Domnul Rochester nu-mi dăduse decât o săptămână de învoire: și totuși trecu o lună până să părăsesc Gatesheadul. Voisem să plec îndată după înmormântare, dar Georgiana mă rugă să rămân până va putea pleca la Londra, unde fusese în sfârșit poftită de unchiul ei, domnul Gibson, care venise să rânduiască înmormântarea surorii lui și să pună în ordine treburile familiei. Georgiana spunea că se temea să rămână singură cu Eliza; de la ea nu primea nici compătimire în mâhnirea ei, nici sprijin în temerile ei, nici ajutor la pregătirile de drum; așa că îi îndurai cât putui de bine văicărelile slabe de minte și tânguirile egoiste și făcui tot ce-mi stătea în putință ca să-i cos și să-i împachetez rochiile. E adevărat că, în timp ce eu lucram, ea trândăvea; și mă gândeam în sinea mea: „Dacă ne-ar fi fost sortit să trăim mereu împreună, verișoară, am începe lucrurile pe alt picior. N-aș primi cu blândețe să fiu eu partea cea îngăduitoare; ți-aș da partea dumitale de muncă și te-aș sili s-o duci la capăt, altfel ar rămâne nefăcută: aș stărui, de asemenea, să-ți păstrezi în piept unele dintre văicărelile acelea tărăgănate, pe jumătate nesincere. Numai pentru că legătura noastră se întâmplă să fie foarte trecătoare și vine într-un ceas deosebit de jalnic, mă învoiesc s-o fac din partea mea atât de răbdătoare și de supusă.”
În sfârșit, o petrecui pe Georgiana la drum; dar acum veni rândul Elizei să mă roage să mai rămân o săptămână. Planurile ei îi cereau tot timpul și toată atenția, spunea ea; era pe cale să plece spre un ținut necunoscut; și toată ziua stătea în odaia ei, cu ușa zăvorâtă pe dinăuntru, umplând cufere, golind sertare, arzând hârtii și fără să aibă de-a face cu nimeni. Voia să am eu grijă de casă, să primesc vizitele și să răspund la scrisorile de condoleanțe.
Într-o dimineață îmi spuse că eram liberă.
— Și, adăugă ea, îți sunt îndatorată pentru serviciile dumitale prețioase și pentru purtarea dumitale discretă! E o deosebire între a trăi cu cineva ca dumneata și a trăi cu Georgiana: dumneata îți faci partea în viață și nu ești o povară pentru nimeni. Mâine, urmă ea, plec pe continent. Mă voi așeza într-o casă religioasă de lângă Lille — o mănăstire de maici, cum i-ai spune dumneata; acolo voi fi liniștită și netulburată. Mă voi închina o vreme cercetării dogmelor romano-catolice și unui studiu atent al felului în care lucrează rânduiala lor: dacă voi găsi că e, cum bănuiesc pe jumătate, cea mai potrivită ca să se facă toate cu cuviință și după rânduială, voi îmbrățișa învățăturile Romei și probabil voi lua vălul.
Nu-mi arătai mirarea față de această hotărâre și nici nu încercai s-o abat de la ea. „Chemarea asta ți se potrivește ca turnată”, mă gândii: „să-ți fie de bine!”
Când ne despărțirăm, îmi spuse:
— Rămas bun, verișoară Jane Eyre; îți doresc binele: ai oarecare judecată.
Atunci îi răspunsei:
— Nici dumneata nu ești lipsită de judecată, verișoară Eliza; dar cea pe care o ai va fi, presupun, peste încă un an zidită de vie într-o mănăstire franceză. Totuși, nu e treaba mea și, dacă așa îți convine, nu prea-mi pasă.
— Ai dreptate, spuse ea.
Și, cu aceste cuvinte, ne văzurăm fiecare de drumul nostru. Cum nu voi mai avea prilejul să pomenesc nici de ea, nici de sora ei, pot tot atât de bine să spun aici că Georgiana a făcut o partidă avantajoasă cu un om de lume bogat și vlăguit, iar Eliza chiar a luat vălul și e astăzi stareța mănăstirii în care și-a făcut noviciatul și pe care a înzestrat-o cu averea ei.
Ce simt oamenii când se întorc acasă după o lipsă, lungă sau scurtă, nu știam: nu încercasem niciodată simțământul acesta. Știusem ce înseamnă să mă întorc la Gateshead, când eram copil, după o plimbare lungă, ca să fiu certată că arătam înfrigurată sau posacă; și, mai târziu, ce înseamnă să mă întorc de la biserică la Lowood, să tânjesc după o masă îmbelșugată și un foc bun și să nu pot avea nici una, nici alta. Niciuna dintre aceste întoarceri nu fusese prea plăcută sau prea de dorit: niciun magnet nu mă trăgea spre un anumit loc, cu o putere de atracție tot mai mare cu cât mă apropiam. Întoarcerea la Thornfield rămânea s-o încerc de acum.
