La un oarecare ceas al după-amiezii înălțai capul, și, privind în jurul meu și văzând pe zid răsfrângerea razelor soarelui ce cobora înspre apus, mă întrebai: „Ce îmi rămâne de făcut?”
Dar răspunsul pe care mi-l dădu mintea — „Pleacă numaidecât de la Thornfield” — fu atât de grabnic, atât de cumplit, încât îmi astupai urechile. Îmi spusei că nu pot îndura acum asemenea cuvinte. „Că nu sunt mireasa lui Edward Rochester e partea cea mai mică a durerii mele”, mă apărai eu; „că m-am trezit din visele cele mai minunate și le-am găsit pe toate goale și deșarte e o grozăvie pe care aș putea s-o îndur și s-o stăpânesc; dar că trebuie să-l părăsesc hotărât, numaidecât, cu totul, asta e de neîndurat. Nu pot s-o fac.”
Atunci însă un glas lăuntric mă încredința că o puteam face și-mi prezise că aveam s-o fac. Mă luptai cu propria mea hotărâre: voiam să fiu slabă, ca să scap de trecătoarea cumplită a altor suferințe pe care o vedeam întinsă înaintea mea; iar Conștiința, făcută tiran, ținea Patima de gât, îi spunea batjocoritor că abia își muiase piciorul gingaș în mocirlă și jura că, cu brațul acela de fier, avea s-o împingă în adâncuri nemăsurate de chin.
„Atunci să fiu smulsă de aici!” strigai eu. „Să mă ajute altcineva!”
„Nu; tu însăți o să te smulgi, nimeni n-o să te ajute: tu însăți o să-ți scoți ochiul drept; tu însăți o să-ți tai mâna dreaptă: inima ta va fi jertfa, și tu preotul care s-o străpungă.”
Mă ridicai deodată, îngrozită de singurătatea pe care o bântuia un judecător atât de neîndurător — de tăcerea pe care o umplea un glas atât de cumplit. Când mă ridicai în picioare, capul mi se învârti. Îmi dădui seama că mi se făcea rău de zbucium și de nemâncare; nici mâncare, nici băutură nu-mi trecuse pe buze în ziua aceea, căci nu luasem micul dejun. Și, cu o strângere ciudată de inimă, mă gândii acum că, de câtă vreme stăteam închisă aici, nimeni nu trimisese să întrebe cum mă simt sau să mă poftească să cobor: nici măcar micuța Adèle nu-mi bătuse la ușă; nici măcar doamna Fairfax nu mă căutase. „Prietenii îi uită întotdeauna pe cei pe care norocul îi părăsește”, șoptii eu, trăgând zăvorul și ieșind. Mă împiedicai de ceva: capul încă mi se învârtea, vederea mi-era tulbure și mădularele slabe. Nu-mi putui veni în fire îndată. Căzui, dar nu la pământ: un braț întins mă prinse. Ridicai ochii — mă sprijinea domnul Rochester, care stătea pe un scaun de-a curmezișul pragului odăii mele.
— În sfârșit ieși, zise el. Ei bine, te-am așteptat multă vreme și am tot ascultat: și n-am auzit nicio mișcare, niciun suspin: încă cinci minute din tăcerea asta de moarte și aș fi forțat broasca, ca un spărgător. Așadar, fugi de mine? Te închizi și te întristezi singură! Aș fi preferat să vii și să mă dojenești cu înverșunare. Ești pătimașă: mă așteptam la o scenă de un fel sau altul. Eram pregătit pentru ploaia fierbinte a lacrimilor; numai că voiam să fie vărsate la pieptul meu: acum le-a primit o podea fără simțire, sau batista ta udă leoarcă. Dar greșesc: n-ai plâns deloc! Văd un obraz alb și un ochi stins, dar nicio urmă de lacrimi. Atunci, presupun, inima ta a plâns cu sânge?
— Ei, Jane! Niciun cuvânt de mustrare? Nimic amar, nimic usturător? Nimic care să rănească o simțire sau să înțepe o patimă? Stai liniștită unde te-am pus și mă privești cu o căutătură obosită, fără împotrivire.
— Jane, n-am vrut niciodată să te rănesc astfel. Dacă omul care n-avea decât o mieluță, pe care o iubea ca pe o fiică, care mânca din pâinea lui, bea din paharul lui și dormea la sânul lui, ar fi înjunghiat-o din greșeală la abator, n-ar fi regretat greșeala lui sângeroasă mai mult decât o regret eu acum pe a mea. Mă vei ierta vreodată?
Cititorule, l-am iertat în clipa și pe locul acela. În ochii lui era o căință atât de adâncă, în glasul lui o milă atât de adevărată, în purtarea lui o tărie atât de bărbătească; și, pe deasupra, în toată privirea și înfățișarea lui era o dragoste atât de neschimbată — încât îi iertai totul: dar nu prin cuvinte, nu pe din afară; numai în adâncul inimii mele.
— Știi că sunt un ticălos, Jane? mă întrebă el curând, cu tristețe — mirându-se, pesemne, de tăcerea și supunerea mea neîntrerupte, care veneau mai degrabă din slăbiciune decât din voință.
— Da, domnule.
— Atunci, spune-mi-o fără ocoluri și răspicat, nu mă cruța.
— Nu pot! sunt obosită și bolnavă. Aș vrea puțină apă.
Scoase un fel de suspin înfiorat și, luându-mă în brațe, mă duse jos. La început nu-mi dădui seama în ce odaie mă dusese; totul era încețoșat pentru ochii mei sticloși: curând simții căldura înviorătoare a focului; căci, vară cum era, în odaia mea mă făcusem rece ca gheața. Îmi duse vin la buze; gustai și-mi venii în fire; apoi mâncai ceva din ce-mi dădu, și curând fui iarăși eu însămi. Eram în bibliotecă — ședeam în jilțul lui —, el era foarte aproape. „Dacă aș putea ieși acum din viață fără o durere prea ascuțită, ar fi bine pentru mine”, mă gândii; „atunci n-aș mai avea de făcut efortul de a-mi frânge coardele inimii smulgându-le dintre ale domnului Rochester. Trebuie să-l părăsesc, se pare. Nu vreau să-l părăsesc — nu pot să-l părăsesc.”
— Cum te simți acum, Jane?
— Mult mai bine, domnule; în curând o să-mi revin de-a binelea.
— Mai bea puțin vin, Jane.
Îl ascultai; apoi el puse paharul pe masă, se opri în picioare în fața mea și mă privi cu luare-aminte. Deodată se întoarse, cu o exclamație nedeslușită, plină de o emoție pătimașă; străbătu repede odaia și se întoarse; se aplecă spre mine ca și cum ar fi vrut să mă sărute; dar îmi amintii că dezmierdările îmi erau acum oprite. Îmi întorsei fața și o îndepărtai pe a lui.
— Cum? Ce înseamnă asta? exclamă el repede. Oh, înțeleg! Nu vrei să-l săruți pe bărbatul Berthei Mason? Socotești că brațele mele sunt pline și îmbrățișările mele, luate în stăpânire?
— În orice caz, domnule, eu nu mai am nici loc în brațele dumneavoastră, nici drept la îmbrățișările dumneavoastră.
— De ce, Jane? Am să te scutesc de osteneala de a vorbi mult; am să răspund eu pentru tine: „Pentru că aveți deja o soție”, mi-ai răspunde. Am ghicit?
— Da.
— Dacă judeci așa, înseamnă că ai o ciudată părere despre mine. Trebuie să mă socotești un desfrânat uneltitor, un crai josnic și mârșav, care s-a prefăcut că iubește dezinteresat ca să te tragă într-o capcană întinsă cu bună știință, să te despoaie de cinste și să-ți răpească respectul de sine. Ce spui la asta? Văd că nu poți spune nimic: mai întâi, fiindcă ești încă slăbită și-ți vine greu chiar să-ți tragi sufletul; apoi, fiindcă nu te poți deprinde încă să mă acuzi și să mă ocărăști; și pe deasupra, stăvilarele lacrimilor sunt deschise și ele ar țâșni dacă ai vorbi mult; și n-ai nicio dorință să protestezi, să mustri, să faci o scenă: te gândești cum să faci — vorba crezi că nu folosește la nimic. Te cunosc: sunt cu ochii în patru.
— Domnule, nu vreau să lucrez împotriva dumneavoastră, zisei eu.
Glasul meu tremurător mă înștiința că nu trebuia să vorbesc prea mult.
— Încerci să mă nimicești, nu în înțelesul pe care-l dai tu cuvântului, ci în acela pe care i-l dau eu. Mi-ai spus de fapt că sunt om însurat și ca atare o să mă ocolești și o să te depărtezi de mine: chiar adineauri, n-ai vrut să mă săruți. Ai de gând să-mi devii cu totul străină: să trăiești sub acoperișul ăsta numai ca guvernantă a Adèlei; dacă-ți voi spune vreodată o vorbă prietenoasă, dacă un simțământ prietenos te va mai apropia vreodată de mine, o să-ți spui: «Omul acesta era cât pe ce să facă din mine ibovnica lui: trebuie să fiu gheață și stâncă pentru el»; și gheață și stâncă o să te faci.
