Zile vesele erau acestea la Thornfield Hall; și zile pline: cât de deosebite de primele trei luni de liniște, de monotonie și de singurătate pe care le petrecusem sub acoperișul lui! Toate simțămintele triste păreau acum alungate din casă, toate amintirile posomorâte uitate: pretutindeni era viață, mișcare toată ziua. Nu mai puteai străbate galeria, odinioară atât de tăcută, nici intra în odăile din față, odinioară atât de nelocuite, fără să întâlnești vreo cameristă spilcuită sau vreun valet ferchezuit.
Bucătăria, cămara majordomului, sala servitorilor, holul de la intrare erau la fel de însuflețite; iar saloanele nu rămâneau goale și tăcute decât atunci când cerul albastru și soarele senin al blândei vremi de primăvară îi chemau pe cei dinăuntru afară, în parc. Chiar și când vremea se strică și o ploaie neîntreruptă se porni pentru câteva zile, nicio umbră nu păru să cadă asupra petrecerilor: distracțiile dinăuntru deveniră doar mai vii și mai felurite, din pricina opririi celor de afară.
Mă întrebai ce aveau de gând să facă în prima seară când se propuse o schimbare a distracțiilor: vorbeau de „a juca șarade”, dar, în neștiința mea, nu înțelegeam cuvântul. Fură chemați servitorii, mesele din sufragerie fură împinse deoparte, luminile așezate altfel, scaunele rânduite în semicerc în fața arcadei. În timp ce domnul Rochester și ceilalți domni îndrumau aceste schimbări, doamnele alergau în sus și în jos pe scări, sunând după cameriste. Doamna Fairfax fu chemată să dea lămuriri despre ce avea casa în materie de șaluri, rochii, draperii de orice fel; și anumite garderobe de la catul al treilea fură scotocite, iar cuprinsul lor, sub formă de fuste de brocart și cu crinolină, rochii largi de atlaz, pelerine de mătase neagră, clape de dantelă etc., fu adus jos cu brațul de către cameriste; apoi se făcu o alegere, iar lucrurile alese fură duse în budoarul de lângă salon.
Între timp, domnul Rochester le chemase iar pe doamne în jurul lui și alegea câteva dintre ele să fie de partea lui.
— Domnișoara Ingram e a mea, firește, spuse el; apoi le numi pe cele două domnișoare Eshton și pe doamna Dent.
Se uită la mine: se întâmpla să fiu aproape de el, căci tocmai prinsesem închizătoarea brățării doamnei Dent, care se desfăcuse.
— Vrei să joci? întrebă el.
Clătinai din cap. Nu stărui, cum mă cam temusem că va face; mă lăsă să mă întorc liniștită la locul meu obișnuit.
El și ajutoarele lui se retraseră acum după draperie: cealaltă tabără, în fruntea căreia era colonelul Dent, se așeză pe semicercul de scaune. Unul dintre domni, domnul Eshton, băgându-mă de seamă, păru să propună să fiu poftită să mă alătur lor; dar Lady Ingram respinse îndată ideea.
— Nu, o auzii spunând; arată prea proastă pentru orice joc de felul ăsta.
Nu trecu mult și sună un clopoțel, iar draperia se ridică. În arcadă se văzu făptura voluminoasă a lui Sir George Lynn, pe care domnul Rochester îl alesese și pe el, învelită într-un cearșaf alb: în fața lui, pe o masă, stătea deschisă o carte mare; iar alături de el stătea Amy Eshton, drapată în mantia domnului Rochester și ținând o carte în mână. Cineva nevăzut sună vesel clopoțelul; apoi Adèle (care ținuse morțiș să fie de partea tutorelui ei) sări înainte, împrăștiind în jurul ei florile dintr-un coș pe care-l purta pe braț. Apoi se ivi făptura măreață a domnișoarei Ingram, îmbrăcată în alb, cu un văl lung pe cap și o cunună de trandafiri pe frunte; alături de ea pășea domnul Rochester, și se apropiară împreună de masă. Îngenuncheară; iar doamna Dent și Louisa Eshton, îmbrăcate și ele în alb, își luară locul în spatele lor. Urmă o ceremonie mută, în care era ușor de recunoscut pantomima unei cununii. Când se isprăvi, colonelul Dent și tabăra lui se sfătuiră în șoaptă două minute, apoi colonelul strigă:
— Bride!
Domnul Rochester se înclină, iar draperia căzu.
Trecu destulă vreme până să se ridice din nou. A doua ridicare dezvălui o scenă pregătită cu mai multă grijă decât cea dinainte. Salonul, cum am mai spus, era cu două trepte mai sus decât sufrageria, iar pe treapta de sus, așezat cu un yard sau doi mai înăuntrul încăperii, se ivi un bazin mare de marmură, pe care îl recunoscui: era o podoabă a serei, unde stătea de obicei, înconjurat de plante exotice și locuit de peștișori aurii; și de unde trebuie să fi fost adus cu oarecare trudă, din pricina mărimii și greutății lui.
