În zilele următoare îl văzui foarte puțin pe domnul Rochester. Dimineața părea foarte ocupat cu treburile, iar după-amiaza veneau să-l vadă domni din Millcote sau din împrejurimi, care rămâneau câteodată și la cină. Când piciorul scrântit i se înzdrăveni îndeajuns ca să poată încăleca, ieșea mult călare, pesemne ca să întoarcă vizitele, căci de obicei nu se întorcea decât noaptea târziu.
În acest răstimp, chiar și pe Adèle o chema foarte rar la el, iar eu nu-l vedeam decât la câte o întâlnire întâmplătoare, în hol, pe scară sau în galerie. Câteodată trecea pe lângă mine trufaș și rece, abia luându-mi în seamă prezența cu o înclinare a capului, de departe, sau cu o privire rece; alteori, dimpotrivă, făcea o plecăciune și-mi zâmbea cu o amabilitate de gentleman. Schimbările lui de dispoziție nu mă jigneau deloc, căci îmi dădeam seama că eu n-aveam nimic de-a face cu ele: fluxul și refluxul atârnau de pricini cu totul străine de mine.
Într-o zi, când avusese oaspeți la cină, trimise după mapa mea, fără îndoială ca să le arate ce era în ea. Domnii plecară devreme, ca să ia parte la o adunare publică la Millcote, după cum aflai de la doamna Fairfax; dar, cum noaptea era umedă și urâtă, domnul Rochester nu-i însoți. Puțin după plecarea lor, sună: veni vorbă că eu și Adèle trebuia să coborâm. O pieptănai pe Adèle și o făcui curățică, mă încredințai că eram și eu în ținuta mea obișnuită de quaker, la care n-aveai ce îndrepta — totul era prea strâns și prea simplu, inclusiv cozile împletite, ca să se poată deranja —, și coborârăm. Adèle se întreba dacă sosise, în sfârșit, le petit coffre; căci, dintr-o încurcătură oarecare, sosirea lui întârziase până atunci. Fu mulțumită: când intrarăm în sufragerie, cutia era acolo, pe masă, o cutiuță de carton. Fetița păru s-o recunoască din instinct.
— Ma boîte! ma boîte! exclamă ea, alergând spre cutie.
— Da, iat-o în sfârșit și pe «boîte» a ta: du-o într-un colț, adevărată fiică a Parisului ce ești, și desfată-te spintecând-o, spuse glasul grav și cam batjocoritor al domnului Rochester, care venea din adâncul unui jilț uriaș de lângă foc. Și ia seama, urmă el, să nu mă plictisești cu amănunte despre operația anatomică și nici cu vești despre starea măruntaielor: operația să se facă în tăcere; tiens-toi tranquille, enfant; comprends-tu?
Adèle nu prea părea să aibă nevoie de îndemn; se și retrăsese pe o canapea cu comoara ei și se trudea să desfacă sfoara care ținea capacul. După ce înlătură această piedică și ridică niște învelitori argintii de hârtie de mătase, exclamă doar:
— Oh ciel! Que c'est beau! și rămase apoi cufundată într-o contemplare extatică.
— Domnișoara Eyre e aici? întrebă atunci stăpânul, ridicându-se pe jumătate din jilț ca să se uite spre ușă, lângă care mai stăteam încă.
— Ah! bine, vino încoace; stai aici. Trase un scaun lângă al lui. Nu-mi place pălăvrăgeala copiilor, urmă el; căci, holtei bătrân cum sunt, gânguritul lor nu-mi trezește nicio amintire plăcută. Mi-ar fi de nesuferit să petrec o seară întreagă tête-à-tête cu un țânc. Nu-ți trage scaunul mai departe, domnișoară Eyre; stai exact unde l-am pus eu… adică, dacă vrei. Dă-le încolo de politețuri! Le uit întruna. Nici bătrânele doamne naive nu-mi plac prea mult. Apropo, trebuie să mă gândesc la a mea; nu se cade s-o neglijez; e o Fairfax, sau măritată cu un Fairfax; și se zice că sângele apă nu se face.
Sună și trimise să fie poftită doamna Fairfax, care veni curând, cu coșulețul de împletit în mână.
