Din convorbirea avută cu domnul Lloyd și din discuția dintre Bessie și Abbot, pe care am relatat-o mai sus, căpătasem destulă nădejde ca să-mi doresc să mă însănătoșesc: o schimbare părea aproape; o doream și o așteptam în tăcere. Ea întârzia însă: zilele și săptămânile treceau; mă înzdrăvenisem, dar nu se mai pomenea nimic despre lucrul la care mă gândeam întruna. Doamna Reed arunca uneori câte o privire aspră asupra mea, dar rareori îmi vorbea: de când cu boala mea, trăsese o linie de despărțire mai apăsată ca oricând între mine și copiii ei; îmi dăduse o odăiță în care să dorm singură, mă osândise să mănânc singură și să-mi petrec tot timpul în odaia copiilor, pe când verii mei stăteau mereu în salon. Nu lăsa însă să-i scape niciun cuvânt despre trimiterea mea la școală; aveam, totuși, încredințarea instinctivă că nu mă va mai suferi multă vreme sub același acoperiș, căci privirea ei, când cădea asupra mea, trăda acum mai mult ca oricând o dușmănie adâncă și de nebiruit.
Eliza și Georgiana, urmând desigur poruncile ce li se dăduseră, îmi vorbeau cât puteau mai puțin. John se strâmba la mine de câte ori mă vedea, iar o dată încercă să mă pedepsească; dar, cum mă întorsei numaidecât împotriva lui, împinsă de același simțământ de mânie adâncă și de revoltă deznădăjduită care îmi mai stârnise o dată păcătoasa fire, socoti că e mai cuminte să se lase păgubaș și fugi de mine blestemând și jurând că i-am spart nasul. Într-adevăr, țintisem acea parte proeminentă a feței lui cu toată tăria de care erau în stare pumnii mei; și, când văzui că lovitura sau privirea mea îl speriase, simții o mare dorință să mă folosesc de avantajul câștigat ca să-l învăț minte; dar el și ajunsese la maică-sa. Îl auzii începând să-i povestească, cu glas plângăreț, cum „scârboasa” de Jane Eyre se repezise la el ca o pisică turbată; dar fu oprit destul de aspru:
— Nu-mi mai vorbi despre ea, John: ți-am spus să nu te apropii de ea; nu merită s-o iei în seamă; nu vreau ca tu sau surorile tale să aveți de-a face cu ea.
Atunci, aplecată peste balustrada scării, strigai deodată, fără să-mi cântăresc câtuși de puțin cuvintele:
— Ei nu sunt vrednici să aibă de-a face cu mine!
Doamna Reed era o femeie destul de grasă; dar, auzind această declarație ciudată și îndrăzneață, urcă sprintenă scara, mă duse val-vârtej în odaia copiilor și, trântindu-mă pe marginea pătucului meu, mă sfidă cu glas apăsat să mă ridic de acolo sau să mai rostesc vreo silabă în tot restul zilei.
— Ce ți-ar spune unchiul Reed, dacă ar fi în viață? întrebai eu aproape fără voie.
Spun aproape fără voie, căci se părea că limba mea rostea cuvintele fără ca voința mea să se fi învoit la rostirea lor: ceva vorbea din mine și nu-l puteam stăpâni.
— Ce? spuse doamna Reed în șoaptă; ochii ei cenușii, de obicei reci și liniștiți, se tulburară și căpătară o expresie ca de teamă; își luă mâna de pe brațul meu și mă privi ca și cum într-adevăr n-ar fi știut dacă sunt copil sau diavol. Intrasem în horă, trebuia să joc.
— Unchiul Reed e în cer și vede tot ce faci și ce gândești; și tata și mama văd și ei: știu că mă ții închisă toată ziua și că-mi dorești moartea.
Doamna Reed își veni curând în fire: mă zgâlțâi cu putere, îmi trase câte o palmă peste amândouă urechile și apoi mă lăsă fără să mai spună un cuvânt. Bessie umplu golul cu o predică lungă de un ceas, în care dovedi fără putință de tăgadă că eram cel mai rău și mai stricat copil care crescuse vreodată sub un acoperiș. Pe jumătate o credeam, căci într-adevăr nu simțeam clocotind în pieptul meu decât porniri rele.
