Au trecut două zile. E o seară de vară; vizitiul m-a lăsat într-un loc numit Whitcross; pentru banii pe care i-i dădusem nu mă putea duce mai departe, iar eu nu mai am niciun alt șiling pe lume. Diligența e acum la o milă departe; sunt singură. Abia în clipa aceasta îmi dau seama că am uitat să-mi scot legătura din lada diligenței, unde o pusesem ca să fie la adăpost; acolo a rămas, acolo trebuie să rămână; și acum sunt cu desăvârșire lipsită de toate.
Whitcross nu e un oraș, nici măcar un cătun; nu e decât un stâlp de piatră înălțat acolo unde se întâlnesc patru drumuri: văruit, bănuiesc, ca să se vadă mai bine de departe și pe întuneric. Din vârful lui pornesc patru brațe: orașul cel mai apropiat dintre cele spre care arată se află, după inscripție, la zece mile; cel mai depărtat, la peste douăzeci. Din numele bine cunoscute ale acestor orașe aflu în ce comitat am poposit: un ținut din miazănoaptea Angliei de mijloc, întunecat de lande, brăzdat de munți: asta văd. În spatele meu și de o parte și de alta se întind lande mari; dincolo de valea adâncă de la picioarele mele, departe, se înșiră valuri de munți. Oamenii trebuie să fie rari pe aici și nu văd niciun drumeț pe aceste drumuri: ele se întind spre răsărit, spre apus, spre miazănoapte și spre miazăzi — albe, largi, singuratice; toate sunt tăiate prin landă, iar iarba-neagră crește deasă și sălbatică până chiar la marginea lor. Totuși, un călător ar putea trece din întâmplare; și nu vreau acum să mă vadă niciun ochi: străinii s-ar mira ce caut eu aici, zăbovind lângă stâlpul indicator, vădit fără nicio țintă și rătăcită. Aș putea fi întrebată: n-aș putea da decât răspunsuri care ar suna de necrezut și ar stârni bănuieli. Nicio legătură nu mă mai ține în clipa aceasta de lumea oamenilor — niciun farmec, nicio nădejde nu mă cheamă acolo unde sunt semenii mei —, niciunul dintre cei care m-ar vedea n-ar avea pentru mine un gând bun sau o urare. N-am altă rudă decât mama noastră a tuturor, Natura: la sânul ei mă voi duce și ei îi voi cere odihnă.
Apucai drept prin iarba-neagră; mă ținui de o scobitură pe care o văzusem brăzdând adânc coasta cafenie a landei; înaintai până la genunchi prin vegetația ei întunecată; cotii odată cu cotiturile ei și, găsind într-un unghi ascuns o stâncă de granit înnegrită de mușchi, mă așezai sub ea. În jurul meu se ridicau maluri înalte de landă; stânca îmi ocrotea capul: deasupra ei era cerul.
Trecu o vreme până să mă simt liniștită chiar și aici: aveam o teamă nedeslușită că prin apropiere ar putea fi vite sălbatice sau că m-ar putea descoperi vreun vânător ori vreun braconier. Dacă o pală de vânt mătura pustietatea, ridicam ochii, temându-mă că e năvala unui taur; dacă fluiera vreun ploier, îmi închipuiam că e un om. Văzând totuși că temerile mele n-aveau temei și liniștită de tăcerea adâncă ce domnea pe când seara se stingea în noapte, prinsei încredere. Până atunci nu gândisem; doar ascultasem, pândisem, mă temusem; acum îmi recăpătai puterea de a cugeta.
Ce era de făcut? Încotro să mă duc? O, întrebări de nesuferit, când nu puteam face nimic și nu mă puteam duce nicăieri! — când picioarele mele obosite și tremurânde mai aveau de măsurat un drum lung până să ajung la o așezare omenească — când trebuia să implor mila rece a oamenilor ca să capăt un adăpost: să stărui pe lângă o compătimire silită, să înfrunt un refuz aproape sigur, înainte ca povestea mea să fie ascultată sau vreuna dintre nevoile mele să fie alinată!
Atinsei iarba-neagră: era uscată și încă păstra căldura zilei de vară. Privii cerul; era curat: o stea binevoitoare licărea chiar deasupra muchiei râpei. Roua cădea, dar cu o blândețe priincioasă; nicio adiere nu șoptea. Natura mi se părea blândă și bună; mă gândeam că mă iubește, surghiunită cum eram; și eu, care de la oameni nu puteam aștepta decât neîncredere, respingere și insultă, mă alipii de ea cu o dragoste de fiică. În noaptea aceea, cel puțin, aveam să-i fiu oaspete, cum îi eram copil: mama mea avea să mă găzduiască fără bani și fără plată. Mai aveam o bucățică de pâine: rămășița unei chifle pe care o cumpărasem la amiază, într-un oraș prin care trecuserăm, cu un penny rătăcit — ultimul meu ban. Văzui ici și colo afine coapte sclipind în iarba-neagră ca niște mărgele de gagat: culesei un pumn și le mâncai cu pâinea. Foamea, ascuțită până atunci, fu, dacă nu potolită, măcar domolită de această masă de pustnic. După ce o isprăvii, îmi spusei rugăciunile de seară și apoi îmi alesei culcușul.
Lângă stâncă iarba-neagră era foarte înaltă: când mă culcai, picioarele mi se afundară în ea; înălțându-se de amândouă părțile, nu lăsa decât un loc îngust pe unde să pătrundă aerul nopții. Îmi îndoii șalul în două și mi-l întinsei deasupra drept învelitoare; o moviliță joasă, acoperită de mușchi, îmi fu pernă. Astfel adăpostită, nu-mi fu frig, cel puțin la începutul nopții.
