Trecu o săptămână și nu sosi nicio veste de la domnul Rochester: trecură zece zile, și el tot nu venea. Doamna Fairfax spuse că nu s-ar mira dacă de la Leas s-ar duce de-a dreptul la Londra, și de acolo pe continent, și nu și-ar mai arăta fața la Thornfield un an de-acum înainte; nu de puține ori plecase de aici în chip tot atât de brusc și de neașteptat. Când auzii asta, începui să simt un fior ciudat și o sfârșeală la inimă. Mă lăsam de-a binelea pradă unui simțământ de dezamăgire care-mi făcea rău; dar, adunându-mi mințile și amintindu-mi principiile, îmi chemai pe loc simțămintele la ordine; și fu uimitor cât de repede trecui peste această greșeală trecătoare, cât de repede îndreptai rătăcirea de a crede că mișcările domnului Rochester ar fi un lucru de care aveam vreun motiv să mă intereseze în chip vital. Nu că m-aș fi umilit cu vreun gând slugarnic despre inferioritatea mea: dimpotrivă, îmi spusei doar:
„N-ai nimic de-a face cu stăpânul Thornfieldului, decât să primești leafa pe care ți-o dă ca să-i înveți protejata și să-i fii recunoscătoare pentru purtarea respectuoasă și bună pe care, dacă-ți faci datoria, ai dreptul s-o aștepți de la el. Fii sigură că asta e singura legătură pe care o recunoaște el în chip serios între tine și el; așa că nu-l face ținta simțămintelor tale alese, a extazelor, a chinurilor tale și așa mai departe. Nu e din tagma ta: rămâi în casta ta și respectă-te îndeajuns ca să nu risipești iubirea întregii tale inimi, a sufletului și a puterii tale acolo unde un asemenea dar nu e dorit și ar fi disprețuit.”
Îmi văzui liniștită de treburile zilnice; dar din când în când îmi treceau prin minte gânduri nelămurite despre motive pentru care ar trebui să părăsesc Thornfieldul; și, fără să vreau, tot alcătuiam anunțuri și cântăream presupuneri despre noi slujbe: gândurile acestea nu mă gândeam să le opresc; puteau să încolțească și să dea rod, dacă erau în stare.
Domnul Rochester lipsea de mai bine de două săptămâni, când poșta îi aduse doamnei Fairfax o scrisoare.
— E de la stăpânul, spuse ea, uitându-se la adresă. Acum cred că vom afla dacă să-l așteptăm înapoi sau nu.
Și, în timp ce ea rupea sigiliul și citea scrisoarea, eu îmi beam mai departe cafeaua (eram la micul dejun): era fierbinte, și pusei pe seama acestei împrejurări roșeața arzătoare care mi se urcase deodată în obraji. De ce-mi tremura mâna și de ce vărsasem fără să vreau jumătate din ceașcă în farfurioară, nu voiam să mă gândesc.
— Ei bine, mă gândesc uneori că trăim prea liniștit; dar acum s-ar putea să avem destulă treabă, cel puțin pentru o vreme, spuse doamna Fairfax, ținând încă biletul în fața ochelarilor.
Înainte să-mi îngădui să cer vreo lămurire, legai șiretul șorțului Adèlei, care se întâmpla să se fi desfăcut; după ce-i mai dădui o chifluță și-i umplui iar cana cu lapte, spusei cu nepăsare:
— Domnul Rochester nu prea are de gând să se întoarcă degrabă, presupun?
— Ba da: peste trei zile, zice; adică joia viitoare; și nu singur. Nu știu câți dintre oamenii aceia distinși de la Leas vin cu el: trimite porunci să se pregătească toate dormitoarele cele mai bune; biblioteca și saloanele trebuie curățate de sus până jos; eu trebuie să mai aduc ajutoare la bucătărie de la hanul „George” din Millcote și de oriunde mai pot; iar doamnele își vor aduce cameristele și domnii valeții: așa că vom avea casa plină.
Și doamna Fairfax își înghiți micul dejun și plecă în grabă să înceapă lucrul.
Cele trei zile fură, cum prevestise ea, destul de pline. Crezusem că toate odăile de la Thornfield erau frumos curățate și bine rânduite; dar se vede că mă înșelasem. Fură aduse trei femei să ajute; și atâta frecat, atâta periat, atâta spălat de vopsele și bătut de covoare, atâta dat jos și pus la loc de tablouri, atâta lustruit de oglinzi și de policandre, atâta aprins de focuri prin dormitoare, atâta aerisit de cearșafuri și de saltele de puf în fața căminelor n-am văzut nici înainte, nici după aceea. Adèle se zbenguia de-a binelea în mijlocul acestei forfote: pregătirile pentru musafiri și gândul sosirii lor păreau s-o arunce în extaz. Voia neapărat ca Sophie să-i treacă în revistă toate „toilettes”, cum își numea ea rochiile; să le dreagă pe cele care erau „passées” și să le aerisească și să le rânduiască pe cele noi. Ea însăși nu făcea nimic altceva decât să țopăie prin odăile din față, să sară pe paturi și jos de pe ele și să se tolănească pe saltele și pe grămezile de perne și de căpătâie în fața focurilor uriașe care duduiau în cămine. De lecții fu scutită: doamna Fairfax mă luase în slujba ei, și stăteam toată ziua în cămară, ajutând-o (sau încurcând-o) pe ea și pe bucătăreasă; învățam să fac creme de ouă, plăcinte cu brânză și prăjituri franțuzești, să leg vânatul pentru frigare și să împodobesc platourile de desert.
Oaspeții erau așteptați să sosească joi după-amiază, la timp pentru cina de la ora șase. În acest răstimp n-am avut vreme să-mi hrănesc himerele; și cred că eram tot atât de harnică și de veselă ca oricine, afară de Adèle. Totuși, din când în când, veselia mea primea câte o lovitură care o domolea și eram aruncată, fără voia mea, înapoi pe tărâmul îndoielilor, al prevestirilor și al presupunerilor negre. Asta se întâmpla când vedeam ușa scării de la catul al treilea (care de la o vreme stătea totdeauna încuiată) deschizându-se încet și lăsând să treacă făptura lui Grace Poole, cu boneta ei cuviincioasă, cu șorțul alb și cu basmaua de gât; când o urmăream lunecând de-a lungul galeriei, cu pasul liniștit înăbușit de un papuc de postav; când o vedeam uitându-se în dormitoarele pline de forfotă, cu toate cu susul în jos, spunând poate doar o vorbă femeii cu ziua despre cum se lustruiește cum trebuie un grătar de cămin sau se curăță poliția de marmură a căminului sau se scot petele de pe pereții tapetați, și trecând apoi mai departe. Cobora astfel o dată pe zi la bucătărie, își mânca prânzul, fuma cumpătat o pipă lângă vatră și se întorcea, ducând cu ea halba de bere neagră, pentru propria ei mângâiere, în ascunzișul ei mohorât de sus. Doar un ceas din douăzeci și patru îl petrecea cu ceilalți servitori, jos; tot restul timpului și-l petrecea într-o odaie joasă, cu lambriuri de stejar, de la catul al doilea: acolo ședea și cosea — și probabil râdea posomorât de una singură — fără niciun tovarăș, ca un prizonier în temnița lui.
