Capitolul XXXII

Îmi văzui mai departe de trudele școlii satului cu toată hărnicia și credința de care eram în stare. La început fu cu adevărat greu. Trecu o vreme până să pot, cu toate strădaniile mele, să-mi înțeleg elevele și firea lor. Cu totul neînvățate, cu mintea cu totul amorțită, mi se păreau fără nădejde de mărginite; și, la prima vedere, toate la fel de mărginite: dar curând văzui că mă înșelasem. Între ele era o deosebire, ca și între copiii educați; și după ce ajunsei să le cunosc, și ele pe mine, deosebirea aceasta ieși repede la iveală. După ce le trecu uimirea față de mine, de limba mea, de regulile și de obiceiurile mele, văzui că unele dintre aceste țărănci greoaie la înfățișare, care stăteau cu gura căscată, se trezeau și se dovedeau fete destul de istețe. Multe se arătau îndatoritoare și drăguțe; și descoperii printre ele nu puține pilde de politețe firească și de respect de sine înnăscut, ca și de minți foarte bune, care îmi câștigară și bunăvoința, și admirația. Acestea prinseră curând plăcere să-și facă bine lucrul, să fie curate și îngrijite, să-și învețe regulat lecțiile, să capete purtări liniștite și rânduite. Iuțeala cu care propășeau era, în unele cazuri, chiar uimitoare; și îmi făceam din ea o mândrie cinstită și fericită: pe deasupra, începusem să le îndrăgesc pe unele dintre fetele cele mai bune; și ele mă îndrăgeau pe mine. Aveam printre eleve câteva fiice de fermieri: aproape femei în toată firea. Acestea știau deja să citească, să scrie și să coasă; și le învățai elementele gramaticii, geografiei, istoriei și lucrul de mână mai fin. Găsii printre ele firi vrednice de prețuit — firi dornice de învățătură și pornite spre a se desăvârși —, cu care petrecui multe ceasuri plăcute de seară, la ele acasă. Părinții lor (fermierul și nevasta lui) mă copleșeau atunci cu atenții. Era o plăcere să le primesc bunătatea simplă și s-o răsplătesc printr-o considerație — o grijă scrupuloasă pentru simțămintele lor — cu care poate nu erau totdeauna obișnuiți și care deopotrivă îi încânta și le făcea bine; căci, ridicându-i în propriii lor ochi, îi îndemna să se arate vrednici de purtarea plină de respect cu care erau tratați.

Simțeam că ajunsesem îndrăgită prin împrejurimi. Ori de câte ori ieșeam, auzeam din toate părțile saluturi calde și eram întâmpinată cu zâmbete prietenoase. Să trăiești înconjurat de stima tuturor, fie ea și numai stima oamenilor muncitori, e ca și cum ai „sta la soare, liniștit și-n dulce pace”; simțămintele senine dinăuntru înmuguresc și înfloresc sub raza lui. În această perioadă a vieții mele, inima mi se umfla mult mai des de recunoștință decât se prăbușea de descurajare: și totuși, cititorule, ca să-ți spun tot, în mijlocul acestei vieți liniștite și folositoare — după o zi petrecută într-o trudă cinstită printre elevele mele, după o seară petrecută desenând sau citind singură și mulțumită —, noaptea mă năpusteam în vise ciudate: vise în mii de culori, tulburi, pline de ideal, de avânt, de furtună — vise în care, în mijlocul unor scene neobișnuite, încărcate de aventuri, de primejdii tulburătoare și de întâmplări romantice, îl întâlneam iar și iar pe domnul Rochester, totdeauna într-o clipă de cumpănă înfiorătoare; și atunci simțământul că sunt în brațele lui, că-i aud glasul, că-i întâlnesc privirea, că-i ating mâna și obrazul, că-l iubesc, că sunt iubită de el — nădejdea de a-mi petrece viața alături de el se reînnoia cu toată puterea și văpaia ei dintâi. Apoi mă trezeam. Apoi îmi aminteam unde eram și în ce stare. Apoi mă ridicam în patul meu fără perdele, tremurând și fremătând; și atunci noaptea liniștită și întunecată era martoră la zvârcolirea deznădejdii și auzea izbucnirea patimii. La ora nouă dimineața următoare deschideam, punctual, școala; liniștită, așezată, pregătită pentru îndatoririle statornice ale zilei.