Așezat pe covor, alături de acest bazin, se vedea domnul Rochester, costumat în șaluri, cu un turban pe cap. Ochii lui întunecați, pielea oacheșă și trăsăturile de păgân se potriveau întocmai cu costumul: arăta întocmai ca un emir oriental, unealtă sau victimă a lațului de sugrumare. Curând se ivi domnișoara Ingram. Era și ea îmbrăcată în stil oriental: o eșarfă stacojie legată ca un brâu în jurul mijlocului; o batistă brodată înnodată pe tâmple; brațele ei frumos modelate erau goale, unul dintre ele ridicat ca să sprijine un urcior, așezat cu grație pe cap. Și făptura, și trăsăturile, și tenul, și tot aerul ei te duceau cu gândul la vreo prințesă israelită din vremea patriarhilor; și fără îndoială că pe aceasta voia să o înfățișeze.
Se apropie de bazin și se aplecă peste el ca și cum și-ar fi umplut urciorul; și-l ridică iar pe cap. Cel de pe ghizdul fântânii păru atunci să-i vorbească, să-i ceară ceva: „S-a grăbit, și-a pogorât urciorul pe mână și i-a dat să bea”. Apoi el scoase de la sânul veșmântului o casetă, o deschise și arătă niște brățări și niște cercei minunați; ea se prefăcu uimită și plină de admirație; îngenunchind, el îi puse comoara la picioare; privirile și gesturile ei arătau neîncredere și încântare; străinul îi prinse brățările pe brațe și cerceii în urechi. Erau Eliezer și Rebeca: lipseau doar cămilele.
Tabăra ghicitorilor își apropie iar capetele: se pare că nu se puteau înțelege asupra cuvântului sau silabei pe care o înfățișa scena. Colonelul Dent, purtătorul lor de cuvânt, ceru „tabloul întregului”; după care draperia căzu din nou.
La a treia ridicare nu se dezvălui decât o parte a salonului; restul era ascuns de un paravan acoperit cu un fel de draperie întunecată și aspră. Bazinul de marmură fusese luat; în locul lui erau o masă de brad și un scaun de bucătărie: obiectele acestea se vedeau la lumina foarte slabă a unui felinar de corn, căci toate lumânările de ceară fuseseră stinse.
În mijlocul acestei scene sordide ședea un om, cu pumnii încleștați sprijiniți pe genunchi și cu ochii plecați în pământ. Îl recunoscui pe domnul Rochester, deși fața mânjită, hainele în neorânduială (haina îi atârna dintr-un braț, ca și cum ar fi fost aproape smulsă de pe el într-o încăierare), chipul deznădăjduit și încruntat, părul aspru și zbârlit l-ar fi putut deghiza foarte bine. Când se mișcă, zornăi un lanț; la încheieturile mâinilor avea cătușe.
— Bridewell! exclamă colonelul Dent, și șarada fu dezlegată.
După ce trecu destul timp cât să-și îmbrace actorii hainele obișnuite, intrară iar în sufragerie. Domnul Rochester o conducea pe domnișoara Ingram; ea îl lăuda pentru felul în care jucase.
— Știți, spuse ea, că dintre cele trei roluri, în ultimul mi-ați plăcut cel mai mult? O, dacă ați fi trăit cu câțiva ani mai devreme, ce tâlhar de drumul mare, gentleman galant, ați fi fost!
— Mi s-a spălat toată funinginea de pe față? întrebă el, întorcând-o spre ea.
— Vai, da! cu atât mai rău! Nimic nu se potrivește mai bine cu tenul dumneavoastră decât fardul acela de tâlhar.
— Așadar v-ar plăcea un erou al drumului mare?
— Un erou englez al drumului mare ar fi lucrul cel mai bun după un bandit italian; și pe acesta nu l-ar putea întrece decât un pirat levantin.
— Ei bine, orice aș fi, amintiți-vă că sunteți soția mea; ne-am căsătorit acum un ceas, în fața tuturor acestor martori.
Ea chicoti și se îmbujoră.
— Acum, Dent, urmă domnul Rochester, e rândul dumneavoastră.
Și, cum cealaltă tabără se retrase, el și ceata lui ocupară scaunele rămase goale. Domnișoara Ingram se așeză la dreapta conducătorului ei; ceilalți ghicitori umplură scaunele de o parte și de alta a lor. Acum nu-i mai urmăream pe actori; nu mai așteptam cu interes să se ridice draperia; atenția îmi era absorbită de spectatori; ochii mei, până adineauri țintuiți pe arcadă, erau atrași acum fără putință de împotrivire spre semicercul de scaune. Ce șaradă au jucat colonelul Dent și tabăra lui, ce cuvânt au ales, cum s-au descurcat, nu-mi mai amintesc; dar văd încă sfatul care urma după fiecare scenă: îl văd pe domnul Rochester întorcându-se spre domnișoara Ingram, și pe domnișoara Ingram spre el; o văd aplecându-și capul spre el, până ce buclele negre ca pana corbului aproape că-i ating umărul și-i flutură pe obraz; le aud șoaptele; îmi amintesc privirile pe care și le schimbau; și chiar ceva din simțământul pe care mi-l stârnea priveliștea mi se întoarce în amintire în clipa aceasta.
