi fost ființe vii și m-ar fi putut auzi. Cred că, așa vătămate, carbonizate și pârlite cum arătați, mai trebuie să fie în voi un pic de simțire a vieții, care se ridică din unirea aceea de la rădăcinile credincioase și cinstite: n-o să mai aveți niciodată frunze verzi, niciodată n-o să mai vedeți păsări făcându-și cuiburi și cântându-și idilele prin ramurile voastre; vremea plăcerii și a iubirii s-a sfârșit pentru voi: dar nu sunteți părăsiți: fiecare dintre voi are un tovarăș care să-l compătimească în prăbușirea lui.
Pe când îi priveam, luna se arătă o clipă în bucata de cer care le umplea despicătura; discul ei era roșu ca sângele și pe jumătate acoperit; păru că-mi aruncă o privire rătăcită, posomorâtă, și se îngropă iarăși îndată în troienele adânci de nori. Vântul se potoli o clipă în jurul Thornfieldului; dar departe, peste păduri și ape, se revărsa un vaiet sălbatic, melancolic: era trist să-l asculți, și o luai iarăși la fugă.
Rătăcii încoace și încolo prin livadă și adunai merele cu care iarba din jurul rădăcinilor era presărată din belșug; apoi mă apucai să le aleg pe cele coapte de cele necoapte; le dusei în casă și le pusei în cămară. Apoi mă dusei în bibliotecă, să văd dacă focul era aprins, căci, deși era vară, știam că într-o seară atât de mohorâtă domnului Rochester i-ar fi plăcut să găsească un foc vesel când intra: da, focul fusese aprins de câtăva vreme și ardea bine. Îi așezai jilțul lângă cămin: trăsei masa aproape de el: lăsai perdeaua și pusei să se aducă lumânările, gata de aprins. Mai neliniștită ca oricând, după ce isprăvii toate acestea, nu mai puteam sta locului, nici măcar rămâne în casă: o pendulă mică din odaie și ceasul cel vechi din hol bătură deodată ora zece.
— Ce târziu se face! zisei eu. O să alerg până la porți: din când în când e lună; pot vedea destul de departe pe drum. Poate că tocmai vine, și dacă-i ies în întâmpinare scap de câteva minute de așteptare.
Vântul vuia sus în copacii mari care umbreau porțile; dar drumul, cât puteam vedea, la dreapta și la stânga, era cu totul liniștit și pustiu: în afară de umbrele norilor care-l străbăteau din când în când, când ieșea luna, nu era decât o lungă linie palidă, pe care nu se mișca nici măcar un punct.
În timp ce priveam, o lacrimă copilărească — o lacrimă de dezamăgire și de nerăbdare — îmi împăienjeni ochii; rușinată, mi-o ștersei. Mai zăbovii; luna se închise de tot în odaia ei și-și trase strâns perdeaua de nori deși: noaptea se întunecă; ploaia venea repede, mânată de vijelie.
— Ce n-aș da să vină! Ce n-aș da să vină! strigai eu, cuprinsă de presimțiri bolnăvicioase.
Îl așteptasem să sosească înainte de ceai; acum se întunecase: ce-l putea reține? I se întâmplase vreun accident? Întâmplarea din noaptea trecută îmi reveni în minte. O tălmăcii ca pe o prevestire a nenorocirii. Mă temeam că nădejdile mele erau prea strălucitoare ca să se împlinească; și mă bucurasem de atâta fericire în ultima vreme, încât îmi închipuiam că norocul meu trecuse de amiază și acum trebuia să scapete.
„Ei bine, nu mă pot întoarce în casă”, mă gândii; „nu pot sta lângă foc în timp ce el e afară pe o vreme atât de rea: mai bine să-mi obosesc trupul decât să-mi chinui inima; am să merg înainte, în întâmpinarea lui.”
Pornii; mersei repede, dar nu departe: nu făcusem nici măcar un sfert de milă, când auzii tropot de copite; un călăreț venea în galop întins; un câine alerga alături. La o parte cu presimțirile rele! Era el: iată-l, călare pe Mesrour, urmat de Pilot. Mă văzu; căci luna deschisese pe cer un câmp albastru și plutea în el, strălucind ca prin apă: își scoase pălăria și o flutură deasupra capului. Acum alergai în întâmpinarea lui.