— Bună seara, doamnă; am trimis după dumneata într-un scop milostiv. Am oprit-o pe Adèle să-mi vorbească despre darurile ei, iar ea plesnește de cât are de spus; fii bună și slujește-i de ascultătoare și de interlocutoare: va fi una dintre faptele cele mai binefăcătoare pe care le-ai săvârșit vreodată.
Într-adevăr, de îndată ce o zări pe doamna Fairfax, Adèle o chemă la canapeaua ei și-i umplu repede poala cu tot ce fusese în «boîte»: porțelan, fildeș, ceară; și între timp revărsa explicații și strigăte de încântare în engleza stâlcită pe care o stăpânea.
— Acum, că mi-am făcut datoria de gazdă bună, urmă domnul Rochester, și mi-am pus oaspeții să se distreze unul pe altul, ar trebui să fiu slobod să mă îngrijesc de plăcerea mea. Domnișoară Eyre, trage-ți scaunul încă puțin mai în față: tot prea în spate ești; nu te pot vedea fără să-mi stric poziția în jilțul ăsta comod, ceea ce n-am deloc chef să fac.
Făcui cum mi se spusese, deși aș fi preferat mult să rămân ceva mai în umbră; dar domnul Rochester avea un fel atât de direct de a da porunci, încât părea de la sine înțeles să-l asculți pe loc.
Eram, cum am spus, în sufragerie: policandrul, care fusese aprins pentru cină, umplea încăperea cu o lumină largă, de sărbătoare; focul cel mare era tot roșu și limpede; draperiile purpurii atârnau bogate și ample în fața ferestrei înalte și a arcadei și mai înalte; totul era liniștit, afară de șușoteala Adèlei (nu îndrăznea să vorbească tare) și, umplând fiecare pauză, ropotul ploii de iarnă în geamuri.
Domnul Rochester, așa cum stătea în jilțul lui îmbrăcat în damasc, arăta altfel decât îl văzusem până atunci: nu chiar atât de sever, și mult mai puțin posac. Avea un zâmbet pe buze, iar ochii îi scânteiau, de la vin sau nu, nu știu sigur; dar cred că e foarte probabil. Era, într-un cuvânt, în toanele lui de după cină: mai deschis și mai prietenos, și totodată mai îngăduitor cu sine decât în firea înghețată și țeapănă de dimineață; totuși arăta tare posomorât, cu capul masiv rezemat de speteaza bombată a jilțului și cu lumina focului pe trăsăturile cioplite parcă în granit și în ochii lui mari și întunecați; căci avea ochi mari și întunecați, și încă foarte frumoși — nu fără o anume schimbare, uneori, în adâncul lor, care, dacă nu era blândețe, amintea cel puțin de acest simțământ.
Se uita de două minute la foc, iar eu mă uitam de tot atâta vreme la el, când, întorcându-se deodată, îmi prinse privirea pironită pe chipul lui.
— Mă cercetezi, domnișoară Eyre, spuse el; mă găsești frumos?
Dacă aș fi chibzuit, aș fi răspuns la întrebarea asta cu ceva convențional, nelămurit și politicos; dar răspunsul îmi scăpă, nu știu cum, de pe limbă înainte să-mi dau seama:
— Nu, domnule.
— Ah! pe cuvântul meu! e ceva ciudat în dumneata, spuse el; ai aerul unei mici nonnette: ciudățică, liniștită, gravă și simplă, cum stai așa cu mâinile în față și cu ochii aproape mereu plecați spre covor (afară doar, fie vorba între noi, de clipele când sunt ațintiți pătrunzător asupra feței mele, ca adineauri, de pildă); și când te întreabă cineva ceva sau face o observație la care ești silită să răspunzi, trântești o replică rotundă care, dacă nu e de-a dreptul nepoliticoasă, e cel puțin tăioasă. Ce vrei să spui cu asta?
— Domnule, am fost prea deschisă; vă cer iertare. Ar fi trebuit să vă răspund că nu e ușor să dai pe loc un răspuns la o întrebare despre înfățișare; că gusturile diferă de obicei; și că frumusețea are prea puțină însemnătate, sau ceva de felul ăsta.