Trecu noiembrie, decembrie și jumătate din ianuarie. Crăciunul și Anul Nou se sărbătoriră la Gateshead cu veselia obișnuită; se schimbaseră daruri, se dăduseră mese și serate. Eu eram, firește, înlăturată de la toate aceste bucurii: partea mea de veselie era să fiu de față, în fiecare zi, la găteala Elizei și a Georgianei și să le văd coborând în salon în rochițe de muselină subțire, cu eșarfe stacojii și cu părul făcut bucle cu mare grijă; apoi să ascult pianul sau harpa cântând jos, du-te-vino-ul majordomului și al lacheului, clinchetul paharelor și al porțelanurilor când se serveau gustările, murmurul întretăiat al convorbirilor când se deschidea și se închidea ușa salonului. Când mă obosea această îndeletnicire, plecam din capul scării și mă retrăgeam în singuratica și tăcuta odaie a copiilor: acolo, deși cam tristă, nu eram nenorocită. La drept vorbind, nu aveam nici cea mai mică dorință să mă aflu în societate, căci în societate eram foarte rar luată în seamă; și, dacă Bessie ar fi fost cât de cât bună și prietenoasă, aș fi socotit o plăcere să-mi petrec serile în liniște cu ea, în loc să le petrec sub privirea înfricoșătoare a doamnei Reed, într-o încăpere plină de doamne și domni. Dar Bessie, de îndată ce își îmbrăca tinerele stăpâne, avea obiceiul să se ducă în ținuturile pline de viață ale bucătăriei și ale odăii menajerei, luând de obicei lumânarea cu ea. Rămâneam atunci cu păpușa pe genunchi până se potolea focul, aruncând din când în când câte o privire în jur, ca să mă încredințez că nimic mai rău decât mine nu bântuia odaia plină de umbre; și, când jarul se stingea într-un roșu întunecat, mă dezbrăcam repede, trăgând cum mă pricepeam de noduri și de șireturi, și căutam în pătucul meu adăpost împotriva frigului și a întunericului. În acest pătuc îmi luam totdeauna păpușa: oamenii trebuie să iubească ceva și, în lipsa unor lucruri mai vrednice de dragoste, izbuteam să găsesc plăcere în a iubi și a îngriji un chip cioplit și spălăcit, zdrențăros ca o sperietoare de ciori în miniatură. Mă mir acum când îmi amintesc cu ce sinceritate absurdă mă alipisem de această mică jucărie, pe care pe jumătate o credeam vie și în stare să simtă. Nu puteam adormi dacă nu era învelită în cămașa mea de noapte; și, când stătea acolo în siguranță și la căldură, eram oarecum fericită, crezând-o și pe ea fericită.
Lungi mi se păreau ceasurile cât așteptam plecarea musafirilor și ascultam pașii lui Bessie pe scară: câteodată venea între timp să-și caute degetarul sau foarfecele, sau poate să-mi aducă ceva drept cină — o chiflă sau o plăcintă cu brânză —, apoi se așeza pe pat cât mâncam și, după ce sfârșeam, mă învelea bine; și de două ori mă sărută și-mi spuse: „Noapte bună, domnișoară Jane”. Când era așa de blândă, Bessie mi se părea ființa cea mai bună, cea mai frumoasă și cea mai miloasă de pe pământ; și doream din tot sufletul să fie totdeauna așa de plăcută și de binevoitoare și să nu mă mai îmbrâncească, să nu mă mai certe și să nu-mi mai dea de lucru peste măsură, cum avea prea des obiceiul. Bessie Lee trebuie să fi fost, cred, o fată cu bune daruri firești, căci făcea totul cu îndemânare și avea un talent deosebit de a povesti; așa judec cel puțin după impresia pe care mi-au lăsat-o poveștile ei din odaia copiilor. Era și frumoasă, dacă nu mă înșală amintirile despre chipul și făptura ei. Mi-o amintesc ca pe o tânără mlădie, cu părul negru, cu ochii întunecați, cu trăsături foarte drăguțe și cu tenul curat și sănătos; dar avea o fire capricioasă și iute și idei cam șubrede despre principii și dreptate: totuși, așa cum era, o preferam tuturor celorlalți de la Gateshead Hall.
Era cincisprezece ianuarie, cam pe la ora nouă dimineața. Bessie coborâse la micul dejun; verii mei nu fuseseră încă chemați la mama lor; Eliza își punea pălăria și haina călduroasă de grădină ca să se ducă să-și hrănească găinile, o îndeletnicire care-i plăcea, după cum îi plăcea, nu mai puțin, să vândă ouăle menajerei și să strângă banii astfel căpătați. Avea înclinare spre negoț și o pronunțată pornire spre economie, care se vădea nu numai în vânzarea ouălor și a puilor, dar și în tocmelile aprige cu grădinarul pentru răsaduri de flori, semințe și butași; grădinarul avea poruncă de la doamna Reed să cumpere de la tânăra lui stăpână toate roadele straturilor ei pe care ea voia să le vândă; iar Eliza și-ar fi vândut și părul din cap, dacă ar fi putut scoate un câștig frumos din asta. Cât despre bani, la început îi ascundea prin diferite unghere, înveliți într-o cârpă sau într-un bigudiu vechi de hârtie; dar, cum câteva dintre aceste comori fuseseră descoperite de servitoare, Eliza, temându-se să nu-și piardă într-o zi prețioasa comoară, se învoi să i-o încredințeze mamei sale, cu o dobândă cămătărească de cincizeci sau șaizeci la sută, pe care o pretindea în fiecare trimestru, ținându-și socotelile într-o cărțulie cu o grijă plină de neliniște.
