Când plecă domnul St. John, începea să ningă; viscolul ținu toată noaptea. A doua zi un vânt tăios aduse noi ninsori orbitoare; până la amurg valea fu troienită și aproape de nestrăbătut. Îmi închisesem oblonul, pusesem o rogojină la ușă ca să nu pătrundă zăpada pe sub ea, întețisem focul și, după ce stătui aproape un ceas lângă vatră, ascultând furia înăbușită a furtunii, aprinsei o lumânare, luai de pe raft „Marmion” și începui:
„Pe-al Norhamului castel ziua apunea,
Pe Tweed cel larg, ce-adânc curgea,
Pe Cheviot, munte pustiu;
Turnuri masive, donjonul greu,
Și zidurile-ncinse-n jurul său
Luceau în aur străveziu —”
Curând uitai de furtună, în muzica versurilor.
Auzii un zgomot: vântul, mă gândii, zgâlțâia ușa. Nu; era St. John Rivers, care, ridicând zăvorul, intră din uraganul înghețat — din întunericul urlător — și se opri în fața mea: mantaua care îi acoperea statura înaltă era toată albă ca un ghețar. Rămăsei aproape înmărmurită, atât de puțin mă așteptasem în noaptea aceea la vreun oaspete din valea troienită.
— Vreo veste rea? întrebai. S-a întâmplat ceva?
— Nu. Ce ușor te sperii! răspunse el, scoțându-și mantaua și atârnând-o de ușă, spre care împinse iar, liniștit, rogojina pe care o mutase intrând.
Își scutură zăpada de pe cizme bătând din picioare.
— O să-ți pătez curățenia podelei, zise el, dar trebuie să mă ierți de data aceasta.
Apoi se apropie de foc.
— Mi-a fost greu să ajung până aici, te asigur, observă el, încălzindu-și mâinile deasupra flăcării. Un troian m-a înghițit până la brâu; din fericire, zăpada e încă foarte moale.
— Dar de ce ai venit? nu mă putui opri să spun.
— E o întrebare cam neospitalieră pentru un musafir; dar, de vreme ce mă întrebi, îți răspund simplu: ca să stau puțin de vorbă cu dumneata; m-am săturat de cărțile mele mute și de odăile mele goale. Și apoi, de ieri încoace simt nerăbdarea omului căruia i s-a povestit o întâmplare pe jumătate și care abia așteaptă să audă urmarea.
Se așeză. Îmi amintii de purtarea lui ciudată din ajun și, zău, începui să mă tem că i se tulburase mintea. Dacă era însă nebun, nebunia lui era foarte liniștită și stăpânită: niciodată nu-i văzusem chipul acela cu trăsături frumoase semănând mai mult cu marmura dăltuită decât acum, când își dădu la o parte de pe frunte părul ud de zăpadă și lăsă lumina focului să strălucească în voie pe fruntea lui palidă și pe obrazul tot atât de palid, unde mă mâhni să descopăr urma adâncă a grijii sau a durerii, săpată acum atât de limpede. Așteptam, crezând că va spune ceva ce să pot măcar înțelege; dar acum își ținea mâna la bărbie și un deget pe buză: cugeta. Mă izbi faptul că mâna lui părea tot atât de slăbită ca și chipul. Un val de milă, poate nechemat, îmi năpădi inima: fui îndemnată să spun:
— Aș vrea să vină Diana sau Mary să locuiască cu dumneata: e prea rău să fii cu totul singur; și ești cumplit de nepăsător cu sănătatea dumitale.
— Deloc, zise el: mă îngrijesc când e nevoie. Acum sunt bine. Ce vezi în neregulă la mine?
Spuse aceasta cu o nepăsare distrată, care arăta că grija mea era, cel puțin după părerea lui, cu totul de prisos. Tăcui.
Își plimba mai departe încet degetul pe buza de sus și ochii îi zăboveau mai departe, visători, pe grătarul încins; socotind că era neapărat nevoie să spun ceva, îl întrebai îndată dacă simțea vreun curent rece de la ușă, care era în spatele lui.
— Nu, nu! răspunse el scurt și cam iritat.