Rosamond Oliver se ținu de cuvânt și veni să mă vadă. De obicei trecea pe la școală în timpul plimbării ei călare de dimineață. Venea la pas săltat până la ușă, pe poneiul ei, urmată de un servitor călare, în livrea. Cu greu s-ar putea închipui ceva mai încântător decât înfățișarea ei, în costumul ei de călărie purpuriu, cu toca ei de amazoană din catifea neagră așezată cu grație deasupra buclelor lungi care îi sărutau obrazul și îi fluturau până pe umeri: și așa intra ea în clădirea de țară și luneca printre șirurile uluite ale copiilor din sat. Venea de obicei la ceasul în care domnul Rivers își ținea lecția zilnică de catehism. Mă tem că ochiul vizitatoarei pătrundea adânc în inima tânărului pastor. Un fel de instinct părea să-l vestească de intrarea ei, chiar când n-o vedea; și când se uita cu totul în altă parte decât spre ușă, dacă ea se ivea în prag, obrazul i se aprindea, iar trăsăturile lui ca de marmură, deși nu voiau să se destindă, se schimbau într-un chip de nedescris și, chiar în nemișcarea lor, ajungeau să arate o înflăcărare înăbușită, mai puternică decât ar fi putut-o arăta mușchii zvâcnind sau privirile săgetătoare.

Ea își cunoștea, firește, puterea: de fapt, el nu i-o ascundea, pentru că nu putea s-o ascundă. În ciuda stoicismului său creștinesc, când ea se apropia, îi vorbea și îi zâmbea în față vesel, încurajator, ba chiar drăgăstos, mâna îi tremura și ochiul îi ardea. Părea să spună, cu privirea lui tristă și hotărâtă, dacă nu o spunea cu buzele: „Te iubesc și știu că mă preferi. Nu deznădejdea că n-aș izbândi mă face să tac. Dacă ți-aș oferi inima, cred că ai primi-o. Dar inima aceasta e deja pusă pe un altar sfânt: focul e rânduit în jurul ei. Curând nu va mai fi decât o jertfă mistuită.”

Și atunci ea se îmbufna ca un copil dezamăgit; un nor gânditor îi îmblânzea vioiciunea strălucitoare; își retrăgea în grabă mâna dintr-a lui și se întorcea, într-o supărare trecătoare, de la chipul lui, atât de eroic și de martiric în același timp. St. John, fără îndoială, ar fi dat lumea întreagă ca s-o urmeze, s-o cheme înapoi, s-o oprească, atunci când îl părăsea astfel; dar n-ar fi dat nicio șansă la cer și n-ar fi renunțat, pentru raiul dragostei ei, la nicio nădejde a adevăratului Paradis, cel veșnic. Pe deasupra, nu putea închide tot ce avea în fire — pribeagul, omul cu mari năzuințe, poetul, preotul — în hotarele unei singure patimi. Nu putea — nu voia — să renunțe la câmpul sălbatic de luptă al misiunii pentru saloanele și pacea de la Vale Hall. Atâta aflai chiar de la el, într-o năvală pe care îndrăznii o dată, în ciuda rezervei lui, s-o fac în încrederea lui.