Odihna mea ar fi putut fi destul de fericită, numai că o curma o inimă tristă. Inima se plângea de rănile ei deschise, de sângerarea ei lăuntrică, de coardele ei rupte. Tremura pentru domnul Rochester și pentru soarta lui; îl jelea cu milă amară; îl chema cu un dor neîncetat; și, neputincioasă ca o pasăre cu amândouă aripile frânte, își tot zvâcnea penele zdrobite în zadarnice încercări de a-l căuta.
Istovită de acest chin al gândurilor, mă ridicai în genunchi. Venise noaptea și planetele ei răsăriseră: o noapte fără primejdii, liniștită; prea senină ca să-i țină tovărășie frica. Știm că Dumnezeu e pretutindeni; dar fără îndoială că îi simțim cel mai mult prezența când lucrările Lui se întind înaintea noastră în toată măreția lor; și pe cerul fără nori al nopții, unde lumile Lui își rotesc tăcute calea, citim cel mai limpede nemărginirea Lui, atotputernicia Lui, atotprezența Lui. Mă ridicasem în genunchi ca să mă rog pentru domnul Rochester. Privind în sus, cu ochii încețoșați de lacrimi, văzui puternica Cale a Laptelui. Amintindu-mi ce era — ce nenumărate lumi străbăteau acolo spațiul ca o urmă blândă de lumină —, simții puterea și tăria lui Dumnezeu. Eram sigură că El poate mântui ce a făcut: mă încredințai că nici pământul nu va pieri, nici vreunul dintre sufletele pe care le păstra ca pe o comoară. Îmi prefăcui rugăciunea în mulțumire: Izvorul Vieții era și Mântuitorul sufletelor. Domnul Rochester era la adăpost: era al lui Dumnezeu, și Dumnezeu avea să-l ocrotească. Mă cuibării din nou la sânul colinei și nu peste mult îmi uitai în somn durerea.
Dar a doua zi Lipsa veni la mine, palidă și goală. Mult după ce păsărelele își părăsiseră cuiburile; mult după ce albinele veniseră, în dulcele început al zilei, să strângă mierea ierbii-negre înainte să se zvânte roua — când umbrele lungi ale dimineții se scurtaseră și soarele umplea pământul și cerul —, mă sculai și mă uitai în jurul meu.
Ce zi liniștită, fierbinte, desăvârșită! Ce pustiu de aur era landa aceasta întinsă! Pretutindeni, soare. Aș fi vrut să pot trăi în el și din el. Văzui o șopârlă alergând pe stâncă; văzui o albină trudind printre afinele dulci. Bucuroasă m-aș fi prefăcut în clipa aceea în albină sau în șopârlă, ca să-mi fi găsit aici hrana potrivită și un adăpost statornic. Dar eram ființă omenească și aveam nevoile unei ființe omenești: nu trebuia să zăbovesc acolo unde nimic nu le putea împlini. Mă ridicai; mă uitai înapoi la culcușul pe care-l părăsisem. Fără nicio nădejde în viitor, doream doar atât: ca Ziditorul meu să fi găsit cu cale să-mi ceară sufletul în noaptea aceea, pe când dormeam; și ca acest trup obosit, dezlegat prin moarte de orice altă luptă cu soarta, să nu mai aibă acum decât să putrezească în liniște și să se amestece în pace cu țărâna acestei pustietăți. Viața însă era încă a mea, cu toate cerințele, durerile și răspunderile ei. Povara trebuia purtată; lipsa, îndestulată; suferința, îndurată; răspunderea, împlinită. Pornii la drum.
Ajunsă iar la Whitcross, apucai pe un drum care ducea în partea opusă soarelui, acum fierbinte și sus pe cer. N-aveam voință să-mi hotărăsc alegerea după nimic altceva. Umblai multă vreme, și când socotii că făcusem aproape destul și că puteam, cu cugetul împăcat, să mă las în voia oboselii care aproape mă doborâse — să curm această trudă silită și, așezându-mă pe o piatră pe care o vedeam aproape, să mă supun fără împotrivire toropelii care îmi îngreuia inima și mădularele —, auzii bătând un clopot — un clopot de biserică.
Mă întorsei în partea de unde venea sunetul și acolo, printre colinele romantice, a căror înfățișare schimbătoare încetasem s-o mai iau în seamă de un ceas, văzui un cătun și o turlă. Toată valea din dreapta mea era plină de pășuni, de lanuri de grâu și de păduri; și un pârâu sclipitor șerpuia în zigzag prin felurite nuanțe de verde, prin grânele ce se pârguiau, prin pădurea întunecată, prin pajiștea limpede și însorită. Chemată înapoi la drumul din fața mea de huruitul unor roți, văzui o căruță încărcată din greu urcând anevoie dealul, iar nu departe, mai încolo, două vaci și pe văcarul lor. Viața și munca oamenilor erau aproape. Trebuia să mă lupt mai departe: să mă străduiesc să trăiesc și să mă plec muncii, ca toți ceilalți.
Pe la două după-amiaza intrai în sat. La capătul singurei lui ulițe era o prăvălioară cu câteva pâini în fereastră. Râvneam la o pâine. Cu întăritura aceea mi-aș fi putut recăpăta poate o fărâmă de vlagă: fără ea, mi-ar fi fost greu să merg mai departe. Dorința de a avea ceva putere și ceva vlagă mi se întoarse îndată ce mă aflai printre semenii mei. Simțeam că ar fi înjositor să leșin de foame pe ulița unui cătun. N-aveam la mine nimic pe care să-l pot da în schimbul uneia dintre pâinișoarele acelea? Mă gândii. Aveam o eșarfă mică de mătase legată la gât; aveam mănușile. Nu prea știam cum se descurcă bărbații și femeile ajunși în cea mai cumplită lipsă. Nu știam dacă vreunul dintre aceste lucruri avea să fie primit: probabil că nu; dar trebuia să încerc.