— Aha! exclamă el, întinzându-mi mâna și plecându-se spre mine, va să zică nu poți sta fără mine, e limpede! Pune piciorul pe vârful cizmei mele, dă-mi amândouă mâinile și urcă-te!
Îl ascultai: bucuria mă făcea sprintenă: sării sus, în fața lui. Căpătai drept bun venit o sărutare din toată inima și câteva vorbe de triumf lăudăros, pe care le înghiții cum putui. Își stăpâni bucuria ca să mă întrebe:
— Dar s-a întâmplat ceva, Janet, de-mi ieși în întâmpinare la o oră ca asta? E ceva rău?
— Nu, dar mi se părea că nu vă mai întoarceți și nu puteam aștepta liniștită acasă, mai ales pe ploaia și vântul ăsta.
— E adevărat, e vânt și ploaie. Ești udă ca o sirenă, învelește-te cu mantaua mea. Mi se pare că ai friguri, Jane; îți ard obrajii și mâinile. Te întreb încă o dată: s-a întâmplat ceva?
— Acum nimic; nu mai sunt nici speriată, nici nenorocită.
— Atunci ai fost și una, și alta?
— Cam așa ceva: dar o să vă povestesc totul mai târziu, domnule; și îndrăznesc să spun că o să râdeți de mine, și asta o să-mi fie toată răsplata.
— Am să râd din toată inima, după ce o să treacă și ziua de mâine; până atunci nu îndrăznesc, prada mea nu e încă sigură. Tu ești aceea care în luna asta din urmă ai fost lunecoasă ca un țipar și spinoasă ca un trandafir sălbatic? Oriunde puneam degetul, un ghimpe ascuțit îmi pătrundea în carne, iar acum pare că țin în brațe o mielușea rătăcită. Te-ai depărtat de turmă să-ți cauți păstorul, nu-i așa, Jane?
— Aveam nevoie de dumneavoastră; dar nu vă lăudați prea tare. Am ajuns la Thornfield. Lăsați-mă să cobor.
Mă lăsă jos pe pavaj. În timp ce John îi lua calul, iar el mă urma în hol, îmi spuse să mă grăbesc să-mi pun ceva uscat și apoi să mă întorc la el în bibliotecă; și, când mă îndreptam spre scară, mă opri ca să-mi smulgă făgăduiala că n-o să zăbovesc: și nici nu zăbovii; după cinci minute eram din nou lângă el. Îl găsii cinând.
— Ia loc și ține-mi tovărășie, Jane: cu voia lui Dumnezeu, e penultima masă pe care o mai iei la Thornfield Hall pentru multă vreme.
Mă așezai lângă el, dar îi spusei că nu pot mânca.
— Din pricina călătoriei de mâine, Jane? Gândul că o să vezi Londra îți taie pofta de mâncare?
— Viitorul nu mi se arată prea limpede în seara asta, domnule, și nu-mi prea dau bine seama ce-i în mintea mea. Mi se pare că totul în viață nu-i decât închipuire.
— Afară de mine; eu sunt carne și oase; pune mâna pe mine.
— Ba, dimpotrivă, tocmai dumneavoastră, domnule, îmi păreți o nălucă, mai mult decât ceilalți, sunteți un simplu vis.
Întinse mâna, râzând.
— Și asta-i vis? zise el, punând-o sub ochii mei.
Avea o mână rotundă, robustă, vânjoasă, și un braț lung și puternic.
— Da, deși o ating, e un vis, răspunsei, depărtând-o de obrazul meu. Ați terminat cina, domnule?
— Da, Jane.
Sunai și poruncii să se ia tava. Când rămaserăm iarăși singuri, ațâțai focul și apoi mă așezai pe un scaun scund, la genunchiul stăpânului meu.
— E aproape de miezul nopții, zisei.
— Da; însă amintește-ți, Jane, că mi-ai făgăduit să veghezi cu mine în noaptea dinaintea nunții mele.
— Îmi amintesc și o să-mi țin făgăduiala, cel puțin un ceas, două. N-am deloc chef să mă culc.
— Ți-ai făcut toate pregătirile?
