Tot drumul mă împotrivii. Asta era ceva cu totul nou în purtarea mea, ceea ce întări foarte mult părerea proastă pe care Bessie și domnișoara Abbot erau gata s-o aibă despre mine. Adevărul este că nu-mi mai țineam firea, sau mai curând, cum ar spune francezii, îmi ieșisem din fire. Știam că pentru o clipă de răzvrătire mă puteam aștepta de pe acum la pedepse neobișnuite și, ca oricare alt rob răzvrătit, eram hotărâtă, în deznădejdea mea, s-o țin așa până la capăt.
— Ține-i brațele, domnișoară Abbot: e ca o pisică turbată.
— Ce rușine! Ce rușine! strigă camerista. Ce purtare urâtă, domnișoară Eyre: să lovești un tânăr gentilom, fiul binefăcătoarei tale! Tânărul tău stăpân!
— Stăpânul meu! Cum, el e stăpânul meu? Dar ce sunt eu, servitoare?
— Nu! Ești mai puțin decât o servitoare, căci nu faci nimic ca să-ți câștigi pâinea. Uite, stai aici și gândește-te la ticăloșia ta.
Mă duseseră între timp în odaia unde poruncise doamna Reed și mă aruncară pe un scăunel. Întâiul meu imbold fu să sar de pe el ca un arc; cele două perechi de mâini mă ținură numaidecât pe loc.
— Dacă nu stai liniștită, va trebui să te legăm, spuse Bessie. Domnișoară Abbot, împrumută-mi jartierele dumitale, căci pe ale mele le-ar rupe numaidecât.
Domnișoara Abbot se întoarse ca să-și desprindă de pe piciorul voinic legătura trebuitoare. Aceste pregătiri de legare și rușinea mai mare pe care o vesteau mă mai liniștiră puțin.
— Nu le scoate, strigai eu; nu mă mișc.
Și, drept chezășie, mă agățai cu mâinile de scăunel.
— Ia seama să nu te miști, spuse Bessie.
Când se încredință că mă potoleam într-adevăr, îmi dădu drumul; atunci ea și domnișoara Abbot își încrucișară brațele și mă priviră în față posomorâte și bănuitoare, ca și când s-ar fi îndoit că sunt în toate mințile.
— N-a mai făcut niciodată așa ceva, spuse în cele din urmă Bessie, întorcându-se spre cameristă.
— Dar totdeauna a avut-o în ea, i se răspunse. I-am spus adeseori doamnei părerea mea despre copilul ăsta și doamna mi-a dat dreptate. E o mică prefăcută: n-am văzut niciodată o fată de vârsta ei atât de ascunsă.
Bessie nu răspunse, dar după puțin îmi zise:
— Ar trebui să-ți dai seama, domnișoară, că-i datorezi mult doamnei Reed. Ea te ține; dacă te-ar izgoni, ai fi silită să te duci la azilul de săraci.
N-aveam ce răspunde la cuvintele astea. Nu erau noi pentru mine: cele mai vechi amintiri din viața mea se legau de astfel de aluzii. Mustrarea aceasta pentru starea de dependență în care mă aflam ajunsese pentru urechile mele un cântec nelămurit și monoton: foarte dureros și apăsător, dar numai pe jumătate înțeles. Domnișoara Abbot se amestecă și ea:
— Și nu se cuvine să te crezi la fel cu domnișoarele Reed și cu domnul Reed, numai pentru că doamna are bunătatea să te crească împreună cu dânșii. Ei vor avea o groază de bani, iar tu nimic; locul tău e să fii smerită și să încerci să le fii pe plac.
— Ce-ți spunem e spre binele tău, adăugă Bessie, cu glas deloc aspru. Ar trebui să cauți să fii folositoare și plăcută, și atunci poate că ai avea un cămin aici; dar dacă o să fii pătimașă și obraznică, doamna o să te trimită de aici, sunt sigură.