Intrai în prăvălie: înăuntru era o femeie. Văzând o persoană îmbrăcată cuviincios, o doamnă, cum își închipuia ea, veni înainte cu politețe. Cu ce mă putea servi? Mă cuprinse rușinea: limba nu voia să rostească cererea pe care mi-o pregătisem. Nu îndrăzneam să-i dau mănușile pe jumătate purtate, eșarfa mototolită: și apoi, simțeam că ar fi caraghios. O rugai doar să-mi îngăduie să stau jos o clipă, căci eram obosită. Înșelată în nădejdea unei mușterii, îmi îngădui cu răceală. Îmi arătă un scaun; mă prăbușii pe el. Mă împingea cu putere plânsul; dar, dându-mi seama cât de nepotrivit ar fi fost să-l las să izbucnească, mă stăpânii. Peste puțin o întrebai „dacă erau în sat vreo croitoreasă sau vreo cusătoreasă de rufe”.
— Da; două sau trei. Tocmai câte era de lucru pentru ele.
Mă gândii. Acum ajunsesem la strâmtoare. Mă aflam față în față cu Nevoia. Eram în starea omului fără niciun mijloc, fără niciun prieten, fără niciun ban. Trebuia să fac ceva. Ce? Trebuia să mă adresez undeva. Unde?
— Știa ea prin împrejurimi vreun loc unde să fie nevoie de o servitoare?
— Ba; nu putea să spună.
— Care era îndeletnicirea de căpetenie pe aici? Ce făceau cei mai mulți oameni?
— Unii erau argați la ferme; destui lucrau la fabrica de ace a domnului Oliver și la turnătorie.
— Domnul Oliver lua și femei la lucru?
— Ba; era treabă de bărbați.
— Și femeile ce fac?
— Știu eu? fu răspunsul. Unele fac una, altele alta. Săracii trebuie să se descurce cum pot.
Părea sătulă de întrebările mele: și, la drept vorbind, ce drept aveam s-o sâcâi? Intrară un vecin sau doi; era limpede că era nevoie de scaunul meu. Îmi luai rămas-bun.
O luai în sus pe uliță, uitându-mă, pe când mergeam, la toate casele din dreapta și din stânga; dar nu putui găsi niciun pretext și nu vedeam niciun îndemn ca să intru în vreuna. Rătăcii în jurul cătunului mai bine de un ceas, depărtându-mă uneori puțin și întorcându-mă iar. Foarte istovită și suferind acum cumplit de foame, o luai pe o ulicioară și mă așezai sub gardul viu. Dar nu trecură multe minute și eram din nou în picioare, căutând iarăși ceva — un mijloc de scăpare, sau măcar pe cineva care să mă lămurească. În capătul ulicioarei era o căsuță drăguță, cu o grădină în față, nespus de îngrijită și plină de flori strălucitoare. Mă oprii lângă ea. Ce treabă aveam eu să mă apropii de ușa albă sau să ating ciocănelul sclipitor? În ce chip ar fi putut fi în interesul celor din casa aceea să mă ajute? Totuși mă apropiai și bătui. O tânără cu înfățișare blândă, îmbrăcată curat, îmi deschise ușa. Cu un glas cum era de așteptat de la o inimă fără nădejde și de la un trup gata să leșine — un glas jalnic de stins și de șovăielnic —, întrebai dacă aveau nevoie de o servitoare.
— Nu, zise ea; nu ținem servitoare.
— Nu-mi poți spune unde aș putea găsi de lucru, orice fel de lucru? urmai eu. Sunt străină și nu cunosc pe nimeni aici. Vreau să muncesc: nu contează ce.
Dar nu era treaba ei să se gândească în locul meu sau să-mi caute un loc: și apoi, în ochii ei, cât de îndoielnice trebuie să fi părut firea, starea și povestea mea. Clătină din cap, „îi părea rău că nu-mi putea da nicio lămurire”, și ușa albă se închise, foarte încetișor și politicos: dar mă lăsă afară. Dacă ar mai fi ținut-o deschisă puțin, cred că i-aș fi cerșit o bucată de pâine; căci acum ajunsesem jos de tot.
Nu mă înduram să mă întorc în satul acela sărăcăcios, unde, pe deasupra, nu se vedea nicio nădejde de ajutor. Mai degrabă aș fi vrut să mă abat spre o pădure pe care o vedeam nu departe și care, în umbra ei deasă, părea să ofere un adăpost ademenitor; dar eram atât de bolnavă, atât de slabă, atât de roasă de nevoile firii, încât instinctul mă ținea să dau târcoale locuințelor, unde aveam vreo șansă să găsesc hrană. Singurătatea n-ar fi fost singurătate — nici odihna, odihnă — cât timp vulturul foamei își înfigea astfel pliscul și ghearele în coasta mea.
Mă apropiam de case; plecam de lângă ele și mă întorceam iar, și iar mă îndepărtam rătăcind: respinsă mereu de conștiința că n-aveam niciun temei să cer — niciun drept să aștept ca soarta mea de om singur să trezească vreun interes. Între timp, după-amiaza înainta, în vreme ce eu rătăceam astfel ca un câine pierdut și flămând. Străbătând un câmp, văzui înaintea mea turla bisericii: mă grăbii spre ea. Lângă cimitir, în mijlocul unei grădini, se afla o casă mică, dar bine clădită, despre care nu mă îndoiam că era casa parohială. Îmi amintii că străinii care sosesc într-un loc unde n-au prieteni și caută de lucru se adresează uneori preotului, ca să-i recomande și să-i ajute. E menirea preotului să-i ajute — cel puțin cu sfatul — pe cei care vor să se ajute singuri. Mi se părea că am un fel de drept să caut sfat aici. Prinzând așadar din nou curaj și adunându-mi slabele rămășițe de putere, mersei mai departe. Ajunsei la casă și bătui la ușa bucătăriei. Îmi deschise o bătrână: o întrebai dacă aceasta era casa parohială.