„Bine”, cugetai eu, „dacă nu vrei să vorbești, poți să taci; te las acum în pace și mă întorc la cartea mea.”
Așa că mucării lumânarea și mă apucai iar de citit „Marmion”. Nu peste mult se mișcă; ochii mi se îndreptară îndată spre mișcările lui; nu făcu decât să scoată un portofel de marochin, din care luă o scrisoare, o citi în tăcere, o împături, o puse la loc și se cufundă iar în gânduri. Era zadarnic să încerc să citesc cu o asemenea statuie de nepătruns înaintea mea; și nici nu mă puteam învoi, în nerăbdarea mea, să tac; n-avea decât să mă repeadă, dacă voia, dar de vorbit tot aveam să vorbesc.
— Ai mai primit vești de la Diana și de la Mary în ultima vreme?
— Nu, de la scrisoarea pe care ți-am arătat-o acum o săptămână.
— Nu s-a schimbat nimic în rânduielile dumitale? N-o să fii chemat să părăsești Anglia mai curând decât te așteptai?
— Mă tem că nu, într-adevăr: un asemenea noroc e prea mare ca să dea peste mine.
Înfrântă până aici, schimbai terenul. Mă gândii să vorbesc despre școală și despre elevele mele.
— Mamei lui Mary Garrett îi e mai bine, iar Mary s-a întors azi-dimineață la școală, și săptămâna viitoare o să am patru fete noi de la Foundry Close — ar fi venit azi, dacă nu era zăpada.
— Adevărat!
— Domnul Oliver plătește pentru două.
— Da?
— Are de gând să ospăteze toată școala de Crăciun.
— Știu.
— Dumneata i-ai dat ideea?
— Nu.
— Atunci cine?
— Fiica lui, cred.
— Asta e întocmai ea: e atât de bună la suflet.
— Da.
Iar se lăsă golul unei tăceri: ceasul bătu opt bătăi. Îl trezi; își descrucișă picioarele, se îndreptă în scaun, se întoarse spre mine.
— Lasă o clipă cartea și vino puțin mai aproape de foc, zise el.
Mirându-mă, și mirarea mea negăsindu-și capăt, ascultai.
— Acum o jumătate de ceas, urmă el, ți-am vorbit despre nerăbdarea mea de a auzi urmarea unei povești: gândindu-mă mai bine, văd că lucrurile vor merge mai bine dacă îmi iau eu rolul povestitorului și te prefac pe dumneata în ascultătoare. Înainte de a începe, se cuvine să te previn că povestea îți va suna cam răsuflată în urechi; dar amănuntele vechi își recapătă adesea o oarecare prospețime când trec prin buze noi. Încolo, fie banală, fie nouă, e scurtă.
— Acum douăzeci de ani, un sărac preot — să lăsăm deocamdată numele lui — s-a îndrăgostit de fiica unui om bogat; ea s-a îndrăgostit de el și l-a luat de bărbat, împotriva sfatului tuturor rudelor ei, care, de aceea, s-au lepădat de ea îndată după nuntă. Nu trecuseră doi ani, și perechea nesăbuită murise, amândoi, și zăcea în liniște alături, sub aceeași lespede. (Le-am văzut mormântul; e o parte din pardoseala unui cimitir uriaș care înconjură catedrala veche și sumbră, neagră de funingine, a unui oraș manufacturier crescut peste măsură din ——shire.) Au lăsat o fetiță, pe care, chiar la nașterea ei, Mila a primit-o în poală — o poală rece ca a troianului în care aproape că am rămas împotmolit astă-seară. Mila a dus făptura fără prieteni la casa rudelor bogate ale mamei ei; a fost crescută de o mătușă prin alianță, numită (acum ajung la nume) doamna Reed de la Gateshead. Tresari — ai auzit vreun zgomot? Pesemne e doar un șobolan care aleargă pe grinzile școlii de alături: era un hambar înainte să-l repar și să-l prefac, iar hambarele sunt de obicei bântuite de șobolani. — Să merg mai departe. Doamna Reed a ținut-o pe orfană zece ani: dacă a fost fericită sau nu la ea, nu pot spune, fiindcă nu mi s-a spus; dar după acest răstimp a mutat-o într-un loc pe care îl cunoști — nu e altul decât școala de la Lowood, unde ai stat și dumneata atâta vreme. Se pare că a avut acolo o purtare foarte onorabilă: din elevă a ajuns profesoară, ca și dumneata — zău, mi se pare că sunt puncte asemănătoare în povestea ei și a dumitale —; a plecat de acolo ca să fie guvernantă: iarăși, soarta voastră a fost asemănătoare; s-a apucat de educația pupilei unui oarecare domn Rochester.