Ți-am spus, cititorule, că învățasem să-l iubesc pe domnul Rochester: nu puteam să nu-l mai iubesc acum, numai pentru că vedeam că încetase să mă bage în seamă; pentru că puteam petrece ceasuri întregi în prezența lui fără ca el să-și întoarcă măcar o dată ochii spre mine; pentru că vedeam că toate atențiile lui erau acaparate de o doamnă mare, care nu binevoia să mă atingă cu poala rochiei când trecea pe lângă mine; care, dacă ochiul ei întunecat și poruncitor cădea vreodată din întâmplare asupra mea, și-l retrăgea pe loc, ca de la un lucru prea de nimic ca să merite să fie privit. Nu puteam să nu-l mai iubesc pentru că eram sigură că se va căsători curând chiar cu această doamnă; pentru că citeam zilnic în ea o încredere mândră în intențiile lui față de ea; pentru că vedeam în fiecare ceas la el un fel de a face curte care, deși nepăsător și preferând mai degrabă să fie căutat decât să caute, era totuși, tocmai prin nepăsarea lui, fermecător și, tocmai prin mândria lui, irezistibil.
În aceste împrejurări nu era nimic care să răcească sau să alunge iubirea, deși era mult care să nască deznădejde. Mult, vei gândi, cititorule, și care să nască gelozie: dacă o femeie în situația mea ar fi putut îndrăzni să fie geloasă pe o femeie în situația domnișoarei Ingram. Dar nu eram geloasă, sau foarte rar; firea durerii pe care o înduram nu putea fi lămurită prin acest cuvânt. Domnișoara Ingram era o țintă mai prejos de gelozie: era prea inferioară ca să trezească acest simțământ. Iartă-mi paradoxul aparent; spun exact ce gândesc. Era foarte arătoasă, dar nu era adevărată: avea o făptură frumoasă, multe talente strălucite; dar mintea îi era săracă, inima stearpă din fire: nimic nu înflorea de la sine pe pământul acela; niciun rod firesc, nesilit, nu desfăta prin prospețimea lui. Nu era bună; nu era originală: obișnuia să repete fraze sunătoare din cărți: nu-și spunea niciodată o părere a ei, nici n-avea vreuna. Susținea simțăminte înalte; dar nu cunoștea simțămintele compătimirii și milei; duioșia și sinceritatea nu erau în ea. Prea adesea trăda asta prin slobozirea nepotrivită pe care o dădea unei antipatii veninoase pe care o prinsese față de micuța Adèle: o îmbrâncea cu vreun cuvânt de ocară când se întâmpla să se apropie de ea; uneori îi poruncea să iasă din odaie și totdeauna se purta cu ea rece și acru. Și alți ochi decât ai mei urmăreau aceste dezvăluiri ale firii ei, le urmăreau îndeaproape, ager, cu pătrundere. Da: viitorul mire, domnul Rochester însuși, își supraveghea necontenit logodnica; și tocmai din această agerime a lui, din această prevedere a lui, din această conștiință desăvârșită, limpede, a cusururilor frumoasei lui, din această vădită lipsă de pasiune în simțămintele lui față de ea se năștea durerea mea care nu înceta să mă chinuie.
Vedeam că avea s-o ia de soție din motive de familie, poate politice, pentru că rangul și legăturile ei îi conveneau; simțeam că nu-i dăruise iubirea lui și că însușirile ei erau prea puțin potrivite ca să câștige de la el această comoară. Aici era miezul: aici era nervul atins și ațâțat; aici era fierbințeala întreținută și hrănită: ea nu-l putea fermeca.
Dacă ar fi obținut biruința dintr-odată, iar el s-ar fi dat bătut și și-ar fi pus sincer inima la picioarele ei, mi-aș fi acoperit fața, m-aș fi întors cu fața la perete și (la figurat) aș fi murit pentru ei. Dacă domnișoara Ingram ar fi fost o femeie bună și nobilă, înzestrată cu tărie, cu înflăcărare, cu bunătate, cu judecată, aș fi avut o luptă pe viață și pe moarte cu doi tigri, gelozia și deznădejdea: apoi, cu inima smulsă și sfâșiată, aș fi admirat-o, i-aș fi recunoscut desăvârșirea și aș fi rămas liniștită tot restul zilelor mele: și cu cât superioritatea ei ar fi fost mai deplină, cu atât admirația mea ar fi fost mai adâncă, cu atât împăcarea mea mai cu adevărat liniștită. Dar, așa cum stăteau de fapt lucrurile, s-o privesc pe domnișoara Ingram străduindu-se să-l farmece pe domnul Rochester, să fiu martora înfrângerilor ei repetate — ea însăși neștiind că dădea greș; închipuindu-și în zadar că fiecare săgeată slobozită își nimerea ținta și împăunându-se orbește cu izbânda, când mândria și mulțumirea ei de sine îl respingeau tot mai departe pe cel pe care voia să-l atragă —, să fiu martora acestui lucru însemna să fiu deodată într-o ațâțare necontenită și într-o stăpânire de sine fără milă.