Îmi limpezii și-mi întării glasul ca să-i răspund:
— În jurul meu totul s-a schimbat, domnule; trebuie deci să mă schimb și eu, în privința asta nu încape îndoială; și, ca să scap de clătinările simțirii și de lupta necontenită cu amintirile și cu tot ce se leagă de ele, nu e decât o cale: Adèle trebuie să aibă o nouă guvernantă, domnule.
— Oh, Adèle o să meargă la pension — am și hotărât asta; și nici n-am de gând să te chinui cu amintirile hâde și cu tot ce-ți aduce aminte de Thornfield Hall — acest loc blestemat, acest cort al lui Acan, această criptă obraznică ce înfățișează luminii cerului deschis grozăvia unei morți vii, acest iad strâmt de piatră, cu singurul lui diavol adevărat, mai rău decât o legiune din cei pe care ni-i închipuim. Jane, n-o să rămâi aici, și nici eu. Am greșit că te-am adus vreodată la Thornfield Hall, știind cum știam ce stafie bântuie acolo. Le-am poruncit, înainte să te fi văzut măcar, să-ți ascundă orice știre despre blestemul locului; numai pentru că mă temeam că Adèle n-o să aibă niciodată o guvernantă care să rămână, dacă aceasta ar afla cu ce locatar stă sub același acoperiș; iar planurile mele nu-mi îngăduiau să mut nebuna în altă parte — deși am o casă veche, conacul Ferndean, mai retras și mai ascuns chiar decât acesta, unde aș fi putut s-o adăpostesc în destulă siguranță, dacă un scrupul privitor la locul nesănătos, în inima unei păduri, nu mi-ar fi făcut conștiința să dea înapoi. Probabil că zidurile acelea umede m-ar fi scăpat curând de grija ei: dar fiecare ticălos cu viciul lui; iar al meu nu e pornirea spre omorul ocolit, nici măcar al celui pe care-l urăsc cel mai mult.
— Totuși, să-ți ascund vecinătatea nebunei a fost cam ca și cum aș fi acoperit un copil cu o mantie și l-aș fi culcat lângă un arbore upas: vecinătatea acestui demon e otrăvită, și a fost totdeauna. Dar am să închid Thornfield Hall: am să bat în cuie ușa din față și am să pun scânduri la ferestrele de jos: am să-i dau doamnei Poole două sute de lire pe an ca să locuiască aici cu soția mea, cum numești tu cotoroanța aceea înfricoșătoare: Grace face multe pentru bani, și o să-l aibă pe fiul ei, paznicul de la ospiciul din Grimsby, să-i țină tovărășie și să-i fie la îndemână ca s-o ajute în timpul crizelor, când soția mea va fi împinsă de duhul ei necurat să dea foc oamenilor noaptea în paturile lor, să-i înjunghie, să le muște carnea de pe oase și așa mai departe…
— Domnule, îl întrerupsei eu, sunteți neîndurător cu nefericita aceea; vorbiți despre ea cu ură — cu o antipatie răzbunătoare. E o cruzime: ea nu e vinovată că e nebună.
— Jane, micuța mea scumpă (așa am să-ți spun, căci asta ești), nu știi ce vorbești; iar mă judeci greșit. N-o urăsc fiindcă e nebună. Crezi că dacă ai fi nebună, te-aș urî?
— Sunt încredințată, domnule.
— Atunci te înșeli și nu știi nimic despre mine, nimic despre felul de dragoste de care sunt în stare. Fiecare fărâmă din trupul tău mi-e tot atât de scumpă ca a mea: în durere și în boală mi-ar fi tot scumpă. Mintea ta e comoara mea, și dacă ar fi frântă, tot comoara mea ar fi: dacă ai bate câmpii, brațele mele te-ar ține, nu o cămașă de forță — strânsoarea ta, chiar în furie, ar avea farmec pentru mine: dacă te-ai năpusti asupra mea tot atât de sălbatic cum s-a năpustit azi-dimineață femeia aceea, te-aș primi într-o îmbrățișare cel puțin tot atât de drăgăstoasă pe cât de strânsă. Nu m-aș feri de tine cu scârbă, cum m-am ferit de ea: în clipele tale liniștite n-ai avea alt paznic și altă îngrijitoare decât pe mine; și aș sta aplecat asupra ta cu o duioșie neobosită, chiar dacă nu mi-ai da niciun zâmbet în schimb; și nu m-aș sătura niciodată să te privesc în ochi, chiar dacă n-ar mai avea pentru mine nicio rază de recunoaștere. Dar de ce urmez șirul acesta de gânduri? Vorbeam să te iau de la Thornfield. Totul, știi, e pregătit pentru o plecare grabnică: mâine o să pleci. Nu-ți cer decât să mai înduri o noapte sub acoperișul ăsta, Jane; și apoi, rămas bun pe vecie mizeriilor și spaimelor lui! Am un loc retras care va fi un adăpost sigur împotriva amintirilor dureroase, împotriva intrușilor nedoriți și chiar a minciunii și defăimării.
— Luați-o pe Adèle cu dumneavoastră, domnule, îl întrerupsei eu. O să vă țină tovărășie.
— Ce vrei să spui, Jane? Ți-am spus că o trimit pe Adèle la pension; și ce să fac eu cu un copil drept tovarăș, și încă nu copilul meu — copilul din flori al unei dansatoare franceze? De ce mă tot sâcâi cu ea? Zic, de ce mi-o dai tocmai pe Adèle de tovarășă?
— Vorbeați de un adăpost retras, domnule. Izolarea și singurătatea sunt triste, prea triste pentru dumneavoastră.
— Singurătatea! Singurătatea! repetă el iritat. Văd că trebuie să dau explicații. Nu pot înțelege ce înseamnă înfățișarea de sfinx pe care o ia chipul tău. Tu vei împărți cu mine acea singurătate. Înțelegi?
Clătinai din cap. Domnul Rochester era atât de ațâțat, încât aveam nevoie de curaj chiar și pentru această tăgadă mută. Umblase repede prin odaie și se opri ca și cum ar fi prins deodată rădăcini. Mă privi lung și aspru. Întorsei ochii; îi ațintii asupra focului și mă silii să par liniștită și stăpână pe mine.
— Iată acum și cârligul din firea lui Jane, zise el în sfârșit, vorbind mai liniștit decât mă așteptam judecând după privirea lui. Mosorul de mătase s-a depănat destul de lin până acum; dar am știut totdeauna că o să vină un nod și o încâlceală: iată-l. Acum, supărare, și întărâtare, și necazuri fără sfârșit! Pe Dumnezeu! Tânjesc să folosesc o fărâmă din puterea lui Samson și să rup încâlceala ca pe niște câlți!
Începu să se plimbe iar, însă după puțin timp se opri din nou, de astă dată în fața mea.
— Jane! Vrei să asculți de glasul rațiunii?
Apoi se aplecă și, apropiindu-și buzele de urechea mea, adăugă:
— Pentru că, dacă nu vrei, am să încerc cu sila.
Glasul îi era răgușit; privirea, a unui om care stă să rupă o legătură de neîndurat și să se arunce cu capul înainte într-o destrăbălare sălbatică. Văzui că încă o clipă, încă un avânt de nebunie, și n-aș mai fi putut face nimic cu el. Clipa de față — secunda care trecea — era tot ce aveam ca să-l stăpânesc și să-l înfrânez: o mișcare de respingere, fuga, frica mi-ar fi pecetluit soarta — și pe a lui. Dar nu mă temeam: câtuși de puțin. Simțeam în mine o putere lăuntrică, un simțământ al înrâuririi mele, care mă sprijinea. Criza era primejdioasă, dar nu fără farmecul ei: cum simte poate indianul când alunecă în canoea lui peste o repeziciune de apă. Îi apucai pumnul încleștat, îi descleștai degetele crispate și-i spusei cu blândețe:
— Stați jos; am să vă vorbesc cât vreți și am să ascult tot ce aveți de spus, fie cu judecată, fie fără.
Se așeză: dar nu primi îngăduința să vorbească îndată. De câtăva vreme mă luptam cu lacrimile: mă străduisem mult să le opresc, pentru că știam că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Acum însă socotii că era bine să le las să curgă în voie, cât vor vrea. Dacă asta îl supăra, cu atât mai bine. Așa că dădui frâu liber lacrimilor și începui să plâng zdravăn.
După puțin timp, mă rugă fierbinte să mă liniștesc, îi răspunsei că nu pot, cât timp îl văd stăpânit de o asemenea patimă.
— Dar nu sunt supărat, Jane: doar te iubesc prea mult; și tu îți oțeliseși chipul mic și palid cu o privire atât de hotărâtă, de înghețată, încât n-am putut s-o îndur. Acum taci și șterge-ți lacrimile.
Glasul lui îmblânzit îmi arătă că se potolise; așa că mă liniștii și eu, la rândul meu. Încercă acum să-și sprijine capul de umărul meu, dar nu-i îngăduii. Apoi voi să mă tragă spre el: nu.
— Jane! Jane! zise el, cu un glas de o tristețe atât de amară, încât îmi fiori fiecare nerv; atunci nu mă iubești? N-ai prețuit decât poziția mea și rangul de soție a mea? Acum, când crezi că nu mai am dreptul să-ți fiu bărbat, te dai înapoi de atingerea mea ca și cum aș fi o broască râioasă sau o maimuță.
