Abia bătuse ora cinci în dimineața zilei de 19 ianuarie, când Bessie intră cu o lumânare în odăița mea și mă găsi în picioare și aproape îmbrăcată. Mă sculasem cu o jumătate de ceas înainte de venirea ei, mă spălasem pe față și mă îmbrăcasem la lumina unei jumătăți de lună care tocmai apunea și ale cărei raze se strecurau prin fereastra îngustă de lângă pătucul meu. Trebuia să plec de la Gateshead chiar în ziua aceea, cu o diligență care trecea pe la poarta de lângă căsuța portarului la șase dimineața. Numai Bessie se sculase; aprinsese focul în odaia copiilor și se apucă acum să-mi pregătească micul dejun. Puțini copii pot mânca atunci când sunt tulburați de gândul unei călătorii; nici eu nu putui. După ce mă rugă în zadar să iau măcar câteva linguri din laptele fiert cu pâine pe care mi-l pregătise, Bessie înveli într-o hârtie câțiva pesmeți și mi-i puse în săculeț; apoi mă ajută să-mi pun mantoul și pălăria și, înfășurându-se într-un șal, părăsi împreună cu mine odaia copiilor. Când trecurăm prin dreptul dormitorului doamnei Reed, mă întrebă:
— Vrei să intri să-ți iei rămas bun de la doamna?
— Nu, Bessie: a venit aseară la pătucul meu, când tu coborâseși la cină, și mi-a spus că nu e nevoie s-o tulbur dimineață, nici pe ea, nici pe verii mei; și mi-a spus să nu uit că mi-a fost totdeauna cea mai bună prietenă și să vorbesc despre ea și să-i fiu recunoscătoare pe măsură.
— Și ce i-ai spus, domnișoară?
— Nimic: mi-am acoperit fața cu plapuma și m-am întors de la ea, cu fața la perete.
— Rău ai făcut, domnișoară Jane.
— Foarte bine am făcut, Bessie. Stăpâna ta n-a fost prietena mea: a fost dușmanca mea.
— O, domnișoară Jane! Nu vorbi așa!
— Adio, Gateshead! strigai eu, în timp ce străbăteam holul și ieșeam pe ușa cea mare.
Luna apusese și era întuneric beznă; Bessie purta un felinar, a cărui lumină sclipea pe treptele ude și pe aleea cu pietriș muiată de un dezgheț de curând. Dimineața de iarnă era aspră și rece; dinții îmi clănțăneau în timp ce mă grăbeam pe alee. În căsuța portarului era lumină: când ajunserăm acolo, o găsirăm pe nevasta portarului tocmai aprinzând focul; geamantanul meu, care fusese adus de cu seară, stătea legat cu frânghii lângă ușă. Mai erau doar câteva minute până la șase și, curând după ce bătu ceasul, huruitul îndepărtat al roților vesti sosirea diligenței; mă dusei la ușă și privii felinarele ei apropiindu-se repede prin întuneric.
— Pleacă singură? întrebă nevasta portarului.
— Da.
— Și cât de departe e?
— Cincizeci de mile.
— Lung drum! Mă mir că doamna Reed nu se teme s-o lase să meargă singură atât de departe.
Diligența se opri; iat-o la poartă, cu cei patru cai ai ei și cu imperiala încărcată de călători: conductorul și vizitiul strigau să ne grăbim; geamantanul meu fu urcat sus; eu fui smulsă de la gâtul lui Bessie, de care mă agățasem sărutând-o.
— Să ai mare grijă de ea! îi strigă ea conductorului, când acesta mă urcă înăuntru.
— Da, da! fu răspunsul.
Portiera fu trântită, un glas strigă: „Gata!”, și pornirăm. Așa fui despărțită de Bessie și de Gateshead; așa fui dusă în goană spre ținuturi necunoscute și, cum le credeam atunci, îndepărtate și tainice.