— Da.
— Era preotul acasă?
— Nu.
— Avea să vină curând?
— Nu, plecase de acasă.
— Departe?
— Nu prea departe — vreo trei mile, de bună seamă. Fusese chemat de moartea neașteptată a tatălui său: era acum la Marsh End și pesemne avea să mai rămână acolo vreo două săptămâni.
— Era vreo doamnă în casă?
— Ba, nu era nimeni în afară de ea, și ea era menajera.
Și ei, cititorule, nu mă îndurai să-i cer ajutorul de lipsa căruia mă prăbușeam; încă nu puteam cerși; și iar mă târâi mai departe.
Încă o dată îmi scosei eșarfa — încă o dată mă gândii la pâinile din prăvălioară. O, măcar o coajă! Măcar o îmbucătură, să-mi potolesc chinul foamei! Fără să-mi dau seama, mă întorsei din nou spre sat; găsii iar prăvălia și intrai; și, deși în afară de femeie mai erau acolo și alții, mă încumetai să cer: „Mi-ar da o pâinișoară pe eșarfa aceasta?”
Mă privi cu vădită bănuială:
— Ba, ea nu dădea marfa în felul ăsta.
Aproape deznădăjduită, îi cerui o jumătate de pâine; iar mă refuză.
— De unde putea ea să știe de unde aveam eșarfa? zise ea.
— Mi-ar lua mănușile?
— Nu! Ce să facă ea cu ele?
Cititorule, nu e plăcut să zăbovești asupra acestor amănunte. Unii spun că e o desfătare să privești înapoi la încercările dureroase din trecut; dar nici astăzi nu pot îndura să-mi aduc în minte vremurile despre care vorbesc: înjosirea morală, amestecată cu suferința trupească, alcătuiește o amintire prea chinuitoare ca să zăbovești vreodată de bunăvoie asupra ei. Nu-i învinuiam pe niciunul dintre cei care mă respingeau. Simțeam că așa era de așteptat și că n-aveam ce face: un cerșetor obișnuit e adesea privit cu bănuială; un cerșetor bine îmbrăcat, negreșit. E drept că eu cerșeam de lucru; dar a cui era treaba să-mi dea de lucru? Fără îndoială, nu a oamenilor care mă vedeau atunci pentru prima oară și nu știau nimic despre firea mea. Iar cât despre femeia care nu-mi luase eșarfa în schimbul pâinii ei, ei bine, avea dreptate, dacă oferta i se păruse suspectă sau schimbul fără folos. Să scurtez acum. Mi-e silă să mai vorbesc despre asta.
Puțin înainte de a se întuneca trecui pe lângă o fermă; la ușa ei deschisă ședea fermierul și își mânca cina de pâine cu brânză. Mă oprii și spusei:
— Vrei să-mi dai o bucată de pâine? Mi-e tare foame.
Îmi aruncă o privire mirată; dar, fără să răspundă, tăie o felie groasă din pâinea lui și mi-o dădu. Îmi închipui că nu mă credea cerșetoare, ci doar un soi de doamnă ciudată, căreia îi venise poftă de pâinea lui neagră. Îndată ce nu mă mai putea vedea de la casa lui, mă așezai jos și o mâncai.
Nu puteam nădăjdui să găsesc adăpost sub vreun acoperiș și îl căutai în pădurea de care am pomenit mai înainte. Dar noaptea îmi fu nenorocită, odihna, curmată mereu: pământul era umed, aerul rece; pe deasupra, de mai multe ori trecură pe lângă mine niște străini și fui nevoită iar și iar să-mi schimb locul: niciun simțământ de siguranță sau de liniște nu-mi ținu tovărășie. Spre dimineață începu să plouă; toată ziua următoare fu ploioasă. Nu-mi cere, cititorule, să-ți dau o socoteală amănunțită a acelei zile; ca și în ajun, căutai de lucru; ca și în ajun, fui respinsă; ca și în ajun, răbdai de foame; o singură dată îmi trecu ceva de mâncare pe buze. La ușa unei căsuțe văzui o fetiță gata să arunce în troaca porcului o strachină cu terci rece.
— Vrei să mi-l dai mie? o întrebai.
Fetița se holbă la mine.
— Mamă! strigă ea. E aici o femeie care vrea să-i dau terciul ăsta.
— Ei, fato, răspunse un glas dinăuntru, dă-i-l, dacă-i cerșetoare. Porcului nu-i trebuie.
Fata îmi răsturnă în mână terciul închegat, și-l înghiții cu lăcomie.
Pe când amurgul umed se întuneca, mă oprii pe o potecă singuratică de călăreți, pe care o urmam de mai bine de un ceas.
„Puterile mă lasă cu totul, îmi spusei, vorbind singură. Simt că nu mai pot merge mult. Să fiu iar o surghiunită și noaptea aceasta? Cât timp ploaia cade așa, trebuie să-mi pun capul pe pământul rece și ud? Mă tem că n-am încotro: căci cine o să mă primească? Dar o să fie cumplit, cu simțământul acesta de foame, de slăbiciune, de frig, și cu sentimentul acesta de părăsire — cu această prăbușire deplină a nădejdii. După toate probabilitățile, totuși, o să mor până dimineață. Și de ce nu mă pot împăca cu gândul morții? De ce mă zbat să păstrez o viață fără preț? Pentru că știu, sau cred, că domnul Rochester trăiește: și apoi, să mori de lipsă și de frig e o soartă căreia firea nu i se poate supune fără împotrivire. O, Pronie! Mai ține-mă puțin! Ajută-mă! Călăuzește-mă!”