— Nu trebuia să răspunzi nimic de felul ăsta. Frumusețea are prea puțină însemnătate, mă rog! Și astfel, sub cuvânt că îndulcești jignirea de adineauri, că mă mângâi și mă alinți ca să mă potolești, îmi înfigi pe furiș un briceag sub ureche! Mai departe: ce cusur îmi găsești, mă rog? Am toate mădularele și toate trăsăturile la locul lor, ca oricare alt om, nu?
— Domnule Rochester, îngăduiți-mi să-mi retrag primul răspuns: n-am vrut să fac o replică înțepătoare: a fost doar o stângăcie.
— Întocmai: așa cred și eu; și o să dai socoteală de ea. Critică-mă: fruntea mea nu-ți place?
Își ridică valurile negre de păr care-i cădeau orizontal peste frunte și dădu la iveală o masă destul de solidă de organe ale inteligenței, dar și o lipsă bruscă acolo unde ar fi trebuit să se înalțe semnul blând al bunăvoinței.
— Ei, doamnă, sunt oare un prost?
— Departe de așa ceva, domnule. M-ați socoti poate nepoliticoasă dacă v-aș întreba, la rândul meu, dacă sunteți un filantrop?
— Iarăși! Încă o împunsătură de briceag, când se prefăcea că mă mângâie pe cap: și asta pentru că am spus că nu-mi place tovărășia copiilor și a babelor (s-o spunem încet!). Nu, domnișoară, nu sunt un filantrop în general; dar am conștiință — și arătă spre umflăturile despre care se spune că vădesc această facultate și care, spre norocul lui, se vedeau destul de bine, dând într-adevăr părții de sus a capului o lățime izbitoare —; și pe deasupra am avut odată un fel de duioșie aspră a inimii. Când eram de vârsta dumitale, eram un flăcău destul de simțitor, slab de inimă pentru cei neajutorați, lipsiți de ocrotire și nenorocoși; dar de atunci Soarta m-a tot zgâlțâit: m-a frământat chiar cu pumnii, și acum mă măgulesc că sunt tare și rezistent ca o minge de cauciuc; străbătut totuși încă de o crăpătură sau două, și cu un singur punct simțitor în mijlocul cocoloșului. Da: îmi lasă asta vreo nădejde?
— Nădejdea a ce, domnule?
— Că mă voi preface în cele din urmă înapoi, din cauciuc în carne?
„De bună seamă a băut prea mult vin”, mă gândii; și nu știam ce să răspund la ciudata lui întrebare: de unde puteam ști eu dacă era în stare să fie prefăcut înapoi?
— Păreai foarte încurcată, domnișoară Eyre; și, deși nu ești drăguță, după cum nici eu nu sunt frumos, aerul încurcat îți șade bine; pe lângă asta, e și nimerit, căci îți ține ochii ăia iscoditori departe de chipul meu și-i face să se îndeletnicească cu florile de lână ale covorului; așa că rămâi încurcată mai departe. Domnișoară, sunt pornit astă-seară să fiu sociabil și vorbăreț.
Cu această declarație, se ridică din jilț și rămase în picioare, sprijinindu-și brațul de poliția de marmură a căminului: în poziția asta i se vedea limpede trupul, ca și fața; pieptul neobișnuit de lat, aproape fără proporție cu lungimea mădularelor. Sunt sigură că cei mai mulți l-ar fi socotit un om urât; și totuși era atâta mândrie fără știre în ținuta lui, atâta firesc în purtare, un aer de atât de desăvârșită nepăsare față de înfățișarea lui, o încredere atât de trufașă în puterea altor însușiri, lăuntrice sau dobândite, care să răscumpere lipsa simplului farmec personal, încât, privindu-l, îi împărtășeai fără voie nepăsarea și, chiar într-un fel orb și nedesăvârșit, te încredeai în încrederea lui.