Nu-mi amintesc decât puțin de călătorie; știu doar că ziua mi s-a părut nefiresc de lungă și că mi se părea că străbatem sute de mile de drum. Trecurăm prin mai multe orașe, iar într-unul dintre ele, foarte mare, diligența se opri; caii fură deshămați și călătorii coborâră să mănânce. Fui dusă într-un han, unde conductorul voia să mănânc ceva; dar, cum nu-mi era foame, mă lăsă într-o încăpere uriașă, cu câte un cămin la fiecare capăt, cu un policandru atârnat de tavan și cu o mică galerie roșie, sus, pe perete, plină de instrumente muzicale. Mă plimbai acolo multă vreme, simțindu-mă tare ciudat și temându-mă de moarte că va intra cineva să mă răpească; căci credeam în hoții de copii, ale căror isprăvi apăreau des în cronicile lui Bessie de lângă foc. În cele din urmă conductorul se întoarse; fui iarăși vârâtă în diligență, ocrotitorul meu se urcă la locul lui, suflă în cornul lui cu sunet surd și pornirăm huruind pe „strada pietruită” din L…
După-amiaza se făcu umedă și cam cețoasă; când se stinse în amurg, începui să simt că eram într-adevăr foarte departe de Gateshead: nu mai treceam prin orașe; ținutul se schimbase; dealuri mari și cenușii se înălțau de jur împrejur, la marginea zării; pe când se îndesea amurgul, coborârăm într-o vale întunecată de păduri și, multă vreme după ce noaptea acoperise priveliștea, auzii un vânt sălbatic năvălind printre copaci.
Legănată de acest sunet, adormii în sfârșit; nu dormisem mult, când oprirea bruscă a diligenței mă trezi; portiera era deschisă și la ea stătea o persoană care părea o servitoare: îi văzui fața și îmbrăcămintea la lumina felinarelor.
— E aici o fetiță pe care o cheamă Jane Eyre? întrebă ea.
Răspunsei: „Da”, și fui scoasă din diligență; geamantanul îmi fu dat jos și diligența porni îndată mai departe.
Eram amorțită de atâta stat jos și buimăcită de zgomotul și de zdruncinăturile diligenței: adunându-mi puterile, privii în jurul meu. Ploaia, vântul și întunericul umpleau văzduhul; totuși, deslușii nelămurit în fața mea un zid și în el o ușă deschisă; trecui prin ușa aceasta cu noua mea călăuză, care o închise și o încuie în urma ei. Se vedea acum o casă, sau mai multe case — căci clădirea se întindea departe —, cu multe ferestre, în unele dintre ele ardea lumină; urcarăm o alee largă cu pietriș, plină de apă, și fuserăm poftite să intrăm pe o ușă; apoi servitoarea mă duse pe un coridor într-o odaie unde ardea focul și mă lăsă singură acolo.
Stătui în picioare și-mi încălzii la flăcări degetele amorțite; apoi privii în jur: nu era nicio lumânare, dar lumina nesigură a focului îmi arăta, din când în când, pereți tapetați, un covor, perdele, mobile de mahon lustruit: era un salonaș, nu atât de spațios sau de strălucit ca salonul de la Gateshead, dar destul de confortabil. Mă străduiam să înțeleg ce înfățișa un tablou de pe perete, când ușa se deschise și intră cineva cu o lumânare; o altă persoană venea chiar în urma ei.
Cea dintâi era o doamnă înaltă, cu părul negru, cu ochii negri și cu fruntea palidă și largă; făptura îi era pe jumătate învăluită într-un șal, înfățișarea îi era gravă, ținuta dreaptă.
— Copilul e foarte mic ca să fie trimis singur, spuse ea, punându-și lumânarea pe masă.
Mă cercetă cu atenție un minut sau două, apoi adăugă:
— Ar fi bine s-o culcăm curând; pare obosită. Ești obosită? mă întrebă ea, punându-mi mâna pe umăr.
— Puțin, doamnă.
— Și ți-e foame, desigur. Dă-i ceva de mâncare înainte de culcare, domnișoară Miller. E prima oară când îți părăsești părinții ca să vii la școală, fetițo?