Ochii mei sticloși rătăciră peste ținutul întunecos și cețos. Văzui că mă abătusem departe de sat: nu se mai vedea deloc. Până și ogoarele lucrate din jurul lui pieriseră. Pe drumuri lăturalnice și pe poteci, mă apropiasem din nou de întinderea landei; și acum doar câteva câmpuri, aproape tot atât de sălbatice și de sterpe ca landa din care abia fuseseră smulse, se întindeau între mine și colina întunecată.
„Ei, mai bine să mor acolo decât pe o uliță sau pe un drum umblat, cugetai eu. Și e mult mai bine ca ciorile și corbii — dacă sunt corbi prin ținuturile acestea — să-mi ciugulească carnea de pe oase, decât ca oasele să-mi fie închise într-un sicriu de azil al săracilor și să putrezească într-o groapă de milă.”
Spre colină, așadar, mă îndreptai. Ajunsei la ea. Nu-mi mai rămânea decât să găsesc o scobitură unde să mă pot culca și să mă simt cel puțin ascunsă, dacă nu în siguranță. Dar toată fața pustietății părea netedă. Nu se deosebea decât prin culoare: verde, unde pipirigul și mușchiul acopereau mlaștinile; neagră, unde pământul uscat nu purta decât iarbă-neagră. Oricât se întuneca, încă mai puteam vedea aceste schimbări, deși doar ca pe niște simple alternări de lumină și umbră; căci culorile se stinseseră odată cu lumina zilei.
Ochii îmi mai rătăceau încă peste umflătura posomorâtă și de-a lungul marginii landei, pierzându-se în priveliștea cea mai sălbatică, când, într-un punct nedeslușit, departe între mlaștini și coame, se aprinse o lumină. „E un ignis fatuus”, fu primul meu gând; și mă așteptam să se stingă curând. Ardea însă mai departe, neclintit, fără să se depărteze și fără să se apropie. „Să fie atunci un foc abia aprins?” mă întrebai. Mă uitai să văd dacă se va întinde: dar nu; după cum nu se micșora, nici nu creștea. „Poate fi o lumânare într-o casă”, îmi închipuii atunci; „dar dacă e așa, n-am să pot ajunge niciodată la ea. E mult prea departe: și chiar dacă ar fi la un pas de mine, la ce mi-ar folosi? N-aș face decât să bat la ușă ca să mi se trântească în nas.”
Și mă prăbușii acolo unde stăteam și îmi ascunsei fața în pământ. Zăcui nemișcată o vreme: vântul nopții trecea peste colină și peste mine și murea gemând în depărtare; ploaia cădea deasă, udându-mă din nou până la piele. De-aș fi putut înțepeni în încremenirea gerului — în amorțeala prietenoasă a morții —, n-avea decât să tot bată; n-aș fi simțit-o; dar carnea mea încă vie se înfiora sub răceala ei. Nu peste mult mă ridicai.
Lumina era tot acolo, strălucind slab, dar statornic, prin ploaie. Încercai să umblu din nou: îmi târâi încet spre ea mădularele sleite. Mă duse pieziș peste colină, printr-o mlaștină largă, care iarna n-ar fi putut fi trecută și care chiar acum, în toiul verii, plescăia și se clătina sub picioare. Aici căzui de două ori; dar de câte ori căzui, mă ridicai și îmi adunai puterile. Lumina aceea era ultima mea nădejde: trebuia s-o ajung.
După ce trecui mlaștina, văzui o dâră albă peste landă. Mă apropiai; era un drum sau o potecă: ducea drept în sus, spre lumină, care acum strălucea de pe un fel de movilă, din mijlocul unui pâlc de copaci — brazi, după câte puteam deosebi prin întuneric din felul formelor și al frunzișului lor. Steaua mea pieri când mă apropiai: ceva se pusese între ea și mine. Întinsei mâna să pipăi masa întunecată din fața mea: deosebii pietrele aspre ale unui zid scund — deasupra lui, ceva ca un gard de pari, iar înăuntru, un gard viu înalt și țepos. Bâjbâii mai departe. Din nou ceva albicios străluci înaintea mea: era o poartă — o portiță; se mișcă în țâțâni când o atinsei. De fiecare parte stătea câte un tufiș negru — ilice sau tisă.
Trecând de poartă și de tufișuri, mi se înălță în fața ochilor conturul unei case, negru, scund și destul de lung; dar lumina călăuzitoare nu se vedea nicăieri. Totul era întuneric. Se culcaseră cei din casă? Mă temeam că așa trebuie să fie. Căutând ușa, ocolii un colț: acolo țâșni din nou raza prietenoasă, din geamurile în romburi ale unei ferestruici cu zăbrele, la un picior deasupra pământului, făcută și mai mică de iedera sau de altă plantă agățătoare, ale cărei frunze se îngrămădeau dese pe partea de zid în care era așezată. Deschizătura era atât de acoperită și de îngustă, încât perdelele sau obloanele fuseseră socotite de prisos; și când mă aplecai și dădui la o parte ramura de frunze care se revărsa peste ea, putui vedea tot ce era înăuntru. Vedeam limpede o odaie cu podeaua presărată cu nisip, frecată curat; un bufet de nuc, cu farfurii de cositor rânduite în șiruri, care răsfrângeau roșeața și strălucirea unui foc de turbă aprins. Vedeam un ceas, o masă albă de brad, câteva scaune. Lumânarea a cărei rază îmi fusese far ardea pe masă; și la lumina ei o femeie în vârstă, cu înfățișarea cam aspră, dar curată până la scrupul, ca tot ce o înconjura, împletea un ciorap.