Căci, atunci când ea dădea greș, vedeam cum ar fi putut izbuti. Săgețile care alunecau mereu de pe pieptul domnului Rochester și cădeau fără să-i facă vreun rău la picioare ar fi putut, știam, slobozite de o mână mai sigură, să se înfigă tremurând, ascuțite, în inima lui mândră, să-i cheme dragostea în ochiul aspru și blândețea pe fața sarcastică; sau, mai bine încă, fără nicio armă s-ar fi putut câștiga o biruință tăcută.
„De ce nu-l poate înrâuri mai mult, când are privilegiul să fie atât de aproape de el?” mă întrebam. „Fără îndoială că nu ține cu adevărat la el, sau nu ține la el cu o dragoste adevărată! Dacă ar ține, n-ar avea nevoie să-și bată zâmbetele ca pe niște monede, cu atâta risipă, să-i arunce priviri scânteietoare atât de necontenit, să-și fabrice aere atât de meșteșugite și grații atât de nenumărate. Mi se pare că, doar stând liniștită lângă el, vorbind puțin și privind și mai puțin, ar ajunge mai aproape de inima lui. Am văzut pe fața lui o expresie cu totul alta decât aceea care i-o înăsprește acum, când ea îi vorbește cu atâta vioiciune; dar atunci venea de la sine: nu era stârnită prin meșteșuguri de curtezană și prin manevre calculate; și n-aveai decât s-o primești, să-i răspunzi la ce te întreba fără pretenții, să-i vorbești când era nevoie fără strâmbături, și ea creștea și devenea mai binevoitoare și mai caldă și te încălzea ca o rază de soare ocrotitoare. Cum va izbuti ea să-i fie pe plac după ce se vor căsători? Nu cred că va izbuti; și totuși s-ar putea izbuti; și soția lui ar putea fi, cred cu adevărat, cea mai fericită femeie de sub soare.”
N-am spus încă nimic să osândesc planul domnului Rochester de a se însura din interes și pentru legături. M-a mirat când am descoperit întâia oară că asta îi era intenția: crezusem că e un om care nu s-ar lăsa înrâurit de motive atât de banale în alegerea unei soții; dar cu cât cântăream mai mult poziția, educația etc. a celor doi, cu atât mă simțeam mai puțin îndreptățită să-l judec și să-l osândesc fie pe el, fie pe domnișoara Ingram pentru că se purtau după idei și principii care le fuseseră sădite, fără îndoială, încă din copilărie. Toată clasa lor avea aceste principii: presupuneam deci că aveau motive să le aibă, motive pe care eu nu le puteam pătrunde. Mi se părea că, dacă aș fi fost un gentleman ca el, n-aș fi strâns la piept decât o soție pe care s-o pot iubi; dar tocmai faptul că erau atât de vădite foloasele pe care un asemenea plan le-ar fi adus fericirii soțului mă încredința că trebuie să existe, împotriva primirii lui de către toată lumea, argumente de care eu nu știam nimic: altfel eram sigură că toată lumea ar face cum voiam eu să fac.
Dar și în alte privințe, nu numai în aceasta, deveneam foarte îngăduitoare față de stăpânul meu: îi uitam toate cusururile, pe care odinioară le pândeam cu atâta luare-aminte. Mă străduisem altădată să-i studiez firea din toate laturile: să iau răul împreună cu binele și, din cântărirea dreaptă a amândurora, să-mi fac o judecată nepărtinitoare. Acum nu mai vedeam nimic rău. Sarcasmul care mă respinsese, asprimea care mă speriase odinioară nu erau decât ca niște condimente iuți într-o mâncare aleasă: prezența lor era picantă, dar lipsa lor ar fi făcut-o să pară, prin comparație, fără gust. Cât despre acel ceva nelămurit — era o expresie sinistră sau îndurerată, vicleană sau deznădăjduită? — care se deschidea din când în când, în ochiul lui, înaintea unui privitor atent și se închidea iar înainte să poți măsura adâncimea ciudată dezvăluită pe jumătate; acel ceva care mă făcea odinioară să mă tem și să mă dau înapoi, ca și cum aș fi rătăcit printre niște dealuri cu înfățișare vulcanică și aș fi simțit deodată pământul tremurând și l-aș fi văzut căscându-se; acel ceva îl mai vedeam încă din când în când; și cu inima zvâcnind, dar nu cu nervii paralizați. În loc să doresc să-l ocolesc, doream doar să-l înfrunt, să-l ghicesc; și o socoteam fericită pe domnișoara Ingram, pentru că într-o zi ar fi putut să privească în voie în prăpastie, să-i cerceteze tainele și să le cântărească firea.