Georgiana ședea pe un scaun înalt, în fața oglinzii, și-și pieptăna părul, împletindu-și în bucle flori artificiale și pene decolorate, pe care le găsise din belșug într-un sertar din pod. Eu îmi făceam patul, căci primisem poruncă strictă de la Bessie să-l fac înainte de întoarcerea ei (Bessie mă folosea acum adeseori ca pe un fel de ajutoare de bonă, ca să deretic odaia, să șterg scaunele de praf și așa mai departe). După ce întinsei cuvertura și împăturii cămașa de noapte, mă dusei la fereastră ca să rânduiesc niște cărți cu poze și mobilele casei de păpuși, care zăceau împrăștiate acolo; o poruncă aspră a Georgianei să-i las în pace jucăriile (căci scăunelele și oglinjoarele, farfurioarele și ceșcuțele de zâne erau ale ei) îmi opri treaba; și atunci, neavând altceva de făcut, începui să suflu în florile de gheață care împodobeau geamul și să fac astfel un ochi prin care să pot privi afară, în parc, unde totul era nemișcat și împietrit de un ger aspru.
De la fereastra aceasta se vedeau căsuța portarului și aleea trăsurilor; și tocmai când topisem din frunzișul alb-argintiu care acoperea geamurile atât cât să pot privi afară, văzui porțile deschizându-se și o trăsură intrând. O privii cu nepăsare cum urca pe alee; veneau adesea trăsuri la Gateshead, dar niciuna nu aducea musafiri care să mă intereseze; se opri în fața casei, clopoțelul de la ușă sună tare, noul-venit fu poftit înăuntru. Cum toate acestea nu mă priveau, atenția mea fără țintă găsi curând ceva mai atrăgător în priveliștea unui măcăleandru flămând, care venise și ciripea pe crenguțele cireșului desfrunzit, prins de zid lângă fereastră. Rămășițele micului meu dejun, pâine și lapte, se aflau pe masă; fărâmițai o bucată de chiflă și trăgeam de cercevea ca să pun firimiturile pe pervazul de afară, când Bessie urcă în fugă scara și intră în odaia copiilor.
— Domnișoară Jane, scoate-ți șorțul; ce faci acolo? Te-ai spălat azi-dimineață pe față și pe mâini?
Mai trăsei o dată de fereastră înainte de a răspunde, căci voiam ca pasărea să-și aibă negreșit pâinea: cerceveaua se urni; aruncai firimiturile, unele pe pervazul de piatră, altele pe creanga cireșului, apoi, închizând fereastra, răspunsei:
— Nu, Bessie; abia am sfârșit de șters praful.
— Ce copil supărător și neîngrijit! Și ce faci acum? Ești roșie de tot, de parcă ai fi făcut vreo poznă: de ce deschideai fereastra?
Fui scutită de osteneala de a răspunde, căci Bessie părea prea grăbită ca să mai asculte lămuriri; mă trase la lavoar, îmi frecă fără milă, dar din fericire repede, fața și mâinile cu săpun, apă și un prosop aspru, îmi struni capul cu o perie țepoasă, mă despuie de șorț și apoi, împingându-mă în capul scării, îmi porunci să cobor de îndată, fiindcă eram chemată în sufragerie.
Aș fi vrut să întreb cine mă chema; aș fi vrut să aflu dacă doamna Reed era acolo; dar Bessie și plecase și închisese ușa odăii copiilor în urma mea. Coborâi încet. De aproape trei luni nu mai fusesem chemată în fața doamnei Reed; închisă atâta timp în odaia copiilor, sufrageria mică, sufrageria mare și salonul ajunseseră pentru mine niște ținuturi înfricoșătoare, în care mi-era groază să intru.
Mă aflam acum în holul gol; în fața mea era ușa sufrageriei și mă oprii, intimidată și tremurând. Ce mișelușă nenorocită făcuse din mine în zilele acelea frica născută din pedepse nedrepte! Mă temeam să mă întorc în odaia copiilor și mă temeam să merg mai departe, în salon; stătui zece minute pe loc, șovăind tulburată; sunetul înverșunat al clopoțelului din sufragerie mă hotărî: trebuia neapărat să intru.
„Cine m-o fi chemând?” mă întrebam în gând, în timp ce răsuceam cu amândouă mâinile clanța înțepenită, care, o clipă sau două, se împotrivi sforțărilor mele. „Pe cine voi vedea în odaie în afară de mătușa Reed? Un bărbat sau o femeie?” Clanța se răsuci, ușa se deschise și, intrând și făcând o reverență adâncă, ridicai ochii și văzui… un stâlp negru! Așa mi se păru, cel puțin la prima vedere, făptura dreaptă, îngustă, îmbrăcată în negru, care stătea țeapănă pe covorul din fața căminului: fața posomorâtă din vârf semăna cu o mască sculptată, pusă deasupra stâlpului în chip de capitel.
