Încheiere
Cititorule, m-am măritat cu el. Am avut o nuntă liniștită: el și cu mine, preotul și dascălul am fost singurii de față. Când ne întoarserăm de la biserică, intrai în bucătăria conacului, unde Mary gătea prânzul și John curăța cuțitele, și spusei:
— Mary, m-am cununat azi-dimineață cu domnul Rochester.
Menajera și bărbatul ei erau amândoi din tagma aceea cumsecade și flegmatică de oameni cărora le poți oricând împărtăși fără grijă o veste însemnată, fără să te primejduiești să-ți fie străpunse urechile de vreo exclamație ascuțită și apoi să fii asurzit de un șuvoi de vorbe uimite. Mary chiar își ridică ochii și chiar se uită lung la mine: polonicul cu care stropea doi pui care se frigeau la foc rămase vreo trei minute atârnat în aer; și tot atâta vreme se odihniră și cuțitele lui John de lustruit: dar Mary, aplecându-se iar peste friptură, zise doar:
— Adevărat, domnișoară? Ei, poftim!
După puțin urmă:
— V-am văzut ieșind cu stăpânul, da' nu știam că v-ați dus la biserică să vă cununați.
Și stropi mai departe friptura. John, când mă întorsei spre el, rânjea până la urechi.
— I-am spus eu lui Mary cum o să fie, zise el: știam ce-o să facă domnul Edward — John era un servitor bătrân și își cunoscuse stăpânul pe când era mezinul casei, de aceea îi spunea adesea pe numele de botez —, știam ce-o să facă domnul Edward; și eram sigur că n-o să aștepte nici mult: și a făcut bine, din câte știu eu. Vă doresc fericire, domnișoară!
Și se trase politicos de șuvița de pe frunte.
— Mulțumesc, John. Domnul Rochester mi-a spus să vă dau asta, dumitale și lui Mary.
Îi pusei în mână o bancnotă de cinci lire. Fără să aștept să mai aud ceva, ieșii din bucătărie. Trecând ceva mai târziu pe lângă ușa acelui sanctuar, prinsei cuvintele: „Poate c-o să-i fie mai bună decât oricare din cucoanele alea mari.” Și iar: „Dacă nu-i dintre cele mai frumoase, nu-i deloc urâtă și-i tare bună la suflet; și-n ochii lui e frumoasă de-a binelea, oricine poate vedea.”
Scrisei îndată la Moor House și la Cambridge, ca să spun ce făcusem: explicând pe larg și de ce lucrasem astfel. Diana și Mary aprobară pasul fără rezerve. Diana îmi vesti că avea să-mi lase doar timpul să trec de luna de miere și apoi va veni să mă vadă.
— Mai bine să nu aștepte până atunci, Jane, zise domnul Rochester, când îi citii scrisoarea; dacă așteaptă, va fi prea târziu, căci luna noastră de miere va străluci cât ne va ține viața: razele ei nu se vor stinge decât deasupra mormântului tău sau al meu.
Cum a primit St. John vestea, nu știu: n-a răspuns niciodată scrisorii în care i-o împărtășeam: totuși, după șase luni mi-a scris, fără să pomenească însă numele domnului Rochester sau să facă vreo aluzie la căsătoria mea. Scrisoarea lui era atunci liniștită și, deși foarte serioasă, binevoitoare. De atunci a ținut cu mine o corespondență regulată, deși nu deasă: nădăjduiește că sunt fericită și se încrede că nu sunt dintre cei ce trăiesc fără Dumnezeu în lume și cugetă numai la cele pământești.