— Și apoi, urmă domnișoara Abbot, Dumnezeu o va pedepsi: ar putea s-o trăsnească drept în mijlocul toanelor ei, și atunci unde s-ar duce? Haide, Bessie, s-o lăsăm: pentru nimic în lume n-aș vrea să am o inimă ca a ei. Fă-ți rugăciunile, domnișoară Eyre, când o să fii singură; căci, dacă nu te căiești, s-ar putea să i se îngăduie unei arătări rele să coboare pe horn și să te ia.
Plecară, trăgând ușa în urma lor și încuind-o.
Odaia roșie era o încăpere pătrată, în care se dormea foarte rar, aș putea chiar spune că niciodată, în afară de zilele când la Gateshead Hall soseau din întâmplare mulți oaspeți și era nevoie să se folosească toate odăile; cu toate acestea, era una dintre cele mai mari și mai arătoase încăperi ale casei. În mijloc se înălța ca un altar un pat susținut de stâlpi masivi de mahon, cu perdele de damasc roșu-închis; cele două ferestre mari, cu jaluzelele totdeauna lăsate, erau pe jumătate ascunse de ghirlande și falduri de aceeași draperie; covorul era roșu; masa de la piciorul patului era acoperită cu un postav stacojiu; pereții erau de un cafeniu-deschis, cu o umbră trandafirie; dulapul, masa de toaletă, scaunele erau de mahon vechi, cu un luciu întunecat. Din mijlocul acestor umbre adânci se înălța și strălucea, albă, grămada de saltele și de perne a patului, acoperită cu o cuvertură de Marsilia, albă ca neaua. Abia mai puțin izbitor era un jilț larg, capitonat, de lângă căpătâiul patului, tot alb, cu un scăunel pentru picioare în fața lui, care mi se părea un tron palid.
Odaia era rece, fiindcă rareori se făcea focul în ea; tăcută, fiindcă era departe de odaia copiilor și de bucătărie; solemnă, fiindcă se știa că rareori intra cineva în ea. Numai servitoarea venea sâmbăta să șteargă de pe oglinzi și de pe mobile praful strâns în liniște timp de o săptămână; iar doamna Reed însăși o vizita la răstimpuri lungi, ca să cerceteze ce se afla într-un anume sertar secret al dulapului, unde erau păstrate diferite hârtii, caseta ei cu giuvaieruri și o miniatură a răposatului ei soț; și în aceste din urmă cuvinte stă taina odăii roșii, vraja care o făcea atât de singuratică, în ciuda întregii ei măreții.
Domnul Reed murise de nouă ani: în odaia aceasta își dăduse sufletul; aici fusese depus pe catafalc; de aici îi fusese scos sicriul de oamenii pompelor funebre; și din ziua aceea un simțământ de tristă sfințenie o ferise de cei care ar fi intrat prea des în ea.
Scaunul pe care Bessie și acra domnișoară Abbot mă lăsaseră țintuită era o otomană scundă lângă căminul de marmură; patul se înălța în fața mea; în dreapta era dulapul înalt și întunecat, cu luciul tăbliilor tulburat de reflexe stinse și frânte; în stânga, ferestrele învelite în draperii; între ele, o oglindă mare răsfrângea măreția pustie a patului și a odăii. Nu eram deloc sigură că încuiaseră ușa și, de cum îndrăznii să mă mișc, mă ridicai și mă dusei să văd. Vai, da! Nicio temniță n-a fost vreodată mai bine închisă. Întorcându-mă, fui silită să trec prin fața oglinzii. Privirea mea fascinată se cufundă fără voie în adâncul ei. În golul acela de vis totul era mai rece și mai întunecat decât în realitate, și ciudata, mica ființă care mă privea, cu fața și brațele albe pătând întunericul și cu ochii strălucind de teamă, singurii care se mișcau acolo unde totul era neclintit, îmi făcu impresia unui duh adevărat: mi se păru că seamănă cu una din acele mici năluci, jumătate zână, jumătate spiriduș, despre care Bessie ne povestea seara că ies din văile singuratice, năpădite de ferigi, ale pustietăților mlăștinoase și se arată călătorilor întârziați. Mă întorsei la scăunelul meu.