Cuvintele acestea mă tăiară: totuși, ce puteam face sau spune? Probabil că n-ar fi trebuit nici să fac, nici să spun nimic; dar eram atât de chinuită de remușcarea de a-l fi rănit astfel, încât nu-mi putui stăpâni dorința de a picura balsam acolo unde rănisem.
— Vă iubesc, zisei eu, mai mult ca oricând: dar nu trebuie nici să arăt, nici să-mi îngădui acest simțământ: și e ultima oară când trebuie să-l mărturisesc.
— Ultima oară, Jane? Cum? Crezi că vei putea trăi alături de mine, vei putea să mă vezi în fiecare zi și, continuând a mă iubi, să rămâi rece și nepăsătoare față de mine?
— Nu, domnule, sunt sigură că n-aș putea. De aceea nu văd decât o singură ieșire; dar sunt sigură c-o să vă înfuriați dacă v-o spun.
— Oh, spune totuși! Dacă am să tun și am să fulger, îți rămâne totuși meșteșugul plânsului.
— Domnule Rochester, trebuie să vă părăsesc.
— Pentru câtă vreme, Jane? Pentru câteva clipe? Cât să-ți netezești părul — care e cam ciufulit — și să-ți speli fața — care pare înfierbântată?
— Trebuie să părăsesc pe Adèle și Thornfieldul, să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră; trebuie să încep o viață nouă în mijlocul unor oameni străini și-n niște locuri necunoscute.
— Firește: ți-am spus că așa o să fie. Trec peste nebunia cu despărțirea de mine. Vrei să spui că trebuie să devii o parte din mine. Cât despre viața nouă, e foarte bine: tot o să fii soția mea: nu sunt însurat. O să fii doamna Rochester — și de fapt, și cu numele. O să-ți fiu credincios numai ție cât vom trăi amândoi. O să te duci într-un loc pe care-l am în sudul Franței: o vilă văruită în alb, pe țărmul Mediteranei. Acolo o să duci o viață fericită, ocrotită și cât se poate de nevinovată. Să nu te temi că vreau să te ademenesc în greșeală — să fac din tine ibovnica mea. De ce-ai clătinat din cap? Jane, trebuie să fii cu judecată, altfel, zău, o să înnebunesc din nou.
Glasul și mâna îi tremurau; nările largi i se umflau; ochiul îi ardea: totuși îndrăznii să vorbesc.
— Domnule, soția dumneavoastră trăiește: e un fapt pe care l-ați recunoscut chiar dumneavoastră azi-dimineață. Dacă aș trăi cu dumneavoastră cum doriți, aș fi ibovnica dumneavoastră: a spune altfel e un sofism — e o minciună.
— Jane, uiți că nu sunt un om calm: nu sunt nici răbdător, nici rece, nici lipsit de patimă; ai milă de mine și de tine, pune degetul pe pulsul meu, ascultă-i bătăile și ia bine seama!
Își dezveli încheietura și mi-o întinse: sângele îi părăsea obrazul și buzele, care se învinețeau; eram strâmtorată din toate părțile. Să-l tulbur atât de adânc printr-o împotrivire de care se îngrozea era crud: să cedez nu se putea. Făcui ce fac din instinct ființele omenești când sunt împinse la cea mai mare strâmtoare — căutai ajutor la Cel mai presus de om: cuvintele: „Doamne, ajută-mă!” îmi scăpară fără voie de pe buze.
— Sunt nebun! exclamă deodată domnul Rochester. Îi tot spun că nu sunt însurat și nu-i lămuresc de ce. Uit că nu știe nimic despre firea acelei femei, nici despre împrejurările unirii mele drăcești cu ea. Oh, sunt sigur că Jane va fi de aceeași părere cu mine, când va ști tot ce știu eu! Pune-ți doar mâna într-a mea, Janet — ca să am dovada pipăitului, nu doar a vederii, că ești lângă mine —, și-ți voi arăta în câteva cuvinte adevărata stare a lucrurilor. Mă poți asculta?
— Da, domnule: ceasuri întregi, dacă vreți.
— Nu-ți cer decât câteva minute. Jane, ai auzit sau ai știut vreodată că nu eram fiul cel mai mare al casei mele: că am avut odată un frate mai mare decât mine?
— Îmi amintesc că mi-a spus odată doamna Fairfax.
— Și ai auzit vreodată că tatăl meu era un om zgârcit și lacom?
— Am înțeles ceva în sensul acesta.
— Ei bine, Jane, fiind așa, era hotărât să păstreze averea întreagă; nu putea suferi gândul să-și împartă moșia și să-mi lase o parte cuvenită: totul, hotărî el, avea să-i rămână fratelui meu, Rowland. Și totuși, tot atât de puțin putea suferi ca un fiu al lui să fie om sărac. Trebuia să fiu căpătuit printr-o căsătorie bogată. Mi-a căutat de timpuriu o tovarășă. Domnul Mason, plantator și negustor din Indiile de Vest, îi era vechi cunoscut. Era sigur că avuțiile lui erau adevărate și uriașe: a făcut cercetări. A aflat că domnul Mason avea un fiu și o fiică; și a aflat de la el că putea și voia să-i dea fiicei o zestre de treizeci de mii de lire: asta a fost de ajuns. Când am terminat colegiul, am fost trimis la Jamaica, să mă însor cu mireasa aceea pețită în numele meu. Tata nu mi-a pomenit de banii ei; dar mi-a spus că domnișoara Mason era mândria orașului Spanish Town pentru frumusețea ei: și asta nu era o minciună. Am găsit-o o femeie frumoasă, în stilul lui Blanche Ingram: înaltă, oacheșă și maiestuoasă. Familia ei voia să mă prindă pentru că eram de neam bun; și la fel voia și ea. Mi-o arătau la petreceri, îmbrăcată strălucit. Rareori am putut fi singur cu ea și-am avut puține discuții mai intime. Se străduia să mă măgulească și căuta să-și pună în valoare, spre desfătarea mea, farmecele și talentele. Toți bărbații din cercul ei păreau că o admiră pe ea și mă pizmuiau pe mine. Eram orbit, ațâțat: simțurile îmi erau aprinse; și, neștiutor, crud și fără experiență cum eram, am crezut că o iubesc. Nu e nebunie atât de tâmpă la care rivalitățile idioate ale lumii, poftele, pripeala, orbirea tinereții să nu-l împingă pe un om s-o săvârșească. Rudele ei mă îmbărbătau; rivalii mă ațâțau; ea mă ademenea: căsătoria s-a încheiat aproape înainte să-mi dau seama unde mă aflu. Oh, n-am niciun respect pentru mine când mă gândesc la fapta aceea! Mă stăpânește un dispreț lăuntric chinuitor. N-am iubit-o, n-am stimat-o, nici măcar n-am cunoscut-o. Nu eram sigur că există în firea ei o singură virtute: nu băgasem de seamă nici modestie, nici bunătate, nici sinceritate, nici finețe în mintea sau în purtările ei — și m-am însurat cu ea: nătărău grosolan, târâtor, orb ca o cârtiță ce eram! Cu mai puțin păcat aș fi putut… Dar să-mi amintesc cu cine vorbesc.
— Pe mama miresei mele n-o văzusem niciodată: credeam că murise. După luna de miere am aflat că mă înșelasem; era doar nebună și închisă într-un ospiciu. Mai era și un frate mai mic — un idiot desăvârșit, mut. Cel mai în vârstă, pe care l-ai văzut (și pe care nu-l pot urî — deși urăsc toată familia asta — fiindcă prin necontenitul interes pe care-l poartă surorii lui nenorocite și prin atașamentul de câine ce mi-l arăta pe vremuri dovedește că păstrează încă, în mintea lui slabă, oarecare urme de afecțiune), va ajunge probabil și el într-o zi în aceeași stare. Tata și fratele meu Rowland știau toate acestea; dar nu s-au gândit decât la cele treizeci de mii de lire și s-au unit în uneltirea împotriva mea.
— Erau descoperiri josnice; dar, în afară de trădarea tăinuirii, nu i-aș fi făcut din ele o vină soției mele, nici chiar când am văzut că firea ei îmi era cu totul străină, gusturile ei, nesuferite, mintea ei, de rând, josnică, îngustă și cu totul neputincioasă de a fi călăuzită spre ceva mai înalt sau lărgită spre ceva mai cuprinzător — când am văzut că nu puteam petrece cu ea în tihnă nici o singură seară, nici măcar un singur ceas din zi; că între noi nu se putea ține o convorbire prietenoasă, fiindcă orice subiect începeam, primea de la ea numaidecât o întorsătură totodată grosolană și banală, pervers și tâmpită — când am înțeles că n-aveam să am niciodată o casă liniștită și bine rânduită, pentru că niciun servitor nu putea îndura izbucnirile necontenite ale firii ei violente și nesocotite, nici sâcâiala poruncilor ei absurde, contradictorii și pretențioase — chiar și atunci m-am stăpânit: m-am ferit de mustrări, mi-am scurtat dojenile; am încercat să-mi înghit în taină căința și scârba; mi-am înăbușit antipatia adâncă pe care o simțeam.