— Domnule Rivers! îl întrerupsei.
— Îți ghicesc simțămintele, zise el, dar stăpânește-le o vreme: aproape am isprăvit; ascultă-mă până la capăt. Despre firea domnului Rochester nu știu nimic, în afară de faptul că s-a prefăcut că îi oferă acestei tinere o căsătorie cinstită și că, chiar la altar, ea a descoperit că el avea o soție încă în viață, deși nebună. Care a fost purtarea lui de după aceea și ce propuneri i-a făcut, se poate doar bănui; dar când s-a petrecut o întâmplare care a făcut necesară căutarea guvernantei, s-a aflat că plecase — nimeni nu putea spune când, încotro sau cum. Părăsise Thornfield Hall în timpul nopții; toate cercetările pentru a-i afla drumul fuseseră zadarnice: ținutul fusese scotocit în lung și-n lat; nu se putuse afla nici cea mai mică urmă despre ea. Și totuși găsirea ei a ajuns un lucru de mare urgență: s-au dat anunțuri în toate ziarele; eu însumi am primit o scrisoare de la un oarecare domn Briggs, avocat, care îmi împărtășea amănuntele pe care ți le-am spus. Nu e o poveste ciudată?
— Spune-mi doar atât, zisei eu, și, de vreme ce știi atât de multe, de bună seamă că-mi poți spune — ce e cu domnul Rochester? Cum și unde e? Ce face? E sănătos?
— Nu știu nimic despre domnul Rochester: scrisoarea nu-l pomenește decât ca să povestească încercarea înșelătoare și nelegiuită de care am amintit. Ai face mai bine să întrebi numele guvernantei — și ce fel de întâmplare cere să se înfățișeze.
— Nu s-a dus nimeni la Thornfield Hall, așadar? Nu l-a văzut nimeni pe domnul Rochester?
— Presupun că nu.
— Dar i-au scris?
— Firește.
— Și ce a răspuns? Cine are scrisorile lui?
— Domnul Briggs dă de înțeles că răspunsul la cererea lui n-a venit de la domnul Rochester, ci de la o doamnă: e semnat „Alice Fairfax”.
Simții un fior rece și mă cuprinse spaima: cele mai rele temeri ale mele erau, așadar, probabil adevărate: după toate probabilitățile părăsise Anglia și se năpustise, într-o deznădejde nesăbuită, spre vreunul dintre vechile lui locuri de pe Continent. Și ce opiu căutase acolo pentru suferințele lui cumplite — ce țintă pentru patimile lui puternice? Nu îndrăzneam să răspund la întrebare. O, bietul meu stăpân — odinioară aproape soțul meu —, căruia îi spusesem adesea „dragul meu Edward”!
— Trebuie să fi fost un om rău, observă domnul Rivers.
— Nu-l cunoști — nu-ți da părerea despre el, zisei cu căldură.
— Foarte bine, răspunse el liniștit: și, de fapt, mintea mea e ocupată cu altceva decât cu el: am de isprăvit povestea. De vreme ce nu vrei să întrebi numele guvernantei, trebuie să ți-l spun din proprie inițiativă. Stai! Îl am aici — e totdeauna mai mulțumitor să vezi lucrurile însemnate scrise, puse cum se cuvine negru pe alb.
Și portofelul fu din nou scos, încet, deschis, scotocit; dintr-una dintre despărțiturile lui fu scoasă o fâșie ponosită de hârtie, ruptă în grabă: recunoscui după țesătura ei și după petele de ultramarin, de lac și de cinabru marginea smulsă de pe hârtia care acoperea portretul. Se ridică și mi-o ținu aproape de ochi: și citii, scrise cu tuș de China, cu scrisul meu, cuvintele „JANE EYRE” — fără îndoială lucrul unei clipe de neatenție.
