Nu plecă a doua zi la Cambridge, cum spusese. Își amână plecarea o săptămână întreagă, și în vremea aceasta mă făcu să simt ce pedeapsă aspră poate da un om bun, dar sever, conștiincios, dar neîmpăcat, celui care l-a jignit. Fără niciun act fățiș de dușmănie, fără un singur cuvânt de mustrare, izbuti să mă facă să simt clipă de clipă că eram pusă în afara bunăvoinței lui.
Nu că St. John ar fi nutrit un duh de răzbunare necreștinească — nu că mi-ar fi atins un fir de păr din cap, chiar dacă ar fi stat cu totul în puterea lui s-o facă. Și din fire, și din principiu, era mai presus de mulțumirea josnică a răzbunării: mă iertase că spusesem că îl disprețuiesc pe el și dragostea lui, dar nu uitase cuvintele; și cât aveam să trăim, el și cu mine, n-avea să le uite niciodată. Vedeam după privirea lui, când se întorcea spre mine, că erau mereu scrise în aerul dintre noi; ori de câte ori vorbeam, ele răsunau în glasul meu, la urechea lui, iar ecoul lor dădea tonul fiecărui răspuns pe care mi-l dădea.
Nu se ferea să stea de vorbă cu mine: ba chiar mă chema, ca de obicei, în fiecare dimineață, să lucrez cu el la pupitrul lui; și mă tem că omul stricat din el avea o plăcere, necunoscută și neîmpărtășită de creștinul curat, arătând cu câtă iscusință putea, purtându-se și vorbind în aparență întocmai ca de obicei, să scoată din fiecare faptă și din fiecare frază duhul acela de interes și de aprobare care dăduse odinioară un anume farmec aspru vorbei și purtării lui. Pentru mine, el nu mai era de fapt carne, ci marmură; ochiul lui era o nestemată albastră, rece și strălucitoare; limba lui, un instrument care vorbea — nimic mai mult.
Toate acestea erau pentru mine o tortură — o tortură rafinată, prelungită. Întrețineau un foc mocnit de indignare și o tulburare tremurătoare de durere, care mă hărțuiau și mă zdrobeau de tot. Simțeam cum — dacă aș fi fost soția lui — omul acesta bun, curat ca izvorul adânc, neatins de soare, m-ar fi putut ucide curând, fără să-mi scoată din vine o singură picătură de sânge și fără să primească pe cugetul lui de cristal nici cea mai slabă pată de vină. Simțeam asta mai ales când încercam în vreun fel să-l îmbunez. Milei mele nu-i răspundea nicio milă. El nu suferea de pe urma înstrăinării — nu tânjea după împăcare; și, deși de mai multe ori lacrimile mele, care curgeau șiroaie, făcură pete pe pagina deasupra căreia stăteam amândoi aplecați, nu-l mișcau mai mult decât dacă inima i-ar fi fost cu adevărat de piatră sau de metal. Cu surorile lui, între timp, era ceva mai blând decât de obicei: ca și cum s-ar fi temut că simpla răceală nu m-ar fi convins îndeajuns cât de cu totul eram izgonită și afurisită, adăuga și puterea contrastului; și asta, sunt sigură, nu o făcea din răutate, ci din principiu.
În seara dinaintea plecării lui, văzându-l din întâmplare plimbându-se prin grădină pe la apusul soarelui și amintindu-mi, pe când mă uitam la el, că omul acesta, oricât de înstrăinat era acum, îmi salvase odată viața și că eram rude apropiate, mă simții îndemnată să fac o ultimă încercare de a-i recâștiga prietenia. Ieșii și mă apropiai de el, pe când stătea aplecat peste portiță; și intrai de-a dreptul în miezul lucrului.
— St. John, sunt nefericită pentru că încă ești supărat pe mine. Hai să fim prieteni.
— Nădăjduiesc că suntem prieteni, fu răspunsul netulburat; iar el urmări mai departe răsăritul lunii, pe care îl privea când mă apropiasem.
— Nu, St. John, nu suntem prieteni ca înainte. Știi asta.