— Sunt pornit astă-seară să fiu sociabil și vorbăreț, repetă el, și de aceea am trimis după dumneata: focul și policandrul nu-mi erau o tovărășie de ajuns; nici Pilot n-ar fi fost, căci niciunul dintre ei nu poate vorbi. Adèle e cu o treaptă mai bună, dar tot mult sub măsură; doamna Fairfax, la fel; dumneata, sunt încredințat, mi te-ai potrivi, dacă ai vrea: m-ai nedumerit chiar din prima seară când te-am poftit aici, jos. De atunci aproape că te-am uitat: alte gânduri mi le-au alungat pe ale dumitale din cap; dar astă-seară sunt hotărât să-mi fac voia: să alung ce mă supără și să chem înapoi ce-mi face plăcere. Acum mi-ar face plăcere să te fac să vorbești, să aflu mai multe despre dumneata; așa că vorbește.
În loc să vorbesc, zâmbii; și nu era un zâmbet prea binevoitor, nici prea supus.
— Vorbește, stărui el.
— Despre ce, domnule?
— Despre ce vrei. Las cu totul în seama dumitale și alegerea subiectului, și felul de a-l trata.
Rămăsei deci pe scaun și nu spusei nimic. „Dacă se așteaptă să vorbesc doar de dragul de a vorbi și de a mă da în spectacol, o să vadă că n-a nimerit omul”, mă gândii.
— Ești mută, domnișoară Eyre.
Tăcui mai departe. Își aplecă puțin capul spre mine și, cu o singură privire grăbită, păru să se cufunde în ochii mei.
— Încăpățânată? spuse el. Și supărată. Ah! e firesc. Mi-am pus cererea într-o formă absurdă, aproape obraznică. Domnișoară Eyre, îți cer iertare. Adevărul e, o dată pentru totdeauna, că nu vreau să te tratez ca pe o inferioară: adică (îndreptându-se) nu pretind decât superioritatea care trebuie să decurgă din douăzeci de ani diferență de vârstă și dintr-un veac de experiență mai mult. Asta e legitim, et j'y tiens, cum ar spune Adèle; și în virtutea acestei superiorități, și numai a ei, doresc să ai bunătatea să-mi vorbești puțin acum și să-mi abați gândurile, care se rod tot stăruind asupra unui singur punct — se macină ca un cui ruginit.
Binevoise să-mi dea o lămurire, aproape să-și ceară scuze, iar eu nu eram nesimțitoare la bunăvoința lui și nu voiam să par.
— Sunt bucuroasă să vă distrez, dacă pot, domnule, foarte bucuroasă; dar nu pot eu să aleg un subiect, căci de unde să știu ce vă interesează? Puneți-mi întrebări și mă voi strădui să vă răspund cât pot mai bine.
— Atunci, mai întâi, ești de acord cu mine că am dreptul să fiu puțin poruncitor, repezit, poate chiar pretențios câteodată, pe temeiurile pe care le-am arătat, adică pentru că sunt destul de bătrân ca să-ți fiu tată, pentru că am trecut prin tot felul de încercări, luptându-mă cu mulți oameni din multe neamuri, și am cutreierat jumătate din pământ, pe când dumneata ai trăit liniștită cu aceiași oameni, într-o singură casă?
— Faceți cum credeți, domnule.
— Asta nu e un răspuns; sau, mai degrabă, e un răspuns foarte supărător, fiindcă e foarte ocolit. Răspunde limpede.
— Nu cred, domnule, că aveți dreptul să-mi porunciți doar pentru că sunteți mai în vârstă decât mine sau pentru că ați văzut mai multă lume decât mine; dreptul la superioritate atârnă de felul în care v-ați folosit timpul și experiența.
— Hm! Iute răspuns. Dar nu primesc asta, fiindcă nu mi s-ar potrivi deloc, căci m-am folosit de amândouă avantajele mediocru, ca să nu zic rău. Lăsând deci superioritatea deoparte, tot trebuie să te învoiești să-mi primești din când în când poruncile, fără să te superi sau să te simți jignită de tonul poruncitor. Te învoiești?
Zâmbii și-mi spusei în gând: „Domnul Rochester chiar e ciudat: pare să uite că-mi plătește treizeci de lire pe an tocmai ca să-i primesc poruncile”.
— Zâmbetul e foarte bun, spuse el, prinzând pe loc expresia trecătoare; dar mai și vorbește.
— Mă gândeam, domnule, că foarte puțini stăpâni și-ar da osteneala să afle dacă subalternii pe care-i plătesc se supără sau se simt jigniți de poruncile lor.