Superstiția era cu mine în clipa aceea, dar nu-i sosise încă ceasul izbânzii depline: sângele tot îmi mai era cald; furia robului răzvrătit încă mă mai îmbărbăta cu puterea ei amară; trebuia să stăvilesc mai întâi un șuvoi năvalnic de gânduri despre cele trecute, înainte de a mă înfricoșa de prezentul acela posomorât.
Toată asuprirea sălbatică a lui John Reed, toată trufașa nepăsare a surorilor lui, toată dușmănia mamei lor, toată părtinirea servitorilor îmi răscoleau mintea tulburată, ca mâlul întunecat din fundul unei fântâni tulburi. De ce trebuia să sufăr întruna, să fiu întruna strivită, învinuită, osândită pe vecie? De ce nu puteam să fiu niciodată pe plac? De ce era zadarnic să încerc să câștig bunăvoința cuiva? Eliza, încăpățânată și egoistă, era respectată. Georgiana, răsfățată, plină de o pizmă usturătoare, cârcotașă și obraznică, era tratată cu îngăduință de toată lumea. Frumusețea ei, obrajii trandafirii, cârlionții de aur păreau să-i încânte pe toți cei ce o priveau și să-i răscumpere toate greșelile. Pe John nimeni nu-l contrazicea, necum să-l pedepsească, cu toate că sucea gâtul porumbeilor, omora puii de păun, asmuțea câinii asupra oilor, despuia de struguri vițele din sere și rupea mugurii celor mai alese plante din oranjerie; mamei sale îi zicea „bătrâno”; uneori o ocăra pentru că are pielea smolită, cum o avea și el; nu ținea deloc seama de dorințele ei și nu arareori îi rupea ori îi strica rochiile de mătase; și cu toate acestea era tot „scumpul ei odor”. Eu nu îndrăzneam să fac nicio greșeală; mă străduiam să-mi îndeplinesc toate îndatoririle, și totuși mi se spunea că sunt rea și nesuferită, morocănoasă și plină de ascunzișuri, de dimineața până la prânz și de la prânz până seara.
Capul mă durea încă și-mi sângera de lovitura și de căderea pe care le primisem: nimeni nu-l mustrase pe John că mă lovise fără niciun motiv; iar pentru că mă întorsesem împotriva lui, ca să mă feresc de alte sălbăticii fără noimă, toți mă copleșeau cu ocara lor.
„Nedrept! Nedrept!” striga judecata mea, înălțată de acel imbold dureros la o putere timpurie, deși trecătoare; iar Hotărârea, la fel de ațâțată, îmi șoptea un mijloc ciudat de a scăpa de asuprirea aceasta de nesuferit: să fug sau, dacă n-aș fi putut fugi, să nu mai mănânc și să nu mai beau nimic, și să mă las să mor.
Ce tulburare în sufletul meu în acea după-amiază posomorâtă! Cât de răscolită îmi era mintea și cât de răzvrătită inima! Și totuși, în ce întuneric, în ce neștiință adâncă se dădea această luptă lăuntrică! Nu puteam răspunde la neîncetata întrebare a ființei mele: de ce sufeream așa? Acum, după — nu voi spune câți ani, văd totul limpede.