— Nu suntem? Nu e bine. Cât despre mine, nu-ți doresc niciun rău și-ți doresc tot binele.
— Te cred, St. John; căci sunt sigură că nu ești în stare să dorești cuiva răul; dar, fiindcă îți sunt rudă, aș dori ceva mai multă dragoste decât filantropia aceea generală pe care o arăți și străinilor.
— Firește, zise el. Dorința dumitale e rezonabilă, și sunt departe de a te privi ca pe o străină.
Spuse pe un ton rece și liniștit, vorbele acestea erau destul de umilitoare și de descumpănitoare. Dacă aș fi ascultat de șoaptele mândriei și ale mâniei, l-aș fi părăsit îndată; dar ceva lucra în mine mai puternic decât puteau acele simțăminte. Veneram adânc talentul și principiile vărului meu. Prietenia lui avea preț pentru mine: s-o pierd mă încerca greu. Nu voiam să renunț atât de repede la încercarea de a o recuceri.
— Trebuie să ne despărțim așa, St. John? Și, când vei pleca în India, mă vei lăsa așa, fără un cuvânt mai bun decât cele spuse până acum?
Se întoarse acum de tot de la lună și mă privi în față.
— Când voi pleca în India, Jane, te voi lăsa? Cum! Nu mergi în India?
— Ai spus că nu pot merge decât dacă mă mărit cu dumneata.
— Și nu vrei să te măriți cu mine! Rămâi la hotărârea aceasta?
Cititorule, știi, cum știu eu, ce spaimă pot pune oamenii aceștia reci în gheața întrebărilor lor? Cât din prăbușirea avalanșei e în mânia lor? Cât din spargerea mării înghețate în nemulțumirea lor?
— Nu, St. John, nu mă mărit cu dumneata. Rămân la hotărârea mea.
Avalanșa se clătinase și alunecase puțin înainte, dar încă nu se prăvălea.
— Încă o dată, de ce refuzul acesta? întrebă el.
— Altădată, răspunsei, pentru că nu mă iubeai; acum, îți răspund, pentru că aproape mă urăști. Dacă m-aș mărita cu dumneata, m-ai ucide. Mă ucizi de pe acum.
Buzele și obrajii i se albiră — se albiră de tot.
— Te-aș ucide — te ucid? Vorbele dumitale sunt dintre acelea care n-ar trebui folosite: violente, nefemeiești și neadevărate. Trădează o stare nefericită a minții: merită o mustrare aspră: ar părea de neiertat, dacă n-ar fi datoria omului să-și ierte semenul chiar și de șaptezeci și șapte de ori.
Acum isprăvisem treaba. Dorind din tot sufletul să-i șterg din minte urma jignirii de mai înainte, întipărisem pe suprafața aceea tenace o altă urmă, cu mult mai adâncă: o arsesem în ea cu fierul.
— Acum chiar o să mă urăști, zisei. E zadarnic să încerc să te îmbunez: văd că mi-am făcut din dumneata un dușman veșnic.
Vorbele acestea îi făcură o nouă nedreptate: cu atât mai rea, cu cât atingeau adevărul. Buza aceea fără sânge tremură într-un spasm trecător. Știam ce mânie de oțel ascuțisem. Mi se rupea inima.
— Îmi tălmăcești cu totul greșit vorbele, zisei, apucându-l îndată de mână: n-am de gând să te mâhnesc sau să te rănesc — zău că n-am.
Zâmbi cât se poate de amar — își trase cât se poate de hotărât mâna dintr-a mea.
— Și acum îți iei înapoi făgăduiala și nu mai mergi deloc în India, presupun? zise el, după o tăcere destul de lungă.
— Ba merg, ca ajutoare a dumitale, răspunsei.
Urmă o tăcere foarte lungă. Ce luptă se dădu în el, în răstimpul acela, între Fire și Har, nu pot spune: doar licăriri ciudate scânteiau în ochii lui și umbre stranii îi treceau peste chip. Vorbi în sfârșit.