— Briggs îmi scria despre o Jane Eyre, zise el; anunțurile căutau o Jane Eyre: eu cunoșteam o Jane Elliott. Mărturisesc că aveam bănuieli, dar abia ieri după-amiază s-au prefăcut deodată în certitudine. Îți recunoști numele și te lepezi de numele de împrumut?
— Da — da; dar unde e domnul Briggs? Poate că el știe mai multe despre domnul Rochester decât dumneata.
— Briggs e la Londra. M-aș îndoi să știe ceva despre domnul Rochester; nu de domnul Rochester se interesează el. Între timp, alergând după fleacuri, uiți lucrurile esențiale: nu întrebi de ce te-a căutat domnul Briggs — ce voia de la dumneata.
— Ei, ce voia?
— Doar să-ți spună că unchiul dumitale, domnul Eyre din Madeira, a murit; că ți-a lăsat toată averea lui și că acum ești bogată — doar atât — nimic mai mult.
— Eu! — bogată?
— Da, dumneata, bogată — o adevărată moștenitoare.
Urmă o tăcere.
— Trebuie, firește, să-ți dovedești identitatea, reluă îndată St. John: un pas care nu va întâmpina nicio greutate; apoi poți intra de îndată în stăpânirea averii. Averea dumitale e plasată în rente de stat englezești; Briggs are testamentul și actele trebuincioase.
Iată o carte nouă întoarsă! E un lucru frumos, cititorule, să fii ridicat într-o clipă din sărăcie la bogăție — un lucru foarte frumos; dar nu e ceva ce poți înțelege, și deci nici de care să te poți bucura, dintr-odată. Și apoi sunt în viață alte noroace mult mai înfiorătoare și mai pline de extaz: acesta e ceva solid, o treabă a lumii reale, n-are nimic ideal în el: tot ce se leagă de el e solid și cumpătat, și tot așa și felul în care se arată. Nu sari, nu țopăi și nu strigi ura când auzi că ai dobândit o avere; începi să cântărești răspunderile și să chibzuiești la treburi; pe un temei de mulțumire statornică se ridică niște griji grave, și ne stăpânim, și cugetăm la fericirea noastră cu fruntea solemnă.
Pe deasupra, cuvintele Moștenire, Testament merg mână în mână cu cuvintele Moarte, Înmormântare. Unchiul meu, auzisem, murise — singura mea rudă; de când aflasem că există, nutrisem nădejdea să-l văd într-o zi: acum n-aveam să-l mai văd niciodată. Și apoi banii aceștia îmi veneau doar mie: nu mie și unei familii care să se bucure, ci numai mie, singură cum eram. Era, fără îndoială, un dar mare; iar neatârnarea avea să fie minunată — da, simțeam asta — gândul acesta îmi umfla inima.
— În sfârșit îți descrunți fruntea, zise domnul Rivers. Credeam că s-a uitat Meduza la dumneata și că te prefaci în piatră. Poate că acum ai să întrebi cât valorezi?
— Cât valorez?
— O, un fleac! Nimic de pomenit, firește — douăzeci de mii de lire, cred că zic ei —, dar ce e asta?
— Douăzeci de mii de lire?
Iată încă o lovitură care mă năucea — mă gândisem la patru sau cinci mii. Vestea îmi tăie într-adevăr o clipă răsuflarea: domnul St. John, pe care nu-l mai auzisem niciodată râzând, râse acum.
— Ei bine, zise el, dacă ai fi săvârșit un omor și ți-aș fi spus că ți s-a descoperit crima, abia dacă ai fi putut arăta mai îngrozită.
— E o sumă mare — nu crezi că e o greșeală?
— Nicio greșeală.
— Poate ai citit greșit cifrele — poate sunt două mii!
— E scris în litere, nu în cifre — douăzeci de mii.
Mă simțeam iar cam ca un om cu o putere de mâncare doar potrivită, care se așază să ospăteze singur la o masă încărcată cu merinde pentru o sută de oameni. Domnul Rivers se ridică acum și își puse mantaua.