Domnișoara Oliver mă cinstea de acum cu vizite dese la căsuța mea. Îi cunoscusem întreaga fire, care era fără taine și fără prefăcătorie: era cochetă, dar nu fără inimă; pretențioasă, dar nu de un egoism josnic. Fusese răsfățată de la naștere, dar nu era cu totul stricată. Era iute, dar bună la suflet; înfumurată (nici nu se putea altfel, când fiecare privire în oglindă îi arăta o asemenea revărsare de frumusețe), dar nu afectată; cu mâna largă; nevinovată de trufia bogăției; sinceră; destul de inteligentă; veselă, vioaie și ușuratică: era foarte fermecătoare, într-un cuvânt, chiar și pentru o observatoare rece de același sex ca mine; dar nu era adânc interesantă sau cu adevărat impresionantă. Avea o minte cu totul de alt soi decât, de pildă, surorile lui St. John. Totuși, o îndrăgeam aproape cum o îndrăgeam pe eleva mea Adèle; numai că pentru un copil pe care l-am vegheat și l-am învățat se naște o dragoste mai strânsă decât cea pe care o putem da unei cunoștințe mari la fel de atrăgătoare.

Prinsese față de mine un capriciu prietenos. Zicea că semăn cu domnul Rivers, numai că, de bună seamă, recunoștea ea, „nici a zecea parte atât de frumoasă, deși eram o făptură destul de drăguță și de îngrijită, dar el era un înger”. Eram totuși bună, deșteaptă, așezată și dârză, ca el. Eram un lusus naturæ, susținea ea, ca învățătoare de sat: era sigură că povestea mea de dinainte, dacă ar fi cunoscută, ar face un roman încântător.

Într-o seară, pe când, cu obișnuita ei vioiciune copilărească și cu o curiozitate nechibzuită, dar nu jignitoare, scotocea prin dulapul și prin sertarul mesei din bucătărioara mea, descoperi întâi două cărți franțuzești, un volum de Schiller, o gramatică și un dicționar german, apoi uneltele mele de desen și câteva schițe, printre care un cap în creion al unei fetițe drăguțe ca un heruvim, una dintre elevele mele, și felurite priveliști după natură, luate în valea Mortonului și pe landele din jur. Întâi încremeni de mirare, apoi se aprinse de încântare.

— Eu făcusem desenele acestea? Știam franceza și germana? Ce comoară — ce minune eram! Desenam mai bine decât profesorul ei de la cel mai bun pension din S——. Nu i-aș face și ei o schiță de portret, ca să i-o arate tatei?

— Cu plăcere, răspunsei.

Și simții un fior de bucurie de artist la gândul că voi copia un model atât de desăvârșit și de strălucitor. Purta atunci o rochie de mătase albastru-închis; brațele și gâtul îi erau goale; singura ei podoabă era părul castaniu, care i se revărsa în valuri pe umeri cu toată grația sălbatică a buclelor firești. Luai o foaie de carton fin și îi trasai cu grijă conturul. Îmi făgăduii plăcerea de a-l colora; și, cum se făcuse târziu, îi spusei că trebuie să vină să-mi pozeze altă dată.

Îi vorbi tatălui ei atât de frumos despre mine, încât domnul Oliver însuși o însoți în seara următoare — un bărbat înalt, cu trăsături masive, între două vârste și cărunt, lângă care fiica lui cea frumoasă arăta ca o floare strălucitoare lângă un turn încărunțit de vreme. Părea un om tăcut și poate mândru; dar fu foarte binevoitor cu mine. Schița portretului lui Rosamond îi plăcu foarte mult: spuse că trebuie să fac din ea un tablou desăvârșit. Stărui, de asemenea, să vin a doua zi să-mi petrec seara la Vale Hall.

Mă dusei. Găsii o casă mare și frumoasă, care arăta din belșug bogăția stăpânului ei. Rosamond fu numai voie bună și plăcere tot timpul cât stătui acolo. Tatăl ei fu prietenos; și când intră în vorbă cu mine după ceai, își arătă în cuvinte tari aprobarea pentru ce făcusem la școala din Morton și spuse că se teme doar, după cele ce vedea și auzea, că sunt prea bună pentru locul acela și că îl voi părăsi curând pentru unul mai potrivit.