— Jane, n-am să te tulbur cu amănunte scârboase: câteva cuvinte tari vor spune ce am de spus. Am trăit patru ani cu femeia aceea de sus, și încă dinainte mă pusese, într-adevăr, la grea încercare: firea ei s-a copt și s-a dezvoltat cu o repeziciune înfricoșătoare; viciile i-au crescut repede și bogat, ca buruienile: erau atât de puternice, încât numai cruzimea le-ar fi putut înfrâna, și eu n-am vrut să folosesc cruzimea. Ce minte de pitic avea, și ce porniri de uriaș! Ce blesteme cumplite au adus pornirile acelea asupra mea! Bertha Mason, demnă fiică a unei mame ticăloase, m-a făcut să cunosc toate chinurile înjositoare și scârboase ce-l așteaptă pe un bărbat legat de o soție deopotrivă necumpătată și necastă.
— Între timp murise fratele meu, iar la capătul celor patru ani a murit și tata. Acum eram destul de bogat — și totuși sărac până la o mizerie hidoasă: o fire, cea mai grosolană, mai necurată, mai depravată din câte am văzut vreodată, era legată de a mea, și legea și lumea o numeau o parte din mine. Și nu mă puteam scăpa de ea prin niciun mijloc legal: fiindcă doctorii au descoperit atunci că nevastă-mea era nebună — căci într-adevăr excesele dezvoltaseră de timpuriu germenii bolii. Jane, nu-ți place povestea mea. Pari bolnavă. Vrei să amân pe altădată restul?
— Nu, domnule, terminați acum; mi-e milă de dumneavoastră — mi-e cu adevărat milă.
— Mila unora, Jane, e un fel de tribut vătămător și jignitor, pe care ai tot dreptul să-l arunci înapoi în obrazul celor care ți-l oferă; dar asta e mila care se naște în inimile împietrite și egoiste: e o durere bastardă, egoistă, la auzul nenorocirilor, încrucișată cu un dispreț neștiutor față de cei care le-au îndurat. Dar nu aceasta e mila ta, Jane; nu e simțământul de care ți-e plin tot chipul în clipa asta — de care ochii aproape că-ți dau pe dinafară — de care inima ți se zbate — de care mâna îți tremură într-a mea. Mila ta, iubito, e mama suferindă a iubirii: chinul ei e chiar durerea nașterii patimii divine. O primesc, Jane; lasă-i fiicei drum slobod să vină pe lume — brațele mele așteaptă s-o primească.
— Acum, domnule, continuați. Ce-ați făcut când ați aflat că-i nebună?
— Jane, am ajuns în pragul deznădejdii; numai o rămășiță de respect de sine mai stătea între mine și prăpastie. În ochii lumii eram, fără îndoială, acoperit de o necinste murdară; dar eram hotărât să rămân curat în ochii mei — și până la capăt am lepădat de la mine pângărirea crimelor ei și m-am smuls din orice legătură cu cusururile minții ei. Totuși, lumea îmi lega numele și persoana de ale ei; tot o vedeam și o auzeam în fiecare zi: ceva din răsuflarea ei (pfui!) se amesteca în aerul pe care-l respiram; și pe deasupra îmi aminteam că-i fusesem cândva soț — amintirea aceasta îmi era atunci, și-mi este și acum, nespus de odioasă; mai mult, știam că, atâta vreme cât trăia ea, n-aș fi putut fi niciodată soțul unei alte femei, mai bune; și, deși era cu cinci ani mai mare decât mine (familia și tatăl ei mă mințiseră chiar și în privința vârstei), era de crezut că va trăi tot atât cât mine, fiind pe atât de voinică la trup pe cât era de bolnavă la minte. Astfel, la douăzeci și șase de ani, eram fără nădejde.
— Într-o noapte mă treziseră urletele ei (de când doctorii o declaraseră nebună, fusese, bineînțeles, închisă); era o noapte arzătoare a Indiilor de Vest, din cele care vin adesea înaintea uraganelor de pe acele meleaguri. Neputând dormi în pat, m-am sculat și am deschis fereastra. Aerul era ca aburul de pucioasă — nicăieri nu găseam răcoare. Țânțarii intrau bâzâind și zumzăiau posomorât prin odaie; marea, pe care o auzeam de acolo, bubuia surd ca un cutremur; nori negri se înălțau deasupra ei; luna apunea în valuri, largă și roșie ca o ghiulea înroșită, și-și arunca ultima privire sângerie asupra unei lumi care tremura în fierberea furtunii. Atmosfera și priveliștea mă înrâureau până și trupește, iar urechile îmi erau pline de blestemele pe care nebuna le tot urla; printre care îmi amesteca din clipă în clipă numele, cu un asemenea ton de ură drăcească, cu o asemenea limbă! — nicio femeie de stradă n-a avut vreodată vorbe mai murdare decât ea: deși ne despărțeau două odăi, auzeam fiecare cuvânt; pereții subțiri ai casei din Indiile de Vest nu puneau decât o slabă stavilă urletelor ei de lup.
— «Viața asta», am zis în cele din urmă, «e iadul: ăsta e aerul — astea sunt glasurile adâncului fără fund! Am dreptul să mă izbăvesc de ea, dacă pot. Suferințele acestei stări muritoare mă vor părăsi odată cu trupul greoi care-mi împovărează acum sufletul. De veșnicia arzătoare a fanaticului nu mă tem: nu există stare viitoare mai rea decât cea de acum; lasă-mă să mă rup de aici și să mă duc acasă, la Dumnezeu!»
— Am spus asta în timp ce îngenuncheam și descuiam un cufăr în care se aflau două pistoale încărcate: voiam să mă împușc. N-am nutrit gândul acesta decât o clipă; căci, nefiind nebun, criza de deznădejde desăvârșită și neamestecată, din care se născuse dorința și planul de a-mi lua viața, a trecut într-o secundă.
— Un vânt proaspăt din Europa a suflat peste ocean și a năvălit pe fereastra deschisă: furtuna s-a dezlănțuit, a șiroit, a tunat, a fulgerat, și aerul s-a limpezit. Atunci mi-am făurit și mi-am întărit o hotărâre. În vreme ce umblam pe sub portocalii șiroind de apă ai grădinii mele ude, printre rodiile și ananașii ei muiați de ploaie, și în vreme ce zorile strălucitoare ale tropicelor se aprindeau în jurul meu, am judecat astfel, Jane — și acum ascultă; căci adevărata Înțelepciune m-a mângâiat în ceasul acela și mi-a arătat calea cea dreaptă de urmat.
— Vântul dulce din Europa încă șoptea în frunzele înviorate, iar Atlanticul tuna în libertatea lui măreață; inima mea, de multă vreme uscată și pârjolită, s-a umflat în ritmul lui și s-a umplut de sânge viu; ființa mea tânjea după înnoire, sufletul mi-era însetat de o sorbitură curată. Am văzut nădejdea renăscând și am simțit că renașterea e cu putință. De sub o boltă înflorită din fundul grădinii priveam marea, mai albastră decât cerul: dincolo era lumea veche; și mi s-au deschis limpezi priveliști:
— «Du-te», zise Nădejdea, «și trăiește din nou în Europa: acolo nu se știe ce nume pătat porți, nici ce povară murdară e legată de tine. Poți s-o iei pe nebună cu tine în Anglia; s-o închizi la Thornfield, cu îngrijirea și cu măsurile de pază cuvenite: apoi du-te tu sub ce cer vrei și leagă ce legătură nouă îți place. Femeia aceasta, care ți-a batjocorit atât îndelunga răbdare, ți-a pătat atât numele, ți-a pângărit atât onoarea, ți-a veștejit atât tinerețea, nu e soția ta, nici tu soțul ei. Ai grijă să fie îngrijită cum cere starea ei și ai făcut tot ce cer de la tine Dumnezeu și omenia. Cine e ea, legătura ei cu tine, să fie îngropate în uitare: nu ești dator să le împărtășești vreunei ființe vii. Pune-o la adăpost și în tihnă: acoperă-i decăderea cu taina și las-o.»
— Am făcut întocmai după acest îndemn. Tata și fratele meu nu le vestiseră cunoscuților căsătoria mea; pentru că, chiar în prima scrisoare pe care le-am scris-o ca să-i înștiințez de unire, simțind deja o scârbă cumplită de urmările ei și, după firea și alcătuirea familiei, văzând deschizându-mi-se înainte un viitor hidos, adăugasem rugămintea stăruitoare s-o țină în taină: și foarte curând purtarea nerușinată a soției pe care mi-o alesese tata a fost de așa natură, încât îl făcea să roșească s-o recunoască drept noră. Departe de a dori să facă legătura cunoscută, a ajuns să fie tot atât de doritor ca și mine s-o ascundă.