— Ți-am dovedit mai înainte cât e de absurd ca o femeie nemăritată de vârsta dumitale să-și propună să însoțească în străinătate un bărbat neînsurat de vârsta mea. Ți-am dovedit-o în asemenea termeni, încât aș fi crezut că te vor opri să mai pomenești vreodată de planul acesta. Că ai făcut-o, îmi pare rău — pentru dumneata.
Îl întrerupsei. Orice semăna a reproș limpede îmi dădea îndată curaj.
— Rămâi la bunul-simț, St. John: ești gata-gata să spui prostii. Te prefaci că te-a scandalizat ce-am spus. Nu ești scandalizat cu adevărat: căci, cu mintea dumitale superioară, nu poți fi nici atât de mărginit, nici atât de înfumurat încât să nu înțelegi ce vreau să spun. Îți spun iar: îți voi fi vicar, dacă vrei, dar niciodată soție.
Se făcu iar palid ca un mort; dar, ca și înainte, își stăpâni desăvârșit patima. Răspunse apăsat, dar liniștit:
— Un vicar femeie, care nu-mi e soție, nu mi s-ar potrivi niciodată. Se pare, așadar, că nu poți merge cu mine: dar, dacă ești sinceră în oferta dumitale, voi vorbi, cât voi fi la Londra, cu un misionar însurat a cărui soție are nevoie de o ajutoare. Averea dumitale te va face neatârnată de ajutorul Societății; și astfel poți fi încă scutită de necinstea de a-ți călca făgăduiala și de a dezerta din ceata în care te-ai legat să intri.
Ei bine, eu nu făcusem niciodată, cum știe cititorul, nicio făgăduială în toată regula și nu-mi luasem niciun angajament; și limbajul acesta era cu totul prea aspru și prea despotic pentru împrejurare. Răspunsei:
— Nu e la mijloc nicio necinste, nicio făgăduială călcată, nicio dezertare. Nu am nici cea mai mică obligație să plec în India, mai ales cu niște străini. Cu dumneata m-aș fi încumetat la multe, pentru că te admir, mă încred în dumneata și, ca o soră, te iubesc; dar sunt convinsă că, oricând și cu oricine aș pleca, n-aș trăi mult în climatul acela.
— A! Te temi pentru dumneata, zise el, strâmbându-și buza.
— Mă tem. Dumnezeu nu mi-a dat viața ca s-o arunc; și a face ce vrei dumneata ar fi, încep să cred, aproape totuna cu a mă sinucide. Mai mult, înainte să mă hotărăsc definitiv să părăsesc Anglia, vreau să știu sigur dacă nu pot fi de mai mare folos rămânând decât plecând.
— Ce vrei să spui?
— Ar fi zadarnic să încerc să-ți explic; dar e un lucru asupra căruia îndur de multă vreme o îndoială dureroasă, și nu pot pleca nicăieri până nu se va risipi, într-un fel sau altul, îndoiala aceasta.
— Știu încotro ți se întoarce inima și de ce se agață. Interesul pe care îl nutrești e nelegiuit și nesfințit. De mult ar fi trebuit să-l zdrobești: acum ar trebui să roșești când îl pomenești. Te gândești la domnul Rochester?
Era adevărat. Mărturisii prin tăcere.
— Ai de gând să-l cauți pe domnul Rochester?
— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el.
— Atunci nu-mi rămâne, zise el, decât să te pomenesc în rugăciunile mele și să-l rog pe Dumnezeu din tot sufletul pentru dumneata, ca nu cumva să ajungi cu adevărat o lepădată. Crezusem că recunosc în dumneata pe una dintre cei aleși. Dar Dumnezeu nu vede cum vede omul: facă-se voia Lui…
Deschise portița, trecu prin ea și se duse în jos, pe vale. În curând nu-l mai văzui.
Întorcându-mă în salon, o găsii pe Diana stând la fereastră, foarte îngândurată. Diana era cu mult mai înaltă decât mine: îmi puse mâna pe umăr și, aplecându-se, îmi cercetă fața.