— Într-adevăr, strigă Rosamond, e destul de deșteaptă ca să fie guvernantă într-o familie de vază, tată.

Mă gândeam că aș sta mult mai bucuroasă acolo unde sunt decât în orice familie de vază din țară. Domnul Oliver vorbi despre domnul Rivers — despre familia Rivers — cu mare respect. Spuse că era un nume foarte vechi prin părțile acelea; că strămoșii casei fuseseră bogați; că tot Mortonul fusese odată al lor; că și acum socotea că reprezentantul acelei case ar putea, dacă ar vrea, să se încuscrească cu cele mai bune familii. Socotea că e păcat ca un tânăr atât de frumos și de talentat să-și fi pus în gând să plece misionar; însemna să-și arunce pur și simplu o viață prețioasă. Se vedea, așadar, că tatăl ei n-ar fi pus nicio piedică unirii lui Rosamond cu St. John. Domnul Oliver socotea, vădit, nașterea aleasă a tânărului preot, numele lui vechi și chemarea lui sfântă o despăgubire îndestulătoare pentru lipsa averii.

Era 5 noiembrie, zi de sărbătoare. Mica mea servitoare, după ce mă ajutase să-mi curăț casa, plecase, foarte mulțumită de plata de un penny pentru ajutorul ei. Totul în jurul meu era fără pată și strălucitor — podeaua frecată, grătarul lustruit și scaunele bine șterse. Mă îmbrăcasem și eu îngrijit și aveam acum toată după-amiaza înainte ca s-o petrec cum voiam.

Traducerea câtorva pagini din germană mă ținu un ceas; apoi îmi luai paleta și penelurile și mă apucai de îndeletnicirea mai liniștitoare, fiindcă mai ușoară, de a isprăvi miniatura lui Rosamond Oliver. Capul era deja gata: nu mai rămânea decât să colorez fondul și să umbresc draperia; să mai adaug o atingere de carmin buzelor pârguite — câte o buclă moale ici și colo în păr — o nuanță mai adâncă umbrei genelor pe pleoapa azurie. Eram cufundată în săvârșirea acestor amănunte gingașe, când, după o bătaie scurtă, ușa mi se deschise, lăsându-l să intre pe St. John Rivers.

— Am venit să văd cum îți petreci ziua de sărbătoare, zise el. Nu cufundată în gânduri, sper? Nu, asta e bine: cât desenezi, nu te vei simți singură. Vezi, încă nu mă încred în dumneata, deși până acum ai îndurat minunat. Ți-am adus o carte, ca mângâiere pentru seara aceasta.

Și puse pe masă o carte nouă — un poem: una dintre acele opere adevărate hărăzite atât de des publicului norocos al acelor zile — vârsta de aur a literaturii moderne. Vai! cititorii din vremea noastră sunt mai puțin norocoși. Dar curaj! Nu mă voi opri nici să învinuiesc, nici să mă plâng. Știu că poezia n-a murit și nici geniul nu s-a pierdut; nici Mamona n-a dobândit putere asupra vreunuia dintre ei, ca să-i lege sau să-i ucidă: amândoi își vor arăta iar, într-o zi, ființa, prezența, libertatea și tăria. Îngeri puternici, la adăpost în cer! Ei zâmbesc când sufletele josnice triumfă și cele slabe le plâng pieirea. Poezia distrusă? Geniul alungat? Nu! Mediocritate, nu: nu lăsa invidia să-ți șoptească acest gând. Nu; ei nu numai că trăiesc, ci domnesc și mântuiesc: și fără înrâurirea lor dumnezeiască, răspândită pretutindeni, ai fi în iad — iadul propriei tale josnicii.

Pe când îmi aruncam cu nesaț ochii pe paginile strălucitoare ale lui „Marmion” (căci „Marmion” era), St. John se aplecă să-mi cerceteze desenul. Statura lui înaltă se îndreptă iar dintr-o tresărire: nu spuse nimic. Ridicai ochii spre el: îmi ocoli privirea. Îi cunoșteam bine gândurile și îi puteam citi limpede inima; în clipa aceea mă simțeam mai liniștită și mai stăpână pe mine decât el: aveam deci, vremelnic, un avantaj asupra lui și mi se născu dorința să-i fac un bine, dacă puteam.