— În Anglia, așadar, am dus-o; ce călătorie înspăimântătoare am avut, cu un asemenea monstru pe corabie! Bucuros am fost când am ajuns în sfârșit cu ea la Thornfield și am văzut-o bine închisă în odaia de la catul al treilea, din a cărei cămăruță tainică dinăuntru a făcut de zece ani încoace o vizuină de fiară sălbatică, chilia unui strigoi. Mi-a fost cam greu să-i găsesc o îngrijitoare, căci trebuia aleasă una pe a cărei credință să mă pot bizui; fiindcă aiurările ei mi-ar fi trădat negreșit taina: pe deasupra, avea răstimpuri de luciditate de zile întregi, uneori de săptămâni, pe care le umplea cu ocări la adresa mea. În sfârșit am tocmit-o pe Grace Poole de la ospiciul din Grimsby. Ea și chirurgul, Carter (care i-a pansat rănile lui Mason în noaptea când a fost înjunghiat și sfâșiat), sunt singurii doi pe care i-am primit vreodată în taină. Doamna Fairfax o fi bănuit poate ceva, dar n-a putut afla nimic precis despre fapte. Grace s-a dovedit, una peste alta, o paznică bună; deși, în parte din pricina unui nărav al ei, de care se pare că nimic n-o poate lecui și care ține de meseria ei chinuitoare, vegherea ei a fost de mai multe ori adormită și înșelată. Nebuna e și vicleană, și rea; n-a scăpat niciodată prilejul să se folosească de scăpările trecătoare ale paznicei: o dată ca să ascundă cuțitul cu care și-a înjunghiat fratele, și de două ori ca să pună mâna pe cheia chiliei și să iasă noaptea. Prima dată a încercat să mă ardă în pat; a doua oară ți-a făcut ție vizita aceea înfiorătoare. Mulțumesc Providenței, care a vegheat asupra ta, că și-a vărsat atunci furia asupra veșmintelor tale de nuntă, care poate i-au trezit amintiri nedeslușite ale propriilor ei zile de mireasă: dar la ce s-ar fi putut întâmpla nu pot îndura să mă gândesc. Când mă gândesc la făptura care mi-a sărit azi-dimineață la gât, aplecându-și chipul negru și stacojiu deasupra cuibului porumbiței mele, mi se închega sângele…
— Și ce-ați făcut, domnule, întrebai eu, pe când el se oprise, după ce ați așezat-o aici? Unde v-ați dus?
— Ce-am făcut, Jane? M-am prefăcut într-o luminiță rătăcitoare de mlaștină. Unde m-am dus? Am rătăcit tot atât de nebunește ca duhul vânturilor de martie. Am plecat pe Continent și am bătut în toate părțile toate țările lui. Dorința mea statornică era să caut și să găsesc o femeie bună și înțeleaptă, pe care s-o pot iubi: un contrast cu furia pe care o lăsasem la Thornfield…
— Dar nu vă puteați însura, domnule.
— Hotărâsem, și eram încredințat, că puteam și că trebuia. Nu era intenția mea de la început să înșel, cum te-am înșelat pe tine. Voiam să-mi spun povestea pe față și să-mi fac propunerile deschis: și mi se părea atât de cu totul firesc să fiu socotit liber să iubesc și să fiu iubit, încât nu m-am îndoit nicio clipă că se va găsi vreo femeie care să vrea și să poată să-mi înțeleagă situația și să mă primească, în ciuda blestemului care mă împovăra.
— Și atunci, domnule?
— Când ești curioasă, Jane, mă faci totdeauna să zâmbesc. Deschizi ochii ca o pasăre nerăbdătoare și faci din când în când o mișcare neliniștită, ca și cum răspunsurile rostite n-ar curge destul de repede pentru tine și ai vrea să citești de-a dreptul pe tăblița inimii omului. Dar, înainte să merg mai departe, spune-mi ce înțelegi prin acel «Și atunci, domnule?» al tău. E o frază mică pe care o spui foarte des; și care de multe ori m-a purtat tot mai departe prin vorbării fără sfârșit: nu prea știu de ce.
— Vreau să spun: ce-a urmat? Cum ați procedat? Ce-a ieșit din asta?
— Întocmai! Și ce vrei să știi acum?
— Dacă ați găsit pe cineva care să vă placă: dacă ați cerut-o de soție; și ce-a răspuns.
— Pot să-ți spun dacă am găsit pe cineva care să-mi placă și dacă am cerut-o de soție: dar ce a răspuns ea e încă de scris în cartea Sorții. Zece ani lungi am rătăcit, trăind când într-o capitală, când într-alta: uneori la Sankt-Petersburg; mai des la Paris; câteodată la Roma, la Neapole și la Florența. Cu bani din belșug și cu pașaportul unui nume vechi, îmi puteam alege singur tovărășiile: niciun cerc nu-mi era închis. Mi-am căutat idealul de femeie printre doamnele englezoaice, contesele franțuzoaice, signorele italiene și gräfinnen germane. N-am găsit-o. Uneori, o clipă trecătoare, credeam că prind o privire, aud un glas, zăresc o făptură care vestea împlinirea visului meu: dar eram curând dezamăgit. Să nu-ți închipui că doream desăvârșirea, nici a minții, nici a trupului. Tânjeam numai după ce mi se potrivea — după antipodul creolei: și tânjeam în zadar. Printre toate n-am găsit nici măcar una pe care, oricât de liber aș fi fost, eu — prevenit cum eram de primejdiile, de ororile, de scârbele unirilor nepotrivite — aș fi cerut-o de soție. Dezamăgirea m-a făcut nepăsător. Am încercat petrecerile — niciodată desfrâul: pe acesta l-am urât și-l urăsc. Acela era semnul Mesalinei mele indiene: scârba adânc înrădăcinată față de el și de ea m-a înfrânat mult, chiar și în plăceri. Orice desfătare care se învecina cu dezmățul părea să mă apropie de ea și de viciile ei, și o ocoleam.
— Totuși nu puteam trăi singur; așa că am încercat tovărășia ibovnicelor. Prima pe care am ales-o a fost Céline Varens: încă unul din pașii aceia care-l fac pe om să se disprețuiască atunci când și-i amintește. Știi deja ce era și cum s-a sfârșit legătura mea cu ea. A avut două urmașe: o italiancă, Giacinta, și o nemțoaică, Clara; amândouă socotite deosebit de frumoase. Ce însemna pentru mine frumusețea lor după câteva săptămâni? Giacinta era fără principii și violentă: m-am săturat de ea în trei luni. Clara era cinstită și liniștită; dar greoaie, fără minte și fără simțire: nici câtuși de puțin pe gustul meu. M-am bucurat să-i dau o sumă îndestulătoare ca să-și deschidă o negustorie bună și să scap astfel de ea în chip cuviincios. Dar, Jane, îți văd pe chip că nu-ți faci în clipa asta o părere prea bună despre mine. Mă socotești un crai fără inimă și fără principii, nu-i așa?
— Într-adevăr, domnule, nu-mi sunteți atât de drag cum mi-ați fost uneori. Nu vi s-a părut câtuși de puțin rău să trăiți așa, când cu o ibovnică, când cu alta? Vorbiți despre asta ca despre un lucru de la sine înțeles.
— Așa era pentru mine; și nu-mi plăcea. Era un fel de viață josnic: n-aș vrea niciodată să mă întorc la el. Să tocmești o ibovnică e lucrul cel mai rău după a cumpăra un sclav: amândouă sunt adesea prin fire, și totdeauna prin poziție, inferioare: și a trăi în intimitate cu cei inferiori e degradant. Acum urăsc amintirea vremii petrecute cu Céline, Giacinta și Clara.
Simții adevărul acestor cuvinte; și trăsei din ele încheierea sigură că, dacă m-aș uita pe mine însămi și toată învățătura care mi se sădise vreodată în suflet până într-atât încât — sub orice pretext, cu orice îndreptățire, prin orice ispită — să devin urmașa acelor biete fete, el m-ar privi într-o zi cu același simțământ care acum le pângărea amintirea în mintea lui. Nu dădui glas acestei convingeri: era de ajuns s-o simt. Mi-o întipării în inimă, ca să rămână acolo și să-mi fie de ajutor în vremea încercării.
— Ei, Jane, de ce nu spui «Și atunci, domnule?» N-am terminat. Arăți gravă. Tot mă dezaprobi, văd. Dar lasă-mă să ajung la miez. În ianuarie trecut, scăpat de toate ibovnicele, într-o stare de spirit aspră și amară, rodul unei vieți fără folos, rătăcitoare și singuratice, ros de dezamăgire, pornit cu acreală împotriva tuturor oamenilor și mai ales împotriva întregului neam femeiesc (căci începusem să socotesc ideea unei femei inteligente, credincioase, iubitoare drept un simplu vis), chemat de treburi, m-am întors în Anglia.
— Într-o după-amiază geroasă de iarnă, am ajuns călare în vederea lui Thornfield Hall. Loc urât! Nu mă așteptam acolo la nicio liniște, la nicio plăcere. Pe o scăriță de pe drumul spre Hay am văzut o mică făptură liniștită, șezând singură. Am trecut pe lângă ea tot atât de nepăsător ca pe lângă salcia retezată din fața ei: n-aveam nicio presimțire a ceea ce avea să-mi fie; niciun glas lăuntric nu mă vestea că stăpâna vieții mele — geniul meu bun sau rău — aștepta acolo în chip smerit. N-am știut-o nici chiar atunci când, cu prilejul accidentului lui Mesrour, s-a apropiat și mi-a oferit cu gravitate ajutorul. Făptură copilăroasă și subțirică! Parcă un cânepar ar fi țopăit până la piciorul meu și s-ar fi oferit să mă poarte pe aripioara lui. Am fost morocănos; dar făptura nu voia să plece: a rămas lângă mine cu o stăruință ciudată și m-a privit și mi-a vorbit cu un fel de autoritate. Trebuia să fiu ajutat, și de mâna aceea: și am fost ajutat.