Între timp, pe când eu nu mă gândeam decât la stăpânul meu și la viitoarea lui mireasă, nu-i vedeam decât pe ei, nu le auzeam decât vorbele și nu socoteam însemnate decât mișcările lor, ceilalți oaspeți erau ocupați cu interesele și plăcerile lor. Lady Lynn și Lady Ingram își urmau sfaturile solemne, în care își clătinau cele două turbane una spre alta și își ridicau cele patru mâini în gesturi față în față de mirare, de taină sau de groază, după subiectul bârfei lor, ca o pereche de păpuși mărite. Blânda doamnă Dent stătea de vorbă cu buna doamnă Eshton; și amândouă îmi dăruiau uneori câte un cuvânt sau un zâmbet curtenitor. Sir George Lynn, colonelul Dent și domnul Eshton discutau politică, sau treburile comitatului, sau chestiuni de judecătorie. Lord Ingram îi făcea curte lui Amy Eshton; Louisa cânta la pian și din gură pentru unul dintre domnii Lynn și împreună cu el; iar Mary Ingram asculta moleșită vorbele galante ale celuilalt. Uneori toți, ca dintr-o înțelegere, își întrerupeau jocurile mărunte ca să-i privească și să-i asculte pe actorii principali: căci, la urma urmei, domnul Rochester și, fiindcă era strâns legată de el, domnișoara Ingram erau viața și sufletul societății. Dacă el lipsea un ceas din încăpere, o toropeală vădită părea să se strecoare în sufletele oaspeților lui; iar întoarcerea lui dădea negreșit un nou avânt vioiciunii convorbirii.
Lipsa înrâuririi lui însuflețitoare păru să fie simțită în chip deosebit într-o zi când fusese chemat la Millcote pentru treburi și nu era probabil să se întoarcă decât târziu. După-amiaza era ploioasă: o plimbare pe care oaspeții se gândiseră s-o facă să vadă o șatră de țigani, așezată de curând pe un islaz dincolo de Hay, fu așadar amânată. Câțiva dintre domni se duseseră la grajduri: cei mai tineri, împreună cu domnișoarele, jucau biliard în sala de biliard. Văduvele Ingram și Lynn își căutară mângâiere într-o partidă liniștită de cărți. Blanche Ingram, după ce respinsese cu o tăcere disprețuitoare câteva încercări ale doamnei Dent și ale doamnei Eshton de a o atrage în vorbă, fredonase mai întâi la pian câteva melodii și arii sentimentale, apoi, după ce adusese un roman din bibliotecă, se aruncase cu o nepăsare trufașă pe o canapea și se pregătea să înșele, cu vraja ficțiunii, ceasurile plictisitoare ale lipsei lui. Încăperea și casa erau tăcute: doar din când în când se auzea de sus veselia jucătorilor de biliard.
Se lăsa amurgul, și ceasul vestise deja ora de îmbrăcat pentru cină, când micuța Adèle, care îngenunchease lângă mine pe banca din firida unei ferestre a salonului, exclamă deodată:
— Voilà monsieur Rochester qui revient!
Mă întorsei, iar domnișoara Ingram țâșni de pe canapea: și ceilalți își ridicară ochii de la îndeletnicirile lor; căci în aceeași clipă se auzi pe pietrișul ud scrâșnet de roți și tropot de copite pleoscăind prin apă. Se apropia un poștalion.
— Ce i-o fi venit să se întoarcă acasă în felul ăsta? spuse domnișoara Ingram. Plecase călare pe Mesrour (calul negru), nu-i așa? și Pilot era cu el: ce-o fi făcut cu animalele?
Spunând asta, își apropie făptura înaltă și veșmintele largi atât de mult de fereastră, încât fui silită să mă aplec pe spate aproape să-mi frâng șira spinării: în graba ei, la început nu mă băgă de seamă, dar când mă văzu, își strâmbă buza și se duse la altă fereastră. Poștalionul se opri; vizitiul sună la ușă și coborî un domn în haine de drum; dar nu era domnul Rochester; era un bărbat înalt, cu aer elegant, un străin.
— Ce supărare! exclamă domnișoara Ingram. Maimuță nesuferită ce ești! (adresându-se Adèlei). Cine te-a cocoțat la fereastră să dai vești mincinoase?
Și-mi aruncă o privire mânioasă, ca și cum eu aș fi fost de vină.
Din hol se auzi oarecare vorbă, și curând noul venit intră. Se înclină în fața lui Lady Ingram, socotind-o cea mai în vârstă dintre doamnele de față.
— Se pare că vin într-un moment nepotrivit, doamnă, spuse el, când prietenul meu, domnul Rochester, nu e acasă; dar sosesc dintr-o călătorie foarte lungă și cred că pot îndrăzni, în temeiul unei vechi și strânse prietenii, să mă așez aici până se întoarce.