Doamna Reed stătea pe locul ei obișnuit, lângă foc; îmi făcu semn să mă apropii; o ascultai și ea mă prezentă străinului de piatră, spunând:
— Iată fetița pentru care m-am adresat dumneavoastră.
El, căci era un bărbat, își întoarse încet capul spre locul unde stăteam și, după ce mă cercetă cu doi ochi cenușii și iscoditori care clipeau sub niște sprâncene stufoase, spuse solemn, cu glas de bas:
— E mică de statură: câți ani are?
— Zece ani.
— Atât de mulți? fu răspunsul plin de îndoială; și își prelungi cercetarea câteva minute. Apoi mi se adresă:
— Cum te cheamă, fetițo?
— Jane Eyre, domnule.
Rostind aceste cuvinte, ridicai ochii spre el: mi se păru un domn înalt; dar pe atunci eu eram foarte mică; avea trăsături mari, și ele, și toate liniile trupului său erau deopotrivă de aspre și de țepene.
— Ei bine, Jane Eyre, ești un copil cuminte?
Era cu neputință să răspund da: mica mea lume era de părere contrară; tăcui deci. Doamna Reed răspunse în locul meu, printr-o clătinare din cap plină de înțeles, adăugând curând:
— Cu cât vom vorbi mai puțin despre asta, cu atât poate va fi mai bine, domnule Brocklehurst.
— Îmi pare într-adevăr rău s-o aud! Trebuie să stăm puțin de vorbă, ea și cu mine.
Și, părăsindu-și poziția perpendiculară, își așeză persoana în jilțul din fața doamnei Reed.
— Vino încoace, îmi spuse el.
Pășii peste covor; el mă așeză drept în fața lui. Ce față avea, acum când era aproape la înălțimea feței mele! Ce nas mare! Și ce gură! Și ce dinți mari și ieșiți în afară!
— Nicio priveliște nu e mai tristă decât cea a unui copil rău, începu el, mai ales a unei fetițe rele. Știi unde se duc cei răi după moarte?
— Se duc în iad, fu răspunsul meu prompt și ortodox.
— Și ce este iadul? Poți să-mi spui?
— O groapă plină de foc.
— Și ți-ar plăcea să cazi în groapa aceea și să arzi acolo în vecii vecilor?
— Nu, domnule.
— Ce trebuie să faci ca să scapi de ea?
Mă gândii o clipă; răspunsul meu, când veni în sfârșit, fu de-a dreptul nepotrivit:
— Trebuie să fiu sănătoasă și să nu mor.
— Și cum poți să rămâi sănătoasă? Copii mai mici decât tine mor în fiecare zi. Acum o zi sau două am îngropat un copilaș de numai cinci ani, un copilaș cuminte, al cărui suflet e acum în cer. E de temut că nu s-ar putea spune același lucru despre tine, dacă ai fi chemată de pe lumea aceasta.
Neputând să-i risipesc îndoiala, îmi plecai doar ochii spre cele două picioare mari, înfipte în covor, și oftai, dorindu-mi să fiu cât mai departe.
— Sper că oftatul acesta vine din inimă și că te căiești că i-ai pricinuit vreodată neplăceri minunatei tale binefăcătoare.
„Binefăcătoare! Binefăcătoare!”, îmi spusei în gând. „Toți îi spun doamnei Reed binefăcătoarea mea; dacă așa este, o binefăcătoare e un lucru tare neplăcut.”
— Îți faci rugăciunea seara și dimineața? urmă cel care mă cerceta.
— Da, domnule.
— Citești Biblia?
— Câteodată.
— Cu plăcere? Îți place?
— Îmi plac Apocalipsa și cartea lui Daniel, și Facerea, și Samuel, și puțin din Ieșirea, și unele părți din Regi și din Cronici, și Iov, și Iona.
— Și Psalmii? Sper că-ți plac?
— Nu, domnule.
— Nu? Vai, ce rușine! Eu am un băiețel, mai mic decât tine, care știe șase psalmi pe dinafară; și când îl întrebi ce ar vrea mai degrabă, o turtiță dulce de mâncat sau un verset din psalmi de învățat, el spune: „Oh, un verset din psalmi! Îngerii cântă psalmi”, zice el; „vreau să fiu un îngeraș aici, pe pământ”; și atunci capătă două turtițe ca răsplată pentru cucernicia lui de copil.
— Psalmii nu sunt interesanți, spusei eu.
— Asta dovedește că ai o inimă rea; și trebuie să te rogi lui Dumnezeu să ți-o schimbe: să-ți dea una nouă și curată, să-ți ia inima de piatră și să-ți dea o inimă de carne.