Pe acestea le băgai de seamă doar în treacăt — nu era nimic neobișnuit în ele. Lângă vatră, nemișcat în pacea și căldura trandafirie care o învăluiau, ședea un grup mai interesant. Două femei tinere și grațioase — doamne în toată puterea cuvântului — ședeau, una într-un balansoar scund, cealaltă pe un scăunel și mai scund; amândouă purtau doliu mare, de crep și de bombazin, iar veșmântul acela sumbru scotea în chip deosebit în evidență gâturile și chipurile lor foarte albe: un prepelicar mare și bătrân își odihnea capul greu pe genunchiul uneia dintre fete — în poala celeilalte stătea cuibărită o pisică neagră.
Ciudat loc era bucătăria aceasta umilă pentru asemenea făpturi! Cine erau? Nu puteau fi fiicele femeii în vârstă de la masă; căci ea arăta a țărancă, iar ele erau numai gingășie și cultură. Nicăieri nu mai văzusem chipuri ca ale lor: și totuși, privindu-le, mi se părea că-mi e cunoscută fiecare trăsătură. Nu le pot numi frumoase — erau prea palide și prea grave pentru acest cuvânt: aplecate fiecare asupra unei cărți, păreau gânditoare până la asprime. Pe o măsuță dintre ele stăteau o a doua lumânare și două volume mari, pe care le cercetau des, comparându-le, se pare, cu cărțile mai mici pe care le țineau în mână, ca oamenii care consultă un dicționar ca să se ajute la o traducere. Scena era atât de mută, de parcă toate figurile ar fi fost umbre, iar odaia luminată de foc, un tablou: atât de adâncă era liniștea, încât auzeam cenușa căzând prin grătar și ceasul ticăind în colțul lui întunecat; și chiar mi se părea că deosebesc clinchetul andrelelor bătrânei. De aceea, când un glas rupse în sfârșit liniștea aceea ciudată, îl auzii destul de bine.
— Ascultă, Diana, zise una dintre cele două cufundate în învățătură; Franz și bătrânul Daniel sunt împreună noaptea, iar Franz povestește un vis din care s-a trezit îngrozit — ascultă!
Și, cu glas scăzut, citi ceva din care nu înțelesei niciun cuvânt; căci era o limbă necunoscută — nici franceză, nici latină. Dacă era greacă sau germană, n-aș fi putut spune.
— E puternic, zise ea, când isprăvi: îmi place.
Cealaltă fată, care își ridicase capul s-o asculte pe sora ei, repetă, privind focul, un rând din ce se citise. Mai târziu am cunoscut și limba, și cartea; de aceea voi cita aici rândul acela, deși, când l-am auzit prima oară, nu era pentru mine decât ca o lovitură în aramă sunătoare — fără niciun înțeles:
— „Da trat hervor Einer, anzusehen wie die Sternen Nacht.” Bine! Bine! exclamă ea, și ochii ei negri și adânci scânteiau. Iată un arhanghel întunecat și puternic, înfățișat cum se cuvine! Rândul acesta prețuiește cât o sută de pagini de vorbe umflate. „Ich wäge die Gedanken in der Schale meines Zornes und die Werke mit dem Gewichte meines Grimms.” Îmi place!
Amândouă tăcură din nou.
— Este vreo țară unde vorbesc așa? întrebă bătrâna, ridicând ochii de pe împletitură.
— Da, Hannah — o țară mult mai mare decât Anglia, unde nu se vorbește altfel.
— Ei, zău, nu știu cum se pot înțelege unii cu alții: și dacă s-ar duce vreuna din voi acolo, ați pricepe ce spun, nu-i așa?
— Am pricepe probabil ceva din ce spun, dar nu tot — căci nu suntem așa de deștepte cum ne crezi, Hannah. Nu vorbim germana și n-o putem citi fără ajutorul unui dicționar.
— Și la ce vă folosește?
— Avem de gând s-o predăm cândva — sau cel puțin elementele, cum se zice; și atunci o să câștigăm mai mulți bani decât acum.
— Se prea poate: da' lăsați acu învățătura; ați făcut destul pe astă-seară.
— Așa cred și eu: eu cel puțin sunt obosită. Tu ești, Mary?
— De moarte: la urma urmei, e o trudă grea să te chinui cu o limbă fără alt profesor decât un dicționar.
— Așa e, mai ales cu o limbă ca germana asta încâlcită, dar măreață. Mă întreb când o să vină St. John acasă.
— Sigur n-o să mai întârzie mult: e tocmai ora zece, zise ea, uitându-se la un mic ceas de aur pe care-l scoase de la cingătoare. Plouă tare, Hannah: vrei să fii bună să te uiți la focul din salon?
Femeia se ridică: deschise o ușă prin care zării nedeslușit un coridor; curând o auzii scormonind focul într-o odaie dinăuntru; se întoarse îndată.
— Ah, copii! zise ea. Mă tulbură de-a binelea să intru acum în odaia aia: arată așa de pustie, cu jilțul gol și dat într-un colț.
Își șterse ochii cu șorțul: cele două fete, grave până atunci, se întristară acum.
— Dar el e într-un loc mai bun, urmă Hannah; n-ar trebui să-l dorim iar aici. Și apoi, nimeni n-ar putea avea o moarte mai liniștită decât a avut-o el.
— Zici că nu ne-a pomenit deloc? întrebă una dintre domnișoare.