— Jane, zise ea, acum ești mereu tulburată și palidă. Sunt sigură că e ceva la mijloc. Spune-mi ce treburi aveți, tu și St. John. V-am urmărit de la fereastră jumătatea asta de ceas; trebuie să mă ierți că am făcut pe iscoada, dar de multă vreme îmi închipui nici eu nu știu ce. St. John e o făptură ciudată…
Se opri — eu nu spusei nimic; curând reîncepu:
— Fratele meu are, sunt sigură, un fel de gânduri deosebite în privința ta: de multă vreme te deosebește printr-o luare-aminte și un interes pe care nu le-a arătat nimănui altcuiva — cu ce scop? Aș vrea să te iubească — te iubește, Jane?
Îi pusei mâna ei rece pe fruntea mea fierbinte.
— Nu, Di, nici cât negru sub unghie.
— Atunci de ce te urmărește atâta cu ochii, de ce te ia atât de des singură cu el și te ține mereu lângă el? Și Mary, și eu trăseserăm încheierea că vrea să te ia de soție.
— Vrea — mi-a cerut să-i fiu soție.
Diana bătu din palme.
— Tocmai asta nădăjduiam și gândeam! Și o să te măriți cu el, Jane, nu-i așa? Și atunci o să rămână în Anglia.
— Nici pomeneală, Diana; singurul lui gând, când mă cere, e să-și găsească o tovarășă de muncă potrivită pentru truda lui din India.
— Cum! Vrea să mergi în India?
— Da.
— Curată nebunie! exclamă ea. N-ai trăi acolo nici trei luni, sunt sigură. Să nu te duci niciodată: n-ai primit, nu-i așa, Jane?
— Am refuzat să mă mărit cu el…
— Și, prin urmare, l-ai supărat? sugeră ea.
— Adânc: mă tem că nu mă va ierta niciodată: și totuși m-am oferit să-l însoțesc ca soră.
— A fost o nebunie curată să faci asta, Jane. Gândește-te la sarcina pe care ți-o luai — o oboseală neîncetată, acolo unde oboseala îi ucide și pe cei tari, iar tu ești slabă. St. John — îl cunoști — te-ar împinge spre lucruri cu neputință: cu el nu ți-ar fi îngăduit să te odihnești în ceasurile de arșiță; și, din nefericire, am băgat de seamă că, orice ar cere el, tu te silești să faci. Mă mir că ai găsit curajul să-i refuzi mâna. Așadar nu-l iubești, Jane?
— Nu ca pe un soț.
— Și totuși e un bărbat frumos.
— Iar eu sunt atât de urâtă, vezi, Di. Nu ne-am potrivi niciodată.
— Urâtă? Tu? Deloc. Ești mult prea drăguță, și prea bună, ca să fii prăjită de vie la Calcutta.
Și iar mă rugă fierbinte să las orice gând de a pleca cu fratele ei.
— Trebuie, într-adevăr, zisei; căci, când adineauri i-am repetat oferta de a-l sluji ca diacon, s-a arătat scandalizat de lipsa mea de bună-cuviință. Părea să creadă că săvârșisem o necuviință propunând să-l însoțesc nemăritată: ca și cum n-aș fi nădăjduit de la început să găsesc în el un frate și nu l-aș fi privit întotdeauna ca atare.
— Ce te face să spui că nu te iubește, Jane?
— Ar trebui să-l auzi pe el vorbind despre asta. Mi-a explicat iar și iar că nu pe sine vrea să-l însoare, ci slujba lui. Mi-a spus că sunt făcută pentru muncă — nu pentru dragoste: ceea ce e adevărat, fără îndoială. Dar, după părerea mea, dacă nu sunt făcută pentru dragoste, înseamnă că nu sunt făcută pentru căsătorie. N-ar fi ciudat, Di, să fii legată în lanțuri pe viață de un bărbat care nu te privește decât ca pe o unealtă folositoare?
— De nesuferit — nefiresc — nici nu încape vorbă!
