Înainte de a se fi împlinit jumătatea de ceas, bătu ora cinci. Lecțiile se terminară și toată lumea se duse în sala de mese să bea ceaiul. Mă încumetai atunci să cobor. Se înserase de-a binelea. Mă strecurai într-un colț și mă așezai pe podea. Farmecul care mă susținuse până atunci începu să se destrame; urmă prăbușirea și, curând, durerea care mă cuprinse fu atât de copleșitoare, încât căzui fără putere cu fața la pământ. Acum plângeam. Helen Burns nu era acolo; nimic nu mă mai sprijinea; lăsată singură, mă lăsai în voia durerii și lacrimile mele udară scândurile. Mă hotărâsem să fiu atât de bună și să fac atâtea la Lowood: să-mi fac multe prietene, să câștig respect și să-mi câștig dragostea celorlalte. Făcusem chiar progrese vădite. Încă în dimineața aceea fusesem așezată în fruntea clasei, domnișoara Miller mă lăudase călduros, domnișoara Temple îmi dăruise un zâmbet de aprobare și-mi promisese să mă învețe desenul și să-mi îngăduie să iau lecții de franceză, dacă aveam să fac aceleași progrese încă două luni. Apoi, colegele mă primiseră bine; cele de vârsta mea mă socoteau egala lor și nimeni nu mă necăjea; iar acum zăceam din nou aici, doborâtă, călcată în picioare; mă voi mai putea ridica vreodată?
„Niciodată”, îmi spusei, și doream din tot sufletul să mor. Pe când îngânam această dorință printre sughițuri de plâns, se apropie cineva. Tresării — Helen Burns era iar lângă mine. Focurile care se stingeau abia o lăsau să se vadă, venind prin sala lungă și goală. Îmi aducea cafeaua și pâinea.
— Hai, mănâncă ceva, îmi spuse ea.
Dar eu le împinsei pe amândouă de la mine: simțeam că în starea în care mă aflam, o picătură de cafea sau o firimitură de pâine m-ar fi înecat. Helen mă privi, probabil, cu mirare; în ciuda tuturor străduințelor mele, nu izbuteam să mă liniștesc. Plângeam cu hohote. Se așeză jos lângă mine, își cuprinse genunchii cu brațele și își rezemă capul pe ei; și rămase așa, tăcută ca un indian. Eu vorbii cea dintâi:
— Helen, de ce stai lângă o fată pe care toată lumea o socotește mincinoasă?
— Toată lumea, Jane? De-abia optzeci de persoane au auzit că ți s-a spus așa și pe lume sunt sute de milioane de oameni.
— Ce-mi pasă de milioane? Cei optzeci pe care-i cunosc mă disprețuiesc.
— Te înșeli, Jane. Probabil că nimeni din școală nu te disprețuiește și nu te urăște; multe, sunt sigură, te compătimesc din toată inima.
— Cum pot să mă compătimească, după cele spuse de domnul Brocklehurst?
— Domnul Brocklehurst nu-i un zeu; nu-i nici măcar un om de seamă pe care să-l poți admira. Nu prea e iubit aici; n-a făcut niciodată nimic ca să se facă iubit. Dacă te-ar fi tratat ca pe o favorită, ai fi găsit în jurul tău numai dușmance, pe față sau în ascuns. Așa însă, cele mai multe ar vrea să-ți arate simpatie, dacă ar îndrăzni. Profesoarele și elevele te vor privi, poate, o zi sau două, cu răceală; dar în inimile lor sunt ascunse sentimente prietenoase, pe care, dacă te vei purta mai departe bine, le vor arăta în curând, cu atât mai limpede cu cât vor trebui să și le înăbușe un timp. Și apoi, Jane…
Tăcu.
— Ce, Helen? spusei eu, punându-mi mâna într-a ei.
Ea îmi frecă ușor degetele ca să mi le încălzească și urmă:
— Chiar dacă toată lumea te-ar urî și te-ar crede rea, dar propria-ți conștiință te-ar aproba și te-ar dezvinovăți, n-ai rămâne fără prieteni.