„Cu toată tăria și stăpânirea lui de sine, gândii eu, își cere prea mult: își încuie înăuntru orice simțământ și orice junghi — nu arată, nu mărturisește, nu împărtășește nimic. Sunt sigură că i-ar face bine să vorbească puțin despre această dulce Rosamond, cu care socotește că nu trebuie să se însoare: am să-l fac să vorbească.”

Îi spusei întâi:

— Ia loc, domnule Rivers.

Dar el răspunse, ca totdeauna, că nu poate rămâne.

„Foarte bine, răspunsei eu în gând, stai în picioare dacă vrei; dar n-ai să pleci chiar acum, sunt hotărâtă: singurătatea îți face cel puțin tot atât de rău ca mie. Să vedem dacă nu pot descoperi resortul tainic al încrederii dumitale și găsi o spărtură în pieptul acesta de marmură prin care să pot picura un strop din balsamul compătimirii.”

— Seamănă portretul acesta? întrebai fără ocolișuri.

— Dacă seamănă! Cu cine? Nu m-am uitat de aproape la el.

— Ba te-ai uitat, domnule Rivers.

Aproape tresări la bruschețea mea neașteptată și ciudată: se uită la mine uimit.

„O, asta nu e încă nimic”, murmurai în sinea mea. „N-am de gând să mă las înfrântă de puțină răceală din partea dumitale; sunt pregătită să merg destul de departe.”

Urmai:

— Te-ai uitat la el de aproape și cu luare-aminte; dar n-am nimic împotrivă să te mai uiți o dată.

Și mă ridicai și i-l pusei în mână.

— Un tablou bine lucrat, zise el; culori foarte dulci și limpezi; desen foarte grațios și corect.

— Da, da; știu toate astea. Dar ce zici de asemănare? Cu cine seamănă?

Stăpânindu-și o anumită șovăială, răspunse:

— Cu domnișoara Oliver, presupun.

— Firește. Și acum, domnule, ca să te răsplătesc pentru că ai ghicit atât de bine, îți făgăduiesc să-ți pictez o copie îngrijită și credincioasă chiar a acestui tablou, cu condiția să recunoști că darul ți-ar fi plăcut. Nu vreau să-mi irosesc vremea și osteneala cu un dar pe care l-ai socoti fără preț.

Continua să se uite la tablou: cu cât se uita mai mult, cu atât îl ținea mai strâns, cu atât părea să-l râvnească mai tare.

— Seamănă! murmură el; ochiul e bine prins: culoarea, lumina, expresia sunt desăvârșite. Zâmbește!

— Te-ar mângâia sau te-ar răni să ai un tablou la fel? Spune-mi asta. Când vei fi în Madagascar, sau la Cap, sau în India, ți-ar fi o mângâiere să ai la dumneata această amintire? Sau vederea lui ți-ar trezi aduceri-aminte care să te moleșească și să te chinuie?

Își ridică acum ochii pe furiș: se uită la mine, nehotărât, tulburat: cercetă iar tabloul.

— Că mi-ar plăcea să-l am, e sigur: dacă ar fi chibzuit sau înțelept, e altă întrebare.

De când mă încredințasem că Rosamond îl prefera cu adevărat și că tatăl ei n-avea să se împotrivească acestei căsătorii, eu — mai puțin înălțată în vederile mele decât St. John — eram foarte înclinată, în inima mea, să le sprijin unirea. Mi se părea că, dacă ar ajunge stăpânul marii averi a domnului Oliver, ar putea face cu ea tot atâta bine cât dacă s-ar duce să-și lase geniul să se ofilească și puterile să se irosească sub soarele tropicelor. Cu această încredințare, răspunsei acum:

— După câte pot vedea eu, ar fi mai înțelept și mai chibzuit să-ți iei de îndată originalul.