— N-a avut vreme, odorul meu: s-a dus într-o clipă, tatăl vostru. Cu o zi înainte fusese cam bolnăvicios, dar nimic de seamă; și când domnul St. John l-a întrebat dacă vrea să trimită după vreuna din voi, a râs de-a binelea de el. A doua zi a început iar să-l cam doară capul — adică acum două săptămâni — și s-a culcat și nu s-a mai trezit: era aproape țeapăn când a intrat fratele vostru în odaie și l-a găsit. Ah, copii! ăsta-i cel din urmă din neamul cel vechi — căci voi și domnul St. John parcă sunteți de alt soi decât cei care s-au dus; deși mama voastră semăna mult cu voi și era aproape tot atât de învățată din cărți. Leită tu era, Mary: Diana seamănă mai mult cu tatăl vostru.
Mie mi se păreau atât de asemănătoare, încât nu puteam pricepe unde vedea bătrâna servitoare (căci acum socoteam că asta era) deosebirea. Amândouă aveau tenul alb și erau subțiri de făptură; amândouă aveau chipuri pline de distincție și de inteligență. E drept că una avea părul cu o nuanță mai închis decât cealaltă și că și-l purtau altfel; șuvițele castaniu-deschis ale lui Mary erau despărțite cu cărare și împletite neted; pletele mai întunecate ale Dianei îi acopereau gâtul cu bucle dese. Ceasul bătu zece.
— O să vreți să mâncați, sunt sigură, zise Hannah; și tot așa și domnul St. John, când o veni.
Și se apucă să pregătească masa. Domnișoarele se ridicară; păreau gata să treacă în salon. Până în clipa aceea fusesem atât de prinsă privindu-le, înfățișarea și convorbirea lor îmi stârniseră un interes atât de viu, încât aproape îmi uitasem starea jalnică: acum mi-o amintii. Prin contrast, îmi păru mai pustiită, mai deznădăjduită ca oricând. Și cât de peste putință mi se părea să-i fac pe cei din casa aceasta să se îngrijoreze de mine; să-i fac să creadă în adevărul nevoilor și durerilor mele — să-i înduplec să-mi dea un popas în rătăcirile mele! Pe când bâjbâiam după ușă și bătui șovăielnic în ea, simții că acest din urmă gând nu era decât o himeră. Hannah deschise.
— Ce vrei? întrebă ea cu glas mirat, cercetându-mă la lumina lumânării pe care o ținea.
— Pot să vorbesc cu stăpânele dumitale? zisei eu.
— Mai bine spune-mi mie ce ai să le spui. De unde vii?
— Sunt străină.
— Ce treabă ai pe-aici la ceasul ăsta?
— Vreau un adăpost pentru o noapte, într-un șopron sau oriunde, și o bucată de pâine să mănânc.
Pe chipul lui Hannah se ivi neîncrederea, tocmai simțământul de care mă temeam.
— Îți dau o bucată de pâine, zise ea după o pauză; dar nu putem lua în gazdă o vagaboandă. Nu se poate așa ceva.
— Lasă-mă, te rog, să vorbesc cu stăpânele dumitale.
— Nu, asta nu. Ce pot face ele pentru tine? N-ar trebui să umbli hai-hui la ceasul ăsta; nu arată a bine.
— Dar unde să mă duc, dacă mă alungi? Ce să fac?
— Oh, pun prinsoare că știi tu unde să te duci și ce să faci. Bagă de seamă să nu faci vreun rău, asta-i tot. Uite un penny; acum du-te…
— Un penny nu mă poate hrăni și n-am putere să merg mai departe. Nu închide ușa! — oh, nu, pentru numele lui Dumnezeu!
— Trebuie; bate ploaia înăuntru…
— Spune-le domnișoarelor. Lasă-mă să le văd…
— Ba nu, zău că nu. Nu ești ce-ar trebui să fii, altfel n-ai face atâta tărăboi. Cară-te.
— Dar o să mor, dacă sunt alungată.
— Ce să mori. Mă tem că umbli cu gânduri rele, de dai târcoale caselor oamenilor la ceasul ăsta din noapte. Dacă ai pe undeva pe-aproape niscai tovarăși — spărgători sau de-alde ăștia —, poți să le spui că nu suntem singure în casă; avem un domn, și câini, și puști.
Și cu asta, servitoarea cinstită, dar neînduplecată, trânti ușa și trase zăvorul pe dinăuntru.
Aceasta fu culmea. Un junghi de suferință ascuțită — o zvârcolire de adevărată deznădejde — îmi sfâșie și îmi zgudui inima. Eram într-adevăr sleită; nu mai puteam face niciun pas. Mă prăbușii pe pragul ud: gemui — îmi frânsei mâinile — plânsei într-o deznădejde deplină. O, stafia aceasta a morții! O, ceasul acesta de pe urmă, apropiindu-se cu atâta groază! Vai, singurătatea aceasta — surghiunul acesta departe de semenii mei! Mă părăsiseră nu numai ancora nădejdii, ci și tăria sufletului — pentru o clipă, cel puțin; dar tăria mă străduii curând s-o recâștig.
— Nu pot decât să mor, spusei, și cred în Dumnezeu. Să încerc să aștept în tăcere voia Lui.
Aceste cuvinte nu numai că le gândii, ci le și rostii; și, împingând înapoi în inimă toată nenorocirea mea, mă străduii s-o silesc să rămână acolo — mută și nemișcată.
— Toți oamenii trebuie să moară, zise un glas foarte aproape de mine; dar nu toți sunt osândiți la un sfârșit încet și timpuriu, cum ar fi al dumitale, dacă ai pieri aici de lipsuri.
— Cine sau ce vorbește? întrebai, îngrozită de sunetul neașteptat și neputând acum să mai trag din vreo întâmplare nădejdea unui ajutor.
Cineva era aproape — cine, noaptea neagră ca smoala și vederea mea slăbită mă împiedicau să deosebesc. Noul-venit bătu tare și prelung în ușă.
— Dumneata ești, domnule St. John? strigă Hannah.
— Da, da; deschide repede.