— Dacă n-ar fi o noapte atât de cumplită, zise el, aș trimite-o pe Hannah jos să-ți țină tovărășie: arăți mult prea deznădăjduit de nefericită ca să fii lăsată singură. Dar Hannah, sărmana, n-ar putea străbate troienele la fel de bine ca mine: picioarele ei nu sunt chiar atât de lungi: așa că trebuie să te las în voia necazurilor dumitale. Noapte bună.
Ridica zăvorul: îmi veni deodată un gând.
— Stai o clipă! strigai.
— Ei?
— Nu înțeleg de ce ți-a scris domnul Briggs despre mine; sau de unde te cunoaște, ori cum și-a putut închipui că dumneata, care locuiești într-un loc atât de lăturalnic, ai putea ajuta la găsirea mea.
— O! Sunt preot, zise el; iar preoții sunt adesea întrebați în tot felul de treburi ciudate.
Iar zăngăni zăvorul.
— Nu; asta nu mă mulțumește! exclamai.
Și, într-adevăr, era ceva în răspunsul acela grăbit și fără lămuriri care, în loc să-mi potolească, îmi ațâța curiozitatea mai mult ca oricând.
— E o treabă tare ciudată, adăugai; trebuie să aflu mai mult.
— Altă dată.
— Nu; în seara aceasta! — în seara aceasta!
Și, cum el se întoarse dinspre ușă, mă așezai între ea și el. Părea destul de încurcat.
— De bună seamă n-ai să pleci până nu-mi spui tot, zisei.
— Aș prefera să nu-ți spun chiar acum.
— Ba ai să-mi spui! — trebuie!
— Aș prefera să te lămurească Diana sau Mary.
Firește, aceste împotriviri îmi aduseră nerăbdarea la culme: trebuia îndestulată, și asta fără întârziere; și i-o spusei.
— Dar te-am prevenit că sunt un om aspru, zise el, greu de înduplecat.
— Și eu sunt o femeie aspră — cu neputință de amânat.
— Și apoi, urmă el, sunt rece: nicio înflăcărare nu mă molipsește.
— Pe când eu sunt fierbinte, iar focul topește gheața. Flacăra de acolo a topit toată zăpada de pe mantaua dumitale; și, din aceeași pricină, apa a curs pe podeaua mea și a făcut-o ca o uliță călcată în picioare. Dacă nădăjduiești să ți se ierte vreodată, domnule Rivers, crima și fărădelegea de a-mi fi stricat o bucătărie presărată cu nisip, spune-mi ce vreau să aflu.
— Ei bine, atunci, zise el, cedez; dacă nu stăruinței, măcar îndărătniciei dumitale: așa cum picătura care cade necontenit roade piatra. Pe deasupra, tot trebuie să afli într-o zi — e totuna acum sau mai târziu. Te numești Jane Eyre?
— Firește: asta s-a lămurit mai înainte.
— Nu știi, poate, că purtăm același nume? — că am fost botezat St. John Eyre Rivers?
— Nu, zău! Îmi amintesc acum că am văzut litera E printre inițialele dumitale, scrise în cărțile pe care mi le-ai împrumutat de mai multe ori; dar nu m-am întrebat niciodată ce nume însemna. Dar ce-i cu asta? Doar nu…
Mă oprii: nu mă încredeam în mine nici să primesc, darămite să rostesc gândul care se năpusti asupra mea — care prinse trup — care, într-o clipă, se înfățișă ca o probabilitate puternică și temeinică. Împrejurările se înnodară, se potriviră, se rânduiră deodată: lanțul care zăcuse până atunci ca o grămadă fără formă de inele se întinse drept — fiecare verigă era desăvârșită, legătura întreagă. Știam, din instinct, cum stau lucrurile înainte ca St. John să mai fi spus vreun cuvânt; dar nu mă pot aștepta ca cititorul să aibă aceeași pătrundere intuitivă, așa că trebuie să-i repet lămurirea.