Lucrul cel mai ciudat dintre toate era că niciun suflet din casă, afară de mine, nu-i lua în seamă obiceiurile și nu părea să se mire de ele: nimeni nu vorbea despre poziția sau despre îndeletnicirea ei; nimeni nu-i plângea singurătatea sau izolarea. O dată, ce-i drept, prinsei o parte dintr-o convorbire între Leah și una dintre femeile cu ziua, despre Grace. Leah spusese ceva ce nu auzisem, iar femeia cu ziua observă:
— Are leafă bună, pesemne?
— Da, spuse Leah; aș vrea să am și eu atâta; nu că m-aș plânge de-a mea: la Thornfield nu e zgârcenie; dar n-am nici a cincea parte din ce primește doamna Poole. Și pune deoparte: la fiecare trei luni se duce la banca din Millcote. Nu m-aș mira să fi strâns destul ca să trăiască pe picioarele ei, dacă ar vrea să plece; dar cred că s-a obișnuit cu locul; și apoi n-are încă patruzeci de ani și e voinică și în stare de orice. E prea devreme să lase lucrul.
— E pricepută la treaba ei, presupun, spuse femeia cu ziua.
— Ah! știe ce are de făcut, nimeni nu știe mai bine, răspunse Leah cu înțeles; și nu oricine i-ar putea lua locul, nici pentru toți banii pe care-i primește.
— Asta nu! fu răspunsul. Mă întreb dacă stăpânul…
Femeia cu ziua voia să urmeze; dar aici Leah se întoarse și mă zări, și-i dădu îndată tovarășei ei un ghiont.
— Nu știe? o auzii șoptind pe femeie.
Leah clătină din cap și convorbirea, firește, încetă. Tot ce înțelesesem din ea se reducea la atât: că la Thornfield era o taină și că eram ținută dinadins departe de această taină.
Veni și joia: toată treaba fusese isprăvită cu o seară înainte; covoarele fuseseră întinse, draperiile paturilor prinse în feston, cuverturile de un alb strălucitor așternute, mesele de toaletă rânduite, mobilele lustruite, florile adunate grămadă în vaze: și odăile, și saloanele arătau atât de proaspete și de strălucitoare cât le pot face niște mâini. Holul fusese și el frecat; și marele ceas sculptat, ca și treptele și balustrada scării, fuseseră lustruite până la strălucirea sticlei; în sufragerie bufetul scânteia de argintărie; în salon și în budoar, vaze cu flori exotice înfloreau din toate părțile.
Veni după-amiaza: doamna Fairfax își puse cea mai bună rochie de atlaz negru, mănușile și ceasul de aur; căci era treaba ei să-i primească pe oaspeți, să le conducă pe doamne în odăile lor etc. Adèle voia și ea să fie îmbrăcată, deși credeam că avea puțini sorți să fie prezentată oaspeților, cel puțin în ziua aceea. Totuși, ca să-i fac pe plac, îi dădui voie Sophiei s-o îmbrace într-una dintre rochițele ei de muselină, scurte și înfoiate. Cât despre mine, n-aveam nevoie să schimb nimic; nu aveam să fiu chemată să-mi părăsesc sanctuarul, sala de clasă; căci un sanctuar devenise acum pentru mine — „un adăpost foarte plăcut la vreme de necaz”.
Fusese o zi de primăvară blândă și senină, una dintre acele zile care, spre sfârșitul lui martie sau la începutul lui aprilie, se înalță strălucitoare deasupra pământului ca niște vestitori ai verii. Acum se apropia de sfârșit; dar seara era chiar caldă, și stăteam la lucru în sala de clasă, cu fereastra deschisă.
— Se face târziu, spuse doamna Fairfax, intrând foșnind solemn. Bine că am poruncit cina cu un ceas mai târziu decât a spus domnul Rochester; căci e trecut de șase. L-am trimis pe John la porți să vadă dacă se zărește ceva pe drum: de acolo se vede departe, înspre Millcote.
Se duse la fereastră.
— Uite-l! spuse ea. Ei, John (aplecându-se afară), ce vești?
— Vin, doamnă, fu răspunsul. Sunt aici în zece minute.
Adèle zbură la fereastră. Eu o urmai, având grijă să stau într-o parte, ca, ascunsă de perdea, să pot vedea fără să fiu văzută.
Cele zece minute date de John mi se părură foarte lungi, dar în sfârșit se auziră roți; patru călăreți urcară în galop pe alee, iar după ei veneau două trăsuri deschise. Trăsurile erau pline de văluri fluturânde și de pene unduitoare; doi dintre cavaleri erau domni tineri, cu înfățișare îndrăzneață; al treilea era domnul Rochester, pe calul lui negru, Mesrour, cu Pilot sărind înaintea lui; alături de el călărea o doamnă, și el și ea erau în fruntea alaiului. Costumul ei de călărie, purpuriu, aproape mătura pământul, vălul îi flutura lung în adiere; amestecându-se cu cutele lui străvezii și strălucind prin ele, luceau bucle bogate, negre ca pana corbului.
— Domnișoara Ingram! exclamă doamna Fairfax și se grăbi să coboare la postul ei.
Cavalcada, urmând cotitura aleii, trecu repede de colțul casei și o pierdui din ochi. Adèle se rugă atunci să fie lăsată să coboare; dar o luai pe genunchi și-i dădui de înțeles că nu trebuia nicidecum să se gândească să se încumete să apară în fața doamnelor, nici acum, nici altă dată, decât dacă ar fi chemată anume: că domnul Rochester s-ar supăra foarte tare etc. „Câteva lacrimi firești vărsă” când auzi asta; dar, cum începusem să arăt foarte gravă, se învoi în cele din urmă să și le șteargă.
Din hol se auzea acum o forfotă veselă: glasurile adânci ale domnilor și accentele argintii ale doamnelor se îmbinau armonios, și, deosebindu-se de toate, deși nu tare, se auzea glasul sonor al stăpânului de la Thornfield Hall, urându-le bun venit sub acoperișul lui oaspeților frumoase și galanți. Apoi niște pași ușori urcară scara; și se auzi un tropăit mărunt prin galerie, și râsete vesele, înăbușite, și uși deschizându-se și închizându-se, și apoi, o vreme, liniște.