N-ai uitat-o de tot pe micuța Adèle, nu-i așa, cititorule? Eu nu o uitasem; curând cerui și căpătai de la domnul Rochester îngăduința să mă duc s-o văd la școala unde o pusese. Bucuria ei nebună când mă revăzu mă mișcă mult. Arăta palidă și slabă: zise că nu era fericită. Găsii că regulile așezământului erau prea stricte, iar programul de studii prea aspru pentru un copil de vârsta ei: o luai acasă cu mine. Aveam de gând să-i fiu iar guvernantă, dar curând văzui că nu se putea; timpul și grija mea le cerea acum altcineva — soțul meu avea nevoie de toate. Așa că îi căutai o școală condusă după un sistem mai îngăduitor și destul de aproape ca s-o pot vizita des și s-o aduc uneori acasă. Avui grijă să nu-i lipsească niciodată nimic din ce i-ar fi putut face traiul plăcut: se obișnui curând în noul ei sălaș, deveni foarte fericită acolo și făcu progrese frumoase la învățătură. Pe măsură ce creștea, o educație englezească sănătoasă îi îndreptă în mare măsură cusururile franțuzești; și, când ieși de la școală, găsii în ea o tovarășă plăcută și îndatoritoare: docilă, bună la fire și cu principii sănătoase. Prin grija ei recunoscătoare față de mine și de ai mei, mi-a răsplătit de mult orice mică bunătate pe care am avut vreodată putința să i-o arăt.
Povestea mea se apropie de sfârșit: un cuvânt despre viața mea de femeie măritată și o scurtă privire asupra soartei celor ale căror nume au revenit mai des în povestirea aceasta, și am terminat.
Sunt măritată acum de zece ani. Știu ce înseamnă să trăiești cu totul pentru ființa pe care o iubești cel mai mult pe pământ și alături de ea. Mă socotesc nespus de binecuvântată — binecuvântată mai presus de ce pot spune cuvintele; pentru că sunt viața soțului meu tot atât de deplin pe cât e el viața mea. Nicio femeie n-a fost vreodată mai aproape de tovarășul ei decât sunt eu: mai cu desăvârșire os din oasele lui și carne din carnea lui. Nu cunosc oboseala tovărășiei lui Edward al meu: el n-o cunoaște pe a mea, după cum niciunul dintre noi nu cunoaște oboseala zvâcnetului inimii care bate în pieptul fiecăruia; prin urmare, suntem mereu împreună. A fi împreună înseamnă pentru noi a fi deopotrivă liberi ca în singurătate și veseli ca în tovărășie. Vorbim, cred, toată ziua: a vorbi unul cu altul nu e decât un fel de a gândi mai însuflețit și cu glas tare. Toată încrederea mea i-o dăruiesc lui, toată încrederea lui mi-o închină mie; ne potrivim întocmai ca fire — și din asta rezultă o înțelegere desăvârșită.
Domnul Rochester a rămas orb în primii doi ani ai căsniciei noastre; poate că tocmai împrejurarea aceasta ne-a apropiat atât de mult — ne-a legat atât de strâns: căci eu eram atunci vederea lui, cum sunt încă mâna lui dreaptă. Eram, la propriu (cum îmi spunea adesea), lumina ochilor lui. Vedea natura — vedea cărțile prin mine; și nu mă săturam niciodată să privesc pentru el și să pun în cuvinte înfățișarea câmpului, copacului, orașului, râului, norului, razei de soare — a priveliștii dinaintea noastră; a vremii din jurul nostru — și să-i întipăresc în ureche, prin sunet, ce lumina nu-i mai putea întipări în ochi. Nu mă săturam niciodată să-i citesc; nu mă săturam niciodată să-l duc unde voia să meargă: să fac pentru el ce dorea să i se facă. Și era o plăcere în slujirea mea, cât se poate de deplină, cât se poate de aleasă, chiar dacă tristă — pentru că el îmi cerea aceste slujbe fără rușine dureroasă și fără umilință apăsătoare. Mă iubea atât de sincer, încât nu se sfia deloc să se folosească de îngrijirea mea: simțea că îl iubesc atât de duios, încât a-i da această îngrijire însemna să-mi împlinesc cele mai dulci dorințe.