— Subalterni pe care-i plătesc! Cum! Ești subalterna mea plătită, așadar? A, da, uitasem de leafă! Ei bine, atunci, pe acest temei negustoresc, te învoiești să te mai iau puțin de sus?
— Nu, domnule, nu pe acest temei; dar pe temeiul că ați uitat de ea și că vă pasă dacă cel care depinde de altul se simte bine în starea lui, mă învoiesc din toată inima.
— Și te învoiești să ne lipsim de o mulțime de forme și de fraze convenționale, fără să crezi că le las deoparte din obrăznicie?
— Sunt sigură, domnule, că n-aș lua niciodată lipsa de formalitate drept obrăznicie: pe cea dintâi aș zice chiar că o îndrăgesc; cu cea de-a doua nicio ființă născută liberă nu s-ar împăca, nici pentru o leafă.
— Fleacuri! Cele mai multe ființe născute libere se împacă cu orice pentru o leafă; așa că păstrează-ți părerile pentru dumneata și nu te avânta în generalități despre care nu știi absolut nimic. Totuși, îți strâng mâna în gând pentru răspuns, cu toată inexactitatea lui; și asta atât pentru felul în care l-ai rostit, cât și pentru ce cuprindea: felul a fost deschis și sincer; nu vezi des un asemenea fel de a fi: nu, dimpotrivă, prefăcătoria, ori răceala, ori neînțelegerea proastă și grosolană a intențiilor cuiva sunt răsplata obișnuită a sincerității. Nici trei din trei mii de guvernante crude, abia ieșite de pe băncile școlii, nu mi-ar fi răspuns cum mi-ai răspuns dumneata adineauri. Dar nu vreau să te măgulesc: dacă ai fost turnată în alt tipar decât cele mai multe, nu e niciun merit al dumitale: așa a lucrat Firea. Și apoi, la urma urmei, mă pripesc cu încheierile: din câte știu până acum, s-ar putea să nu fii cu nimic mai bună decât celelalte; s-ar putea să ai cusururi de nesuferit, care să cântărească mai greu decât puținele dumitale calități.
„La fel și dumneavoastră”, mă gândii. Ochii mei îi întâlniră pe ai lui când îmi trecu gândul acesta prin minte: păru să-mi citească privirea și răspunse ca și cum înțelesul ei ar fi fost rostit, nu doar gândit:
— Da, da, ai dreptate, spuse el; am și eu destule cusururi: o știu și nu vreau să le micșorez, te asigur. Dumnezeu știe că n-am de ce să fiu prea aspru cu alții; am în pieptul meu o viață trecută, un șir de fapte, o culoare a existenței de privit, care ar putea foarte bine să-mi întoarcă batjocura și mustrările de la semenii mei asupra mea însumi. Am pornit, sau mai degrabă (căci, ca toți cei care au greșit, îmi place să arunc jumătate din vină asupra nenorocului și a împrejurărilor potrivnice) am fost împins pe un drum greșit la douăzeci și unu de ani și de atunci n-am mai regăsit calea cea dreaptă; dar aș fi putut fi cu totul altfel; aș fi putut fi tot atât de bun ca dumneata, mai înțelept, aproape tot atât de neprihănit. Îți pizmuiesc liniștea sufletească, conștiința curată, amintirile nepângărite. Fetițo, o amintire fără pată și fără întinare trebuie să fie o comoară aleasă, un izvor nesecat de înviorare curată: nu-i așa?
— Și amintirile dumneavoastră cum erau la optsprezece ani, domnule?