— Și apoi, urmai, deși acum n-am pentru el decât o dragoste de soră, totuși, dacă aș fi silită să-i fiu soție, îmi pot închipui că aș putea prinde pentru el un fel de dragoste de neocolit, ciudată, chinuitoare, pentru că e atât de înzestrat; și adesea e o anume măreție eroică în privirea, în purtarea și în vorba lui. În cazul acesta, soarta mea ar deveni nespus de nenorocită. El n-ar vrea să-l iubesc; și dacă mi-aș arăta simțământul, m-ar face să simt că e un prisos, de care el n-are nevoie și care mie nu-mi șade bine. Știu că așa ar face.
— Și totuși St. John e un om bun, zise Diana.
— E un om bun și un om mare; dar, urmărindu-și propriile țeluri mari, uită fără milă simțămintele și drepturile oamenilor mărunți. De aceea e mai bine ca cei neînsemnați să nu-i iasă în cale, ca nu cumva, înaintând, să-i calce în picioare. Uite-l că vine! Te las, Diana.
Și urcai în grabă, când îl văzui intrând în grădină.
Dar fui silită să-l întâlnesc iar la cină. În timpul mesei păru la fel de liniștit ca de obicei. Crezusem că abia dacă îmi va vorbi și eram sigură că renunțase la urmărirea planului lui de căsătorie: urmarea arătă că mă înșelasem în amândouă privințele. Îmi vorbi întocmai în felul lui obișnuit, sau în ce fusese, în ultima vreme, felul lui obișnuit — unul scrupulos de politicos. Fără îndoială că invocase ajutorul Duhului Sfânt ca să-și înfrâneze mânia pe care i-o stârnisem și acum credea că mă iertase încă o dată.
Pentru citirea de seară, dinaintea rugăciunii, alese capitolul douăzeci și unu din Apocalipsă. Era întotdeauna plăcut să-l asculți când îi cădeau de pe buze cuvintele Bibliei: niciodată glasul lui frumos nu suna deopotrivă atât de dulce și de plin — niciodată purtarea lui nu devenea atât de impresionantă în nobila ei simplitate, ca atunci când rostea oracolele lui Dumnezeu: iar în seara aceasta glasul acela luă un ton mai solemn — purtarea aceea, un înțeles mai înfiorător —, pe când ședea în mijlocul cercului familiei lui (luna lui mai strălucea prin fereastra fără perdele, făcând aproape de prisos lumina lumânării de pe masă): pe când ședea acolo, aplecat asupra marii Biblii vechi, și zugrăvea, după pagina ei, vedenia cerului nou și a pământului nou — spunea cum Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii, cum va șterge orice lacrimă din ochii lor, și făgăduia că moartea nu va mai fi, nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că cele dintâi au trecut.
Cuvintele care urmară mă înfiorară ciudat când le rosti: mai ales că simții, după o schimbare ușoară, de nedescris, a glasului, că în timp ce le spunea ochiul lui se întorsese spre mine.
„Cel ce biruiește va moșteni toate și Eu îi voi fi Dumnezeu și el Îmi va fi fiu. Dar — fu citit încet, deslușit — fricoșii, necredincioșii etc. își vor avea partea în iezerul care arde cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua.”
De atunci înainte știam ce soartă se temea St. John că mă așteaptă.
Un triumf liniștit, stăpânit, amestecat cu o râvnă plină de dor, îi însoți rostirea ultimelor versete slăvite ale capitolului. Cel care citea credea că numele lui era deja scris în cartea vieții Mielului și tânjea după ceasul care avea să-l primească în cetatea în care împărații pământului își aduc slava și cinstea; care n-are trebuință nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează și Mielul este lumina ei.
În rugăciunea care urmă după capitol, toată energia i se adună — tot zelul lui aspru se trezi: era cu totul serios, se lupta cu Dumnezeu și era hotărât să biruie. Cerea tărie pentru cei slabi de inimă; călăuzire pentru cei rătăciți de la turmă; o întoarcere, fie și în ceasul al unsprezecelea, pentru cei pe care ispitele lumii și ale trupului îi atrăgeau de pe calea cea strâmtă. Cerea, stăruia, pretindea harul unui tăciune smuls din foc. Seriozitatea e întotdeauna adânc solemnă: întâi, ascultând rugăciunea aceea, mă mirai de seriozitatea lui; apoi, când rugăciunea continuă și se înălță, fui mișcată de ea și, în cele din urmă, cutremurată. Simțea atât de sincer măreția și bunătatea scopului său, încât alții, auzindu-l pledând pentru el, nu puteau să n-o simtă și ei.