Eram gata să pun o întrebare despre felul în care s-ar putea face această operație de schimbare a inimii, când doamna Reed se amestecă, poruncindu-mi să stau jos; apoi urmă ea însăși convorbirea:
— Domnule Brocklehurst, cred că v-am dat de înțeles în scrisoarea pe care v-am scris-o acum trei săptămâni că această fetiță nu are tocmai caracterul și firea pe care le-aș dori: dacă o primiți la școala din Lowood, aș fi bucuroasă să le cereți directoarei și profesoarelor s-o supravegheze cu strășnicie și, mai presus de orice, să se păzească de cusurul ei cel mai mare, pornirea spre prefăcătorie. Spun asta de față cu tine, Jane, ca să nu încerci să-l amăgești pe domnul Brocklehurst.
Era firesc să mă tem de doamna Reed și să n-o pot suferi, căci era în firea ei să mă rănească fără milă; niciodată n-am fost fericită când se afla ea de față; oricât de cu grijă o ascultam, oricât m-aș fi străduit să-i fiu pe plac, strădaniile mele erau totdeauna respinse și răsplătite cu vorbe ca acestea de mai sus. Acum, rostită în fața unui străin, învinuirea mă străpunse până în inimă; întrezăream nelămurit că ea îmi spulbera de pe acum orice nădejde în noua viață în care urma să intru; simțeam, fără să-mi pot spune simțământul în cuvinte, că semăna dușmănie și răutate pe drumul ce aveam să-l străbat; mă vedeam transformată, în ochii domnului Brocklehurst, într-un copil viclean și primejdios; și ce puteam face ca să îndrept această nedreptate?
„Nimic, într-adevăr”, mă gândii, în timp ce mă luptam să-mi înăbuș un suspin și-mi ștergeam în grabă câteva lacrimi, dovezi neputincioase ale durerii mele.
— Prefăcătoria e într-adevăr un cusur trist la un copil, spuse domnul Brocklehurst; e rudă cu minciuna, iar partea tuturor mincinoșilor este în iezerul care arde cu foc și cu pucioasă; va fi însă supravegheată, doamnă Reed. Voi vorbi cu domnișoara Temple și cu profesoarele.
— Aș dori să fie crescută într-un fel potrivit cu viitorul ei, urmă binefăcătoarea mea, să fie făcută folositoare și ținută în smerenie; cât despre vacanțe, cu îngăduința dumneavoastră, le va petrece totdeauna la Lowood.
— Hotărârile dumneavoastră sunt foarte chibzuite, doamnă, răspunse domnul Brocklehurst. Smerenia e o virtute creștină și una care li se potrivește în chip deosebit elevelor de la Lowood; de aceea, cer să se pună o grijă cu totul deosebită în cultivarea ei printre ele. Am cercetat cum să umilesc mai bine în ele simțământul lumesc al mândriei și, chiar zilele trecute, am avut o dovadă îmbucurătoare a izbânzii mele. A doua mea fiică, Augusta, s-a dus cu mama ei să viziteze școala și, la întoarcere, a exclamat: „O, dragă tată, ce liniștite și simple arată toate fetele de la Lowood, cu părul pieptănat după urechi, cu șorțurile lor lungi și cu buzunărașele acelea de pânză cusute pe dinafara rochiilor! Sunt aproape ca niște copii de săraci! Și”, a zis ea, „se uitau la rochia mea și a mamei ca și cum n-ar fi văzut niciodată o rochie de mătase.”
— Iată o stare de lucruri pe care o aprob întru totul, răspunse doamna Reed. Să fi căutat în toată Anglia și cu greu aș fi găsit o rânduială mai potrivită pentru un copil ca Jane Eyre. Consecvență, dragă domnule Brocklehurst; eu susțin consecvența în toate.
— Consecvența, doamnă, este cea dintâi dintre datoriile creștine; și a fost păstrată în toată rânduiala Așezământului Lowood: hrană simplă, îmbrăcăminte simplă, locuință fără podoabe, obiceiuri aspre și active; aceasta e regula zilei în casă și pentru cei ce locuiesc în ea.
— Foarte bine, domnule. Pot deci să mă bizui pe faptul că această copilă va fi primită ca elevă la Lowood și că va fi crescută acolo potrivit cu starea și cu viitorul ei?
— Puteți, doamnă: va fi pusă în această răsadniță de plante alese și nădăjduiesc că se va arăta recunoscătoare pentru privilegiul de neprețuit de a fi fost aleasă.
— O voi trimite atunci cât mai curând cu putință, domnule Brocklehurst; căci, vă asigur, abia aștept să fiu ușurată de o răspundere care începuse să-mi fie prea împovărătoare.
— Desigur, desigur, doamnă; iar acum vă doresc o zi bună. Mă voi întoarce la Brocklehurst Hall peste o săptămână sau două: bunul meu prieten, arhidiaconul, nu-mi îngăduie să-l părăsesc mai curând. O voi înștiința pe domnișoara Temple să aștepte o elevă nouă, așa încât nu va fi nicio greutate la primirea ei. La revedere.