La Gateshead Hall eram o notă falsă. Acolo nu semănam cu nimeni; nu aveam nimic care să se potrivească cu doamna Reed, cu copiii ei sau cu slugile pe care și le alesese. E adevărat că, dacă ei nu mă iubeau, nici eu nu-i iubeam mai mult. Nu erau datori să arate dragoste unei ființe care nu se putea înțelege cu niciunul dintre ei; o ființă străină, care se deosebea de ei prin fire, înzestrare și porniri; o ființă nefolositoare, care nu era în stare să le servească interesele sau să le sporească plăcerile; o ființă dăunătoare, care nutrea în ea sămânța mâniei față de purtarea lor și a disprețului față de judecata lor. Știu că, dacă aș fi fost o copilă înflăcărată, strălucitoare, nepăsătoare, pretențioasă, frumoasă, zburdalnică, chiar la fel de dependentă și de lipsită de prieteni, doamna Reed mi-ar fi îndurat mai ușor prezența; copiii ei mi-ar fi arătat mai mult din acea prietenie ce se naște între tovarășii de joacă; iar servitorii ar fi fost mai puțin porniți să facă din mine țapul ispășitor al odăii copiilor.
Lumina zilei începea să părăsească odaia roșie; trecuse de ora patru și după-amiaza înnorată se apropia de un amurg posomorât. Auzeam ploaia bătând mereu în fereastra de la scară și vântul urlând în crângul din spatele casei; mă făcui încetul cu încetul rece ca piatra, iar curajul mi se prăbuși. Obișnuita mea umilință, îndoiala de mine însămi, deznădejdea omului părăsit căzură ca o ploaie rece pe tăciunii mâniei mele care se stingea. Toți spuneau că sunt rea și poate că așa eram: oare nu plăsmuisem chiar atunci gândul de a mă lăsa să mor de foame? Asta ar fi fost cu siguranță o crimă: și eram oare pregătită să mor? Sau era cripta de sub altarul bisericii din Gateshead un liman ademenitor? Mi se spusese că într-o astfel de criptă era înmormântat domnul Reed; și, gândul ducându-mă la chipul lui, începui să stărui asupra lui cu o spaimă crescândă. Nu mi-l puteam aminti, dar știam că-mi fusese unchi, fratele mamei mele, că mă luase în casa lui când rămăsesem un prunc orfan și că în ultimele sale clipe îi ceruse doamnei Reed să-i promită că mă va crește și mă va ține ca pe unul dintre copiii ei. Doamna Reed credea, desigur, că și-a ținut făgăduiala; și aș spune chiar că și-a ținut-o, atât cât îi îngăduia firea; dar cum ar fi putut ea să îndrăgească cu adevărat o intrusă, care nu era din neamul ei și care, după moartea soțului, nu mai era prin nimic legată de dânsa? Trebuie să-i fi fost tare neplăcut să se vadă legată printr-o făgăduială smulsă cu greu să țină locul de mamă unei copile străine pe care nu o putea iubi și să vadă o străină nesuferită vârâtă pentru totdeauna în sânul familiei ei.