Între timp se așezase: pusese tabloul pe masă înaintea lui și, cu fruntea sprijinită în amândouă mâinile, stătea aplecat drăgăstos asupra lui. Băgai de seamă că acum nu era nici supărat, nici jignit de îndrăzneala mea. Vedeam chiar că faptul de a i se vorbi atât de deschis despre un subiect pe care îl socotise de neatins — de a-l auzi întors astfel pe toate fețele fără sfială — începea să fie pentru el o plăcere nouă — o ușurare nesperată. Oamenii închiși în ei au adesea mai multă nevoie decât cei deschiși să-și discute fățiș simțămintele și durerile. Stoicul cel mai aspru la înfățișare e, la urma urmei, om; și a „pătrunde” cu îndrăzneală și bunăvoință în „marea tăcută” a sufletului lor înseamnă adesea a le face cel mai mare bine.

— Te place, sunt sigură, zisei, stând în spatele scaunului lui, iar tatăl ei te respectă. Pe deasupra, e o fată dulce — cam nechibzuită; dar dumneata ai avea destulă chibzuință pentru amândoi. Ar trebui s-o iei de nevastă.

— Mă place ea? întrebă el.

— Desigur; mai mult decât pe oricine altcineva. Vorbește mereu de dumneata: nu e subiect care s-o bucure mai mult sau pe care să-l atingă mai des.

— E foarte plăcut să aud asta, zise el — foarte: mai vorbește încă un sfert de ceas.

Și chiar își scoase ceasul și îl puse pe masă, ca să măsoare timpul.

— Dar la ce bun să mai vorbesc, întrebai, când dumneata pregătești probabil vreo lovitură de fier ca să mă contrazici, sau făurești un lanț nou ca să-ți ferecezi inima?

— Nu-ți închipui lucruri atât de aspre. Închipuie-ți-mă cedând și topindu-mă, așa cum fac acum: dragostea omenească țâșnind în mintea mea ca un izvor abia deschis și revărsându-se ca un potop dulce peste tot câmpul pe care l-am pregătit cu atâta grijă și cu atâta trudă — pe care l-am semănat cu atâta sârguință cu semințele intențiilor bune, ale planurilor de lepădare de sine. Și acum e înecat de un potop de nectar — tinerii muguri sunt înecați — o otravă delicioasă îi roade: acum mă văd întins pe o otomană în salonul de la Vale Hall, la picioarele miresei mele, Rosamond Oliver: ea îmi vorbește cu glasul ei dulce — se uită în jos la mine cu ochii pe care mâna dumitale iscusită i-a copiat atât de bine — îmi zâmbește cu buzele acestea de mărgean. Ea e a mea — eu sunt al ei — viața aceasta de acum și lumea aceasta trecătoare îmi ajung. Taci! Nu spune nimic — inima mi-e plină de desfătare — simțurile îmi sunt vrăjite — lasă timpul pe care l-am însemnat să treacă în pace.

Îi făcui pe voie: ceasul ticăia mai departe: el respira repede și încet: eu stăteam tăcută. În mijlocul acestei liniști sfertul de ceas trecu; își puse ceasul la loc, lăsă jos tabloul, se ridică și se opri în fața căminului.

— Acum, zise el, acest scurt răstimp a fost dat delirului și amăgirii. Mi-am odihnit tâmplele la sânul ispitei și mi-am pus de bunăvoie gâtul sub jugul ei de flori; i-am gustat cupa. Perna ardea: în ghirlandă e o viperă: vinul are un gust amar: făgăduielile ei sunt găunoase — ofertele ei mincinoase: le văd și le știu pe toate.

Mă uitai la el uimită.