— Toate, domnule.
— Și eu, la rândul meu, am rânduit totul, răspunse el; o să părăsim Thornfieldul mâine, la o jumătate de ceas după ce ne întoarcem de la biserică.
— Foarte bine, domnule.
— Cu ce zâmbet neobișnuit ai rostit vorbele astea — „foarte bine”, Jane! Ce pată aprinsă de culoare ai pe fiecare obraz! Și ce ciudat îți sclipesc ochii! Te simți bine?
— Cred că da.
— Crezi numai! Dar ce ai? Spune-mi: ce simți?
— Nu pot, domnule: niciun cuvânt n-ar putea spune ce simt. Aș vrea să nu se mai sfârșească niciodată ceasul acesta. Cine știe ce poate aduce cel care vine…
— Asta e curată ipohondrie, Jane. Ai fost prea tulburată sau prea obosită.
— Dumneavoastră, domnule, sunteți liniștit și fericit?
— Liniștit? Nu: dar fericit — până în adâncul inimii.
Îl privii și-ncercai să-i citesc bucuria pe față; era îmbujorată și arăta înflăcărare.
— Deschide-ți inima, Jane, îmi zise el; ușurează-ți cugetul de orice povară, împărtășindu-mi-o. Ce te sperie? Crezi că n-am să fiu un bărbat bun?
— E gândul cel mai departe de mintea mea.
— Te temi de lumea nouă în care ai să intri? De viața nouă ce-o să înceapă pentru tine?
— Nu.
— Jane, mă uluiești. Privirea și glasul tău trădează o îndrăzneală plină de tristețe, care mă încurcă și mă chinuie. Am nevoie de o lămurire.
— Atunci ascultați-mă, domnule. Noaptea trecută ați fost plecat de acasă?
— Da, am fost: știu asta; și adineauri ai pomenit de ceva ce s-a petrecut în lipsa mea: probabil nimic însemnat; dar, pe scurt, te-a tulburat. Ia s-aud. Poate ți-a spus doamna Fairfax ceva? Sau ai auzit vorbind servitorii? Ți-a fost rănită mândria ta atât de simțitoare?
— Nu, domnule.
Bătu miezul nopții: așteptai până ce pendula își isprăvi clinchetul argintiu, iar ceasul cel mare bătaia lui răgușită și vibrantă, apoi urmai:
— Ieri, toată ziua, am fost foarte ocupată și foarte fericită de trebăiuiala mea, căci nu mă tulbură nicio teamă cu privire la viața nouă și celelalte pe care le-ați pomenit. Dimpotrivă, găsesc că nădejdea de a-mi petrece viața cu dumneavoastră e cel mai minunat lucru, pentru că vă iubesc. Nu, domnule, nu mă mângâiați acum, lăsați-mă să vorbesc, nu mă întrerupeți. Ieri aveam încredere deplină în pronia cerească și credeam că totul lucrează spre binele dumneavoastră și al meu. Era o zi foarte frumoasă, dacă vă amintiți, iar liniștea văzduhului și seninul cerului alungau orice teamă cu privire la felul în care veți călători. După ceai m-am plimbat puțin pe pavaj, gândindu-mă la dumneavoastră. În închipuirea mea, vă simțeam atât de aproape, încât nici nu-mi mai dădeam seama că nu erați de față. Mă gândeam la viața ce stătea înaintea mea, la viața dumneavoastră, domnule, mai largă și mai zbuciumată decât a mea, așa cum e adâncul mării față de pârâul care aleargă să se verse în ea, strâns între malurile-i înguste. Mă întrebam de ce moraliștii numesc lumea aceasta un pustiu trist, când pentru mine ea înflorea ca un trandafir. Tocmai când a apus soarele, s-a lăsat frigul și cerul s-a acoperit de nori. Am intrat în casă. Sophie m-a chemat sus să văd rochia de mireasă, care tocmai fusese adusă, și sub ea, în cutie, am găsit darul dumneavoastră: vălul pe care, în risipa dumneavoastră princiară, l-ați comandat la Londra; hotărât, bănuiesc, de vreme ce eu n-am vrut giuvaeruri, să mă păcăliți să primesc ceva la fel de scump. Am zâmbit când l-am desfăcut, gândindu-mă cum o să vă necăjesc pentru gusturile dumneavoastră aristocratice și pentru străduința de a vă deghiza mireasa plebeiană în podoabele unei soții de lord. Mă gândeam cum o să vă aduc jos pătratul de dantelă de mătase nebrodată pe care mi-l pregătisem singură ca să-mi acopăr capul de ființă de rând și să vă întreb dacă nu era de ajuns pentru o femeie, care nu putea aduce soțului ei nici avere, nici frumusețe, nici relații sociale. Vedeam limpede ce față veți face; vă auzeam răspunsurile aprinse, republicane, și vă auzeam spunând cu trufie că nu doriți să vă măriți averea, nici să obțineți un rang mai înalt, căsătorindu-vă cu o pungă de aur sau cu o coroană nobiliară.