— Nu; știu că aș avea o părere bună despre mine însămi, dar asta nu e de ajuns. Dacă ceilalți nu mă iubesc, mai bine aș muri decât să trăiesc; nu pot îndura să fiu singură și urâtă de toți, Helen. Uite, ca să câștig puțină dragoste adevărată de la tine, de la domnișoara Temple sau de la oricine altcineva pe care-l iubesc cu adevărat, aș primi bucuroasă să mi se rupă osul brațului, să mă arunce un taur în coarne sau să stau îndărătul unui cal nărăvaș și să-l las să mă izbească cu copita în piept…
— Taci, Jane! Pui prea mult preț pe dragostea oamenilor; ești prea impulsivă, prea înflăcărată. Mâna atotputernică ce ți-a zămislit trupul și i-a dat viață te-a înzestrat și cu alte sprijine în afara slabei tale făpturi sau a altor ființe tot atât de slabe ca tine. Dincolo de pământul acesta și dincolo de neamul omenesc există o lume nevăzută și o împărăție a duhurilor; lumea aceea se află în jurul nostru, fiindcă ea este pretutindeni; și acele duhuri veghează asupra noastră, pentru că li s-a dat menirea să ne păzească; și dacă am muri în suferință și rușine, dacă batjocura ne-ar lovi din toate părțile și ura ne-ar strivi, îngerii ne văd chinurile și ne recunosc nevinovăția (dacă suntem nevinovate, așa cum știu că ești tu de vina pe care domnul Brocklehurst a repetat-o, fără judecată și cu emfază, din spusele doamnei Reed; căci în ochii tăi înflăcărați și pe fruntea ta senină citesc o fire sinceră), iar Dumnezeu așteaptă doar ca duhul să se despartă de trup, ca să ne încununeze cu o răsplată deplină. De ce să ne lăsăm așadar striviți de nenorocire, când viața trece atât de repede, iar moartea e o intrare atât de sigură în fericire, în slavă?
Eu tăceam: Helen mă liniștise; dar în liniștea pe care mi-o dăruise era amestecată o tristețe de nespus. Pe când vorbea, simțeam apăsarea unei jale, dar nu-mi puteam da seama de unde vine; și când, după ce sfârși de vorbit, răsuflă puțin mai repede și tuși scurt, uitai pentru o clipă de necazurile mele și mă cuprinse o neliniște nelămurită pentru ea.
Rezemându-mi capul pe umărul Helenei, îmi trecui brațele în jurul mijlocului ei; ea mă trase lângă ea și ne odihnirăm astfel în tăcere. Nu stăturăm mult așa, căci intră cineva. Vântul care se pornise gonise de pe cer câțiva nori groși și luna rămăsese descoperită; razele ei pătrundeau pe o fereastră de alături și ne luminau din plin, pe noi și pe cea care venea spre noi. O recunoscurăm numaidecât pe domnișoara Temple.
— Am venit anume să te caut, Jane Eyre, spuse ea. Vino în odaia mea; și fiindcă tot e și Helen Burns cu tine, poate veni și ea.
Ne duserăm. Urmând-o pe directoare, trecurăm prin mai multe coridoare întortocheate și urcarăm o scară înainte de a ajunge la locuința ei. Era luminată de un foc bun și părea veselă. Domnișoara Temple îi spuse Helenei Burns să se așeze într-un jilț scund de o parte a căminului și, luând ea însăși loc în altul, mă chemă lângă ea.
— S-a terminat? mă întrebă, plecându-și privirea spre fața mea. Ți-ai plâns tot necazul?
— Mă tem că n-am să-l pot plânge niciodată.
— De ce?
— Pentru că am fost învinuită pe nedrept, și dumneavoastră, domnișoară, și toată lumea mă veți crede acum rea.
— Te vom socoti așa cum te vei dovedi că ești, copila mea. Poartă-te mai departe ca o fată cuminte și ne vei mulțumi.
— Adevărat, domnișoară Temple?
— Adevărat, îmi răspunse ea, cuprinzându-mă cu brațul. Și acum spune-mi cine e doamna pe care domnul Brocklehurst a numit-o binefăcătoarea ta?