— Elles changent de toilettes, spuse Adèle, care, ascultând cu atenție, urmărise fiecare mișcare; și oftă.
— Chez maman, spuse ea, quand il y avait du monde, je le suivais partout, au salon et à leurs chambres; souvent je regardais les femmes de chambre coiffer et habiller les dames, et c'était si amusant: comme cela on apprend.
— Nu ți-e foame, Adèle?
— Mais oui, mademoiselle: voilà cinq ou six heures que nous n'avons pas mangé.
— Ei bine, acum, cât timp doamnele sunt în odăile lor, mă încumet să cobor să-ți aduc ceva de mâncare.
Și, ieșind cu băgare de seamă din adăpostul meu, căutai o scară de serviciu care ducea de-a dreptul la bucătărie. Totul, în ținutul acela, era foc și învălmășeală; supa și peștele erau în ultima fază a prefacerii, iar bucătăreasa stătea aplecată peste creuzetele ei, într-o stare a minții și a trupului care amenința cu ardere spontană. În sala servitorilor, doi vizitii și trei valeți stăteau în picioare sau ședeau în jurul focului; cameristele, presupun, erau sus, cu stăpânele lor; servitorii cei noi, tocmiți de la Millcote, forfoteau peste tot. Strecurându-mă prin acest haos, ajunsei în sfârșit la cămară; acolo pusei stăpânire pe un pui rece, o franzeluță, câteva tarte, o farfurie sau două, un cuțit și o furculiță: cu această pradă bătui în grabă în retragere. Ajunsesem iar în galerie și tocmai închideam în urma mea ușa din spate, când un zumzet tot mai grăbit mă înștiință că doamnele erau gata să iasă din odăi. Nu puteam ajunge în sala de clasă fără să trec pe lângă câteva dintre ușile lor și fără să risc să fiu surprinsă cu încărcătura mea de merinde; așa că rămăsei nemișcată la capătul acesta, care, neavând ferestre, era întunecos: acum de-a dreptul întunecat, căci soarele apusese și se lăsa amurgul.
Curând odăile își dădură afară, una după alta, frumoasele locatare: fiecare ieșea veselă și sprintenă, cu rochia lucind strălucitoare în amurg. O clipă stătură strânse laolaltă la celălalt capăt al galeriei, vorbind pe un ton de vioiciune dulce și potolită: apoi coborâră scara aproape tot atât de fără zgomot cum se rostogolește o ceață luminoasă la vale pe un deal. Înfățișarea lor laolaltă îmi lăsă o impresie de eleganță aleasă cum nu mai avusesem niciodată până atunci.
O găsii pe Adèle uitându-se pe ușa sălii de clasă, pe care o ținea întredeschisă.
— Ce doamne frumoase! strigă ea în engleză. O, de-aș putea să mă duc la ele! Credeți că domnul Rochester o să trimită după noi mai târziu, după cină?
— Nu, zău că nu cred; domnul Rochester are altele la care să se gândească. Lasă doamnele în seara asta; poate le vei vedea mâine: iată-ți cina.
Îi era într-adevăr foame, așa că puiul și tartele îi abătură o vreme atenția. Bine că făcusem rost de merindele acestea, altfel și ea, și eu, și Sophie, căreia îi dusei o parte din masa noastră, am fi riscat să rămânem cu totul fără cină: toată lumea de jos era prea ocupată ca să se gândească la noi. Desertul nu fu strâns decât după nouă; și la zece lacheii tot mai alergau încoace și încolo cu tăvi și cu cești de cafea. O lăsai pe Adèle să stea trează mult mai târziu decât de obicei, căci spunea că nu poate dormi nicidecum cât timp ușile se tot deschideau și se închideau jos și oamenii forfoteau. Pe lângă asta, adăugă ea, s-ar fi putut să vină o chemare de la domnul Rochester tocmai când ar fi fost dezbrăcată; „et alors quel dommage!”
Îi spusei povești cât voi să le asculte; și apoi, ca să schimbăm, o scosei în galerie. Lampa din hol era acum aprinsă, și o amuza să se uite peste balustradă și să-i privească pe servitori trecând încoace și încolo. Când seara înaintase mult, din salon, unde fusese mutat pianul, se auzi muzică; Adèle și cu mine ne așezarăm pe treapta de sus a scării ca să ascultăm. Curând un glas se îmbină cu tonurile bogate ale instrumentului; cânta o doamnă, și notele ei erau foarte dulci. După solo urmă un duet, apoi un cântec pe mai multe voci: un murmur vesel de conversație umplea pauzele. Ascultai multă vreme: deodată descoperii că urechea mea era cu totul încordată să desfacă sunetele amestecate și să deosebească, în învălmășeala glasurilor, glasul domnului Rochester; și când îl prinse, ceea ce se întâmplă curând, își găsi o nouă sarcină în a preface în cuvinte tonurile pe care depărtarea le făcea nedeslușite.
Ceasul bătu unsprezece. Mă uitai la Adèle, care-și rezemase capul de umărul meu; ochii i se îngreunau, așa că o luai în brațe și o dusei la culcare. Era aproape unu când domnii și doamnele se retraseră în odăile lor.
Ziua următoare fu tot atât de frumoasă ca cea dinainte: oaspeții o închinară unei excursii la un loc oarecare din împrejurimi. Plecară dis-de-dimineață, unii călare, ceilalți în trăsuri; fusei martoră și la plecare, și la întoarcere. Domnișoara Ingram, ca și în ajun, era singura doamnă călare; și, ca și în ajun, domnul Rochester galopa alături de ea; amândoi călăreau puțin deoparte de ceilalți. Îi atrăsei atenția asupra acestui lucru doamnei Fairfax, care stătea cu mine la fereastră:
— Spuneați că nu e probabil să se gândească la căsătorie, spusei, dar vedeți că domnul Rochester o preferă vădit oricărei alte doamne.
— Da, cred și eu: fără îndoială că o admiră.
— Și ea pe el, adăugai; uitați-vă cum își apleacă spre el capul, ca și cum i-ar vorbi în taină; aș vrea să-i pot vedea fața; nici n-am zărit-o încă.
— O s-o vezi diseară, răspunse doamna Fairfax. Mi s-a întâmplat să-i spun domnului Rochester cât de mult ar vrea Adèle să fie prezentată doamnelor, și el a zis: «O! să vină în salon după cină; și roag-o pe domnișoara Eyre s-o însoțească».
— Da; a spus asta din simplă politețe: nu e nevoie să mă duc, sunt sigură, răspunsei.