— Odată ce am apăsat umărul acela firav, ceva nou — o sevă și o simțire proaspătă — mi s-a strecurat în trup. Bine că aflasem că spiridușul acesta trebuia să se întoarcă la mine — că era din casa mea de jos din vale —, altfel n-aș fi putut să-l simt trecând de sub mâna mea și să-l văd pierind după gardul viu întunecat fără o părere de rău ciudată. Te-am auzit venind acasă în noaptea aceea, Jane, deși probabil nu știai că mă gândeam la tine sau că te pândeam. A doua zi te-am privit, fără să fiu văzut, vreme de o jumătate de ceas, în timp ce te jucai cu Adèle în galerie. Era o zi cu zăpadă, îmi amintesc, și nu puteai ieși afară. Eram în odaia mea; ușa era întredeschisă: puteam și asculta, și privi. Adèle îți cerea o vreme atenția; totuși mi se părea că gândurile îți erau în altă parte: dar erai foarte răbdătoare cu ea, mica mea Jane; i-ai vorbit și ai distrat-o multă vreme. Când te-a lăsat în sfârșit, te-ai cufundat îndată într-o visare adâncă: ai început să te plimbi încet prin galerie. Din când în când, trecând pe lângă o fereastră, te uitai afară la zăpada care cădea deasă; ascultai vântul care suspina și iarăși mergeai mai departe, încet, și visai. Cred că vedeniile acelea de zi nu erau întunecate: era din când în când o lumină plăcută în ochiul tău, o înfiorare blândă în înfățișare, care nu vorbea de nicio cugetare amară, înveninată, ipohondră: căutătura ta dezvăluia mai curând visările dulci ale tinereții, când duhul ei urmează pe aripi dornice zborul Nădejdii, în sus și tot mai departe, spre un cer ideal. Glasul doamnei Fairfax, care vorbea cu o servitoare în hol, te-a trezit: și cât de ciudat ți-ai zâmbit ție însăți, Janet! Era multă judecată în zâmbetul tău: era foarte ager și părea să ia în râs propria ta visare. Părea să spună: «Vedeniile mele frumoase sunt foarte bune, dar nu trebuie să uit că sunt cu desăvârșire nereale. Am în minte un cer trandafiriu și un Eden verde și înflorit; dar afară, știu foarte bine, mi se întinde la picioare un drum aspru de străbătut și în jurul meu se adună furtuni negre de înfruntat.» Ai coborât în fugă și i-ai cerut doamnei Fairfax ceva de lucru: socotelile săptămânale ale casei, sau ceva de felul ăsta, cred că erau. Eram supărat pe tine că-mi ieșiseși din ochi.
— Am așteptat cu nerăbdare seara, când să te pot chema la mine. Bănuiam că ai o fire neobișnuită, pentru mine cu totul nouă: doream s-o cercetez mai adânc și s-o cunosc mai bine. Ai intrat în odaie cu o înfățișare și o ținută totodată sfioase și neatârnate: erai îmbrăcată ciudat, cam cum ești acum. Te-am făcut să vorbești: curând te-am găsit plină de contraste ciudate. Îmbrăcămintea și purtările îți erau strânse în chingile regulii; aerul îți era adesea neîncrezător în sine și, una peste alta, al cuiva rafinat din fire, dar cu totul nedeprins cu lumea și cam temător să nu se facă remarcat în chip nefavorabil printr-o greșeală sau o stângăcie; și totuși, când ți se vorbea, ridicai spre fața celui care-ți vorbea un ochi ager, îndrăzneț și aprins: era pătrundere și putere în fiecare privire a ta; când erai strâmtorată cu întrebări, găseai răspunsuri gata și rotunde. Foarte curând ai părut că te-ai deprins cu mine: cred că simțeai că există o înțelegere între tine și stăpânul tău posac și arțăgos, Jane; căci era uimitor să vezi cât de repede o anumită tihnă plăcută ți-a liniștit purtarea: oricât aș fi mârâit, nu arătai nici mirare, nici frică, nici supărare, nici nemulțumire față de toanele mele; mă priveai și din când în când îmi zâmbeai cu o grație simplă și totuși înțeleaptă pe care n-o pot descrie. Eram deopotrivă mulțumit și ațâțat de ce vedeam: îmi plăcea ce văzusem și voiam să văd mai mult. Totuși, multă vreme m-am purtat cu tine de la distanță și ți-am căutat rar tovărășia. Eram un epicureu al minții și voiam să prelungesc plăcerea de a face această cunoștință nouă și picantă: pe deasupra, m-a chinuit o vreme teama stăruitoare că, dacă aș atinge floarea prea liber, înflorirea ei s-ar veșteji, farmecul dulce al prospețimii ar părăsi-o. Nu știam atunci că nu era o floare trecătoare, ci mai curând chipul strălucitor al uneia, tăiat într-o piatră nepieritoare. Mai mult, voiam să văd dacă mă vei căuta dacă te ocoleam — dar n-ai făcut-o; stăteai în sala de clasă tot atât de liniștită ca pupitrul și șevaletul tău; dacă te întâlneam din întâmplare, treceai pe lângă mine cât de repede și cu cât de puțin semn de recunoaștere îngăduia respectul. Expresia ta obișnuită în zilele acelea, Jane, era o privire gânditoare; nu deznădăjduită, căci nu erai bolnăvicioasă; dar nici veselă, căci aveai puțină nădejde și nicio bucurie adevărată. Mă întrebam ce gândeai despre mine, sau dacă te gândeai vreodată la mine, și m-am hotărât să aflu.
— Am început iar să te iau în seamă. Era ceva voios în privirea ta și cald în purtare, când vorbeai: am văzut că aveai o inimă prietenoasă; sala de clasă tăcută, plictiseala vieții tale te făceau tristă. Mi-am îngăduit desfătarea de a fi bun cu tine; bunătatea a trezit curând emoția: chipul ți s-a îmblânzit, glasul ți s-a făcut blând; îmi plăcea să-mi aud numele rostit de buzele tale cu un accent recunoscător și fericit. Mă bucuram pe atunci, Jane, de câte o întâlnire întâmplătoare cu tine: era o șovăială ciudată în purtarea ta: mă priveai cu o ușoară tulburare, cu o îndoială nehotărâtă: nu știai care-mi va fi toana — dacă aveam să fac pe stăpânul și să fiu aspru, sau pe prietenul și să fiu binevoitor. Țineam acum prea mult la tine ca să mă prefac prea des în prima toană; și, când îți întindeam mâna cu căldură, pe chipul tău tânăr și dornic se ivea atâta înflorire, lumină și fericire, încât de multe ori abia mă stăpâneam să nu te strâng la inimă chiar atunci și acolo.
— Nu mai vorbiți de zilele acelea, domnule, îl întrerupsei, ștergându-mi pe furiș câteva lacrimi.
Vorbele lui erau o tortură pentru mine; căci știam ce trebuia să fac, și curând, iar toate aceste amintiri și dezvăluiri ale simțămintelor lui nu făceau decât să-mi îngreuneze sarcina.
— Nu, Jane, răspunse el: ce nevoie e să zăbovim asupra Trecutului, când Prezentul e cu atât mai sigur, Viitorul cu atât mai luminos?
Mă cutremurai auzind această afirmație orbită.
— Vezi acum cum stau lucrurile, nu-i așa? urmă el. După o tinerețe și o bărbăție petrecute pe jumătate într-o nenorocire de nespus și pe jumătate într-o singurătate tristă, am găsit pentru întâia oară ce pot iubi cu adevărat: te-am găsit pe tine. Tu ești înțelegerea mea, partea cea mai bună din mine, îngerul meu bun. Sunt legat de tine cu o dragoste puternică. Te socotesc bună, înzestrată, încântătoare: o patimă înflăcărată, solemnă, s-a zămislit în inima mea; se apleacă spre tine, te atrage spre miezul și izvorul vieții mele, își înfășoară ființa în jurul tău și, aprinzându-se într-o flacără curată și puternică, ne topește pe tine și pe mine într-unul singur.
— Pentru că simțeam și știam asta m-am hotărât să mă însor cu tine. A-mi spune că aveam deja o soție e o batjocură goală: știi acum că n-aveam decât un demon hidos. Am greșit încercând să te înșel; dar mă temeam de o încăpățânare care există în firea ta. Mă temeam de prejudecăți sădite de timpuriu: voiam să te am în siguranță înainte să mă încumet la destăinuiri. A fost o lașitate: ar fi trebuit să fac apel de la început la noblețea și mărinimia ta, cum fac acum, să-ți deschid limpede viața mea de chin, să-ți descriu foamea și setea mea după o viață mai înaltă și mai vrednică, să-ți arăt nu hotărârea mea (cuvântul e slab), ci pornirea mea de neînvins de a iubi credincios și bine, acolo unde sunt iubit credincios și bine în schimb. Atunci ți-aș fi cerut să primești legământul meu de credință și să mi-l dai pe al tău. Jane, dă-mi-l acum.
Urmă o tăcere.
— De ce taci, Jane?
Treceam printr-o grea încercare: o mână de fier înroșit îmi strângea măruntaiele. Clipă cumplită: plină de luptă, de beznă, de arsură! Nicio ființă omenească din câte au trăit vreodată n-ar fi putut dori să fie iubită mai mult decât eram iubită eu; și pe cel care mă iubea astfel îl adoram cu totul: și trebuia să renunț și la iubire, și la idol. Un singur cuvânt posomorât cuprindea datoria mea de neîndurat: „Pleacă!”