— Doamna Reed, nevasta unchiului meu. Unchiul a murit și m-a lăsat în grija ei.
— Va să zică nu te-a luat de bunăvoie?
— Nu, domnișoară. I-a părut rău c-a trebuit s-o facă, dar unchiul, după câte i-am auzit deseori pe servitori spunând, a pus-o să-i promită, înainte să moară, că mă va ține totdeauna la ea.
— Ei bine, Jane, după cum știi — sau dacă nu știi îți spun eu — când un criminal e acuzat, i se îngăduie totdeauna să ia cuvântul și să se apere. Ai fost învinuită de minciună; apără-te în fața mea cât poți mai bine. Spune tot ce-ți amintești că e adevărat, dar nu adăuga nimic și nu exagera nimic.
Hotărâi în adâncul inimii mele să fiu cât se poate de cumpătată, cât se poate de exactă. După ce mă gândii câteva minute, ca să rânduiesc în minte cele ce aveam de spus, îi povestii toată istoria tristei mele copilării. Eram istovită de emoție, așa încât cuvintele-mi fură mai potolite decât erau de obicei când mă apucam să depăn acest subiect trist; și, amintindu-mi cum mă prevenise Helen să nu mă las în voia resentimentului, pusei în povestire mult mai puțină fiere și pelin decât de obicei. Astfel înfrânată și simplificată, povestea mea părea mai vrednică de crezare și, pe măsură ce înaintam, simțeam că domnișoara Temple mă crede pe deplin.
În timpul povestirii, pomenisem de domnul Lloyd, spunând cum venise el să mă vadă după criza aceea; căci nu uitam niciodată întâmplarea, pentru mine îngrozitoare, din odaia roșie; și povestind-o, tulburarea mea trebuia, fără îndoială, să treacă într-o oarecare măsură peste margini; căci nimic nu putea îmblânzi în amintirea mea spasmul de agonie care-mi strânsese inima când doamna Reed îmi respinsese rugămințile nebune de iertare și mă încuiase a doua oară în odaia aceea întunecată și bântuită.
Sfârșisem. Domnișoara Temple mă privi în tăcere câteva clipe, apoi îmi spuse:
— Îl cunosc puțin pe domnul Lloyd și am să-i scriu. Dacă răspunsul lui îți va întări spusele, ai să fii descărcată în fața tuturor de orice învinuire. Pentru mine, Jane, ești de pe acum nevinovată.
Mă sărută și, ținându-mă mai departe lângă ea (unde stăteam cu mare mulțumire, căci simțeam o plăcere copilărească să-i privesc fața, rochia, cele una-două podoabe, fruntea albă, buclele dese și lucioase și ochii negri strălucitori), se întoarse spre Helen Burns:
— Cum te simți astă-seară, Helen? Ai tușit mult azi?
— Nu chiar așa de mult, cred, domnișoară.
— Dar durerea din piept?
— E puțin mai bine.
Domnișoara Temple se sculă, îi luă mâna și îi pipăi pulsul, pe urmă se întoarse la locul ei și, pe când se așeza, o auzii oftând încet. Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi, scuturându-se, spuse veselă:
— Dar astă-seară voi două sunteți musafirele mele; trebuie să vă tratez cum se cuvine.
Sună.
— Barbara, zise ea servitoarei care intrase, n-am luat încă ceaiul. Adu tava și pune cești pentru aceste două domnișoare.
Tava fu adusă îndată. Cât de frumoase mi se părură ceștile de porțelan și ceainicul strălucitor, așezate pe măsuța rotundă de lângă foc! Ce bine mirosea aburul ceaiului și pâinea prăjită! Din care însă, spre dezamăgirea mea (căci începea să-mi fie foame), nu zării decât o porție foarte mică. Domnișoara Temple o zări și ea.
— Barbara, zise ea, n-ai putea să ne mai aduci puțină pâine cu unt? Nu ajunge pentru trei.
Barbara ieși și se întoarse numaidecât.
— Doamnă, doamna Harden spune că a trimis porția obișnuită.