— Mama mea se numea Eyre; avea doi frați; unul preot, care s-a căsătorit cu domnișoara Jane Reed, de la Gateshead; celălalt, John Eyre, Esquire, negustor, în urmă la Funchal, în Madeira. Domnul Briggs, ca avocat al domnului Eyre, ne-a scris în august trecut ca să ne vestească moartea unchiului nostru și să ne spună că și-a lăsat averea fiicei orfane a fratelui său, preotul, trecându-ne pe noi cu vederea din pricina unei certe, niciodată iertate, dintre el și tatăl meu. Ne-a scris din nou acum câteva săptămâni, ca să ne dea de înțeles că moștenitoarea se pierduse și să ne întrebe dacă știm ceva despre ea. Un nume scris din întâmplare pe o fâșie de hârtie m-a ajutat s-o găsesc. Restul îl știi.
Iar dădu să plece, dar eu mă rezemai cu spatele de ușă.
— Lasă-mă să vorbesc, zisei; lasă-mă o clipă să-mi trag sufletul și să mă gândesc.
Mă oprii — el stătea înaintea mea, cu pălăria în mână, destul de liniștit. Reluai:
— Mama dumitale era sora tatălui meu?
— Da.
— Mătușa mea, deci?
Se înclină.
— Unchiul meu John era unchiul dumitale John? Dumneata, Diana și Mary sunteți copiii surorii lui, cum eu sunt copilul fratelui lui?
— Fără îndoială.
— Voi trei, așadar, sunteți verii mei; jumătate din sângele nostru, de o parte și de alta, curge din același izvor?
— Suntem veri; da.
Îl cercetai cu privirea. Mi se părea că găsisem un frate: unul de care puteam fi mândră — unul pe care îl puteam iubi; și două surori, ale căror însușiri erau de așa fel, încât, pe când le cunoșteam doar ca pe niște simple străine, îmi insuflaseră o dragoste și o admirație adevărate. Cele două fete la care, îngenuncheată pe pământul ud, privind prin fereastra scundă, cu zăbrele, a bucătăriei de la Moor House, mă uitasem cu un amestec atât de amar de interes și de deznădejde erau rudele mele apropiate; iar tânărul domn falnic care mă găsise aproape murind în pragul lui era rudă cu mine de sânge. Glorioasă descoperire pentru o biată ființă singură! Asta era cu adevărat o bogăție! — o bogăție pentru inimă! — o mină de simțăminte curate și calde. Aceasta era o binecuvântare strălucitoare, vie și înviorătoare; — nu ca darul greu al aurului: bogat și destul de binevenit în felul lui, dar care te face cumpătat prin chiar greutatea lui. Bătui din palme într-o bucurie neașteptată — pulsul îmi sări, vinele îmi zvâcniră.
— O, ce bucuroasă sunt! Ce bucuroasă sunt! exclamai.
St. John zâmbi.
— Nu ți-am spus că lași deoparte lucrurile esențiale ca să alergi după fleacuri? întrebă el. Ai fost serioasă când ți-am spus că ai dobândit o avere; iar acum, pentru un lucru fără însemnătate, te înflăcărezi.
— Ce vrei să spui? Poate că e fără însemnătate pentru dumneata; dumneata ai surori și nu-ți pasă de o verișoară; dar eu n-aveam pe nimeni; și acum trei rude — sau două, dacă nu vrei să fii numărat — se nasc în lumea mea gata crescute. O spun iar: sunt bucuroasă!
Străbătui repede odaia: mă oprii, pe jumătate înăbușită de gândurile care se ridicau mai repede decât le puteam primi, înțelege, rândui: gânduri despre ce ar putea, ar fi cu putință, avea să fie și ar trebui să fie, și asta în curând. Mă uitai la peretele gol: mi se părea un cer plin de stele care urcau — fiecare îmi lumina o țintă sau o bucurie. Celor care îmi salvaseră viața, pe care până în ceasul acela îi iubisem fără să le pot da nimic, le puteam acum face bine. Erau sub jug — îi puteam elibera: erau risipiți — îi puteam aduna iar laolaltă: neatârnarea, belșugul care erau ale mele puteau fi și ale lor. Nu eram patru? Douăzeci de mii de lire împărțite în mod egal ar fi fost câte cinci mii de fiecare — destul și prea destul: s-ar fi făcut dreptate — fericirea tuturor ar fi fost asigurată. Acum bogăția nu mă mai apăsa: acum nu mai era o simplă moștenire de bani — era o moștenire de viață, de nădejde, de bucurie.