Îi lămurii că n-aveam părinți. Mă întrebă de când muriseră, apoi câți ani am, cum mă cheamă, dacă știu să citesc, să scriu și să cos puțin; apoi mă atinse ușor pe obraz cu arătătorul și, spunând „că nădăjduiește să fiu un copil cuminte”, mă trimise cu domnișoara Miller.
Doamna pe care o lăsasem putea să aibă cam douăzeci și nouă de ani; cea care mă însoțea părea cu câțiva ani mai tânără: prima mă impresionase prin glasul, privirea și ținuta ei. Domnișoara Miller era mai obișnuită; avea obrazul rumen, dar înfățișarea îngrijorată; mersul și mișcările îi erau grăbite, ca ale cuiva care are mereu o mulțime de treburi pe cap: arăta, într-adevăr, ce am aflat mai târziu că și era, o profesoară ajutoare. Condusă de ea, trecui din încăpere în încăpere, din coridor în coridor, printr-o clădire mare și neregulată, până când, ieșind din tăcerea deplină și cam posomorâtă care domnea în partea casei pe care o străbătuserăm, dădurăm de un murmur de multe glasuri și intrarăm curând într-o sală lungă și largă, cu mese mari de brad, câte două la fiecare capăt, pe fiecare ardeau câte două lumânări, iar de jur împrejur ședeau pe bănci fete de toate vârstele, de la nouă sau zece ani până la douăzeci. Văzute la lumina slabă a lumânărilor de seu, mi se păreau nenumărate, deși de fapt nu erau mai mult de optzeci; erau îmbrăcate toate la fel, în rochii de stofă cafenie, de o croială ciudată, și în șorțuri lungi de pânză. Era ora de studiu; își repetau lecțiile pentru a doua zi, iar murmurul pe care-l auzisem venea din șoaptele lor.
Domnișoara Miller îmi făcu semn să mă așez pe o bancă de lângă ușă; apoi, îndreptându-se spre capătul sălii lungi, strigă:
— Monitoarele să strângă cărțile și să le pună la loc!
De la diferite mese se ridicară patru fete înalte, care făcură înconjurul meselor, strânseră cărțile și le duseră. Domnișoara Miller porunci din nou:
— Monitoarele să aducă tăvile cu cina!
Fetele cele înalte ieșiră și se întoarseră curând, aducând fiecare câte o tavă cu porții dintr-o mâncare pe care n-o cunoșteam, iar în mijlocul fiecărei tăvi era o carafă cu apă și o cană. Porțiile fură împărțite; cele care voiau beau o înghițitură de apă, cana fiind a tuturor. Când veni rândul meu, băui, căci îmi era sete, dar nu mă atinsei de mâncare; tulburarea și oboseala mă făceau să nu pot mânca; văzui totuși acum că era o turtă subțire de ovăz, ruptă în bucăți.
După masă, domnișoara Miller citi rugăciunile și clasele urcară scara, două câte două. Copleșită de oboseală, abia băgai de seamă cum arăta dormitorul, în afară de faptul că era foarte lung, ca și sala de clasă. În noaptea aceea urma să dorm în același pat cu domnișoara Miller; ea mă ajută să mă dezbrac; după ce mă culcai, aruncai o privire asupra șirurilor lungi de paturi, în fiecare dintre ele se urcară repede câte două fete; peste zece minute singura lumânare fu stinsă și adormii în mijlocul tăcerii și al întunericului deplin.
Noaptea trecu repede; eram prea obosită ca să și visez; doar o dată mă trezii și auzii vântul urlând în rafale furioase și ploaia căzând în șuvoaie și simții că domnișoara Miller se culcase lângă mine. Când deschisei din nou ochii, suna tare un clopot; fetele erau în picioare și se îmbrăcau; nu se crăpase încă de ziuă și în odaie ardeau una sau două lumânări de seu. Mă sculai și eu fără tragere de inimă; era un frig cumplit și mă îmbrăcai cum putui, tremurând, și mă spălai când se găsi un lighean liber, ceea ce nu se întâmplă prea curând, căci nu era decât un lighean la șase fete, pe măsuțele din mijlocul odăii. Clopotul sună din nou: toate se așezară în rând, două câte două, și în această ordine coborâră scara și intrară în sala de clasă, rece și slab luminată; aici domnișoara Miller citi rugăciunile; apoi strigă:
— Pe clase!