— Cât de bine îmi citești în suflet, micuță vrăjitoare! interveni domnul Rochester. Dar ce altceva decât broderii ai găsit în văl? Ascundea cumva un pumnal, sau otravă, de arăți azi atât de posomorâtă?
— Nu, nu, domnule; în afară de gingășia și bogăția țesăturii, n-am găsit nimic decât mândria lui Fairfax Rochester; și asta nu m-a speriat, fiindcă sunt obișnuită să-l văd pe demonul acesta. Dar, domnule, pe când se întuneca, s-a pornit vântul: aseară nu bătea ca acum — sălbatic și năprasnic —, ci „cu un sunet surd, gemând”, mult mai înfiorător. Aș fi vrut să fiți acasă. Am intrat aici, dar când am văzut scaunul gol și căminul fără foc, m-au trecut fiorii. După puțin timp, m-am dus să mă culc, dar n-am putut adormi; eram chinuită de o frământare de nestăpânit. Vântul, care bătea din ce în ce mai tare, părea că încearcă să înăbușe un strigăt dureros. Întâi nu mi-am putut da seama dacă acele sunete veneau din casă sau de afară; răzbăteau la fiecare pală de vânt totdeauna la fel de dureroase și de nedeslușite. În cele din urmă, mi-am dat seama că trebuie să fie un câine care urlă în depărtare. M-am bucurat când a încetat. Adormind, am urmat în vis gândul unei nopți întunecate și vijelioase. Am urmat și dorința de a fi cu dumneavoastră, și mă-ncerca simțământul ciudat și neplăcut că între noi se află o stavilă. În prima parte a somnului, credeam că umblu pe cotiturile unui drum necunoscut. Mă împresura bezna deplină și ploaia îmi uda rochia. Duceam în brațe un copilaș, prea mic și prea plăpând ca să poată umbla; tremura în brațele mele înghețate și plângea amarnic. Parcă se făcea că dumneavoastră vă aflați cu mult înaintea mea pe șosea și mă străduiam să v-ajung; mă sforțam să vă rostesc numele și să vă rog să vă opriți, dar mișcările îmi erau încătușate, cuvintele mi se stingeau pe buze și simțeam că în vremea asta vă depărtați din ce în ce mai mult.
— Iar aceste vise te mai apasă și acum, Jane, acum când sunt lângă tine? Mică făptură nervoasă! Uită suferințele închipuite și gândește-te numai la fericirea adevărată! Spui că mă iubești, Janet: da — n-am să uit asta; și nici tu nu poți s-o tăgăduiești. Cuvintele acelea nu ți s-au stins nedeslușite pe buze. Le-am auzit limpezi și blânde: poate cam prea solemne, dar dulci ca o muzică: «Cred că e un lucru minunat să am nădejdea că o să trăiesc cu tine, Edward, pentru că te iubesc.» Mă iubești, Jane? Mai spune-o o dată!
— Da, domnule, vă iubesc din tot sufletul!
— Ei bine, zise el după câteva clipe de tăcere, e ciudat; dar fraza asta mi-a pătruns în piept dureros. De ce? Cred că fiindcă ai spus-o cu o energie atât de stăruitoare, atât de evlavioasă, și fiindcă privirea pe care o ridici acum spre mine e culmea însăși a credinței, a sincerității și a devotamentului: e prea mult ca și cum un duh ar fi lângă mine. Uită-te răutăcios, Jane, cum știi tu bine să te uiți; scoate unul din zâmbetele tale sălbatice, sfioase, ațâțătoare; spune-mi că mă urăști — necăjește-mă, supără-mă; fă orice, numai nu mă înduioșa: prefer să fiu mâniat decât întristat.