Doamna Harden, fie spus în treacăt, era economa: o femeie după inima domnului Brocklehurst, alcătuită în părți egale din fișbin și fier.
— Oh, foarte bine! răspunse domnișoara Temple. Atunci, Barbara, cred că va trebui să ne mulțumim și cu atât.
Și, pe când fata ieșea, adăugă zâmbind:
— Din fericire, de data asta am cum să împlinesc ce lipsește.
Ne pofti, pe Helen și pe mine, să ne apropiem de masă, puse în fața fiecăreia câte o ceașcă de ceai și o felie de pâine prăjită, gustoasă, dar subțire; pe urmă se ridică, descuie un sertar, scoase din el un pachet învelit în hârtie și ne înfățișă îndată ochilor o prăjitură cu chimen, destul de mare.
— Voiam să vă dau fiecăreia câte o bucată s-o luați cu voi, spuse ea, dar fiindcă e atât de puțină pâine prăjită, trebuie s-o mâncați acum.
Și se apucă să taie felii cu mână darnică.
În seara aceea ne ospătarăm ca și cum ni s-ar fi dat nectar și ambrozie; și nu cea mai mică bucurie a ospățului fu zâmbetul de mulțumire cu care ne privea gazda noastră, pe când ne potoleam foamea cu bucatele alese pe care ni le dădea cu dărnicie.
După ce terminarăm ceaiul și tava fu luată, ne chemă iarăși lângă foc; ne așezarăm de o parte și de alta a ei, și atunci între ea și Helen începu o convorbire pe care era cu adevărat un privilegiu s-o poți asculta.
Domnișoara Temple avea totdeauna ceva senin în înfățișare, ceva maiestuos în ținută, o rafinată cuviință în vorbă, care nu îngăduiau nicio abatere spre înflăcărare, spre tulburare, spre patimă: ceva care tempera plăcerea celor ce o priveau și o ascultau printr-un sentiment stăpânitor de sfială; așa simțeam și eu acum. Cât despre Helen Burns însă, eram uluită.
Mâncarea întremătoare, focul strălucitor, prezența și bunătatea profesoarei iubite sau poate, mai mult decât toate acestea, ceva din mintea ei fără pereche îi trezise puterile lăuntrice. Ele se treziră, se aprinseră: mai întâi străluciră în îmbujorarea obrajilor, pe care până în ceasul acela nu-i văzusem decât palizi și fără sânge; apoi luciră în strălucirea umedă a ochilor, care căpătaseră dintr-o dată o frumusețe mai neobișnuită decât a ochilor domnișoarei Temple: nu o frumusețe a culorii gingașe, a genelor lungi sau a sprâncenelor bine desenate, ci o frumusețe a înțelesului, a mișcării, a strălucirii. Apoi sufletul i se așeză pe buze și cuvintele îi curseră, nu știu din ce izvor. Oare poate o fată de paisprezece ani să aibă o inimă îndeajuns de mare și îndeajuns de puternică spre a cuprinde în ea izvorul năvalnic al unei elocințe pure, bogate și înflăcărate? Asta era însușirea cuvintelor Helenei în acea seară, pentru mine de neuitat; duhul ei părea că se grăbește să trăiască, într-un răstimp foarte scurt, cât trăiesc mulți într-o viață lungă.
Vorbiră de lucruri de care nu auzisem niciodată: despre popoare și vremuri trecute; despre ținuturi îndepărtate; despre taine ale firii descoperite sau numai bănuite. Vorbiră despre cărți. Cât de mult citiseră! Ce comori de cunoștințe stăpâneau! Apoi numele franțuzești și scriitorii francezi păreau să le fie atât de familiari! Dar mirarea mea ajunse la culme când domnișoara Temple o întrebă pe Helen dacă mai găsea uneori câte o clipă să-și amintească latina pe care o învățase de la tatăl ei și, luând o carte de pe un raft, îi spuse să citească și să traducă o pagină din Vergiliu. Helen se supuse, iar evlavia mea creștea cu fiecare vers sonor. De-abia sfârșise, când clopotul vesti ceasul culcării! Nu se putea îngădui nicio întârziere; domnișoara Temple ne îmbrățișă pe amândouă și, strângându-ne la piept, ne zise:
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei!