Un gând ciudat îmi miji în minte. Nu mă îndoiam — nu mă îndoisem niciodată — că, dacă domnul Reed ar fi trăit, s-ar fi purtat bine cu mine; iar acum, pe când priveam patul alb și pereții cuprinși de umbră și-mi îndreptam din când în când privirea fascinată spre oglinda ce lucea slab, începui să-mi amintesc ce auzisem spunându-se despre morții care, tulburați în morminte prin călcarea ultimelor lor dorințe, se întorc pe pământ ca să-i pedepsească pe cei ce și-au călcat jurământul și să-i răzbune pe cei obidiți; și mă gândii că duhul domnului Reed, chinuit de nedreptățile făcute copilului surorii sale, își va părăsi poate lăcașul, fie sub bolțile bisericii, fie în lumea necunoscută a celor duși, și se va ridica în fața mea în această odaie. Îmi ștersei lacrimile și-mi înăbușii suspinele, temându-mă ca nu cumva semnele unei dureri prea puternice să trezească un glas nefiresc care să mă mângâie, sau să scoată din beznă vreun chip înconjurat de aureolă, care să se aplece spre mine cu o milă ciudată. Simțeam că acest gând, mângâietor în închipuire, ar fi îngrozitor dacă s-ar înfăptui: mă silii din răsputeri să-l înăbuș, mă silii să fiu tare. Scuturându-mi părul de pe ochi, îmi înălțai capul și încercai să privesc cu îndrăzneală în jurul meu, prin odaia întunecată; în clipa aceea, o lumină sclipi pe perete. Era oare, mă întrebai, o rază de lună strecurată printr-o crăpătură a jaluzelei? Nu: lumina lunii era neclintită, iar aceasta se mișca; pe când o priveam, alunecă pe tavan și prinse să tremure deasupra capului meu. Acum pot ghici lesne că fâșia aceea de lumină era, după toate probabilitățile, licărul unui felinar purtat de cineva care trecea peste pajiște; dar atunci, cu mintea pregătită pentru groază, cu nervii zguduiți de tulburare, crezui că raza ce țâșnea iute era vestitorul unei vedenii venite de pe celălalt tărâm. Inima îmi bătea cu putere, capul îmi ardea; un sunet îmi umplu urechile, pe care-l luai drept un fâlfâit de aripi; ceva părea să fie lângă mine; mă simțeam apăsată, mă înăbușeam: nu mai putui îndura; mă năpustii la ușă și scuturai broasca cu o sforțare deznădăjduită. Pe coridor se auziră pași alergând; cheia se răsuci, Bessie și Abbot intrară.
— Ți-e rău, domnișoară Eyre? întrebă Bessie.
— Ce zgomot îngrozitor! M-a pătruns până în măduva oaselor! exclamă Abbot.
— Scoateți-mă de aici! Lăsați-mă să mă duc în odaia copiilor! strigai eu.
— De ce? Te-ai lovit? Ai văzut ceva? întrebă din nou Bessie.
— Oh! Am văzut o lumină și am crezut că o să vină o stafie.
O apucasem pe Bessie de mână și ea nu și-o smulse dintr-a mea.
— A țipat așa înadins, declară Abbot, cu un fel de scârbă. Și ce țipăt! Dacă ar fi avut dureri mari, ar fi fost de iertat, dar n-a vrut decât să ne aducă pe toate încoace: îi cunosc eu șotiile.
— Ce înseamnă toate astea? întrebă poruncitor un alt glas; și doamna Reed veni pe coridor, cu boneta fluturând și cu rochia foșnind furtunos. Abbot și Bessie, mi se pare că v-am poruncit s-o lăsați pe Jane Eyre în odaia roșie până când voi veni eu la ea.
— Domnișoara Jane țipa așa de tare, doamnă, se rugă Bessie.
— Las-o, fu singurul răspuns. Dă-i drumul la mână lui Bessie, copilă: fii sigură că pe căile astea nu vei izbuti să ieși de aici. Disprețuiesc prefăcătoria, mai ales la copii; e datoria mea să-ți arăt că șiretlicurile nu-ți folosesc: acum vei sta aici încă o oră și numai cu condiția unei supuneri și liniști desăvârșite îți voi da drumul atunci.
— O, mătușă! Fie-ți milă! Iartă-mă! Nu pot îndura; pedepsește-mă altfel! O să mor dacă…
— Taci! Furia asta îmi face greață!
Și fără îndoială că așa simțea. În ochii ei eram o comediană precoce; mă socotea, cu toată sinceritatea, un amestec de patimi veninoase, de suflet josnic și de fățărnicie primejdioasă.
Bessie și Abbot se retraseră, iar doamna Reed, nerăbdătoare în fața spaimei mele, care acum ajunsese nebunie, și a suspinelor mele sălbatice, mă împinse brusc înapoi și mă încuie, fără altă vorbă. O auzii depărtându-se cu pași mari; și, la scurtă vreme după ce plecă, cred că am avut un fel de criză: leșinul încheie scena.