— Vă voi necăji și vă voi supăra cât vă va plăcea, după ce-mi voi isprăvi povestea: dar ascultați-mă până la capăt.
— Credeam, Jane, că mi-ai spus tot și că un vis a fost izvorul mâhnirii tale.
Clătinai din cap.
— Cum! exclamă dânsul, mai e ceva? Nu cred că-i ceva însemnat. Te înștiințez dinainte că sunt cam neîncrezător. Spune mai departe.
Neliniștea și nerăbdarea temătoare pe care le observai la el mă uimiră. Totuși, urmai:
— Am mai avut un vis, domnule: se făcea că Thornfield Hall era o ruină tristă, adăpost de lilieci și de bufnițe. Din toată fațada aceea impunătoare nu mai rămăsese, mi se părea, decât un zid ca o coajă, foarte înalt și foarte șubred la vedere. Rătăceam, într-o noapte cu lună, prin incinta năpădită de iarbă: ici mă împiedicam de un cămin de marmură, colo de o bucată căzută de cornișă. Înfășurată într-un șal, purtam mereu la piept copilul necunoscut și nu-l puteam așeza nicăieri, cu toate că brațele îmi erau frânte de oboseală; era greu și mă împiedica la mers, dar trebuia totuși să-l țin. Se-auzea pe șosea, în depărtare, galopul unui cal. Eram încredințată că sunteți dumneavoastră și că plecați pentru multă vreme într-un ținut îndepărtat. Mă urcai pe zidul șubred cu o grabă agitată și neprevăzătoare, dornică să vă mai zăresc o ultimă dată de pe culmea lui. Pietrele se rostogoliră sub picioarele mele, ramurile de iederă de care mă agățam cedară, copilul se încleștă de gâtul meu, îngrozit, și fu cât pe ce să mă sugrume; în sfârșit ajunsei sus. Vă vedeam ca pe un punct pe un drum alb, micșorându-vă cu fiecare clipă. Vântul bătea atât de tare, că nu mă puteam ține pe picioare. Mă așezai pe marginea îngustă; liniștii în poală copilul speriat: dumneavoastră cotirăți după un colț al drumului: mă aplecai înainte să vă mai privesc o dată; zidul se surpă; mă clătinai; copilul se rostogoli de pe genunchii mei, îmi pierdui echilibrul, căzui și mă trezii.
— Ei, Jane, asta-i tot.
— Asta-i numai prefața, domnule; povestea de-abia acum vine. Când m-am trezit, o licărire mi-a orbit ochii; mi-am zis: «Oh, s-a făcut ziuă!» Dar mă înșelam: era numai lumina unei lumânări. Am presupus că intrase Sophie. Pe măsuța de toaletă era o lumânare, iar ușa dulapului, unde-mi atârnasem înainte de culcare rochia și vălul de mireasă, era deschisă; am auzit un foșnet acolo. Am întrebat: «Sophie, ce faci?» Nu mi-a răspuns nimeni; dar din dulap a ieșit o făptură; a luat lumânarea, a ridicat-o și a cercetat veșmintele atârnate de geamantan. «Sophie! Sophie!» am strigat din nou: și tot tăcere. Mă ridicasem în capul oaselor, m-am aplecat înainte: întâi m-a cuprins mirarea, apoi buimăceala; și apoi sângele mi s-a scurs rece prin vine. Domnule Rochester, nu era nici Sophie, nici Leah, nici doamna Fairfax, nu, sunt și acum sigură de asta, nu era nici măcar Grace Poole, femeia aceea ciudată.
— Trebuie să fi fost una dintre ele, mă întrerupse stăpânul meu.
— Nu, domnule, vă încredințez solemn că nu. Făptura care stătea înaintea mea nu-mi trecuse niciodată prin fața ochilor în cuprinsul Thornfieldului. Talia, conturul, toate erau noi pentru mine.