— Jane, înțelegi ce vreau de la tine? Doar făgăduiala aceasta: «Voi fi a dumneavoastră, domnule Rochester.»
— Domnule Rochester, nu voi fi a dumneavoastră.
Urmă o altă tăcere lungă.
— Jane! reîncepu el, cu o blândețe care mă frângea de durere și mă făcea rece ca piatra de o groază prevestitoare, căci glasul acesta liniștit era gâfâitul unui leu care se ridică. Jane, vrei să mergi pe un drum în lume și să mă lași pe mine să merg pe altul?
— Da.
— Jane (și se aplecă spre mine și mă îmbrățișă), asta vrei și acum?
— Da.
— Și acum? (și mă sărută încet pe frunte și pe obraz).
— Da, zisei, desfăcându-mă repede și cu totul din strânsoare.
— Oh, Jane, e amar! E… e rău. N-ar fi rău să mă iubești.
— Ar fi rău să vă ascult.
O privire sălbatică îi ridică sprâncenele, îi trecu peste trăsături: se ridică; dar se mai stăpâni. Îmi pusei mâna pe spătarul unui scaun ca să mă sprijin: tremuram, mă temeam, dar eram hotărâtă.
— O clipă, Jane. Aruncă o privire asupra vieții mele îngrozitoare după ce vei fi plecat. Toată fericirea o să-mi fie smulsă odată cu tine. Ce-mi mai rămâne atunci? Drept soție n-am decât pe nebuna de sus: tot atât de bine m-ai putea trimite la vreun leș din cimitirul de colo. Ce să fac, Jane? Încotro să mă întorc după o tovarășă și după puțină nădejde?
— Faceți ca mine: încredeți-vă în Dumnezeu și în dumneavoastră înșivă. Credeți în cer. Nădăjduiți să ne întâlnim din nou acolo.
— Așadar, nu cedezi?
— Nu.
— Atunci mă osândești să trăiesc nenorocit și să mor blestemat?
Glasul i se ridicase.
— Vă sfătuiesc să trăiți fără păcat și vă doresc să muriți liniștit.
— Atunci îmi smulgi dragostea și nevinovăția? Mă arunci înapoi la pofta trupească drept patimă și la viciu drept îndeletnicire?
— Domnule Rochester, nu vă sortesc dumneavoastră soarta aceasta, după cum nici eu n-o râvnesc pentru mine. Ne-am născut ca să ne luptăm și să îndurăm, dumneavoastră ca și mine: faceți-o. Mă veți uita înainte ca eu să vă uit.
— Cu asemenea vorbe mă faci mincinos: îmi pătezi onoarea. Am spus că nu mă pot schimba: tu-mi spui în față că mă voi schimba curând. Și ce strâmbare a judecății, ce sucire a gândurilor dovedește purtarea ta! E mai bine să împingi o ființă omenească la deznădejde decât să calci o simplă lege omenească, de vreme ce nimeni nu e vătămat prin încălcarea ei? Căci n-ai nici rude, nici cunoscuți pe care să te temi că-i jignești trăind cu mine.
Era adevărat: și, pe când vorbea, până și conștiința și rațiunea mea se făcură trădătoare împotriva mea și mă învinuiră de crimă pentru că mă împotriveam lui. Vorbeau aproape tot atât de tare ca Simțirea: iar aceasta striga sălbatic. „Oh, cedează!” zicea ea. „Gândește-te la nenorocirea lui; gândește-te la primejdia în care se află; uită-te în ce stare rămâne când e lăsat singur; adu-ți aminte de firea lui năvalnică; gândește-te la nesăbuința care vine după deznădejde — alină-l; mântuiește-l; iubește-l; spune-i că-l iubești și că vei fi a lui. Cui pe lume îi pasă de tine? Sau cine va fi vătămat de ce faci tu?”
Neînfrânt fu totuși răspunsul: „Mie îmi pasă de mine. Cu cât sunt mai singură, mai fără prieteni, mai fără sprijin, cu atât mă voi respecta mai mult. Voi păzi legea dată de Dumnezeu și întărită de om. Mă voi ține de principiile pe care le-am primit când eram întreagă la minte, și nu nebună, cum sunt acum. Legile și principiile nu sunt pentru vremurile fără ispită: sunt pentru clipe ca aceasta, când trupul și sufletul se răscoală împotriva asprimii lor; aspre sunt; neîncălcate vor rămâne. Dacă le-aș putea călca după bunul meu plac, ce preț ar avea? Au un preț — așa am crezut totdeauna; și dacă acum nu-l mai pot crede, e pentru că sunt nebună, cu totul nebună: cu focul curgându-mi prin vine și cu inima bătând mai repede decât îi pot număra bătăile. Părerile de mai înainte, hotărârile luate demult sunt tot ce am în ceasul acesta ca să mă sprijin: aici îmi înfig piciorul.”
Așa și făcui. Domnul Rochester, citindu-mi pe chip, văzu că o făcusem. Furia îi ajunse la culme: trebuia să i se lase pradă o clipă, orice ar fi urmat; străbătu odaia, mă apucă de braț și mă cuprinse de mijloc. Părea că mă mistuie cu privirea lui înflăcărată: trupește, mă simțeam în clipa aceea neputincioasă ca paiul de miriște în fața suflării și dogorii unui cuptor; sufletește, îmi stăpâneam încă sufletul, și odată cu el încredințarea că până la urmă voi fi la adăpost. Sufletul are, din fericire, un tălmaci — adesea fără știrea lui, dar totuși un tălmaci adevărat — în ochi. Ochii mei se ridicară spre ai lui; și, privindu-i chipul aprig, scosei fără voie un suspin; strânsoarea lui mă durea, iar puterile mele, prea încercate, erau aproape sleite.
— Niciodată, zise el, scrâșnind din dinți, niciodată n-a fost ceva atât de fragil și totodată atât de neîmblânzit. O simt ca pe o simplă trestie în mâna mea! (Și mă scutură cu puterea strânsorii.) Aș putea s-o îndoi între două degete: și la ce-ar folosi s-o îndoi, s-o smulg, s-o strivesc? Uită-te la ochiul acela: uită-te la ființa aceea hotărâtă, sălbatică, liberă, care privește din el și mă sfidează cu mai mult decât curaj — cu un triumf aspru. Orice aș face cu colivia, pe ea n-o pot ajunge — sălbatica, frumoasa făptură! Dacă sfâșii, dacă rup închisoarea subțire, silnicia mea n-ar face decât să-i dea drumul prizonierei. Aș putea fi cuceritorul casei; dar locuitoarea ei ar scăpa la cer înainte să mă pot numi stăpânul lăcașului ei de lut. Și pe tine te vreau, duh — cu voința și puterea, cu virtutea și curăția ta —, nu numai trupul tău fragil. Dacă ai vrea, ai putea veni de la tine, într-un zbor ușor, să te cuibărești la inima mea: luată cu sila, o să-mi scapi din strânsoare ca o mireasmă, o să pieri înainte să-ți fi putut aspira parfumul. Oh! vino, Jane, vino!
Spunând acestea, îmi dădu drumul din strânsoare și doar mă privi. Privirii aceleia îi era mult mai greu să-i țin piept decât încleștării nebunești: dar numai o neroadă s-ar fi dat bătută acum. Îi înfruntasem și-i zădărnicisem furia; trebuia să scap de durerea lui: mă retrăsei spre ușă.
— Pleci, Jane?
— Plec, domnule.
— Mă părăsești?
— Da.
— Nu vii? Nu vrei să fii mângâierea mea, salvatoarea mea? Dragostea mea adâncă, durerea mea sălbatică, ruga mea nebună nu înseamnă nimic pentru tine?
Ce jale de nespus era în glasul lui! Cât de greu îmi era să repet cu tărie:
— Plec.
— Jane!
— Domnule Rochester!
— Retrage-te, atunci — mă învoiesc; dar ține minte că mă lași aici în chin. Urcă-te în odaia ta; gândește-te la tot ce ți-am spus și, Jane, aruncă o privire asupra suferințelor mele — gândește-te la mine.
Se întoarse și se aruncă cu fața în jos pe sofa.
— Oh, Jane! Nădejdea mea, iubirea mea, viața mea! izbucni el, chinuit.
Apoi urmă un hohot de plâns adânc, puternic.
Ajunsesem deja la ușă; dar, cititorule, mă întorsei — mă întorsei tot atât de hotărâtă precum mă retrăsesem. Îngenuncheai lângă el; îi întorsei fața de pe pernă spre mine; îl sărutai pe obraz; îi netezii părul cu mâna.
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, scumpul meu stăpân! zisei eu. Dumnezeu să vă ferească de rău și de nedreptate, să vă călăuzească, să vă mângâie, să vă răsplătească bine pentru bunătatea pe care mi-ați arătat-o.
— Dragostea micuței Jane ar fi fost cea mai bună răsplată a mea, răspunse el; fără ea, inima mi-e frântă. Dar Jane îmi va da dragostea ei: da, cu noblețe, cu mărinimie.
Sângele îi năvăli în obraz; focul îi scăpără din ochi; sări în picioare; își întinse brațele; dar eu mă ferii de îmbrățișare și ieșii numaidecât din odaie.