Purtarea îi era politicoasă; accentul, când vorbea, mi se păru cam neobișnuit: nu tocmai străin, dar nici cu totul englezesc: vârsta să fi fost cam ca a domnului Rochester, între treizeci și patruzeci de ani; tenul îi era ciudat de gălbejit: altfel era un bărbat frumos, mai ales la prima vedere. Privindu-l mai de aproape, descopereai în fața lui ceva care displăcea, sau mai degrabă care nu izbutea să placă. Trăsăturile îi erau regulate, dar prea moi: ochiul era mare și bine tăiat, dar viața care se uita din el era o viață domoală, goală; cel puțin așa mi se păru.
Sunetul clopotului pentru îmbrăcat îi împrăștie pe oaspeți. Abia după cină îl mai văzui: părea atunci cu totul la largul lui. Dar fizionomia lui îmi plăcu și mai puțin decât înainte: mi se păru deodată neliniștită și fără viață. Ochiul îi rătăcea, și rătăcirea lui n-avea niciun înțeles: asta îi dădea o înfățișare ciudată, cum nu-mi amintesc să mai fi văzut. Pentru un bărbat frumos și cu o înfățișare deloc neplăcută, mă respingea peste măsură: nu era nicio putere în fața aceea ovală, plină, cu pielea netedă; nicio tărie în nasul acela acvilin și în gura mică, de cireașă; niciun gând pe fruntea joasă și netedă; nicio stăpânire în ochiul acela căprui, gol.
Cum ședeam în ungherul meu obișnuit și mă uitam la el, cu lumina sfeșnicelor de pe cămin căzându-i din plin pe față — căci ocupa un jilț tras aproape de foc și se tot strângea și mai aproape, ca și cum i-ar fi fost frig —, îl asemuii cu domnul Rochester. Cred (fie spus cu tot respectul) că deosebirea nu putea fi cu mult mai mare între un gâscan lustruit și un șoim aprig: între o oaie blândă și câinele cu blana aspră și cu ochi ageri, paznicul ei.
Vorbise despre domnul Rochester ca despre un vechi prieten. Ciudată trebuie să fi fost prietenia lor: o pildă grăitoare, într-adevăr, a vechii zicale că „extremele se ating”.
Doi sau trei dintre domni ședeau lângă el, și prindeam din când în când, peste încăpere, crâmpeie din convorbirea lor. La început nu prea pricepeam ce auzeam; căci vorbăria Louisei Eshton și a lui Mary Ingram, care ședeau mai aproape de mine, încurca frânturile de fraze care ajungeau până la mine din când în când. Acestea din urmă vorbeau despre străin; amândouă îl numeau „un bărbat frumos”. Louisa spunea că era „o drăgălășenie de făptură” și că „îl adora”; iar Mary pomenea „gurița lui drăguță și nasul lui frumușel” ca fiind idealul ei de farmec.
— Și ce frunte blajină are! strigă Louisa. Atât de netedă… niciuna din neregularitățile acelea încruntate care-mi displac atât de mult; și ce ochi și ce zâmbet liniștit!
Și apoi, spre marea mea ușurare, domnul Henry Lynn le chemă în cealaltă parte a încăperii, ca să lămurească nu știu ce în privința excursiei amânate la islazul de la Hay.
Acum îmi puteam aduna atenția asupra grupului de lângă foc, și aflai curând că noul venit se numea domnul Mason; apoi aflai că abia sosise în Anglia și că venea dintr-o țară caldă: din pricina asta, fără îndoială, avea fața atât de gălbejită, ședea atât de aproape de cămin și purta surtuc în casă. Curând, cuvintele Jamaica, Kingston, Spanish Town arătară că locuia în Indiile de Vest; și cu nu puțină mirare aflai, nu peste mult, că acolo îl văzuse și-l cunoscuse prima oară pe domnul Rochester. Vorbea despre cât de mult îi displăceau prietenului său arșițele, uraganele și anotimpurile ploioase din ținutul acela. Știam că domnul Rochester călătorise: îmi spusese doamna Fairfax; dar credeam că rătăcirile lui se mărginiseră la continentul european; până acum nu auzisem niciodată vreo aluzie la călătorii spre țărmuri mai îndepărtate.
Cugetam la aceste lucruri, când o întâmplare, și încă una cam neașteptată, îmi rupse firul gândurilor. Domnul Mason, tremurând când cineva se întâmplă să deschidă ușa, ceru să se mai pună cărbuni pe foc, care-și pierduse flacăra, deși grămada de jăratic tot mai strălucea fierbinte și roșie. Lacheul care aduse cărbunii, ieșind, se opri lângă jilțul domnului Eshton și-i spuse ceva cu glas scăzut, din care nu auzii decât cuvintele „o babă”, „foarte supărătoare”.
— Spune-i că o pun în butuci dacă nu se cară, răspunse magistratul.
— Nu, stai! îl întrerupse colonelul Dent. N-o alunga, Eshton; am putea scoate ceva din asta; mai bine să le întrebăm pe doamne. Și, vorbind tare, urmă: Doamnelor, ați vorbit că vreți să mergeți la islazul de la Hay să vizitați șatra țiganilor; Sam, aici de față, spune că una dintre babele acelea care ghicesc e chiar acum în sala servitorilor și cere cu tot dinadinsul să fie adusă în fața «lumii bune», ca să le ghicească norocul. V-ar plăcea s-o vedeți?