Urmă câteva minute o mare zarvă, în timpul căreia domnișoara Miller strigă de mai multe ori: „Liniște!” și „Ordine!” Când se potoli, le văzui pe toate rânduite în patru semicercuri, în fața a patru scaune așezate la cele patru mese; toate țineau cărți în mână și pe fiecare masă, în fața scaunului gol, se afla o carte mare, care părea o Biblie. Urmă o pauză de câteva clipe, umplută de murmurul jos și nedeslușit al mulțimii; domnișoara Miller trecea de la o clasă la alta, potolind acest zumzet nelămurit.
Un clopoțel sună în depărtare: îndată intrară în sală trei doamne; fiecare se duse la câte o masă și se așeză; domnișoara Miller se așeză pe al patrulea scaun gol, cel mai apropiat de ușă, în jurul căruia erau adunate fetițele cele mai mici: în această clasă de jos fui chemată și eu și pusă la coada ei.
Treaba începu acum: se repetă rugăciunea zilei, apoi se spuseră câteva versete din Scriptură, după care urmă o lungă citire de capitole din Biblie, care ținu un ceas. Când se sfârși acest exercițiu, se făcuse ziuă de-a binelea. Neobositul clopot sună acum a patra oară: clasele fură rânduite și duse în altă încăpere, la micul dejun: cât mă bucuram că voi putea mânca ceva! Eram aproape bolnavă de foame, căci mâncasem atât de puțin în ziua dinainte.
Sala de mese era o încăpere mare, scundă și întunecoasă; pe două mese lungi fumegau castroane cu ceva fierbinte, care însă, spre groaza mea, răspândea un miros departe de a fi îmbietor. Văzui pe toate fețele semne de nemulțumire când aburii mâncării ajunseră la nasurile celor care trebuiau s-o înghită; din fruntea coloanei, unde erau fetele cele înalte din clasa întâi, se auziră cuvintele șoptite:
— Ce scârbos! Iar s-a ars terciul de ovăz!
— Liniște! strigă un glas; nu era al domnișoarei Miller, ci al uneia dintre profesoarele de la clasele mari, o persoană mică și negricioasă, îmbrăcată elegant, dar cu o înfățișare cam morocănoasă, care se așeză în capul unei mese, în timp ce o doamnă mai plinuță prezida la cealaltă. O căutai în zadar pe cea pe care o văzusem întâi cu o seară înainte: nu era de față; domnișoara Miller ocupa capătul mesei la care ședeam eu, iar o doamnă mai în vârstă, ciudată, cu înfățișare de străină — profesoara de franceză, după cum am aflat mai târziu — ocupa locul corespunzător la cealaltă masă. Se rosti o rugăciune lungă și se cântă un imn; apoi o servitoare aduse ceai pentru profesoare și masa începu.
Lihnită de foame și acum foarte slăbită, înghiții una sau două linguri din porția mea fără să mă gândesc la gust; dar, după ce mi se potoli prima foame, îmi dădui seama că aveam în față o fiertură grețoasă; terciul ars e aproape tot atât de rău ca și cartofii putrezi; până și foamea se scârbește repede de el. Lingurile se mișcau încet: vedeam cum fiecare fată își gusta mâncarea și încerca s-o înghită; dar cele mai multe se lăsau repede păgubașe. Micul dejun se sfârși și nimeni nu mâncase. După ce mulțumirăm pentru ceea ce nu primiserăm și se cântă un al doilea imn, sala de mese fu părăsită pentru sala de clasă. Fui printre cele din urmă care ieșiră și, trecând pe lângă mese, văzui o profesoară luând un castron cu terci și gustând din el; se uită la celelalte; toate fețele lor arătau nemulțumire, iar una dintre ele, cea plinuță, șopti:
— Ce mâncare scârboasă! Ce rușine!