— La revedere, domnule Brocklehurst; salutări din partea mea doamnei și domnișoarei Brocklehurst, Augustei și lui Theodore, și micului domn Broughton Brocklehurst.
— Nu voi uita, doamnă. Fetițo, iată o carte intitulată Călăuza copilului; citește-o cu rugăciune, mai ales partea care cuprinde „Povestea morții năprasnice și îngrozitoare a Marthei G…, o fetiță rea, dedată minciunii și prefăcătoriei”.
Cu aceste cuvinte, domnul Brocklehurst îmi puse în mână o broșură subțire, cusută într-o copertă, și, după ce sună să i se aducă trăsura, plecă.
Rămăsei singură cu doamna Reed; câteva minute se scurseră în tăcere; ea cosea, iar eu o priveam. Doamna Reed să fi avut pe atunci vreo treizeci și șase sau treizeci și șapte de ani; era o femeie voinică, lată în umeri și cu mădulare puternice; nu era înaltă și, deși plinuță, nu era grasă; avea fața cam mare, cu falca de jos foarte dezvoltată și foarte puternică; fruntea joasă, bărbia mare și ieșită în afară, gura și nasul destul de regulate; sub sprâncenele ei blonde lucea o privire lipsită de milă; pielea îi era smeadă și fără luciu, părul aproape blond-cenușiu; era sănătoasă tun, boala nu se apropia niciodată de ea; era o gospodină exactă și pricepută; casa și arendașii erau cu totul sub stăpânirea ei; numai copiii îi sfidau câteodată autoritatea și râdeau de ea; se îmbrăca bine și avea o ținută și o înfățișare care puneau în valoare o toaletă frumoasă.
Șezând pe un scăunel, la câțiva pași de jilțul ei, îi cercetam făptura și îi citeam trăsăturile. Țineam în mână broșura care cuprindea moartea năprasnică a Mincinoasei, povestire spre care-mi fusese îndreptată atenția ca spre o prevenire potrivită. Ce se petrecuse adineauri, ce-i spusese doamna Reed despre mine domnului Brocklehurst, tot tonul convorbirii lor erau încă proaspete, crude și usturătoare în mintea mea; simțisem fiecare cuvânt la fel de ascuțit precum îl auzisem de limpede, și o ură pătimașă clocotea acum în mine.
Doamna Reed își ridică ochii de pe lucru; privirea i se opri asupra mea, iar degetele i se opriră în același timp din mișcările lor sprintene.
— Ieși din odaie; întoarce-te în odaia copiilor, îmi porunci ea.
Privirea mea sau altceva trebuie s-o fi jignit, căci vorbi cu o iritare nespus de mare, deși stăpânită. Mă ridicai, mă dusei până la ușă; mă întorsei; mă dusei la fereastră, străbătând odaia, apoi mă apropiai de ea.
Trebuia să vorbesc: fusesem călcată în picioare fără milă și trebuia să mă întorc împotriva ei; dar cum? Ce putere aveam ca să-mi lovesc dușmanca în schimb? Îmi adunai toată energia și o aruncai în această frază fără ocolișuri:
— Eu nu sunt prefăcută: dacă aș fi, aș spune că pe dumneata te iubesc; dar îți spun că nu te iubesc: după John Reed, pe dumneata te urăsc mai mult decât pe oricine pe lume; iar cartea asta despre mincinoasă poți s-o dai fiicei dumitale, Georgiana, căci ea minte, nu eu.
Mâinile doamnei Reed zăceau încă nemișcate pe lucru; ochii ei de gheață continuau să se odihnească înghețați asupra ochilor mei.
— Ce mai ai să-mi spui? mă întrebă ea, mai curând pe tonul cu care cineva i-ar vorbi unui potrivnic în toată firea decât pe cel cu care se vorbește de obicei unui copil.
Privirea aceea a ei, glasul acela îmi ațâțară toată ura. Tremurând din creștet până în tălpi, cuprinsă de o tulburare pe care n-o puteam stăpâni, urmai:
— Mă bucur că nu-mi ești rudă: cât voi trăi, n-am să-ți mai spun niciodată mătușă. Niciodată n-am să vin să te văd când voi fi mare; și dacă mă va întreba cineva dacă te-am iubit și cum te-ai purtat cu mine, am să spun că numai gândul la dumneata îmi face rău și că te-ai purtat cu mine cu o cruzime josnică.
— Cum îndrăznești să afirmi una ca asta, Jane Eyre?