Cum arătam în vreme ce aceste gânduri îmi cucereau sufletul cu asalt, nu pot spune; dar băgai de seamă curând că domnul Rivers îmi pusese un scaun la spate și încerca blând să mă facă să mă așez pe el. Mă sfătuia de asemenea să mă liniștesc; disprețuii ce lăsa să se înțeleagă — că aș fi neputincioasă și tulburată —, îi scuturai mâna de pe mine și începui iar să umblu prin odaie.
— Scrie-le mâine Dianei și lui Mary, zisei, și spune-le să vină de îndată acasă. Diana a zis că s-ar socoti amândouă bogate cu o mie de lire, așa că, cu cinci mii, vor sta foarte bine.
— Spune-mi de unde pot să-ți aduc un pahar cu apă, zise St. John; trebuie, zău, să faci un efort ca să-ți potolești simțămintele.
— Prostii! Și ce efect va avea moștenirea asupra dumitale? Te va ține în Anglia, te va face să te însori cu domnișoara Oliver și să te așezi la casa dumitale ca un muritor de rând?
— Aiurezi: ți se încurcă mințile. Am fost prea brusc când ți-am dat vestea; te-a tulburat peste puterile dumitale.
— Domnule Rivers! Mă scoți de-a binelea din răbdări: sunt cât se poate de în toate mințile; dumneata nu înțelegi, sau, mai bine zis, te prefaci că nu înțelegi.
— Poate că, dacă te-ai lămuri ceva mai pe larg, aș înțelege mai bine.
— Să mă lămuresc! Ce e de lămurit? Nu se poate să nu vezi că douăzeci de mii de lire, suma cu pricina, împărțite în mod egal între nepotul și cele trei nepoate ale unchiului nostru, dau câte cinci mii fiecăruia? Ce vreau eu e să le scrii surorilor dumitale și să le spui de averea care le-a revenit.
— Care ți-a revenit dumitale, vrei să spui.
— Ți-am dat de înțeles cum văd eu lucrurile: nu le pot vedea altfel. Nu sunt nici egoistă ca o brută, nici nedreaptă ca un orb, nici nerecunoscătoare ca un diavol. Pe deasupra, sunt hotărâtă să am un cămin și rude. Îmi place Moor House și voi locui la Moor House; le îndrăgesc pe Diana și pe Mary și mă voi lega pe viață de Diana și de Mary. Mi-ar face plăcere și mi-ar prinde bine să am cinci mii de lire; m-ar chinui și m-ar apăsa să am douăzeci de mii; care, pe deasupra, n-ar putea fi niciodată ale mele după dreptate, chiar dacă ar putea fi după lege. Vă las, așadar, ce îmi e cu totul de prisos. Să nu fie nicio împotrivire și nicio discuție; să ne înțelegem între noi și să hotărâm lucrul pe loc.
— Asta înseamnă să lucrezi după primele porniri; trebuie să te gândești zile întregi la un asemenea lucru, înainte ca vorba dumitale să poată fi socotită temeinică.
— O! Dacă te îndoiești doar de sinceritatea mea, sunt liniștită: vezi că e drept?
— Văd, într-adevăr, o anumită dreptate; dar e împotriva oricărui obicei. Pe deasupra, toată averea e a dumitale de drept: unchiul meu a câștigat-o prin propriile lui strădanii; era liber s-o lase cui voia: ți-a lăsat-o dumitale. La urma urmei, dreptatea îți îngăduie s-o păstrezi: o poți socoti, cu cugetul curat, cu totul a dumitale.
— Pentru mine, zisei, e tot atât o chestiune de simțire cât și de conștiință: trebuie să-mi ascult simțirea; am avut atât de rar prilejul s-o fac. Chiar dacă te-ai certa cu mine, mi-ai aduce obiecții și m-ai sâcâi un an întreg, n-aș putea renunța la plăcerea încântătoare pe care am întrezărit-o — aceea de a plăti în parte o datorie uriașă și de a-mi câștiga prieteni pe viață.