Când se sfârși rugăciunea, ne luarăm rămas bun de la el: trebuia să plece dis-de-dimineață. Diana și Mary, după ce îl sărutară, ieșiră din odaie — ascultând, cred, de un semn șoptit de el: eu îi întinsei mâna și îi urai drum bun.
— Mulțumesc, Jane. Cum am spus, mă voi întoarce de la Cambridge peste două săptămâni: atâta răgaz îți mai rămâne deci de gândire. Dacă aș asculta de mândria omenească, nu ți-aș mai vorbi de căsătoria cu mine; dar ascult de datoria mea și păstrez neclintit în vedere primul meu scop — să fac totul spre slava lui Dumnezeu. Stăpânul meu a fost îndelung-răbdător: așa voi fi și eu. Nu te pot lăsa pierzării ca pe un vas al mâniei: căiește-te — hotărăște-te, cât mai e vreme. Adu-ți aminte că ni se poruncește să lucrăm cât este ziuă — ni se spune că «vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze». Adu-ți aminte de soarta bogatului, care și-a luat bunătățile în viața aceasta. Dumnezeu să-ți dea tărie să alegi partea cea bună, care nu ți se va lua!
Își puse mâna pe capul meu când rosti ultimele cuvinte. Vorbise cu toată seriozitatea, cu blândețe: privirea lui nu era, ce-i drept, a unui îndrăgostit care își privește iubita, dar era a unui păstor care își cheamă înapoi oaia rătăcită — sau, mai bine, a unui înger păzitor care veghează sufletul pentru care răspunde. Toți oamenii de talent, fie că au simțire, fie că nu; fie că sunt zeloți, sau ambițioși, sau despoți — numai să fie sinceri — își au clipele lor sublime, când supun și stăpânesc. Simțeam venerație pentru St. John — o venerație atât de puternică, încât avântul ei mă împinse dintr-odată la punctul de care mă ferisem atâta vreme. Eram ispitită să încetez lupta cu el — să mă las dusă de torentul voinței lui în prăpastia vieții lui și să mi-o pierd acolo pe a mea. Eram acum aproape la fel de greu încolțită de el cum fusesem odată, în alt fel, de altul. Am fost nebună de amândouă dățile. A ceda atunci ar fi fost o greșeală de principiu; a ceda acum ar fi fost o greșeală de judecată. Așa gândesc în ceasul acesta, când privesc înapoi spre criza aceea prin oglinda liniștită a timpului: în clipa aceea nu-mi dădeam seama de nebunie.
Stăteam nemișcată sub atingerea hierofantului meu. Refuzurile mele erau uitate — temerile, biruite — luptele, paralizate. Imposibilul — adică măritișul meu cu St. John — devenea repede Posibilul. Totul se schimba cu desăvârșire, dintr-o singură măturătură. Religia chema — îngerii făceau semn — Dumnezeu poruncea — viața se strângea ca un sul — porțile morții, deschizându-se, arătau dincolo veșnicia: părea că, pentru mântuirea și fericirea de acolo, totul de aici putea fi jertfit într-o clipă. Odaia întunecoasă era plină de vedenii.
— Te-ai putea hotărî acum? întrebă misionarul.
Întrebarea fu pusă cu glas blând: mă trase spre el la fel de blând. O, blândețea aceea! Cu cât e mai puternică decât forța! Mânia lui St. John o puteam înfrunta: sub bunătatea lui mă făceam mlădioasă ca o trestie. Totuși știam tot timpul că, dacă cedam acum, tot aveam să fiu pusă, într-o zi, să mă căiesc de răzvrătirea mea de mai înainte. Firea lui nu se schimbase printr-un ceas de rugăciune solemnă: doar se înălțase.