Călătoria mi se păru plicticoasă — foarte plicticoasă: cincizeci de mile într-o zi, o noapte petrecută la un han; cincizeci de mile a doua zi. În primele douăsprezece ceasuri mă gândii la doamna Reed în ultimele ei clipe; îi vedeam fața desfigurată și vânătă și-i auzeam glasul ciudat de schimbat. Mă gândeam la ziua înmormântării, la sicriu, la dric, la șirul negru de arendași și de servitori — puține fuseseră rudele —, la cripta deschisă, la biserica tăcută, la slujba solemnă. Apoi mă gândii la Eliza și la Georgiana; o vedeam pe una steaua tuturor privirilor într-o sală de bal, pe cealaltă închisă în chilia unei mănăstiri; și zăboveam asupra deosebirilor lor de înfățișare și de caracter și le cercetam. Sosirea, seara, în marele oraș —— îmi risipi gândurile acestea; noaptea le dădu cu totul altă întorsătură: întinsă în patul de drumeț, lăsai amintirea pentru așteptare.
Mă întorceam la Thornfield: dar cât aveam să rămân acolo? Nu mult; de asta eram sigură. Primisem vești de la doamna Fairfax cât lipsisem: oaspeții de la conac se risipiseră; domnul Rochester plecase la Londra de trei săptămâni, dar pe atunci era așteptat să se întoarcă peste două săptămâni. Doamna Fairfax bănuia că se dusese să facă pregătirile pentru nuntă, căci pomenise de cumpărarea unei trăsuri noi: spunea că gândul căsătoriei lui cu domnișoara Ingram i se părea încă ciudat; dar, după câte spunea toată lumea și după câte văzuse ea însăși, nu se mai putea îndoi că evenimentul avea să aibă loc în curând. „Ați fi ciudat de neîncrezătoare dacă v-ați îndoi, fu comentariul meu în gând. Eu nu mă îndoiesc.”
Urma întrebarea: „Unde aveam să mă duc?” Toată noaptea o visai pe domnișoara Ingram: într-un vis viu de dimineață o văzui închizându-mi porțile Thornfieldului și arătându-mi alt drum; iar domnul Rochester privea cu brațele încrucișate — zâmbind sarcastic, așa părea, și la ea, și la mine.
Nu-i scrisesem doamnei Fairfax ziua exactă a întoarcerii mele; căci nu voiam să vină după mine la Millcote nici căruță, nici trăsură. Aveam de gând să fac drumul singură, liniștită, pe jos; și foarte liniștită, după ce-mi lăsai cufărul în grija rândașului, mă strecurai din hanul „George”, pe la șase, într-o seară de iunie, și apucai pe vechiul drum spre Thornfield: un drum care trecea mai ales prin câmpuri și pe care acum umbla puțină lume.
Nu era o seară de vară luminoasă sau strălucită, deși frumoasă și blândă: cositorii lucrau la fân de-a lungul întregului drum; iar cerul, deși departe de a fi fără nori, era din cele care făgăduiesc vreme bună: albastrul lui — unde se vedea albastru — era blând și statornic, iar straturile de nori, înalte și subțiri. Și apusul era cald: nicio licărire apoasă nu-l răcea — părea că ardea acolo un foc, un altar în flăcări în spatele perdelei lui de aburi marmorați, iar prin deschizături strălucea o roșeață aurie.
Mă simțeam bucuroasă pe măsură ce drumul se scurta în fața mea: atât de bucuroasă, încât mă oprii o dată să mă întreb ce însemna bucuria aceea: și să-i amintesc rațiunii că nu acasă mă duceam, nici spre un loc de odihnă statornic, nici spre un loc unde prieteni iubitori se uitau după mine și-mi așteptau sosirea. „Doamna Fairfax o să-ți zâmbească un bun venit liniștit, fără îndoială”, îmi spusei; „și micuța Adèle o să bată din palme și o să sară când te-o vedea: dar știi foarte bine că te gândești la altcineva decât la ele, și că el nu se gândește la tine.”
Dar ce e atât de încăpățânat ca tinerețea? Ce e atât de orb ca lipsa de experiență? Ele susțineau că era o plăcere destul de mare să ai privilegiul de a-l privi iar pe domnul Rochester, fie că el te privea, fie că nu; și adăugau: „Grăbește-te! grăbește-te! fii cu el cât mai poți: încă puține zile sau săptămâni, cel mult, și vei fi despărțită de el pentru totdeauna!” Și atunci sugrumai o suferință nou-născută — o făptură diformă pe care nu mă puteam îndupleca s-o recunosc a mea și s-o cresc — și alergai mai departe.