— E ciudat, urmă el, că, în timp ce o iubesc pe Rosamond Oliver atât de nebunește — de fapt, cu toată tăria unei prime iubiri, al cărei obiect e nespus de frumos, grațios și fermecător —, am totodată conștiința liniștită și nestrâmbată că n-ar fi pentru mine o soție bună; că nu e tovarășa potrivită pentru mine; că mi-aș da seama de asta la un an după căsătorie; și că douăsprezece luni de extaz ar fi urmate de o viață întreagă de părere de rău. Asta o știu.

— Ciudat, într-adevăr! nu mă putui opri să exclam.

— În timp ce ceva din mine, urmă el, e viu simțitor la farmecele ei, altceva e tot atât de adânc izbit de cusururile ei: sunt de așa fel, încât n-ar putea simți împreună cu mine nimic din ce năzuiesc — n-ar putea lucra împreună cu mine la nimic din ce întreprind. Rosamond suferind, trudind, femeie-apostol? Rosamond soție de misionar? Nu!

— Dar nu e nevoie să fii misionar. Ai putea renunța la planul acela.

— Să renunț! Cum! La chemarea mea? La marea mea lucrare? La temelia pe care am pus-o pe pământ pentru un locaș în cer? La nădejdea că voi fi numărat în ceata celor care și-au topit toate ambițiile în ambiția glorioasă de a-și face mai bun neamul — de a duce cunoașterea în împărățiile neștiinței — de a pune pacea în locul războiului — libertatea în locul robiei — credința în locul superstiției — nădejdea raiului în locul fricii de iad? Trebuie să renunț la asta? Mi-e mai scump decât sângele din vine. E ceea ce am de așteptat și pentru ce trebuie să trăiesc.

După o tăcere destul de lungă, spusei:

— Și domnișoara Oliver? Dezamăgirea și durerea ei nu te privesc deloc?

— Domnișoara Oliver e mereu înconjurată de pețitori și de lingușitori: în mai puțin de o lună chipul meu i se va șterge din inimă. Mă va uita; și se va mărita, probabil, cu cineva care o va face mult mai fericită decât aș face-o eu.

— Vorbești destul de rece; dar suferi în această luptă. Te topești văzând cu ochii.

— Nu. Dacă slăbesc puțin, e din neliniștea pentru viitorul meu, încă nehotărât — pentru plecarea mea, mereu amânată. Chiar azi-dimineață am primit vestea că urmașul meu, a cărui sosire o aștept de atâta vreme, nu va fi gata să mă înlocuiască decât peste încă trei luni; și poate că cele trei luni se vor face șase.

— Tremuri și te înroșești de câte ori intră domnișoara Oliver în școală.

Pe chipul lui trecu iar expresia de uimire. Nu-și închipuise că o femeie ar îndrăzni să-i vorbească astfel unui bărbat. Cât despre mine, mă simțeam ca acasă în asemenea convorbiri. Nu mă puteam liniști în legăturile cu mințile puternice, discrete și rafinate, fie de bărbat, fie de femeie, până ce nu trecusem de întăriturile rezervei convenționale, nu pășisem pragul încrederii și nu câștigasem un loc chiar lângă vatra inimii lor.

— Ești originală, zise el, și nu ești sfioasă. E ceva curajos în sufletul dumitale, ca și ceva pătrunzător în ochii dumitale; dar îngăduie-mi să te încredințez că îmi tălmăcești greșit, în parte, simțămintele. Le crezi mai adânci și mai puternice decât sunt. Îmi dai o parte de compătimire mai mare decât am dreptul să cer. Când mă înroșesc și când tremur înaintea domnișoarei Oliver, nu mă compătimesc. Disprețuiesc slăbiciunea. Știu că e josnică: o simplă febră a cărnii: nu, o spun răspicat, zvârcolirea sufletului. Sufletul e tot atât de neclintit ca o stâncă înfiptă adânc în fundul unei mări neliniștite. Să știi că sunt ce sunt — un om rece și aspru.

Zâmbii neîncrezătoare.