— Doar nu vreți, colonele, strigă Lady Ingram, să încurajați o impostoare de rând ca asta? Alungați-o, negreșit, chiar acum!
— Dar n-o pot îndupleca să plece, doamnă, spuse lacheul; și nici altcineva dintre servitori: doamna Fairfax e acum cu ea și o roagă să plece; dar ea și-a luat un scaun în colțul căminului și spune că nimic n-o va urni de acolo până nu primește voie să vină aici.
— Ce vrea? întrebă doamna Eshton.
— «Să le ghicească norocul boierilor», zice, doamnă; și jură că trebuie și că o va face.
— Cum arată? întrebară domnișoarele Eshton într-un glas.
— O babă îngrozitor de urâtă, domnișoară; aproape neagră ca o oală afumată.
— Păi, e o vrăjitoare adevărată! strigă Frederick Lynn. Firește că trebuie s-o aducem.
— Fără îndoială, răspunse fratele lui; ar fi mare păcat să scăpăm un asemenea prilej de distracție.
— Dragii mei băieți, la ce vă gândiți? exclamă doamna Lynn.
— Nu pot nicidecum să încuviințez o purtare atât de nepotrivită, adăugă văduva Ingram.
— Ba poți, mamă, și o s-o faci, rosti glasul trufaș al Blanchei, care se întoarse pe scaunul pianului, unde stătuse până atunci tăcută, părând să cerceteze niște partituri. Sunt curioasă să-mi aud norocul: așa că, Sam, adu-o pe hârcă încoace.
— Scumpa mea Blanche! adu-ți aminte…
— Îmi aduc aminte… îmi aduc aminte de tot ce-ai putea să-mi spui; și vreau să mi se facă voia. Repede, Sam!
— Da, da, da! strigară toți tinerii, și domnișoarele, și domnii. Să vină! O să fie o petrecere grozavă!
Lacheul tot mai zăbovea.
— Arată atât de aspră, spuse el.
— Du-te! izbucni domnișoara Ingram, și omul se duse.
Pe toți îi cuprinse îndată o înfrigurare: un foc susținut de zeflemele și de glume era în toi când se întoarse Sam.
— Acum nu mai vrea să vină, spuse el. Zice că nu-i e menirea să se arate în fața «gloatei de rând» (vorbele ei sunt). Trebuie s-o duc într-o odaie, singură, și apoi cei care vor s-o întrebe trebuie să meargă la ea unul câte unul.
— Vezi acum, regina mea Blanche, începu Lady Ingram, se întinde prea mult. Ascultă de mine, îngerul meu de fată, și…
— Du-o în bibliotecă, firește, o întrerupse „îngerul de fată”. Nici eu n-am menirea s-o ascult în fața gloatei de rând: vreau s-o am numai pentru mine. E foc în bibliotecă?
— Da, domnișoară… dar arată ca o vagaboandă.
— Încetează cu flecăreala, nătărăule! și fă ce-ți poruncesc.
Sam pieri din nou; și taina, însuflețirea, așteptarea se ridicară iar până la plin.
— E gata acum, spuse lacheul când se ivi din nou. Vrea să știe cine va fi primul ei vizitator.
— Cred că ar fi mai bine să trag eu o privire la ea înainte să meargă vreuna dintre doamne, spuse colonelul Dent.
— Spune-i, Sam, că vine un domn.
Sam se duse și se întoarse.
— Zice, domnule, că nu primește domni; să nu-și dea osteneala să se apropie de ea; și nici, adăugă el, abia stăpânindu-și un chicot, doamne, afară de cele tinere și nemăritate.
— Pe Jupiter, are gust! exclamă Henry Lynn.
Domnișoara Ingram se ridică solemnă.
— Merg eu întâi, spuse ea, pe un ton care s-ar fi potrivit căpeteniei unui detașament de sacrificiu, urcând în breșă în fruntea oamenilor lui.
— O, comoara mea! o, scumpa mea! stai… gândește-te! fu strigătul mamei ei.
Dar ea trecu pe lângă ea într-o tăcere maiestuoasă, ieși pe ușa pe care o ținea deschisă colonelul Dent și o auzirăm intrând în bibliotecă.
Urmă o tăcere relativă. Lady Ingram socoti că e „le cas” să-și frângă mâinile: și și le frânse ca atare. Domnișoara Mary declară că, în ce o privește, simțea că n-ar îndrăzni niciodată să se ducă. Amy și Louisa Eshton chicoteau în surdină și păreau cam speriate.
Minutele treceau foarte încet: se numărară cincisprezece până să se deschidă din nou ușa bibliotecii. Domnișoara Ingram se întoarse la noi pe sub arcadă.