Trecu un sfert de ceas până să înceapă din nou lecțiile, timp în care în sala de clasă domni o gălăgie de toată frumusețea; în acest răstimp se părea că era îngăduit să vorbești tare și mai slobod, și fetele se foloseau de acest drept. Toată vorba se învârtea în jurul micului dejun, pe care îl ocărau toate, care mai de care. Sărmanele! Era singura lor mângâiere. Domnișoara Miller era acum singura profesoară din sală: un grup de fete mari stăteau în jurul ei și vorbeau cu gesturi serioase și posomorâte. Auzii rostindu-se de unele buze numele domnului Brocklehurst, la care domnișoara Miller clătină din cap dezaprobator; dar nu se strădui prea mult să potolească mânia tuturor; fără îndoială că o împărtășea.
Un ceas din sala de clasă bătu de nouă ori; domnișoara Miller își părăsi cercul și, oprindu-se în mijlocul sălii, strigă:
— Liniște! La locurile voastre!
Disciplina birui: în cinci minute învălmășeala se prefăcu în ordine, iar o liniște relativă potoli larma ca la Babilon a limbilor. Profesoarele de la clasele mari își reluară cu punctualitate locurile; dar totul părea încă să aștepte. Rânduite pe băncile de pe laturile sălii, cele optzeci de fete ședeau nemișcate și drepte; alcătuiau o adunare ciudată, toate cu părul lins, pieptănat de pe față, fără nicio buclă; în rochii cafenii, închise până la gât și cu un guler îngust în jurul gâtului, cu buzunărașe de pânză (cam în forma pungii unui muntean scoțian) legate în fața rochiilor și menite să slujească drept săculeț de lucru; toate purtau, de asemenea, ciorapi de lână și pantofi grosolani, făcuți la țară, încheiați cu catarame de alamă. Mai bine de douăzeci dintre cele îmbrăcate astfel erau fete mari, sau mai curând femei tinere; costumul acesta le venea prost și le dădea un aer ciudat chiar și celor mai frumoase.
Mă uitam încă la ele și cercetam din când în când și profesoarele — dintre care niciuna nu-mi plăcea prea mult; căci cea plinuță era cam grosolană, cea negricioasă destul de aprigă, străina aspră și caraghioasă, iar domnișoara Miller, sărmana, părea vânătă, bătută de vânt și istovită de muncă —, când, pe când privirea mea trecea de la o față la alta, toată școala se ridică deodată în picioare, ca împinsă de un singur resort.
Ce se întâmplase? Nu auzisem nicio poruncă: eram nedumerită. Până să-mi vin în fire, clasele se așezaseră la loc; dar, cum toți ochii se îndreptaseră acum spre un singur punct, ai mei urmară aceeași direcție și o întâlniră pe persoana care mă primise cu o seară înainte. Stătea în celălalt capăt al sălii lungi, lângă cămin, căci la fiecare capăt era câte un foc, și privea tăcută și gravă cele două șiruri de fete. Domnișoara Miller se apropie, păru să-i pună o întrebare și, după ce primi răspunsul, se întoarse la locul ei și spuse cu glas tare:
— Monitoarea clasei întâi să aducă globurile!
În vreme ce se îndeplinea porunca, doamna întrebată străbătu încet sala. Presupun că am foarte dezvoltat organul venerației, căci păstrez și acum simțământul de admirație și sfială cu care îi urmăream pașii cu privirea. Văzută acum, în plină lumină a zilei, părea înaltă, frumoasă și bine făcută; ochii căprui, cu o lumină binevoitoare în irisuri, și conturul fin al genelor lungi din jurul lor scoteau în evidență albeața frunții ei largi; pe fiecare tâmplă, părul ei castaniu foarte închis era strâns în bucle rotunde, după moda vremii, când nu se purtau nici benzi netede, nici bucle lungi; rochia, tot după moda zilei, era de postav purpuriu, înviorată de un fel de garnitură spaniolă de catifea neagră; un ceas de aur (ceasurile nu erau pe atunci atât de obișnuite ca acum) strălucea la cingătoarea ei. Să adauge cititorul, ca să întregească portretul, trăsături fine, un ten palid, dar curat, și o ținută și un mers maiestuoase, și va avea, cel puțin atât de limpede pe cât o pot da cuvintele, o idee exactă despre înfățișarea domnișoarei Temple — Maria Temple, după cum am văzut mai târziu numele scris pe o carte de rugăciuni pe care mi-o încredințase s-o duc la biserică.