Pe Helen o ținu ceva mai îndelung decât pe mine; o lăsă să plece mai greu; pe Helen o urmări cu privirea până la ușă; pentru ea oftă mâhnită a doua oară; pentru ea își șterse o lacrimă de pe obraz.
Când ajunserăm în dormitor, auzirăm glasul domnișoarei Scatcherd. Inspecta sertarele. Tocmai îl trăsese pe al Helenei Burns și, când intrarăm, Helen fu întâmpinată cu o mustrare aspră și i se spuse că a doua zi i se vor prinde cu ace de umăr o jumătate de duzină de lucruri împăturite neglijent.
— Lucrurile mele erau într-adevăr într-o neorânduială rușinoasă, îmi șopti Helen încet. Aveam de gând să le aranjez, dar am uitat.
A doua zi, domnișoara Scatcherd scrise cu litere mari pe o bucată de carton cuvântul „Șleampăta” și i-l legă, ca pe o filacterie, în jurul frunții largi, blânde, inteligente și binevoitoare a Helenei. Helen îl purtă până seara, răbdătoare, fără mânie, socotindu-l o pedeapsă meritată. În clipa când domnișoara Scatcherd plecă, după lecțiile de după-amiază, alergai la Helen, i-l smulsei și-l aruncai în foc. Furia de care ea nu era în stare îmi arsese în suflet toată ziua, și lacrimi fierbinți și mari îmi opăriseră întruna obrajii; căci priveliștea tristei ei resemnări îmi pricinuia o durere de neîndurat în inimă.
Cam la o săptămână după întâmplările povestite mai sus, domnișoara Temple, care îi scrisese domnului Lloyd, primi răspunsul lui: se părea că ce spunea el întărea spusele mele. Domnișoara Temple strânse toată școala și anunță că se făcuse o cercetare asupra învinuirilor aduse lui Jane Eyre și că era cât se poate de fericită să poată declara că ea era cu totul nevinovată de orice vină. Profesoarele îmi strânseră atunci mâna și mă sărutară, iar un murmur de mulțumire trecu prin rândurile colegelor mele.
Ușurată de o povară atât de grea, mă pusei de atunci din nou pe lucru, hotărâtă să-mi croiesc drum prin toate greutățile. Muncii din greu și izbânzile fură pe măsura trudei; memoria mea, care din fire nu era prea credincioasă, se îmbunătăți prin practică; exercițiul îmi ascuți mintea; după câteva săptămâni fui trecută într-o clasă superioară, și nu trecuseră nici două luni când mi se îngădui să încep franceza și desenul. În aceeași zi învățai primele două timpuri ale verbului „être” și desenai cea dintâi căsuță (ai cărei pereți, în treacăt fie zis, erau mai înclinați decât ai turnului din Pisa). În seara aceea, ducându-mă la culcare, uitai să-mi pregătesc în închipuire ospățul de Barmecid, cartofii copți fierbinți sau pâinea albă cu lapte proaspăt, cu care aveam obiceiul să-mi amăgesc foamea lăuntrică. Mă ospătai în schimb privind desene închipuite, pe care le vedeam în întuneric, toate lucrate de mâna mea: case și copaci schițați cu creionul în linii libere, stânci și ruine pitorești, vite adunate în grupuri ca la Cuyp, picturi gingașe cu fluturi zburând deasupra trandafirilor în boboc, cu păsări ciugulind cireșe coapte, cu cuiburi de pitulice, pline de ouă ca niște mărgăritare și înconjurate de lăstari tineri de iederă. Cântăream de asemenea în gând dacă voi fi vreodată în stare să traduc curgător o povestioară franțuzească pe care mi-o arătase în ziua aceea madame Pierrot; și nu dezlegasem problema într-un chip mulțumitor când adormii dulce.
Bine a zis Solomon: „Mai bine un prânz de verdețuri unde este dragoste decât un bou îngrășat unde este ură.”
Acum n-aș fi dat Lowoodul, cu toate lipsurile lui, pe Gateshead și belșugul lui de fiecare zi.