Și pe pajiștile de la Thornfield se face fânul: sau, mai degrabă, lucrătorii tocmai își lasă lucrul și se întorc acasă cu greblele pe umăr, acum, în ceasul în care sosesc eu. Nu mai am de străbătut decât un câmp sau două, și apoi voi trece drumul și voi ajunge la porți. Cât de pline de trandafiri sunt gardurile vii! Dar n-am timp să culeg niciunul; vreau să fiu acasă. Trecui pe lângă un măceș înalt, care-și arunca ramurile înfrunzite și înflorite de-a curmezișul cărării; văd scărița îngustă, cu trepte de piatră; și văd… pe domnul Rochester stând acolo, cu o carte și un creion în mână; scrie.
Ei bine, nu e o nălucă; și totuși toți nervii mi s-au slăbit: pentru o clipă nu mai sunt stăpână pe mine. Ce înseamnă asta? Nu credeam că voi tremura așa când îl voi vedea, sau că-mi voi pierde glasul ori puterea de a mă mișca în fața lui. Mă voi întoarce de îndată ce mă pot urni: n-am de ce să mă fac de râs de-a binelea. Știu alt drum spre casă. N-ar avea nicio însemnătate nici dacă aș ști douăzeci de drumuri; căci m-a văzut.
— Hei! strigă el; și-și pune deoparte cartea și creionul. Iată-te! Vino încoace, te rog.
Presupun că vin; deși nu știu în ce fel; abia dându-mi seama de mișcările mele și grijulie doar să par liniștită; și, mai presus de toate, să-mi stăpânesc mușchii feței, care se mișcă — îi simt răzvrătindu-se obraznic împotriva voinței mele și luptând să arate ceea ce hotărâsem să ascund. Dar am un văl… e lăsat: s-ar putea totuși să izbutesc să mă port cu o stăpânire de sine cuviincioasă.
— Și aceasta e Jane Eyre? Vii de la Millcote, și pe jos? Da… întocmai una dintre șotiile dumitale: să nu trimiți după o trăsură și să nu vii hurducăindu-te pe străzi și pe drumuri ca un muritor de rând, ci să te strecori în preajma casei dumitale odată cu amurgul, întocmai ca un vis sau ca o umbră. Ce dracu' ai făcut cu dumneata luna asta?
— Am fost la mătușa mea, domnule, care a murit.
— Un adevărat răspuns de-al lui Jane! Îngerii cei buni să mă păzească! Vine de pe lumea cealaltă — din sălașul celor care au murit; și mi-o spune când mă întâlnește singur aici, în amurg! Dacă aș îndrăzni, te-aș atinge, să văd dacă ești trup sau umbră, spiridușule!… dar tot așa aș putea încerca să prind în mână o flăcăruie albastră de ignis fatuus dintr-o mlaștină. Hoinară! hoinară! adăugă el, după ce se opri o clipă. O lună întreagă departe de mine și uitându-mă de tot, aș putea să jur!
Știam că va fi o bucurie să-mi revăd stăpânul, chiar dacă era tulburată de teama că în curând va înceta să-mi fie stăpân și de știința că nu însemnam nimic pentru el: dar în domnul Rochester era întotdeauna (așa credeam cel puțin) o atât de bogată putere de a împărtăși fericire, încât să guști doar din firimiturile pe care le arunca păsărilor rătăcite și străine ca mine însemna să te ospătezi din belșug. Ultimele lui cuvinte erau un balsam: păreau să însemne că avea oarecare importanță pentru el dacă îl uitam sau nu. Și vorbise de Thornfield ca de casa mea… de-ar fi fost casa mea!
Nu se ridica de pe scăriță, iar mie nu prea-mi venea să-i cer să mă lase să trec. Îl întrebai curând dacă nu fusese la Londra.
— Ba da; presupun că ai aflat prin darul de a vedea ce e ascuns.
— Mi-a scris doamna Fairfax.
— Și ți-a spus și ce m-am dus să fac?
— O, da, domnule! Toată lumea știa ce treabă aveați.
— Trebuie să vezi trăsura, Jane, și să-mi spui dacă nu crezi că i se va potrivi întocmai doamnei Rochester; și dacă n-o să arate ca regina Boadiceea, rezemată de pernele acelea purpurii. Aș vrea, Jane, să fiu ceva mai potrivit cu ea la înfățișare. Spune-mi acum, zână cum ești… nu-mi poți da un farmec, sau un filtru, sau ceva de felul ăsta, ca să mă facă un bărbat frumos?
— Asta ar întrece puterea vrăjii, domnule.
Și, în gând, adăugai: „Un ochi iubitor e tot farmecul de care e nevoie: pentru un asemenea ochi sunteți destul de frumos; sau, mai degrabă, asprimea dumneavoastră are o putere mai presus de frumusețe.”