Directoarea școlii de la Lowood (căci ea era doamna aceasta), după ce se așeză în fața a două globuri puse pe una dintre mese, chemă clasa întâi în jurul ei și începu o lecție de geografie; clasele mai mici fură chemate de profesoare: timp de un ceas se ascultară lecții de istorie, de gramatică și altele; urmară scrisul și aritmetica, iar domnișoara Temple dădu lecții de muzică unora dintre fetele mai mari. Durata fiecărei lecții era măsurată de ceas, care bătu în sfârșit douăsprezece. Directoarea se ridică.
— Am să le spun ceva elevelor, zise ea.
Zarva sfârșitului de lecții începea tocmai să izbucnească, dar se potoli la glasul ei. Ea urmă:
— Ați avut azi-dimineață un mic dejun pe care nu l-ați putut mânca; trebuie să vă fie foame; am poruncit să li se dea tuturor o gustare de pâine cu brânză.
Profesoarele o priviră cu un fel de mirare.
— Se va face pe răspunderea mea, adăugă ea, pe un ton de lămurire către ele, și îndată după aceea ieși din sală.
Pâinea și brânza fură aduse curând și împărțite, spre marea încântare și înviorare a întregii școli. Apoi se dădu porunca: „În grădină!” Fiecare își puse o pălărie de pai grosolană, cu panglici de stambă colorată, și o pelerină de dimie cenușie. Fui și eu îmbrăcată la fel și, urmând șuvoiul, ieșii la aer.
Grădina era o împrejmuire largă, înconjurată de ziduri atât de înalte încât nu lăsau să se vadă nicio priveliște; pe una din laturi se întindea o galerie acoperită, iar niște alei largi mărgineau un spațiu din mijloc, împărțit în zeci de straturi mici: straturile acestea erau date elevelor ca grădini, să le lucreze, și fiecare strat avea o stăpână. Când erau pline de flori, arătau fără îndoială frumos; dar acum, la sfârșitul lui ianuarie, totul era pârjolit de iarnă și putrezit, cafeniu. Mă înfiorai, stând și privind în jurul meu: era o zi aspră pentru plimbări în aer liber; nu ploua de-a binelea, dar era întunecat de o ceață gălbuie care burnița; pământul era încă îmbibat de apă de la șuvoaiele din ajun. Fetele mai voinice alergau încoace și încolo și se prindeau în jocuri vioaie, dar câteva, palide și slabe, se înghesuiau sub galerie, căutând adăpost și căldură; și printre acestea, pe măsură ce ceața deasă le pătrundea trupurile tremurânde, auzeam des sunetul unei tuse seci.
Până atunci nu vorbisem cu nimeni și nimeni nu părea să mă ia în seamă; stăteam destul de singură; dar eram obișnuită cu acest simțământ de singurătate: nu mă apăsa prea mult. Mă rezemai de un stâlp al galeriei, îmi strânsei bine pelerina cenușie în jurul trupului și, încercând să uit frigul care mă pătrundea pe dinafară și foamea nepotolită care mă rodea pe dinăuntru, mă lăsai în voia îndeletnicirii de a privi și de a gândi. Gândurile mele erau prea nelămurite și fără șir ca să merite să fie însemnate: nici nu știam încă bine unde mă aflu; Gateshead și viața mea de până atunci păreau să fi plutit departe, la o depărtare nemăsurată; prezentul era nelămurit și ciudat, iar despre viitor nu-mi puteam face nicio închipuire. Privii grădina, care semăna cu a unei mănăstiri, apoi casa: o clădire mare, pe jumătate cenușie și veche, pe jumătate cu totul nouă. Partea cea nouă, în care se aflau sala de clasă și dormitorul, era luminată de ferestre cu montanți și cu ochiuri mici în rețea de plumb, care îi dădeau înfățișarea unei biserici; o placă de piatră de deasupra ușii purta această inscripție:
Așezământul Lowood.