Avea să râdă? Avea s-o ia în glumă? Toți ochii o întâmpinară cu o privire de curiozitate nerăbdătoare, iar ea întâmpină toți ochii cu o privire de respingere și de răceală; nu părea nici tulburată, nici veselă: merse țeapănă spre locul ei și se așeză în tăcere.
— Ei, Blanche? spuse Lord Ingram.
— Ce ți-a spus, surioară? întrebă Mary.
— Ce crezi? Cum te simți? E o ghicitoare adevărată? întrebară domnișoarele Eshton.
— Ei, ei, oameni buni, răspunse domnișoara Ingram, nu vă îmbulziți pe mine. Zău, organele uimirii și ale credulității voastre se ațâță ușor: după însemnătatea pe care o dați toți — inclusiv buna mea mamă — acestei întâmplări, s-ar zice că sunteți cu totul încredințați că avem în casă o vrăjitoare adevărată, în strânsă alianță cu Necuratul. Am văzut o țigancă vagaboandă; a făcut, după calapodul obișnuit, pe chiromanta și mi-a spus ce spun de obicei oamenii de felul ăsta. Mi-am făcut gustul; și acum cred că domnul Eshton va face bine s-o pună pe hârcă în butuci mâine dimineață, cum a amenințat.
Domnișoara Ingram luă o carte, se lăsă pe spătarul jilțului și refuză astfel orice altă convorbire. O privii aproape o jumătate de ceas: în tot acest timp nu întoarse nicio pagină, iar fața i se întuneca din clipă în clipă, devenea tot mai nemulțumită și arăta tot mai acru dezamăgirea. Era vădit că nu auzise nimic în favoarea ei: și mi se păru, după lunga ei toană de posomoreală și de tăcere, că ea însăși, cu toată nepăsarea pe care o afișa, dădea o însemnătate nemeritată dezvăluirilor, oricare ar fi fost ele, care i se făcuseră.
Între timp, Mary Ingram, Amy și Louisa Eshton declarară că nu îndrăzneau să meargă singure; și totuși toate voiau să meargă. Se deschiseră tratative prin mijlocirea ambasadorului Sam; și, după multe drumuri încolo și încoace, până ce, cred, pe numitul Sam trebuie să-l fi durut pulpele de atâta mișcare, se smulse în sfârșit, cu mare greutate, de la sibila cea aspră îngăduința ca cele trei să se înfățișeze la ea toate odată.
Vizita lor nu fu la fel de liniștită ca a domnișoarei Ingram: auzeam din bibliotecă chicote isterice și țipete mărunte; și după vreo douăzeci de minute deschiseră ușa cu putere și traversară holul în fugă, ca și cum ar fi fost speriate de-și ieșiseră pe jumătate din minți.
— Sunt sigură că nu e lucru curat cu ea! strigară toate trei. Ce lucruri ne-a spus! Știe totul despre noi!
Și se lăsară gâfâind pe scaunele pe care domnii se grăbiră să li le aducă.
Rugate să lămurească mai mult, declarară că le spusese lucruri pe care le spuseseră și le făcuseră când erau doar niște copile; le descrisese cărți și podoabe pe care le aveau în budoarele lor de acasă: amintiri pe care le primiseră de la diferite rude. Afirmau că le ghicise chiar și gândurile și-i șoptise fiecăreia la ureche numele persoanei pe care o iubea cel mai mult pe lume și le spusese ce-și doreau cel mai mult.
Aici domnii se amestecară, rugându-le stăruitor să-i lămurească mai departe asupra acestor două puncte din urmă; dar pentru stăruința lor nu căpătară decât roșeață, exclamații, tremurături și chicote. Între timp, matroanele ofereau săruri și mânuiau evantaiele; și-și repetau întruna îngrijorarea că avertismentul lor nu fusese ascultat la vreme; iar domnii mai vârstnici râdeau, iar cei tineri își ofereau stăruitor serviciile frumoaselor tulburate.
În mijlocul tumultului, pe când ochii și urechile îmi erau cu totul prinse de scena din fața mea, auzii pe cineva dregându-și glasul chiar lângă cotul meu: mă întorsei și-l văzui pe Sam.
— Vă rog, domnișoară, țiganca spune că mai e în încăpere o domnișoară tânără și nemăritată care n-a fost încă la ea și jură că nu pleacă până nu le vede pe toate. M-am gândit că trebuie să fiți dumneavoastră: altcineva nu mai e. Ce să-i spun?
— O, mă duc negreșit, răspunsei.
Și mă bucuram de prilejul neașteptat de a-mi potoli curiozitatea atât de ațâțată. Mă strecurai afară din încăpere, fără să mă vadă nimeni, căci toată lumea se strânsese grămadă în jurul celor trei tremurânde care abia se întorseseră, și închisei ușa încet în urma mea.
— Dacă vreți, domnișoară, spuse Sam, vă aștept în hol; și dacă vă sperie, strigați doar, și intru.
— Nu, Sam, întoarce-te la bucătărie: nu mi-e câtuși de puțin frică.
Și nici nu-mi era; dar eram foarte curioasă și ațâțată.