— Cum îndrăznesc, doamnă Reed? Cum îndrăznesc? Pentru că e adevărul. Crezi că eu nu am simțire și că pot trăi fără pic de dragoste și de bunătate; dar eu nu pot trăi așa: iar dumneata n-ai milă. Îmi voi aminti până în ceasul morții cum m-ai împins înapoi — cu asprime și cu sălbăticie m-ai împins înapoi — în odaia roșie și m-ai încuiat acolo, deși eram în chinuri, deși strigam, înăbușită de spaimă: „Fie-ți milă! Fie-ți milă, mătușă Reed!” Și pedeapsa aceasta mi-ai dat-o pentru că băiatul dumitale cel rău m-a lovit, m-a trântit la pământ fără niciun motiv. Am să le povestesc întocmai asta tuturor celor care mă vor întreba. Lumea te crede o femeie bună, dar dumneata ești rea și ai inima împietrită. Dumneata ești prefăcută!
Nici nu-mi sfârșisem bine răspunsul, că sufletul începu să mi se înalțe, să jubileze, cu cel mai ciudat simțământ de libertate, de biruință, pe care l-am încercat vreodată. Mi se părea că se rupsese un lanț nevăzut și că mă zbătusem până ieșisem la o libertate nesperată. Simțământul acesta nu era fără temei: doamna Reed părea speriată; lucrul îi alunecase de pe genunchi; ridica mâinile, se legăna înainte și înapoi și chiar își strâmba fața ca și cum ar fi vrut să plângă.
— Jane, te înșeli: ce ai? De ce tremuri așa de tare? Vrei să bei puțină apă?
— Nu, doamnă Reed.
— Mai dorești ceva, Jane? Te asigur că vreau să-ți fiu prietenă.
— Dumneata nu. I-ai spus domnului Brocklehurst că am un caracter urât, o fire prefăcută; și am să le spun tuturor celor de la Lowood ce fel de om ești și ce ai făcut.
— Jane, tu nu înțelegi lucrurile astea: copiii trebuie îndreptați de greșelile lor.
— Prefăcătoria nu e greșeala mea! strigai eu cu glas sălbatic, ascuțit.
— Dar ești pătimașă, Jane, trebuie să recunoști asta; și acum întoarce-te în odaia copiilor, fii cuminte, draga mea, și culcă-te puțin.
— Nu sunt draga dumitale; nu pot să mă culc: trimite-mă curând la școală, doamnă Reed, căci urăsc să trăiesc aici.
— Am s-o trimit la școală curând, într-adevăr, murmură doamna Reed sotto voce; și, strângându-și lucrul, ieși brusc din odaie.
Rămăsei acolo singură, stăpână pe câmpul de luptă. Fusese cea mai grea bătălie pe care o dădusem și cea dintâi biruință pe care o câștigasem: stătui o vreme pe covorul unde stătuse domnul Brocklehurst și mă bucurai de singurătatea cuceritorului. Mai întâi îmi zâmbii mie însămi și mă simții înălțată; dar această plăcere sălbatică se potoli în mine tot atât de repede ca bătăile grăbite ale inimii. Un copil nu se poate certa cu cei mai în vârstă, cum făcusem eu, nu-și poate lăsa simțămintele furioase să se dezlănțuie fără frâu, cum le lăsasem eu pe ale mele, fără să încerce apoi durerea remușcării și fiorul rece al potolirii. O coastă de deal cu bălării aprinse, vie, scânteietoare, mistuitoare, ar fi fost închipuirea potrivită a minții mele cât o învinuisem și o amenințasem pe doamna Reed; aceeași coastă, neagră și pârjolită după ce s-au stins flăcările, ar fi înfățișat la fel de potrivit starea mea de după aceea, când o jumătate de ceas de tăcere și de gândire îmi arătase nebunia purtării mele și tristețea stării mele de ființă urâtă și care urăște.
Gustasem pentru întâia oară ceva din răzbunare; mi se păru, când o înghițeam, ca un vin aromat, cald și tare; dar gustul pe care mi-l lăsă apoi, metalic și coroziv, îmi dădea o senzație ca și cum aș fi fost otrăvită. Bucuroasă m-aș fi dus acum să-i cer iertare doamnei Reed; dar știam, parte din experiență și parte din instinct, că acesta era mijlocul de a o face să mă respingă cu un dispreț îndoit și de a-mi trezi astfel din nou toate pornirile clocotitoare ale firii mele.
Aș fi vrut să mă îndeletnicesc cu ceva mai bun decât vorbele sălbatice; aș fi vrut să găsesc hrană pentru un simțământ mai puțin diavolesc decât o mânie posomorâtă. Luai o carte — niște povești arabe —, mă așezai și mă silii să citesc. Nu înțelegeam nimic din subiect; propriile mele gânduri pluteau întruna între mine și pagina pe care de obicei o găseam fermecătoare. Deschisei ușa cu geamuri a sufrageriei: crângul era cu totul liniștit; gerul negru domnea în tot parcul, netulburat de soare sau de vânt. Îmi acoperii capul și brațele cu poala rochiei și ieșii să mă plimb într-o parte cu totul singuratică a plantației; dar nu găseam nicio plăcere în copacii tăcuți, în conurile de brad care cădeau, în rămășițele înghețate ale toamnei, frunzele ruginii mânate de vânturile trecute în grămezi și acum înțepenite laolaltă. Mă rezemai de o poartă și privii un câmp gol, unde nu pășteau oi și unde iarba scurtă era pârlită și albită de ger. Era o zi foarte cenușie; un cer cu totul întunecat, „gata să ningă”, acoperea totul; din el cădeau din când în când fulgi, care se așezau pe cărarea înghețată și pe pajiștea albită de chiciură fără să se topească. Stăteam acolo, copilă destul de nenorocită, și-mi șopteam întruna: „Ce să fac? Ce să fac?”