— Descrie-mi-o, Jane.
— Părea, domnule, o femeie înaltă și voinică, iar părul negru și des i se revărsa bogat pe spate. Nu știu ce rochie purta: părea albă și cu tăietura dreaptă, dar n-aș putea spune dacă era rochie, cearșaf sau giulgiu.
— I-ai văzut fața?
— La început nu. Dar peste puțin mi-a luat vălul de la locul lui; l-a ridicat, l-a privit îndelung, apoi și l-a aruncat pe cap și s-a întors spre oglindă. În clipa aceea am văzut foarte deslușit, în sticla întunecată și lunguiață, răsfrângerea chipului și a trăsăturilor ei.
— Și cum arăta?
— Înfricoșătoare și fioroase pentru mine — oh, domnule, n-am văzut niciodată un chip ca acela! Era un chip vânăt — un chip sălbatic. Aș vrea să pot uita cum se rostogoleau ochii aceia roșii și umflătura înnegrită, cumplită, a trăsăturilor!
— Stafiile sunt de obicei palide, Jane.
— Aceea, domnule, era de o culoare purpurie, avea buzele negre și umflate, fruntea zbârcită, sprâncenele întunecate și înălțate mult deasupra ochilor roșii ca sângele. Vreți să vă spun de ce-mi amintește acea nălucă?
— Poți.
— De scârboasa stafie germană — de Vampir.
— Ah! Și ce a făcut?
— Domnule, mi-a scos vălul de pe capul ei uscățiv, l-a rupt în două și, aruncând amândouă bucățile pe jos, le-a călcat în picioare.
— După aceea?
— A ridicat perdeaua și s-a uitat afară; poate a văzut că se luminează de ziuă, fiindcă a luat lumânarea și s-a retras spre ușă. Când a ajuns lângă patul meu s-a oprit și ochii ei de flacără s-au ațintit asupra mea. Mi-a apropiat lumânarea de chip și a stins-o în fața ochilor mei. Am simțit cum chipul ei lugubru ardea deasupra chipului meu și mi-am pierdut cunoștința: pentru a doua oară în viața mea — numai a doua oară — mi-am pierdut simțirea de groază.
— Cine era lângă tine când ți-ai revenit?
— Nimeni, domnule, în afară de lumina zilei. M-am sculat, mi-am scufundat capul și fața în apă și am băut o înghițitură lungă; am simțit că, deși slăbită, nu eram bolnavă și m-am hotărât să nu povestesc vedenia aceasta nimănui afară de dumneavoastră. Acum, domnule, spuneți-mi cine și ce era femeia aceea?
— O plăsmuire a unei minți prea ațâțate, asta-i sigur. Trebuie să am grijă de tine, comoara mea: nervi ca ai tăi n-au fost făcuți să fie zdruncinați.
— Domnule, fiți sigur că nervii mei n-au nicio vină: lucrul a fost aievea: totul s-a petrecut întocmai.
— Și visele de mai înainte au fost și ele aievea? Thornfield Hall e o ruină? Sunt despărțit de tine prin piedici de netrecut? Te părăsesc fără o lacrimă, fără un sărut, fără să spun măcar un cuvânt?
— Încă nu.
— Sunt pe cale s-o fac? Păi a și început ziua care trebuie să ne lege pe veci; și, odată ce vom fi uniți, spaimele astea ale minții n-o să se mai întoarcă: ți-o garantez.
— Spaimele minții, domnule! Aș vrea să pot crede că sunt numai atât: aș vrea asta acum mai mult ca oricând; fiindcă nici măcar dumneavoastră nu-mi puteți lămuri taina acestui vizitator îngrozitor.
— Și dacă eu nu pot, Jane, înseamnă că n-a fost decât o vedenie.
— Dar, domnule, când mi-am spus la fel azi-dimineață, la sculare, și când m-am uitat prin odaie ca să prind curaj și mângâiere din înfățișarea veselă a fiecărui lucru cunoscut, în plină lumină a zilei, acolo — pe covor — am văzut ce dezmințea limpede presupunerea mea: vălul, sfâșiat de sus până jos în două jumătăți!
Simții cum domnul Rochester tresare și se cutremură; mă cuprinse grăbit în brațe.