— Așa crezi acum, răspunse St. John, pentru că nu știi ce înseamnă să ai avere și, prin urmare, nici să te bucuri de ea: nu-ți poți face o idee de însemnătatea pe care ți-ar da-o douăzeci de mii de lire; de locul pe care ți-ar îngădui să-l ocupi în societate; de viitorul pe care ți l-ar deschide: nu poți…
— Iar dumneata, îl întrerupsei, nu-ți poți închipui deloc setea pe care o am de dragoste de frate și de soră. N-am avut niciodată un cămin, n-am avut niciodată frați sau surori; trebuie să-i am și vreau să-i am acum: nu ți-e silă să mă primești și să mă recunoști ca rudă, nu-i așa?
— Jane, îți voi fi frate — surorile mele îți vor fi surori — fără să-ți cerem această jertfă a drepturilor dumitale cuvenite.
— Frate? Da; la o mie de leghe depărtare! Surori? Da; robind printre străini! Eu, bogată — îndopată cu aur pe care nu l-am câștigat și nu-l merit! Dumneata, fără un ban! Strașnică egalitate și înfrățire! Ce unire strânsă! Ce legătură apropiată!
— Dar, Jane, dorința dumitale de legături de familie și de fericire în cămin se poate împlini și altfel decât prin mijloacele la care te gândești: te poți mărita.
— Iar prostii! Să mă mărit! Nu vreau să mă mărit și nu mă voi mărita niciodată.
— Asta e prea mult spus: asemenea afirmații hazardate sunt o dovadă a tulburării în care te afli.
— Nu e prea mult spus: știu ce simt și cât de potrivnice îmi sunt înclinațiile la simplul gând al căsătoriei. Nimeni nu m-ar lua din dragoste; și nu vreau să fiu privită ca o simplă speculație bănească. Și nu vreau un străin — fără simțire pentru mine, străin de mine, altfel decât mine; îmi vreau rudele: pe cei cu care simt la fel întru totul. Spune-mi iar că îmi vei fi frate: când ai rostit cuvintele acestea, am fost mulțumită, fericită; repetă-le, dacă poți, repetă-le din inimă.
— Cred că pot. Știu că mi-am iubit totdeauna surorile; și știu pe ce se întemeiază dragostea mea pentru ele — pe respectul pentru vrednicia lor și pe admirația pentru talentele lor. Și dumneata ai principii și minte: gusturile și obiceiurile dumitale seamănă cu ale Dianei și ale lui Mary; prezența dumitale îmi e totdeauna plăcută; în convorbirile cu dumneata am găsit de câtăva vreme o mângâiere binefăcătoare. Simt că pot să-ți fac loc în inima mea, ușor și firesc, ca a treia și cea mai mică soră a mea.
— Mulțumesc: atât îmi ajunge pentru astă-seară. Acum ai face bine să pleci; căci, dacă mai rămâi, poate mă vei supăra iar cu vreun scrupul neîncrezător.
— Și școala, domnișoară Eyre? Acum trebuie închisă, presupun?
— Nu. Îmi voi păstra locul de învățătoare până vei găsi pe altcineva în locul meu.
Zâmbi aprobator: ne strânserăm mâna și își luă rămas-bun.
N-am nevoie să povestesc amănunțit luptele pe care le-am mai dus și argumentele de care m-am slujit ca să rânduiesc treburile moștenirii așa cum doream. Sarcina mea fu foarte grea; dar, cum eram cu totul hotărâtă — cum verii mei văzură în cele din urmă că mintea mea era cu adevărat și neclintit hotărâtă să facă o împărțire dreaptă a averii —, cum trebuie să fi simțit în inima lor dreptatea intenției mele; și cum, pe deasupra, trebuie să fi știut, din firea lor, că în locul meu ar fi făcut întocmai ce voiam să fac eu —, cedară în sfârșit atât cât să se învoiască să supună lucrul unei judecăți de arbitri. Arbitrii aleși fură domnul Oliver și un avocat priceput: amândoi îmi dădură dreptate: îmi impusei punctul de vedere. Actele de transfer fură întocmite: St. John, Diana, Mary și cu mine ajunserăm fiecare stăpâni pe o avere îndestulătoare.