— Ei bine, i-am spus că, de vreme ce nu ești obișnuită cu lumea, nu cred că ți-ar plăcea să te arăți în fața unei societăți atât de vesele, numai străini; iar el mi-a răspuns, în felul lui iute: «Prostii! Dacă se împotrivește, spune-i că e dorința mea deosebită; și, dacă se încăpățânează, spune-i că vin eu s-o iau, în caz de nesupunere».
— Nu-i voi da această osteneală, răspunsei. Mă duc, dacă nu se poate altfel; dar nu-mi place. Veți fi și dumneavoastră acolo, doamnă Fairfax?
— Nu; m-am rugat să fiu scutită, și mi-a primit rugămintea. Îți spun eu cum să faci ca să scapi de stânjeneala unei intrări ceremonioase, care e partea cea mai neplăcută din toată treaba. Trebuie să intri în salon cât e gol, înainte ca doamnele să se ridice de la masă; alege-ți locul în ce colț liniștit vrei; nu trebuie să stai mult după ce intră domnii, decât dacă vrei: lasă-l doar pe domnul Rochester să vadă că ești acolo și apoi strecoară-te afară: nimeni n-o să bage de seamă.
— Credeți că oamenii aceștia vor sta mult?
— Poate două sau trei săptămâni, sigur nu mai mult. După vacanța de Paști, Sir George Lynn, care a fost ales de curând deputat de Millcote, va trebui să plece la Londra să-și ocupe locul; cred că domnul Rochester îl va însoți: mă mir că a stat atâta vreme la Thornfield.
Cu oarecare spaimă văzui apropiindu-se ora când trebuia să mă duc cu eleva mea în salon. Adèle fusese în extaz toată ziua, de când auzise că avea să fie prezentată doamnelor seara; și abia când Sophie începu s-o îmbrace se potoli. Atunci însemnătatea operației o liniști repede, și, când i se aranjară buclele în ciorchini bine netezi, căzând pe umeri, i se puse rochița de atlaz trandafiriu, i se legă cordonul cel lung și i se potriviră mitenele de dantelă, arăta gravă ca un judecător. Nu fu nevoie s-o previn să nu-și strice gătelile: când fu îmbrăcată, se așeză cuminte pe scăunelul ei, având grijă mai întâi să-și ridice fusta de atlaz ca să n-o șifoneze, și mă asigură că nu se va mișca de acolo până nu voi fi gata. Fusei gata repede: rochia mea cea mai bună (cea gri-argintie, cumpărată pentru nunta domnișoarei Temple și nepurtată de atunci) fu repede îmbrăcată; părul repede netezit; singura mea podoabă, broșa cu perlă, repede prinsă. Coborârăm.
Din fericire, salonul mai avea o intrare, alta decât prin sufrageria unde ședeau toți la cină. Găsirăm încăperea goală; un foc mare ardea tăcut în căminul de marmură, iar lumânările de ceară străluceau în singurătate, printre florile minunate cu care erau împodobite mesele. Draperia stacojie atârna în fața arcadei: oricât de subțire era despărțitura pe care o făcea draperia aceasta între noi și oaspeții din sufrageria alăturată, vorbeau atât de încet încât din convorbirea lor nu se putea deosebi nimic decât un murmur liniștitor.
Adèle, care părea să fie încă sub stăpânirea unei impresii cât se poate de solemne, se așeză fără o vorbă pe scăunelul pe care i-l arătai. Eu mă retrăsei pe banca din firida ferestrei și, luând o carte de pe o masă de alături, încercai să citesc. Adèle își aduse scăunelul la picioarele mele; nu trecu mult și-mi atinse genunchiul.
— Ce e, Adèle?
— Est-ce que je ne puis pas prendre une seule de ces fleurs magnifiques, mademoiselle? Seulement pour compléter ma toilette.
— Te gândești prea mult la «toilette» ta, Adèle: dar poți să iei o floare.
Și luai un trandafir dintr-o vază și i-l prinsei la cordon. Ea oftă un oftat de nespusă mulțumire, ca și cum paharul fericirii i s-ar fi umplut acum. Îmi întorsei fața, ca să ascund un zâmbet pe care nu mi-l puteam stăpâni: era ceva caraghios, dar și dureros, în evlavia serioasă și înnăscută a micii pariziene pentru tot ce ținea de îmbrăcăminte.
Se auzi acum un zgomot ușor de oameni ridicându-se; draperia fu trasă de pe arcadă; prin ea se văzu sufrageria, cu policandrul aprins revărsând lumină asupra argintului și cristalului unui minunat serviciu de desert care acoperea o masă lungă; un stol de doamne stătea în deschizătură; intrară, și draperia căzu în urma lor.
Nu erau decât opt; și totuși, nu știu cum, intrând în grup, dădeau impresia unui număr mult mai mare. Unele erau foarte înalte; multe erau îmbrăcate în alb; și toate aveau o îmbelșugare de veșminte largi care părea să le mărească înfățișarea așa cum ceața mărește luna. Mă ridicai și le făcui o reverență: una sau două își înclinară capul în schimb, celelalte doar se uitară țintă la mine.
Se împrăștiară prin încăpere, amintindu-mi, prin ușurința și plutirea mișcărilor lor, de un stol de păsări albe cu pene bogate. Unele se lăsară, pe jumătate culcate, pe canapele și pe otomane: altele se aplecară peste mese și cercetară florile și cărțile: celelalte se strânseră în grup în jurul focului: toate vorbeau pe un ton scăzut, dar limpede, care părea să le fie obișnuit. Le-am aflat numele mai târziu și le pot pomeni tot atât de bine de pe acum.
Mai întâi, era doamna Eshton cu două dintre fiicele ei. Fusese, vădit, o femeie frumoasă și se ținea încă bine. Dintre fiice, cea mai mare, Amy, era cam mică de statură: naivă și copilăroasă la chip și la purtări, și picantă la trup; rochia de muselină albă și cordonul albastru îi veneau bine. A doua, Louisa, era mai înaltă și mai elegantă la trup; cu un chip foarte drăguț, din soiul pe care francezii îl numesc minois chiffonné: amândouă surorile erau albe ca crinii.
Lady Lynn era o persoană mare și corpolentă, de vreo patruzeci de ani, foarte dreaptă, cu aer foarte trufaș, bogat îmbrăcată într-o rochie de atlaz cu ape schimbătoare: părul ei negru lucea sub umbra unei pene azurii și în cercul unei benzi de nestemate.
Doamna colonel Dent era mai puțin bătătoare la ochi; dar, după mine, mai doamnă. Era subțirică, avea o față palidă și blândă și părul blond. Rochia ei de atlaz negru, eșarfa de bogată dantelă străină și podoabele ei de perle îmi plăcură mai mult decât strălucirea de curcubeu a doamnei cu titlu.