„Rămas bun!” strigă inima mea când îl părăsii. Deznădejdea adăugă: „Rămas bun pe vecie!”
În noaptea aceea nici nu mă gândeam să dorm; dar un somn mă cuprinse îndată ce mă culcai. Fusei purtată cu gândul în locurile copilăriei: visai că zăceam în odaia roșie de la Gateshead; că noaptea era întunecată și mintea mea, pradă unor spaime ciudate. Lumina care odinioară mă făcuse să leșin, rechemată în vedenia aceasta, părea să urce lunecând pe perete și să se oprească tremurând în mijlocul tavanului întunecat. Înălțai capul să privesc: tavanul se destrăma în nori, înalți și cețoși; licărirea era ca aceea pe care o dă luna aburilor pe care stă să-i despice. O priveam venind — priveam cu cea mai ciudată așteptare, ca și cum pe discul ei avea să fie scris vreun cuvânt de osândă. Ieși cum n-a ieșit niciodată vreo lună din nori: întâi o mână pătrunse prin faldurile negre și le dădu la o parte; apoi, nu o lună, ci o făptură omenească albă străluci în azur, plecându-și fruntea slăvită spre pământ. Mă privea și mă privea. Îi vorbi sufletului meu: glasul era nemăsurat de depărtat și totuși atât de aproape, încât îmi șoptea în inimă:
— Fiica mea, fugi de ispită.
— Mamă, așa voi face.
Așa răspunsei după ce mă trezii din visul acela ca o transă. Era încă noapte, dar nopțile de iulie sunt scurte: curând după miezul nopții vin zorii. „Nu e niciodată prea devreme ca să încep sarcina pe care o am de împlinit”, mă gândii. Mă sculai: eram îmbrăcată; căci nu-mi scosesem decât pantofii. Știam unde să găsesc în sertare niște rufărie, un medalion, un inel. Căutând aceste lucruri, dădui peste mărgelele unui colier de perle pe care domnul Rochester mă silise să-l primesc cu câteva zile în urmă. Pe acesta îl lăsai; nu era al meu: era al miresei din vis, care se topise în aer. Celelalte lucruri le făcui pachet; punga, cu douăzeci de șilingi (atât aveam), o pusei în buzunar: îmi legai pălăria de pai, îmi prinsei șalul cu un ac, luai pachetul și papucii, pe care nu voiam încă să-i încalț, și mă strecurai din odaie.
„Rămas bun, bună doamnă Fairfax!” șoptii, strecurându-mă pe lângă ușa ei. „Rămas bun, scumpa mea Adèle!” zisei, uitându-mă spre odaia copiilor. Nici nu putea fi vorba să intru s-o îmbrățișez. Trebuia să înșel o ureche ageră: din câte știam, poate că asculta chiar atunci.
Aș fi trecut pe lângă odaia domnului Rochester fără să mă opresc; dar, cum inima mi se opri o clipă din bătăi în pragul acela, și piciorul fu silit să se oprească. Acolo nu se dormea: cel dinăuntru umbla neliniștit de la un perete la altul; și oftă iar și iar cât ascultai eu. Era acolo, în odaia aceea, un rai — un rai trecător — pentru mine, dacă voiam: n-aveam decât să intru și să spun:
„Domnule Rochester, vă voi iubi și voi trăi cu dumneavoastră toată viața, până la moarte”, și un izvor de desfătare mi-ar fi țâșnit la buze. Mă gândii la asta.
Stăpânul acela bun, care nu putea dormi acum, aștepta cu nerăbdare ziua. Avea să trimită după mine dimineața; eu aveam să fiu plecată. Avea să pună să fiu căutată: în zadar. Avea să se simtă părăsit, cu dragostea respinsă: avea să sufere; poate să ajungă la deznădejde. Mă gândii și la asta. Mâna mi se îndreptă spre clanță: mi-o trăsei înapoi și mă strecurai mai departe.
Coborâi trist scările: știam ce aveam de făcut și o făceam mașinal. Căutai în bucătărie cheia ușii laterale; căutai și o sticluță cu ulei și o pană; unsei cheia și broasca. Luai puțină apă, luai puțină pâine: căci poate aveam de mers mult; și puterile mele, rău zdruncinate în ultima vreme, nu trebuiau să mă lase. Toate acestea le făcui fără niciun zgomot. Deschisei ușa, ieșii, o închisei încet. În curte mijeau zorii, cenușii. Porțile cele mari erau închise și încuiate; dar o portiță dintr-una din ele era doar prinsă cu clanța. Pe acolo plecai: o închisei și pe ea; și acum eram afară din Thornfield.
La o milă depărtare, dincolo de câmpuri, era un drum care se întindea în direcția opusă Millcote-ului; un drum pe care nu umblasem niciodată, dar pe care-l observasem adesea, întrebându-mă unde duce: într-acolo îmi îndreptai pașii. Nu trebuia să-mi îngădui acum nicio cugetare: nicio privire nu trebuia aruncată înapoi; nici măcar una înainte. Niciun gând nu trebuia dat nici trecutului, nici viitorului. Primul era o pagină atât de cerește de dulce, atât de ucigător de tristă, încât să citesc un singur rând din ea mi-ar fi topit curajul și mi-ar fi frânt puterile. Cel din urmă era un gol îngrozitor: ceva ca lumea după ce a trecut potopul.
Mersei pe lângă câmpuri, garduri vii și drumeaguri până după răsăritul soarelui. Cred că era o dimineață minunată de vară: știu că pantofii, pe care mi-i pusesem când ieșisem din casă, se udară curând de rouă. Dar nu mă uitam nici la soarele care răsărea, nici la cerul zâmbitor, nici la natura care se trezea. Cel care e dus printr-o priveliște frumoasă spre eșafod nu se gândește la florile care-i zâmbesc în drum, ci la butuc și la tăișul securii; la despărțirea oaselor și a vinelor; la mormântul care se cască la capăt: iar eu mă gândeam la fuga tristă și la pribegia fără adăpost — și, oh! mă gândeam cu chin la ce lăsasem în urmă. Nu mă puteam opri. Mă gândeam la el acum, în odaia lui, privind răsăritul soarelui, nădăjduind că voi veni curând să-i spun că rămân cu el și că voi fi a lui. Tânjeam să fiu a lui; ardeam să mă întorc: nu era prea târziu; încă-l mai puteam scuti de durerea amară a pierderii. Fuga mea, eram sigură, nu fusese încă descoperită. Puteam să mă întorc și să-i fiu mângâierea, mândria; mântuitoarea din nenorocire, poate din pieire. Oh, teama aceea că el se va lăsa în voia pierzaniei — mult mai rea decât părăsirea mea —, cum mă mai împungea! Era un vârf de săgeată cu cârlige înfipt în pieptul meu; mă sfâșia când încercam să-l scot; mi se făcea rău când amintirea îl împingea mai adânc. Păsările începeau să cânte prin desișuri și crânguri: păsările erau credincioase tovarășelor lor; păsările erau semne ale iubirii. Ce eram eu? În mijlocul durerii inimii și al încordării nebunești de a rămâne credincioasă principiilor, mă uram. Nu aveam mângâierea de a-mi da dreptate: nici măcar pe aceea a respectului de sine. Îmi jignisem, îmi rănisem, îmi părăsisem stăpânul. Eram de urât în propriii mei ochi. Totuși nu mă puteam întoarce, nici să mai fac vreun pas înapoi. Dumnezeu trebuie să mă fi dus mai departe. Cât despre voința sau conștiința mea, durerea pătimașă o călcase pe una în picioare și o înăbușise pe cealaltă. Plângeam cu sălbăticie, mergând pe drumul meu singuratic: repede, repede mergeam, ca una în delir. O slăbiciune, care începea dinăuntru și se întindea în mădulare, mă cuprinse și căzui: zăcui pe pământ câteva minute, cu fața apăsată pe iarba udă. Aveam oarecare teamă — sau nădejde — că voi muri acolo: dar curând mă ridicai; mă târâi înainte în mâini și în genunchi, și apoi iarăși în picioare, tot atât de dornică și de hotărâtă ca înainte să ajung la drum.
Când ajunsei acolo, fusei silită să mă așez să mă odihnesc sub gardul viu; și, pe când ședeam, auzii roți și văzui venind o diligență. Mă ridicai și ridicai mâna; se opri. Întrebai încotro merge: vizitiul numi un loc foarte îndepărtat, unde eram sigură că domnul Rochester n-avea legături. Întrebai cu ce sumă m-ar duce acolo; zise că treizeci de șilingi; răspunsei că n-aveam decât douăzeci; ei bine, o să încerce să se mulțumească cu atât. Îmi îngădui pe deasupra să mă urc înăuntru, căci trăsura era goală: intrai, fui închisă înăuntru și diligența își urmă drumul.
Blândule cititor, să nu simți niciodată ce am simțit eu atunci! Să nu verse niciodată ochii tăi lacrimi atât de furtunoase, de fierbinți, de smulse din inimă cum curgeau dintr-ai mei. Să nu te rogi niciodată Cerului cu rugi atât de fără nădejde și de chinuite cum mi-au ieșit atunci de pe buze; căci să nu te temi niciodată, ca mine, că vei fi unealta răului pentru ființa pe care o iubești cu totul.