Domnul Rochester îmi citise uneori gândurile nerostite cu o ascuțime pe care n-o puteam pricepe: de data aceasta nu luă în seamă răspunsul meu repezit, rostit cu glas tare; dar îmi zâmbi cu un anumit zâmbet care era numai al lui și pe care nu-l folosea decât în prilejuri rare. Părea să-l socotească prea bun pentru întrebuințări obișnuite: era adevărata lumină de soare a simțirii — și acum o revărsa asupra mea.
— Treci, Janet, spuse el, făcându-mi loc să trec peste scăriță: du-te acasă și odihnește-ți picioarele mici, obosite și hoinare, la pragul unui prieten.
Tot ce aveam de făcut acum era să-l ascult în tăcere: n-aveam nevoie să mai stau la vorbă. Trecui peste scăriță fără un cuvânt și aveam de gând să-l părăsesc liniștită. Un imbold mă ținu pe loc — o putere mă întoarse. Spusei — sau ceva din mine spuse pentru mine și în ciuda mea:
— Vă mulțumesc, domnule Rochester, pentru marea dumneavoastră bunătate. Sunt ciudat de bucuroasă că mă întorc iar la dumneavoastră: și oriunde sunteți dumneavoastră, acolo e casa mea… singura mea casă.
Mersei mai departe atât de repede, încât nici chiar el n-ar fi putut să mă ajungă, dacă ar fi încercat. Micuța Adèle era pe jumătate nebună de bucurie când mă văzu. Doamna Fairfax mă primi cu obișnuita ei prietenie simplă. Leah zâmbi, și chiar Sophie îmi spuse vesel „bon soir”. Era foarte plăcut; nu e fericire asemenea celei de a fi iubit de semenii tăi și de a simți că prezența ta le sporește bunăstarea.
În seara aceea îmi închisei cu hotărâre ochii în fața viitorului: îmi astupai urechile în fața glasului care mă tot vestea de despărțirea apropiată și de durerea ce avea să vină. Când se sfârși ceaiul și doamna Fairfax își luă împletitura, iar eu mă așezai pe un scăunel lângă ea, iar Adèle, îngenuncheată pe covor, se cuibări lângă mine, și un simțământ de dragoste împărtășită păru să ne înconjoare cu un cerc de pace aurie, înălțai o rugă tăcută să nu fim despărțite nici departe, nici curând; dar când, pe când ședeam astfel, intră domnul Rochester, neanunțat, și, uitându-se la noi, păru să-și facă plăcere din priveliștea unui grup atât de prietenos — când spuse că bătrâna doamnă trebuie să fie mulțumită acum, că-și recăpătase fiica adoptivă, și adăugă că vedea că Adèle era „prête à croquer sa petite maman anglaise” —, îndrăznii pe jumătate să nădăjduiesc că, și după căsătoria lui, ne va ține împreună undeva, la adăpostul ocrotirii lui, și nu cu totul surghiunite din lumina prezenței lui.
Două săptămâni de liniște îndoielnică urmară întoarcerii mele la Thornfield Hall. Nu se spunea nimic despre căsătoria stăpânului și nu vedeam să se facă vreo pregătire pentru un asemenea eveniment. Aproape în fiecare zi o întrebam pe doamna Fairfax dacă aflase ceva hotărât: răspunsul ei era totdeauna nu. O dată îmi spuse că-l întrebase chiar pe domnul Rochester când avea de gând să-și aducă mireasa acasă; dar el îi răspunsese doar printr-o glumă și una dintre privirile lui ciudate, și ea nu știa ce să creadă despre el.
Un lucru mă mira mai ales, și anume că nu erau drumuri încoace și încolo, nicio vizită la Ingram Park: ce-i drept, era la douăzeci de mile, la hotarul altui comitat; dar ce însemna depărtarea asta pentru un îndrăgostit înflăcărat? Pentru un călăreț atât de deprins și de neobosit ca domnul Rochester, n-ar fi fost decât o plimbare de o dimineață. Începui să nutresc nădejdi pe care n-aveam dreptul să le zămislesc: că logodna se rupsese; că zvonul se înșelase; că una dintre părți, sau amândouă, se răzgândiseră. Mă uitam la fața stăpânului meu ca să văd dacă era tristă sau aprigă; dar nu-mi aminteam să fi fost vreodată atât de neîntrerupt senină, fără nori și fără simțăminte rele. Dacă, în clipele pe care eu și eleva mea le petreceam cu el, îmi lipsea voioșia și mă cufundam într-o tristețe de neînlăturat, el se făcea chiar vesel. Niciodată nu mă chemase mai des în preajma lui; niciodată nu fusese mai bun cu mine când eram acolo — și, vai! niciodată nu-l iubisem atât de mult.