Dar cele mai distinse trei — în parte, poate, pentru că erau cele mai înalte din tot stolul — erau văduva Lady Ingram și fiicele ei, Blanche și Mary. Toate trei aveau statura cea mai înaltă la care ajung femeile. Văduva să fi avut între patruzeci și cincizeci de ani: talia îi era încă frumoasă; părul (cel puțin la lumina lumânărilor) încă negru; și dinții, după cât se părea, tot fără cusur. Cei mai mulți ar fi numit-o o femeie strălucită pentru vârsta ei: și era, fără îndoială, vorbind trupește; dar în ținuta și în chipul ei era o expresie de trufie aproape de nesuferit. Avea trăsături romane și o gușă dublă, care se pierdea într-un gât ca un stâlp: trăsăturile acestea mi se părură nu numai umflate și întunecate, dar chiar brăzdate de mândrie; iar bărbia era ținută de același principiu într-o poziție de o semeție aproape nefirească. Avea și o privire crâncenă și aspră, care-mi aminti de a doamnei Reed; își rostea cuvintele umflându-le în gură; glasul îi era adânc, inflexiunile foarte pompoase, foarte dogmatice — într-un cuvânt, foarte de nesuferit. O rochie de catifea stacojie și un turban făcut dintr-un șal de nu știu ce țesătură indiană lucrată cu aur o înveșmântau (cred că așa socotea ea) într-o demnitate cu adevărat imperială.
Blanche și Mary erau de aceeași statură, drepte și înalte ca plopii. Mary era prea slabă pentru înălțimea ei, dar Blanche era făcută ca o Diană. O privii, firește, cu un interes deosebit. Mai întâi, voiam să văd dacă înfățișarea ei se potrivea cu descrierea doamnei Fairfax; în al doilea rând, dacă semăna cât de cât cu miniatura pe care o pictasem din închipuire; și în al treilea rând — trebuie s-o spun! — dacă era așa cum mi-aș fi închipuit că ar putea fi pe gustul domnului Rochester.
Cât despre făptură, se potrivea punct cu punct și cu tabloul meu, și cu descrierea doamnei Fairfax. Bustul nobil, umerii coborâți, gâtul grațios, ochii întunecați și buclele negre erau toate acolo; dar fața? Fața îi semăna cu a mamei ei: o asemănare tânără, fără brazde: aceeași frunte joasă, aceleași trăsături semețe, aceeași mândrie. Nu era totuși o mândrie atât de posomorâtă! râdea întruna; râsul ei era batjocoritor, la fel ca și expresia obișnuită a buzei ei arcuite și trufașe.
Se spune că geniul e conștient de sine. Nu știu dacă domnișoara Ingram era un geniu, dar conștientă de sine era, și încă deosebit de conștientă de sine. Începu o discuție despre botanică cu blânda doamnă Dent. Se pare că doamna Dent nu studiase această știință, deși, cum spunea ea, îi plăceau florile, „mai ales cele sălbatice”; domnișoara Ingram o studiase, și-i înșira vocabularul cu aer de superioritate. Băgai de seamă curând că o lua (cum se spune în graiul de toate zilele) peste picior pe doamna Dent, adică se juca cu neștiința ei; luatul ei peste picior putea fi isteț, dar hotărât nu era binevoitor. Cântă la pian: execuția îi era strălucită; cântă din gură: glasul îi era frumos; vorbi franțuzește, deoparte, cu mama ei; și o vorbea bine, curgător și cu un accent bun.
Mary avea un chip mai blând și mai deschis decât Blanche, trăsături mai moi și o piele cu câteva nuanțe mai albă (domnișoara Ingram era oacheșă ca o spaniolă); dar lui Mary îi lipsea viața: chipului ei îi lipsea expresia, ochiului strălucirea; n-avea nimic de spus și, odată așezată, rămânea nemișcată ca o statuie în nișa ei. Amândouă surorile erau îmbrăcate într-un alb fără pată.
Și credeam acum că domnișoara Ingram ar fi o alegere pe care ar putea-o face domnul Rochester? Nu știam: nu-i cunoșteam gustul în privința frumuseții femeiești. Dacă-i plăcea maiestuosul, ea era chiar întruchiparea maiestății: apoi era înzestrată, vioaie. Cei mai mulți domni ar admira-o, mă gândeam; și că el o admira, mi se părea că am căpătat deja dovada: ca să înlătur și ultima umbră de îndoială, nu-mi rămânea decât să-i văd împreună.
Să nu-ți închipui, cititorule, că Adèle a stat în tot acest timp nemișcată pe scăunelul de la picioarele mele: nu; când intraseră doamnele, se ridicase, le ieșise înainte, le făcuse o reverență ceremonioasă și spusese cu gravitate:
— Bonjour, mesdames.
Și domnișoara Ingram se uitase la ea de sus, cu aer batjocoritor, și exclamase:
— O, ce păpușică!
Lady Lynn observase:
— E pupila domnului Rochester, presupun: micuța franțuzoaică despre care vorbea.
Doamna Dent o luase cu bunătate de mână și-i dăduse o sărutare. Amy și Louisa Eshton strigaseră deodată:
— Ce drăgălășenie de copil!
Și apoi o chemaseră pe o canapea, unde ședea acum, cuibărită între ele, flecărind când în franceză, când într-o engleză stâlcită; atrăgând nu numai atenția domnișoarelor, ci și pe a doamnei Eshton și a lui Lady Lynn, și lăsându-se răsfățată după pofta inimii.
În sfârșit se aduce cafeaua și sunt chemați domnii. Eu stau în umbră, dacă poate fi vreo umbră în această încăpere atât de strălucitor luminată; perdeaua ferestrei mă ascunde pe jumătate. Arcada se deschide iar; vin. Înfățișarea domnilor laolaltă, ca și a doamnelor, e foarte impunătoare: sunt toți îmbrăcați în negru; cei mai mulți sunt înalți, unii tineri. Henry și Frederick Lynn sunt niște filfizoni cu adevărat strălucitori; iar colonelul Dent e un bărbat frumos, cu ținută ostășească. Domnul Eshton, magistratul ținutului, are aerul unui gentleman: părul îi e cu totul alb, sprâncenele și favoriții încă negri, ceea ce-i dă ceva din înfățișarea unui „père noble de théâtre”. Lord Ingram e, ca și surorile lui, foarte înalt; și, tot ca ele, frumos; dar are aerul apatic și moleșit al lui Mary: pare să aibă mai multă lungime de mădulare decât vioiciune în sânge sau vigoare în minte.
Și unde e domnul Rochester?