— Slavă Domnului, exclamă el, că numai vălul a fost vătămat, dacă un duh rău a venit lângă tine în noaptea trecută! Oh, când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla!
Respira scurt și mă strângea atât de tare la piept, că abia mai puteam răsufla. După câteva clipe de tăcere, urmă cu voioșie:
— Acum, Janet, am să-ți lămuresc totul. A fost jumătate vis, jumătate aievea. O femeie a intrat, nu mă îndoiesc, în odaia ta: și femeia aceea a fost — trebuie să fi fost — Grace Poole. Chiar tu îi spui făptură ciudată: după câte știi, ai motiv s-o numești așa — ce mi-a făcut mie? Ce i-a făcut lui Mason? Între somn și veghe, ai văzut-o intrând și ce făcea; dar, înfierbântată, aproape în delir cum erai, i-ai atribuit o înfățișare de strigoi, alta decât a ei: părul lung și despletit, chipul negru și umflat, statura uriașă au fost plăsmuiri ale închipuirii, urmări ale coșmarului: ruperea răutăcioasă a vălului a fost aievea: și-i stă în fire. Văd că vrei să mă întrebi de ce țin o asemenea femeie în casa mea: când vom fi căsătoriți de un an și o zi, am să-ți spun; dar nu acum. Ești mulțumită, Jane? Primești explicația asta a tainei?
Mă gândii puțin și mi se păru că era într-adevăr singura explicație posibilă. Mulțumită nu eram, dar ca să-i fac pe plac mă silii să par — ușurată, cu siguranță, mă simțeam; așa că îi răspunsei cu un zâmbet mulțumit. Și acum, fiindcă trecuse de mult de ora unu, mă pregătii să-l las.
— Sophie nu doarme cu Adèle în odaia copiilor? mă întrebă el, în timp ce-mi aprindeam lumânarea.
— Ba da, domnule, răspunsei.
— Și în pătucul Adèlei e loc destul pentru tine. Trebuie să dormi cu ea în noaptea asta, Jane: nu e de mirare că întâmplarea pe care mi-ai povestit-o te-a tulburat, și aș prefera să nu dormi singură: făgăduiește-mi că te duci în odaia copiilor.
— Voi fi chiar foarte mulțumită, domnule.
— Și încuie bine ușa pe dinăuntru. Trezește-o pe Sophie când urci, sub cuvânt că vrei s-o rogi să te scoale la vreme mâine; fiindcă trebuie să fii îmbrăcată și să fi isprăvit micul dejun înainte de opt. Și acum, gata cu gândurile negre: alungă grijile, Janet. N-auzi în ce șoapte blânde s-a domolit vântul? Și ploaia nu mai bate în geamuri: uite (și ridică perdeaua) — ce noapte minunată!
Așa era. Jumătate din cer era curat și fără pată: norii, mânați acum de vântul care se întorsese dinspre apus, se scurgeau spre răsărit în lungi coloane argintate. Luna strălucea liniștită.
— Ei, zise domnul Rochester, privindu-mă cercetător în ochi, cum se simte acum mica mea Janet?
— Noaptea e senină, domnule, și senină-s și eu.
— Și-n noaptea asta n-o să mai visezi despărțire și supărări, ci dragoste fericită și o unire voioasă.
Prezicerea nu se împlini decât pe jumătate: într-adevăr, nu visai necazuri, dar nici bucurii; căci nu dormii deloc. Cu micuța Adèle în brațe, vegheai somnul copilăriei — atât de liniștit, atât de fără patimi, atât de nevinovat — și așteptai să vină ziua: toată viața mea era trează și se frământa în trupul meu; și, cum răsări soarele, mă sculai și eu. Îmi amintesc că Adèle se agăța de mine când o lăsai; îmi amintesc că o sărutai în timp ce-i desprindeam mânuțele de pe gâtul meu; și plânsei deasupra ei cu o emoție ciudată și o părăsii, de teamă că suspinele mele aveau să-i tulbure somnul încă adânc. Mi se părea întruchiparea vieții mele trecute; iar el, în întâmpinarea căruia trebuia acum să mă gătesc, chipul temut, dar adorat, al zilei mele viitoare, necunoscute.