— Vai, ce ud și ce înghețat trebuie să fii, pe o noapte așa de cumplită! Intră — surorile dumitale sunt tare neliniștite din pricina dumitale, și cred că umblă oameni răi pe-aici. A fost o cerșetoare — zău, nici n-a plecat! — s-a culcat acolo. Scoală-te! Rușine să-ți fie! Cară-te, îți spun!
— Taci, Hannah! Am o vorbă de spus femeii acesteia. Tu ți-ai făcut datoria închizându-i ușa; acum lasă-mă să mi-o fac pe a mea primind-o. Eram aproape și v-am auzit și pe tine, și pe ea. Cred că acesta e un caz deosebit — trebuie cel puțin să-l cercetez. Tânără femeie, ridică-te și intră înaintea mea în casă.
Cu greu îl ascultai. Îndată mă aflai în bucătăria aceea curată și luminoasă — chiar lângă vatră —, tremurând, cu rău la inimă, știind că aveam o înfățișare cumplită, sălbatică și bătută de vreme. Cele două domnișoare, fratele lor, domnul St. John, bătrâna servitoare, toți se uitau la mine.
— St. John, cine e? auzii pe una întrebând.
— Nu știu: am găsit-o la ușă, fu răspunsul.
— E tare albă la față, zise Hannah.
— Albă ca lutul sau ca moartea, i se răspunse. O să cadă: s-o așezăm.
Și într-adevăr, mi se învârtea capul: mă prăbușii, dar un scaun mă primi. Îmi păstram încă simțirea, deși deocamdată nu puteam vorbi.
— Poate că puțină apă ar înviora-o. Hannah, adu niște apă. Dar e topită de tot. Ce slabă e și ce lipsită de sânge!
— O stafie, nu alta!
— E bolnavă sau doar lihnită de foame?
— Lihnită, cred. Hannah, e lapte acolo? Dă-mi-l, și o bucată de pâine.
Diana (o cunoscui după buclele lungi pe care le vedeam atârnând între mine și foc când se aplecă asupra mea) rupse niște pâine, o muie în lapte și mi-o duse la buze. Chipul ei era aproape de al meu: văzui că era milă în el și simții compătimirea din respirația ei grăbită. Și în cuvintele ei simple vorbea aceeași emoție, ca un balsam:
— Încearcă să mănânci.
— Da, încearcă, repetă Mary cu blândețe; și mâna lui Mary îmi scoase boneta leoarcă și îmi ridică puțin capul.
Gustai din ce-mi dădeau: întâi fără putere, curând cu lăcomie.
— Nu prea mult la început — opriți-o, zise fratele; i-a ajuns. Și luă ceașca cu lapte și farfuria cu pâine.
— Încă puțin, St. John — uite ce lăcomie e în ochii ei.
— Deocamdată nu mai mult, surioară. Vezi dacă poate vorbi acum — întreab-o cum o cheamă.
Simții că puteam vorbi și răspunsei:
— Mă numesc Jane Elliott.
Vrând ca întotdeauna să nu fiu descoperită, mă hotărâsem dinainte să-mi iau un nume fals.
— Și unde locuiești? Unde îți sunt prietenii?
Tăcui.
— Putem trimite după cineva pe care-l cunoști?
Clătinai din cap.
— Ce ne poți spune despre dumneata?
Nu știu cum, acum că trecusem odată pragul acestei case și mă aflam față în față cu stăpânii ei, nu mă mai simțeam izgonită, vagaboandă și lepădată de lumea largă. Îndrăznii să las deoparte cerșetoarea — să-mi reiau purtarea și firea mea adevărată. Începeam din nou să mă regăsesc; și când domnul St. John îmi ceru să-i dau socoteală despre mine — ceea ce deocamdată eram mult prea slabă ca să pot face —, spusei după o scurtă pauză:
— Domnule, nu-ți pot da niciun amănunt în seara aceasta.
— Dar atunci, zise el, ce aștepți să fac pentru dumneata?
— Nimic, răspunsei.
Puterile nu-mi ajungeau decât pentru răspunsuri scurte. Diana luă cuvântul:
— Vrei să spui, întrebă ea, că ți-am dat acum tot ajutorul de care ai nevoie? Și că te putem trimite înapoi pe landă, în noaptea ploioasă?
O privii. Avea, mi se păru, un chip deosebit, însuflețit și de putere, și de bunătate. Prinsei deodată curaj. Răspunzând cu un zâmbet privirii ei pline de compătimire, spusei:
— Am încredere în dumneavoastră. Dacă aș fi un câine rătăcit și fără stăpân, știu că nu m-ați alunga de la vatra dumneavoastră în noaptea aceasta: așa cum stau lucrurile, chiar nu mi-e teamă. Faceți cu mine și pentru mine ce vreți; dar iertați-mă că nu vorbesc mult — mi se taie răsuflarea — mă apucă un spasm când vorbesc.
Toți trei mă cercetară cu privirea și toți trei tăcură.
— Hannah, zise în sfârșit domnul St. John, las-o deocamdată să stea acolo și nu-i pune nicio întrebare; peste zece minute, dă-i restul de lapte și de pâine. Mary și Diana, să mergem în salon să vorbim despre asta.
Se retraseră. Foarte curând una dintre domnișoare se întoarse — n-aș fi putut spune care. Pe când ședeam lângă focul binefăcător, mă cuprindea un fel de toropeală plăcută. Ea îi dădu lui Hannah, cu glas scăzut, câteva porunci. Nu peste mult, cu ajutorul servitoarei, izbutii să urc o scară; hainele mele șiroind de apă îmi fură scoase; curând mă primi un pat cald și uscat. Îi mulțumii lui Dumnezeu — simții, în mijlocul unei istoviri de nespus, o văpaie de bucurie recunoscătoare — și adormii.