Intră cel din urmă: nu mă uit spre arcadă, și totuși îl văd intrând. Încerc să-mi adun atenția asupra andrelelor de plasă, asupra ochiurilor pungii pe care o lucrez; vreau să mă gândesc doar la lucrul pe care-l am în mâini, să văd doar mărgelele de argint și firele de mătase din poala mea; și totuși îi văd limpede făptura și-mi amintesc fără voie clipa când am văzut-o ultima oară: chiar după ce-i făcusem ceea ce el socotea un serviciu de căpetenie, iar el, ținându-mi mâna și uitându-se de sus la fața mea, mă cercetase cu niște ochi care dezvăluiau o inimă plină și gata să se reverse; și în simțămintele ei aveam și eu o parte. Cât de aproape de el ajunsesem în clipa aceea! Ce se întâmplase de atunci, care să schimbe locul lui și al meu, unul față de altul? Și totuși acum, cât de departe, cât de înstrăinați eram! Atât de înstrăinați, încât nu mă așteptam să vină să-mi vorbească. Nu mă mirai când, fără să se uite la mine, se așeză în celălalt capăt al încăperii și începu să stea de vorbă cu câteva dintre doamne.
Nici nu văzui bine că atenția îi era țintuită asupra lor și că puteam să mă uit fără să fiu băgată de seamă, că ochii mi se și îndreptară fără voie spre chipul lui; nu-mi puteam stăpâni pleoapele: se ridicau, iar pupilele se pironeau asupra lui. Mă uitam și găseam o plăcere ascuțită în a mă uita: o plăcere prețioasă și totuși sfâșietoare; aur curat, cu un vârf de oțel de chin: o plăcere ca aceea pe care ar simți-o omul care moare de sete și care știe că fântâna până la care s-a târât e otrăvită, și totuși se apleacă și soarbe înghițituri dumnezeiești.
Prea adevărat e că „frumusețea stă în ochiul celui care privește”. Fața palidă, măslinie a stăpânului meu, fruntea pătrată și masivă, sprâncenele late, negre ca tăciunele, ochii adânci, trăsăturile puternice, gura fermă și aspră — numai energie, hotărâre, voință — nu erau frumoase după canoane; dar pentru mine erau mai mult decât frumoase; erau pline de un interes, de o înrâurire care mă stăpânea cu totul, care-mi lua simțămintele din puterea mea și le fereca în a lui. Nu avusesem de gând să-l iubesc; cititorul știe că mă trudisem din greu să smulg din sufletul meu mugurii de dragoste pe care îi descoperisem acolo; și acum, la prima lui vedere, ei răsăriseră de la sine, verzi și puternici! Mă făcea să-l iubesc fără să se uite la mine.
Îl asemuii cu oaspeții lui. Ce era grația galantă a celor doi Lynn, eleganța moleșită a lui Lord Ingram, chiar și distincția ostășească a colonelului Dent, pe lângă aerul lui de vlagă firească și de putere adevărată? Înfățișarea lor, expresia lor nu-mi trezeau nicio simpatie: și totuși îmi puteam închipui că cei mai mulți dintre cei care i-ar fi privit i-ar fi numit atrăgători, frumoși, impunători, pe când despre domnul Rochester ar fi spus îndată că are trăsături aspre și un aer melancolic. Îi văzui zâmbind, râzând: nu era nimic; lumina lumânărilor avea tot atâta suflet cât zâmbetul lor; clinchetul clopoțelului tot atâta înțeles cât râsul lor. Îl văzui pe domnul Rochester zâmbind: trăsăturile lui aspre se îmblânziră; ochiul îi deveni și strălucitor, și blând, raza lui și iscoditoare, și dulce. Vorbea în clipa aceea cu Louisa și Amy Eshton. Mă mirai văzându-le primind cu calm privirea aceea care mie mi se părea atât de pătrunzătoare: mă așteptam să-și plece ochii și să se îmbujoreze sub ea; și totuși mă bucurai când văzui că nu erau deloc mișcate. „Nu e pentru ele ceea ce e pentru mine”, mă gândii: „nu e din neamul lor. Cred că e din neamul meu; sunt sigură că este; mă simt înrudită cu el; înțeleg limba chipului și a mișcărilor lui: deși rangul și bogăția ne despart mult, am ceva în mintea și în inima mea, în sângele și în nervii mei, care mă face asemenea lui în duh. Am spus eu, acum câteva zile, că n-am nimic de-a face cu el, decât să-mi primesc leafa din mâna lui? Mi-am interzis să mă gândesc la el altfel decât ca la cel care mă plătește? Hulă împotriva firii! Tot ce am bun, adevărat și viguros în simțăminte se strânge năvalnic în jurul lui. Știu că trebuie să-mi ascund simțămintele: trebuie să-mi înăbuș speranța; trebuie să-mi amintesc că lui nu-i poate păsa prea mult de mine. Căci, când spun că sunt din neamul lui, nu vreau să spun că am puterea lui de a înrâuri și farmecul lui de a atrage; vreau să spun doar că am anumite gusturi și simțăminte la fel cu ale lui. Trebuie deci să-mi repet mereu că suntem despărțiți pentru totdeauna; și totuși, cât voi respira și voi gândi, trebuie să-l iubesc.”
Se servește cafeaua. Doamnele, de când au intrat domnii, s-au înviorat ca niște ciocârlii; convorbirea se întețește și se înveselește. Colonelul Dent și domnul Eshton discută politică; soțiile lor ascultă. Cele două văduve trufașe, Lady Lynn și Lady Ingram, sporovăiesc împreună. Sir George — pe care, apropo, am uitat să-l descriu —, un gentleman de la țară foarte mare și foarte rumen la față, stă în picioare în fața canapelei lor, cu ceașca de cafea în mână, și strecoară din când în când câte o vorbă. Domnul Frederick Lynn s-a așezat lângă Mary Ingram și-i arată gravurile dintr-un volum minunat: ea se uită, zâmbește din când în când, dar se pare că vorbește puțin. Înaltul și flegmaticul Lord Ingram se sprijină cu brațele încrucișate de speteaza scaunului micuței și vioaiei Amy Eshton; ea ridică ochii spre el și ciripește ca o pitulice: îi place mai mult de el decât de domnul Rochester. Henry Lynn a pus stăpânire pe o otomană la picioarele Louisei: Adèle o împarte cu el: el încearcă să vorbească franțuzește cu ea, iar Louisa râde de greșelile lui. Cu cine se va însoți Blanche Ingram? Stă singură la masă, aplecată grațios asupra unui album. Pare să aștepte să fie căutată; dar n-o să aștepte prea mult: își alege singură perechea.
Domnul Rochester, după ce i-a lăsat pe Eshtoni, stă lângă cămin tot atât de singur cum stă ea lângă masă: ea vine în fața lui, așezându-se de cealaltă parte a poliței căminului.
— Domnule Rochester, credeam că nu vă plac copiii?
— Nici nu-mi plac.