Deodată auzii un glas limpede strigând:
— Domnișoară Jane! Unde ești? Vino la masă!
Era Bessie, o știam prea bine; dar nu mă mișcai; pasul ei ușor se auzi venind în fugă pe cărare.
— Obrăznicătura mică! spuse ea. De ce nu vii când ești chemată?
Prezența lui Bessie, față de gândurile care mă frământaseră, mi se păru veselă, cu toate că, ca de obicei, era cam supărată. Adevărul e că, după lupta mea cu doamna Reed și după biruința asupra ei, nu eram dispusă să-mi pese prea mult de supărarea trecătoare a bonei; în schimb eram dispusă să mă încălzesc la veselia ei tinerească. O cuprinsei pur și simplu cu amândouă brațele și-i spusei:
— Haide, Bessie, nu mă certa!
Era o purtare mai deschisă și mai îndrăzneață decât îmi îngăduiam de obicei, și cumva îi plăcu.
— Ești un copil ciudat, domnișoară Jane, spuse ea, uitându-se la mine de sus; o mică făptură hoinară și singuratică; și te duci la școală, nu-i așa?
Dădui din cap că da.
— Și nu-ți pare rău s-o părăsești pe biata Bessie?
— Ce-i pasă lui Bessie de mine? Totdeauna mă ceartă.
— Pentru că ești o fetiță așa de ciudată, de speriată și de sfioasă. Ar trebui să fii mai îndrăzneață.
— Ce! Ca să capăt mai multe lovituri?
— Prostii! Dar e adevărat că lumea te cam asuprește, asta-i sigur. Mama, când a venit să mă vadă săptămâna trecută, a spus că n-ar vrea să vadă un copil de-al ei în locul tău. Acum, hai înăuntru, că am o veste bună pentru tine.
— Nu cred că ai, Bessie.
— Copilă! Ce vrei să spui? Cu ce ochi triști te uiți la mine! Ei bine, doamna, domnișoarele și domnul John se duc la ceai în după-amiaza asta, iar tu o să bei ceaiul cu mine. Am s-o rog pe bucătăreasă să-ți coacă o prăjitură și apoi o să mă ajuți să-ți cercetez sertarele, căci în curând trebuie să-ți fac geamantanul. Doamna vrea să pleci de la Gateshead peste o zi sau două, și o să-ți alegi jucăriile pe care vrei să le iei cu tine.
— Bessie, trebuie să-mi făgăduiești că n-o să mă mai cerți până plec.
— Bine, îți făgăduiesc; dar să fii o fetiță foarte cuminte și să nu-ți mai fie frică de mine. Nu tresări când mi se întâmplă să vorbesc cam repezit; mă scoate din sărite.
— Nu cred că o să-mi mai fie vreodată frică de tine, Bessie, pentru că m-am obișnuit cu tine; și curând o să am alți oameni de care să mă tem.
— Dacă o să te temi de ei, n-o să te placă.
— Cum nu mă placi nici tu, Bessie?
— Ba eu te plac, domnișoară; cred că țin la tine mai mult decât la toți ceilalți.
— Nu mi-o arăți.
— Ce limbută ești! Vorbești cu totul altfel decât înainte. Ce te-a făcut atât de cutezătoare și de îndrăzneață?
— Păi, curând o să fiu departe de tine și, de altfel…
Eram gata să spun ceva despre cele petrecute între mine și doamna Reed, dar, gândindu-mă mai bine, socotii că era mai cuminte să tac despre asta.
— Și va să zică îți pare bine că mă părăsești?
— Ba deloc, Bessie; ba chiar acum îmi pare cam rău.
— Chiar acum! Și cam rău! Cu câtă răceală o spune domnișorica mea! Pun rămășag că, dacă ți-aș cere acum o sărutare, nu mi-ai da-o: ai spune că mai bine nu.
— Te sărut, și încă bucuroasă: apleacă-ți capul.
Bessie se aplecă; ne îmbrățișarăm și o urmai în casă cu totul mângâiată. După-amiaza aceea trecu în pace și bună înțelegere; iar seara Bessie îmi spuse câteva dintre poveștile ei cele mai fermecătoare și îmi cântă câteva dintre cântecele ei cele mai dulci. Chiar și pentru mine, viața avea razele ei de soare.