— Mi-ai cucerit încrederea cu asalt, urmă el, și acum îți stă la dispoziție. Sunt pur și simplu, în starea mea dintâi — despuiat de haina aceea albită în sânge cu care creștinismul acoperă pocitania omenească —, un om rece, aspru, ambițios. Dintre toate simțămintele, numai dragostea firească are o putere statornică asupra mea. Rațiunea, nu simțirea, e călăuza mea; ambiția mea e fără margini: dorința mea de a mă ridica mai sus, de a face mai mult decât alții, nesățioasă. Cinstesc răbdarea, stăruința, hărnicia, talentul; pentru că acestea sunt mijloacele prin care oamenii ajung la țeluri mari și urcă pe culmi înalte. Îți urmăresc drumul cu interes, pentru că te socotesc pilda unei femei harnice, rânduite, energice: nu pentru că aș compătimi adânc ce ai îndurat sau ce suferi încă.

— Te-ai descrie ca pe un simplu filozof păgân, zisei.

— Nu. Între mine și filozofii deiști e această deosebire: eu cred; și cred în Evanghelie. Ai greșit epitetul. Nu sunt un filozof păgân, ci unul creștin — un ucenic al sectei lui Iisus. Ca ucenic al Lui, îmbrățișez învățăturile Lui curate, milostive, binefăcătoare. Le apăr: am jurat să le răspândesc. Câștigat de tânăr pentru credință, ea mi-a lucrat însușirile dintâi în felul acesta: din sămânța măruntă, dragostea firească, a crescut copacul umbros, iubirea de oameni. Din rădăcina sălbatică și ațoasă a cinstei omenești, a înălțat simțământul cuvenit al dreptății dumnezeiești. Din ambiția de a dobândi putere și faimă pentru eul meu nevrednic, a făcut ambiția de a lărgi împărăția Stăpânului meu; de a câștiga biruințe pentru steagul crucii. Atâta a făcut credința pentru mine; a folosit cât se poate de bine materialul dintâi; a curățat și a altoit firea. Dar firea n-a putut-o smulge din rădăcini: și nici nu va fi smulsă „până când trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”.

După ce spuse acestea, își luă pălăria, care stătea pe masă lângă paleta mea. Se mai uită o dată la portret.

— Este frumoasă, murmură el. Pe bună dreptate i s-a pus numele de Trandafirul Lumii!

— Și n-aș putea să-ți pictez și dumitale unul la fel?

— Cui bono? Nu.

Trase peste tablou foaia de hârtie subțire pe care obișnuiam să-mi sprijin mâna când pictam, ca să nu murdăresc cartonul. Ce văzu deodată pe această hârtie albă nu-mi era cu putință să spun; dar ceva îi atrăsese privirea. O luă dintr-o smucitură; se uită la margine; apoi îmi aruncă o privire nespus de ciudată și cu totul de neînțeles: o privire care părea să prindă și să însemne fiecare amănunt al făpturii, al chipului și al îmbrăcămintei mele; căci le străbătu pe toate, iute și ascuțit ca fulgerul. Buzele i se întredeschiseră, ca și cum ar fi vrut să vorbească: dar își opri fraza care venea, oricare ar fi fost.

— Ce s-a întâmplat? întrebai.

— Nimic pe lume, fu răspunsul.

Și, punând hârtia la loc, îl văzui rupând cu dibăcie o fâșie îngustă de pe margine. Fâșia pieri în mănușa lui; și, cu o înclinare grăbită din cap și un „bună ziua”, se făcu nevăzut.

— Ei! exclamai eu, folosind o vorbă de prin partea locului, asta chiar le întrece pe toate!

Cercetai la rândul meu hârtia; dar nu văzui pe ea decât câteva pete murdare de vopsea, unde încercasem culoarea de pe pensulă. Mă gândii la această taină un minut sau două; dar, nedezlegând-o și fiind sigură că nu putea avea mare însemnătate, o alungai din minte și curând o uitai.