— Atunci ce v-a îndemnat să luați asupra dumneavoastră o păpușică ca asta? (arătând spre Adèle). De unde ați cules-o?
— N-am cules-o; mi-a rămas pe mână.
— Trebuia s-o trimiteți la școală.
— Nu-mi puteam îngădui: școlile sunt atât de scumpe.
— Ei, presupun că i-ați luat o guvernantă: am văzut adineauri o persoană cu ea… a plecat? A, nu! iat-o tot acolo, după perdeaua ferestrei. O plătiți, firește; cred că vă costă tot atât, ba chiar mai mult; căci, pe deasupra, trebuie să le întrețineți pe amândouă.
Mă temeam — sau să spun mai degrabă că speram? — că aluzia la mine îl va face pe domnul Rochester să se uite spre mine; și, fără să vreau, mă trăsei și mai adânc în umbră: dar el nici nu-și întoarse ochii.
— Nu m-am gândit la asta, spuse el nepăsător, privind drept înainte.
— Nu, voi, bărbații, nu vă gândiți niciodată la economie și la bunul-simț. S-o auziți pe mama la capitolul guvernante: Mary și cu mine am avut, cred, cel puțin o duzină la viața noastră; jumătate de nesuferit, iar celelalte caraghioase, și toate niște coșmaruri… nu-i așa, mamă?
— Ai spus ceva, odorul meu?
Domnișoara, astfel revendicată drept proprietatea deosebită a văduvei, își repetă întrebarea, cu o lămurire.
— Scumpa mea, nu pomeni de guvernante; cuvântul mă scoate din fire. Am îndurat o adevărată mucenicie din pricina nepriceperii și a toanelor lor. Mulțumesc Cerului că am isprăvit cu ele!
Doamna Dent se aplecă atunci spre evlavioasa doamnă și-i șopti ceva la ureche; presupun, după răspunsul pe care-l stârni, că era o aducere-aminte că unul dintre membrii tagmei anatemizate era de față.
— Tant pis! spuse Lady Ingram; sper să-i fie de folos! — apoi, mai încet, dar totuși destul de tare ca s-o aud: — Am băgat-o de seamă; mă pricep la fizionomii, și într-a ei văd toate cusururile tagmei ei.
— Care sunt ele, doamnă? întrebă cu glas tare domnul Rochester.
— Vi le spun între patru ochi, răspunse ea, clătinându-și de trei ori turbanul cu un înțeles plin de prevestiri.
— Dar curiozitatea mea își va fi pierdut până atunci pofta; cere hrană acum.
— Întrebați-o pe Blanche; e mai aproape de dumneavoastră decât mine.
— O, nu-l trimite la mine, mamă! Despre toată tagma n-am decât un cuvânt de spus: sunt o pacoste. Nu că aș fi suferit vreodată prea mult de pe urma lor; am avut eu grijă să întorc foaia. Ce pozne le mai făceam, Theodore și cu mine, domnișoarelor noastre Wilson, doamnelor Grey și madamelor Joubert! Mary era totdeauna prea somnoroasă ca să ia parte cu însuflețire la vreun complot. Cel mai mare haz era cu madame Joubert: domnișoara Wilson era o biată făptură bolnăvicioasă, plângăreață și abătută, care, într-un cuvânt, nu merita osteneala s-o înfrângi; iar doamna Grey era grosolană și nesimțitoare: nicio lovitură nu-și făcea efectul asupra ei. Dar biata madame Joubert! O mai văd și acum în furiile ei, când o împingeam la capătul răbdării: vărsam ceaiul, fărâmițam pâinea cu unt, aruncam cărțile până în tavan și făceam un tărăboi de pomină cu rigla și pupitrul, cu grătarul și cu vătraiul. Theodore, îți aduci aminte de zilele acelea vesele?
— Daaa, firește că-mi aduc aminte, tărăgănă Lord Ingram; și bătrâna sperietoare striga: «Oh, voi ticăloșii copii!»… și atunci îi țineam predici despre îngâmfarea de a încerca să învețe niște băieți isteți ca noi, când ea însăși era atât de neștiutoare.
— Așa e; și, Tedo, știi, te-am ajutat să-l iei la urmărire (sau la prigoană) pe preceptorul tău, domnul Vining, cel cu fața ca zerul: Popa Țâfnă, cum îi spuneam noi. El și domnișoara Wilson și-au îngăduit să se îndrăgostească unul de altul, cel puțin așa credeam Tedo și cu mine; am surprins câteva priviri duioase și câteva suspine, pe care le-am tălmăcit drept semne de «la belle passion», și vă încredințez că lumea s-a bucurat curând de descoperirea noastră; ne-am folosit de ea ca de o pârghie ca să ne scoatem poverile din casă. Scumpa de mama, de colo, de cum a prins de veste, a descoperit că treaba avea o înclinare imorală. Nu-i așa, doamnă mamă?
— Firește, comoara mea. Și am avut perfectă dreptate, fii sigură: sunt o mie de motive pentru care legăturile dintre guvernante și preceptori n-ar trebui îngăduite nicio clipă în nicio casă bine rânduită; mai întâi…
— O, Doamne, mamă! Cruță-ne de înșirare! Au reste, le știm cu toții: primejdia exemplului rău pentru nevinovăția copilăriei; zăpăceala și, de aici, neglijarea datoriei din partea celor îndrăgostiți; alianța și sprijinul reciproc; încrederea ce decurge de aici; obrăznicia care o însoțește; răzmerița și explozia generală. Am dreptate, baroneasă Ingram de Ingram Park?
— Crinul meu, ai dreptate acum, ca totdeauna.
— Atunci nu mai e nimic de spus: să schimbăm subiectul.
Amy Eshton, fără să audă sau fără să ia în seamă această sentință, se amestecă în vorbă cu glasul ei blând și copilăresc:
— Louisa și cu mine ne băteam și noi joc de guvernanta noastră; dar era o făptură atât de bună, încât răbda orice: nimic n-o scotea din sărite. Nu se supăra niciodată pe noi; nu-i așa, Louisa?
— Nu, niciodată: puteam face ce pofteam; să-i scotocim pupitrul și cutia de lucru și să-i răsturnăm sertarele; și era atât de bună la inimă, încât ne dădea orice-i ceream.
— Presupun că acum, spuse domnișoara Ingram, strâmbându-și batjocoritor buza, o să avem un rezumat al memoriilor tuturor guvernantelor care există: ca să abat o asemenea năpastă, propun din nou introducerea unui subiect nou. Domnule Rochester, îmi sprijiniți moțiunea?
— Doamnă, vă sprijin în acest punct, ca în oricare altul.
— Atunci asupra mea fie sarcina de a-l aduce înainte. Signior Eduardo, sunteți în glas astă-seară?
— Donna Bianca, dacă porunciți, voi fi.