— M-aș putea hotărî dacă aș fi măcar sigură, răspunsei: dacă aș fi măcar convinsă că e voia lui Dumnezeu să mă mărit cu dumneata, aș putea jura aici și acum să mă mărit cu dumneata — vină după aceea ce-o veni!
— Rugăciunile mele sunt ascultate! izbucni St. John.
Își apăsă mai tare mâna pe capul meu, ca și cum m-ar fi revendicat: mă cuprinse cu brațul, aproape ca și cum m-ar fi iubit (spun aproape — știam deosebirea — căci simțisem ce înseamnă să fii iubită; dar, ca și el, scosesem acum dragostea din socoteală și nu mă gândeam decât la datorie). Mă luptam cu întunecarea vederii mele lăuntrice, înaintea căreia se mai rostogoleau nori. Doream sincer, adânc, fierbinte să fac ce era drept; și numai atât. „Arată-mi, arată-mi calea!” mă rugai cerului. Eram mai tulburată decât fusesem vreodată; iar dacă ceea ce urmă a fost efectul tulburării, va judeca cititorul.
Toată casa era tăcută; căci cred că toți, afară de St. John și de mine, se retrăseseră acum la culcare. Singura lumânare se stingea: odaia era plină de lumina lunii. Inima îmi bătea repede și greu: îi auzeam zvâcnetul. Deodată se opri, sub un simțământ de nespus care o străbătu înfiorând-o și trecu îndată în capul, în mâinile și în picioarele mele. Simțământul nu era ca o descărcare electrică, dar era tot atât de ascuțit, de ciudat, de neașteptat: lucră asupra simțurilor mele ca și cum cea mai mare încordare a lor de până atunci n-ar fi fost decât toropeală, din care acum erau chemate și silite să se trezească. Se ridicară în așteptare: ochiul și urechea așteptau, în timp ce carnea îmi tremura pe oase.
— Ce-ai auzit? Ce vezi? întrebă St. John.
Nu vedeam nimic, dar auzii undeva un glas strigând:
„Jane! Jane! Jane!” — nimic mai mult.
— O, Doamne! Ce e asta? icnii eu.
Aș fi putut spune: „Unde e?”, căci nu părea să fie în odaie — nici în casă — nici în grădină; nu venea din aer — nici de sub pământ — nici de deasupra. Îl auzisem — unde sau de unde, cu neputință de știut vreodată! Și era glasul unei ființe omenești — un glas cunoscut, iubit, bine ținut minte — al lui Edward Fairfax Rochester; și vorbea în durere și jale, sălbatic, nefiresc, stăruitor.
— Vin! strigai. Așteptați-mă! O, am să vin!
Zburai la ușă și mă uitai pe coridor: era întuneric. Alergai afară, în grădină: era pustie.
— Unde sunteți? strigai.
Dealurile de dincolo de Marsh Glen trimiseră înapoi, slab, răspunsul: „Unde sunteți?” Ascultai. Vântul suspina încet în brazi: totul era singurătate de landă și tăcere de miez de noapte.
— Jos, superstiție! rostii eu, când stafia aceea se ridică neagră lângă tisa neagră de la poartă. Asta nu e amăgirea ta, nici vrăjitoria ta: e lucrarea firii. Ea s-a trezit și a făcut — nu o minune — ci tot ce a putut mai bine.
Mă smulsei de lângă St. John, care venise după mine și ar fi vrut să mă oprească. Era rândul meu să iau stăpânirea. Puterile mele lucrau, și lucrau din plin. Îi spusei să se ferească de întrebări sau de observații; îi cerui să mă lase: trebuia și voiam să fiu singură. Se supuse îndată. Acolo unde e destulă energie ca să poruncești bine, ascultarea nu lipsește niciodată. Urcai în odaia mea; mă încuiai; căzui în genunchi; și mă rugai în felul meu — un fel deosebit de al lui St. John, dar puternic în felul lui. Mi se păru că pătrund foarte aproape de un Duh Puternic; și sufletul meu se năpusti în recunoștință la picioarele Lui. Mă ridicai de la rugăciunea de mulțumire — luai o hotărâre — și mă culcai, fără teamă, luminată — nerăbdătoare numai să vină ziua.