Această parte a fost reclădită în anul… de Naomi Brocklehurst, de la Brocklehurst Hall, din acest comitat.
„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pre Tatăl vostru carele este în ceruri.” — Matei 5, 16.
Citii și recitii aceste cuvinte: simțeam că trebuiau lămurite și nu le puteam pătrunde pe deplin înțelesul. Mă gândeam încă la ce-ar putea să însemne „așezământ” și mă străduiam să găsesc o legătură între primele cuvinte și versetul din Scriptură, când o tuse, chiar în spatele meu, mă făcu să întorc capul. Văzui o fată care ședea pe o bancă de piatră din apropiere; era aplecată asupra unei cărți, a cărei citire părea s-o cufunde cu totul: de unde stăteam, puteam citi titlul: era Rasselas, un nume care mi se păru ciudat și, prin urmare, atrăgător. Întorcând o pagină, se întâmplă să ridice ochii, și eu îi spusei de-a dreptul:
— E interesantă cartea ta?
Aveam de pe acum de gând s-o rog să mi-o împrumute într-o zi.
— Mie îmi place, îmi răspunse ea după o pauză de o clipă sau două, în care mă cercetă.
— Despre ce e vorba în ea? urmai eu.
Nici nu știu de unde luasem îndrăzneala de a începe în felul acesta o convorbire cu o străină; pasul acesta era împotriva firii și a obiceiurilor mele; dar cred că îndeletnicirea ei atinsese undeva o coardă a simpatiei mele; căci și mie îmi plăcea să citesc, deși lucruri ușuratice și copilărești; nu puteam mistui sau înțelege lucrurile serioase sau cu miez.
— Poți să te uiți la ea, îmi răspunse fata, întinzându-mi cartea.
Mă uitai; o scurtă cercetare mă încredință că cuprinsul era mai puțin ademenitor decât titlul: Rasselas mi se păru plicticos pentru gustul meu ușuratic; nu văzui nimic despre zâne, nimic despre duhuri; paginile cu literă măruntă și deasă nu păreau să cuprindă nicio varietate strălucitoare. I-o înapoiai; ea o luă liniștită și, fără să spună nimic, era gata să se cufunde din nou în citit; mai îndrăznii o dată s-o tulbur:
— Poți să-mi spui ce înseamnă inscripția de pe piatra de deasupra ușii? Ce-i Așezământul Lowood?
— Casa aceasta în care ai venit să locuiești.
— Și de ce îi spune așezământ? E cu ceva deosebită de alte școli?
— E în parte o școală de binefacere: și tu, și eu, și toate celelalte suntem copii ai milei. Presupun că ești orfană: nu ți-a murit tatăl sau mama?
— Au murit amândoi înainte să-i pot ține minte.
— Ei bine, toate fetele de aici și-au pierdut fie unul, fie amândoi părinții, și de aceea locul se cheamă așezământ pentru educarea orfanilor.
— Nu plătim nimic? Ne țin degeaba?
— Plătim noi, sau plătesc rudele noastre, cincisprezece lire pe an pentru fiecare.
— Atunci de ce ni se spune copii ai milei?
— Pentru că cincisprezece lire nu ajung pentru întreținere și învățătură, iar ce lipsește se acoperă prin subscripție.
— Cine subscrie?
— Diferite doamne și diferiți domni miloși din împrejurimi și din Londra.
— Cine era Naomi Brocklehurst?
— Doamna care a clădit partea nouă a casei, după cum arată placa aceea, și al cărei fiu supraveghează și conduce totul aici.
— De ce?
— Pentru că el e casierul și administratorul așezământului.
— Atunci casa nu-i a doamnei aceleia înalte care poartă ceas și care a spus să ni se dea pâine cu brânză?
— A domnișoarei Temple? O, nu! Aș vrea să fie a ei: ea trebuie să dea socoteală domnului Brocklehurst de tot ce face. Domnul Brocklehurst ne cumpără toată hrana și toată îmbrăcămintea.
— Locuiește aici?
— Nu, la două mile de aici, într-un conac mare.