Într-o dimineață, la capătul celor doi ani, pe când scriam o scrisoare după dictarea lui, veni, se aplecă asupra mea și zise:
— Jane, ai la gât o podoabă care strălucește?
Aveam un lanț de ceas de aur: răspunsei: „Da.”
— Și porți o rochie albastru-pal?
Purtam. Îmi spuse atunci că de câtăva vreme i se păruse că întunericul care-i acoperea un ochi se făcea mai puțin des; și că acum era sigur.
El și cu mine ne-am dus la Londra. A cerut sfatul unui oculist vestit; și până la urmă și-a recăpătat vederea acelui ochi. Acum nu vede prea deslușit: nu poate citi sau scrie mult; dar își poate găsi drumul fără să fie dus de mână: cerul nu mai e un gol pentru el — pământul nu mai e un pustiu. Când i-a fost pus în brațe întâiul născut, a putut vedea că băiatul moștenise ochii lui, cum fuseseră odată — mari, strălucitori și negri. Cu prilejul acela a recunoscut iar, cu inima plină, că Dumnezeu a îndulcit judecata cu milă.
Așadar, Edward al meu și cu mine suntem fericiți: și cu atât mai mult cu cât cei pe care îi iubim mai mult sunt și ei fericiți. Diana și Mary Rivers sunt amândouă măritate: pe rând, o dată pe an, ele vin la noi și noi mergem la ele. Soțul Dianei e căpitan în marină, un ofițer viteaz și un om bun. Al lui Mary e preot, prieten de colegiu al fratelui ei și, prin învățătura și principiile lui, vrednic de această legătură. Și căpitanul Fitzjames, și domnul Wharton își iubesc soțiile și sunt iubiți de ele.
Cât despre St. John Rivers, a părăsit Anglia: a plecat în India. A intrat pe calea pe care și-o însemnase singur; o urmează și acum. Niciodată un pionier mai hotărât și mai neobosit n-a trudit printre stânci și primejdii. Statornic, credincios și devotat, plin de energie, de râvnă și de adevăr, trudește pentru semenii lui; le curăță drumul anevoios spre propășire; doboară ca un uriaș prejudecățile de credință și de castă care îl împovărează. Poate fi aspru; poate fi pretențios; poate fi încă ambițios; dar asprimea lui e asprimea războinicului Inimă-Mare, care își apără convoiul de pelerini de năvala lui Apolion. Pretenția lui e pretenția apostolului, care vorbește numai pentru Hristos când spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Ambiția lui e ambiția duhului înalt și stăpânitor, care țintește să ocupe un loc în primul rând al celor răscumpărați de pe pământ — care stau fără prihană înaintea tronului lui Dumnezeu, care iau parte la cele din urmă mari biruințe ale Mielului, care sunt chemați, și aleși, și credincioși.
St. John nu e căsătorit: acum nu se va mai căsători niciodată. El singur i-a ajuns până acum trudei, iar truda se apropie de sfârșit: soarele lui slăvit se grăbește spre apus. Ultima scrisoare pe care am primit-o de la el mi-a stors din ochi lacrimi omenești și totuși mi-a umplut inima de o bucurie dumnezeiască: își aștepta răsplata sigură, cununa nestricăcioasă. Știu că data viitoare îmi va scrie o mână străină, ca să-mi spună că sluga cea bună și credincioasă a fost chemată în sfârșit întru bucuria Domnului său. Și de ce să plâng pentru asta? Nicio teamă de moarte nu va întuneca ceasul de pe urmă al lui St. John: mintea îi va fi fără nori, inima neînfricată, nădejdea sigură, credința neclintită. Propriile lui cuvinte sunt chezășie pentru asta:
„Stăpânul meu, spune el, m-a înștiințat dinainte. Zi de zi îmi vestește tot mai lămurit: «Da, vin curând!», și ceas de ceas îi răspund tot mai nerăbdător: «Amin; vino, Doamne Iisuse!»”
Sfârșit