— Atunci, signior, vă dau porunca mea suverană să vă lustruiți plămânii și celelalte organe vocale, căci vor fi trebuincioase în slujba mea regală.
— Cine n-ar vrea să fie Rizzio unei Marii atât de divine?
— Ducă-se Rizzio! strigă ea, scuturându-și capul cu toate buclele lui, în timp ce se îndrepta spre pian. Sunt de părere că scripcarul acela, David, trebuie să fi fost un fel de om fără haz; îmi place mai mult negrul Bothwell: după mine, un bărbat nu e nimic fără un dram de drac în el; și istoria poate spune ce vrea despre James Hepburn, dar am impresia că era tocmai soiul de erou sălbatic, aprig, de tâlhar, căruia m-aș fi învoit să-i dăruiesc mâna mea.
— Domnilor, auziți! Care dintre dumneavoastră seamănă cel mai mult cu Bothwell? strigă domnul Rochester.
— Aș zice că întâietatea e a dumneavoastră, răspunse colonelul Dent.
— Pe onoarea mea, vă sunt foarte îndatorat, fu răspunsul.
Domnișoara Ingram, care se așezase acum cu o grație trufașă la pian, întinzându-și regește rochia albă ca zăpada, începu un preludiu strălucit, vorbind între timp. Părea să fie pe cal mare în seara aceea: și vorbele, și aerul ei păreau menite să stârnească nu numai admirația, ci și uimirea ascultătorilor: ținea vădit să le pară ceva cât se poate de îndrăzneț și de cutezător.
— O, m-am săturat atât de tinerii din ziua de azi! exclamă ea, zdrăngănind la instrument. Niște biete făpturi pricăjite, nevrednice să facă un pas dincolo de porțile parcului lui tăticu, și nici până acolo fără voia și ocrotirea mămicii! Făpturi atât de cufundate în grija pentru fețișoarele lor, pentru mâinile lor albe și picioarele lor mici; ca și cum un bărbat ar avea ceva de-a face cu frumusețea! Ca și cum drăgălășenia n-ar fi privilegiul anume al femeii, zestrea și moștenirea ei legiuită! Recunosc că o femeie urâtă e o pată pe fața frumoasă a creației; dar cât despre domni, să se îngrijească să aibă doar putere și vitejie: deviza lor să fie: vânează, trage cu pușca și luptă: restul nu face nici cât un bobârnac. Asta mi-ar fi deviza, dacă aș fi bărbat.
— Când mă voi mărita, urmă ea după o pauză pe care n-o întrerupse nimeni, sunt hotărâtă ca soțul meu să nu-mi fie rival, ci fundalul pe care să strălucesc eu. Nu voi îngădui niciun concurent lângă tron; voi cere un omagiu neîmpărțit: devotamentul lui nu va fi împărțit între mine și chipul pe care-l vede în oglindă. Domnule Rochester, acum cântați, și vă acompaniez eu.
— Sunt numai ascultare, fu răspunsul.
— Iată atunci un cântec de corsar. Să știți că mă dau în vânt după corsari; și de aceea cântați-l con spirito.
— Poruncile de pe buzele domnișoarei Ingram ar pune spirt și într-o cană cu lapte îndoit cu apă.
— Atunci luați seama: dacă nu-mi veți fi pe plac, vă voi face de rușine arătându-vă cum trebuie făcute asemenea lucruri.
— Asta înseamnă să dați un premiu nepriceperii: acum mă voi strădui să dau greș.
— Gardez-vous en bien! Dacă greșiți cu bună știință, voi născoci o pedeapsă pe măsură.
— Domnișoara Ingram ar trebui să fie îndurătoare, căci stă în puterea ei să dea o pedeapsă mai presus de puterea de îndurare a unui muritor.
— Ha! explicați-vă! porunci doamna.
— Iertați-mă, doamnă: nu e nevoie de explicație; propriul dumneavoastră simț ales trebuie să vă spună că o singură încruntare a dumneavoastră ar ține îndeajuns locul pedepsei cu moartea.
— Cântați! spuse ea și, atingând iar pianul, începu un acompaniament plin de avânt.
„Acum e momentul să mă strecor afară”, mă gândii: dar sunetele care despicară atunci aerul mă opriră. Doamna Fairfax spusese că domnul Rochester avea o voce frumoasă: așa era: un bas catifelat, puternic, în care își punea propria simțire, propria putere; își făcea drum prin ureche până la inimă și acolo trezea în chip ciudat simțăminte. Așteptai până se stinse ultima vibrație adâncă și plină, până ce valul de vorbe, oprit o clipă, își reluă cursul; atunci îmi părăsii colțul ferit și ieșii pe ușa laterală, care, din fericire, era aproape. De acolo, un coridor îngust ducea în hol: străbătându-l, băgai de seamă că mi se desfăcuse sandaua; mă oprii s-o leg, îngenunchind pe preșul de la piciorul scării. Auzii deschizându-se ușa sufrageriei; ieși un domn; ridicându-mă în grabă, mă pomenii față în față cu el: era domnul Rochester.
— Ce mai faci? întrebă el.
— Foarte bine, domnule.
— De ce n-ai venit să-mi vorbești, în salon?
Mă gândii că aș fi putut să-i întorc întrebarea celui care mi-o punea: dar nu voiam să-mi iau această libertate. Răspunsei:
— N-am vrut să vă tulbur, căci păreați ocupat, domnule.
— Ce-ai făcut cât am lipsit?
— Nimic deosebit; am învățat-o pe Adèle, ca de obicei.
— Și te-ai făcut mult mai palidă decât erai: am văzut din prima clipă. Ce ai?
— Nimic, domnule.
— Ai răcit cumva în noaptea când m-ai înecat pe jumătate?
— Câtuși de puțin.
— Întoarce-te în salon: dezertezi prea devreme.
— Sunt obosită, domnule.
Se uită la mine o clipă.
— Și cam abătută, spuse el. De ce? Spune-mi.
— Nimic… nimic, domnule. Nu sunt abătută.
— Dar eu afirm că ești: atât de abătută, încât încă vreo câteva cuvinte ți-ar aduce lacrimile în ochi; de fapt, sunt acolo chiar acum, strălucind și înotând; și un strop a alunecat de pe gene și a căzut pe lespede. Dacă aș avea timp și nu m-aș teme de moarte că trece pe aici vreun servitor guraliv și pedant, aș afla ce înseamnă toate astea. Ei bine, în seara asta te iert; dar să știi că, atâta vreme cât rămân oaspeții mei aici, aștept să vii în salon în fiecare seară; e dorința mea; n-o nesocoti. Acum du-te și trimite-o pe Sophie după Adèle. Noapte bună, dra…
Se opri, își mușcă buza și mă lăsă brusc.