— E un om bun?
— E preot și se spune că face mult bine.
— Ai spus că doamna aceea înaltă se numește domnișoara Temple?
— Da.
— Și pe celelalte profesoare cum le cheamă?
— Cea cu obrajii roșii se numește domnișoara Smith; ea se ocupă de lucrul de mână și croiește, căci ne facem singure hainele, rochiile, mantourile și toate celelalte; cea mică, cu părul negru, e domnișoara Scatcherd; ea predă istoria și gramatica și ascultă lecțiile clasei a doua; iar cea care poartă un șal și are o batistă prinsă de cingătoare cu o panglică galbenă e madame Pierrot: e din Lille, din Franța, și predă franceza.
— Îți plac profesoarele?
— Destul de mult.
— Îți place cea mică și neagră și madame…? Nu pot să-i spun numele cum îl spui tu.
— Domnișoara Scatcherd e iute la mânie: trebuie să ai grijă să n-o superi; madame Pierrot nu e un om rău.
— Dar domnișoara Temple e cea mai bună, nu-i așa?
— Domnișoara Temple e foarte bună și foarte deșteaptă; e mai presus de celelalte, pentru că știe mult mai multe decât ele.
— Ești de mult aici?
— De doi ani.
— Ești orfană?
— Mi-a murit mama.
— Ești fericită aici?
— Mă întrebi cam prea multe. Ți-am dat destule răspunsuri deocamdată: acum vreau să citesc.
Dar în clipa aceea sună chemarea la masa de prânz; toate intrarăm în casă. Mirosul care umplea acum sala de mese abia dacă era mai îmbietor decât cel care ne desfătase nările dimineața: masa fu adusă în două vase uriașe de tablă cositorită, din care se înălța un abur greu, mirosind a grăsime râncedă. Văzui că mâncarea era alcătuită din cartofi de proastă calitate și din niște fâșii ciudate de carne ruginie, amestecate și fierte laolaltă. Din această mâncare i se dădu fiecărei eleve o farfurie destul de plină. Mâncai cât putui, întrebându-mă în sinea mea dacă hrana ar fi fost în fiecare zi așa.
După masa de prânz trecurăm îndată în sala de clasă: lecțiile reîncepură și ținură până la cinci.
Singura întâmplare însemnată a după-amiezii fu că o văzui pe fata cu care stătusem de vorbă sub galerie dată afară cu rușine de domnișoara Scatcherd de la ora de istorie și trimisă să stea în picioare în mijlocul sălii mari de clasă. Pedeapsa mi se păru nespus de umilitoare, mai ales pentru o fată atât de mare: părea să aibă treisprezece ani sau mai bine. Mă așteptam să arate semne de mare durere și de rușine; dar, spre mirarea mea, nici nu plânse, nici nu roși: liniștită, deși gravă, stătea acolo, ținta tuturor privirilor. „Cum poate îndura asta atât de liniștită, atât de tare?” mă întrebai. „Dacă aș fi în locul ei, mi se pare că aș vrea să se deschidă pământul și să mă înghită. Arată ca și cum s-ar gândi la ceva dincolo de pedeapsa ei, dincolo de starea în care se află: la ceva care nu e nici în jurul ei, nici în fața ei. Am auzit de oameni care visează cu ochii deschiși: oare visează și ea acum așa? Ochii îi sunt ațintiți în podea, dar sunt sigură că n-o văd; privirea ei pare întoarsă înăuntru, coborâtă în inima ei: cred că privește la ce-și amintește, nu la ce e cu adevărat de față. Mă întreb ce fel de fată o fi: bună sau rea.”
Puțin după cinci după-amiaza avurăm altă masă, alcătuită dintr-o cănuță de cafea și o jumătate de felie de pâine neagră. Îmi devorai pâinea și-mi băui cafeaua cu poftă; dar aș fi fost bucuroasă să mai am o dată pe atât: îmi era încă foame. Urmă o jumătate de ceas de recreație, apoi studiu; apoi paharul de apă și bucata de turtă de ovăz, rugăciunea și culcarea. Așa a fost prima mea zi la Lowood.