— Curate, pe atunci; limpezi, sănătoase: niciun șuvoi de apă stătută din fundul corăbiei nu le prefăcuse în baltă puturoasă. La optsprezece ani eram egalul dumitale, întocmai egalul dumitale. Firea mă hărăzise să fiu, una peste alta, un om bun, domnișoară Eyre, unul dintre cei mai buni; și vezi că nu sunt. Ai spune că nu vezi asta; cel puțin mă măgulesc că așa citesc în ochii dumitale (ia seama, apropo, la ce spui cu ochii; le pricep repede limba). Atunci crede-mă pe cuvânt: nu sunt un ticălos; nu trebuie să-ți închipui asta, să-mi dai o asemenea ticăloasă întâietate; dar, datorită mai degrabă împrejurărilor, cred cu adevărat, decât înclinării mele firești, sunt un păcătos de rând, banal, tocit în toate acele sărmane și mărunte desfrâuri cu care bogații fără niciun merit încearcă să-și umple viața. Te miră că-ți mărturisesc asta? Află că, în viața dumitale de acum înainte, te vei pomeni adesea aleasă, fără voia dumitale, drept confidenta tainelor celor din jur: oamenii vor descoperi din instinct, cum am descoperit și eu, că darul dumitale nu e să vorbești despre dumneata, ci să asculți când vorbesc alții despre ei; vor simți și că asculți fără dispreț răutăcios pentru nechibzuința lor, ci cu un fel de compătimire înnăscută, care nu e mai puțin mângâietoare și încurajatoare pentru că se arată foarte discret.
— De unde știți, cum puteți ghici toate astea, domnule?
— Știu foarte bine; de aceea urmez aproape tot atât de slobod ca și cum mi-aș scrie gândurile într-un jurnal. Ai spune că ar fi trebuit să fiu mai presus de împrejurări; așa ar fi trebuit, așa ar fi trebuit; dar vezi că n-am fost. Când soarta m-a nedreptățit, n-am avut înțelepciunea să-mi păstrez sângele rece: am deznădăjduit; apoi am decăzut. Acum, când vreun neghiob destrăbălat îmi stârnește scârba cu mojiciile lui de nimic, nu mă pot măguli că sunt mai bun decât el: sunt silit să mărturisesc că el și cu mine suntem la fel. Ce n-aș da să fi rămas tare — Dumnezeu știe! Să te temi de remușcare, domnișoară Eyre, când vei fi ispitită să greșești: remușcarea e otrava vieții.
— Se spune că leacul ei e căința, domnule.
— Nu e leacul ei. Îndreptarea poate să-i fie leac; și m-aș putea îndrepta — mai am încă putere pentru asta —, dacă… dar la ce bun să mă gândesc, împiedicat, împovărat, blestemat cum sunt? Și apoi, de vreme ce fericirea mi-e tăgăduită fără întoarcere, am dreptul să scot din viață plăcere: și o voi scoate, orice-ar costa.
— Atunci veți decădea și mai mult, domnule.
— Se poate; dar de ce aș decădea, dacă pot avea o plăcere dulce și proaspătă? Și s-ar putea s-o am tot atât de dulce și de proaspătă ca mierea sălbatică pe care o culege albina pe landă.
— O să vă înțepe; o să aibă gust amar, domnule.
— De unde știi? N-ai gustat-o niciodată. Ce serioasă, ce solemnă arăți: și ești la fel de neștiutoare în privința asta ca și capul ăsta de camee (și luă unul de pe cămin). N-ai dreptul să-mi ții predici, neofitule, dumneata, care n-ai trecut încă pragul vieții și nu-i cunoști deloc tainele.
— Nu fac decât să vă amintesc propriile dumneavoastră cuvinte, domnule: ați spus că greșeala aduce remușcare și ați numit remușcarea otrava existenței.
— Și cine vorbește acum de greșeală? Nu prea cred că gândul care mi-a fluturat prin minte a fost o greșeală. Cred că a fost mai degrabă o inspirație decât o ispită: a fost foarte cald, foarte alinător, asta știu. Uite că vine iar! Nu e un drac, te asigur; sau, dacă e, a îmbrăcat veșmintele unui înger al luminii. Cred că trebuie să las să intre un oaspete atât de frumos, când cere să intre în inima mea.
— Nu vă încredeți în el, domnule; nu e un înger adevărat.
— Încă o dată: de unde știi? Prin ce instinct pretinzi că deosebești un serafim căzut în abis de un sol al tronului veșnic, o călăuză de un ispititor?
— Am judecat după fața dumneavoastră, domnule, care s-a tulburat când ați spus că gândul vă venise iar în minte. Sunt sigură că, dacă-l veți asculta, vă va aduce și mai multă nefericire.
— Deloc: aduce cea mai binecuvântată solie din lume; în rest, nu ești paznicul conștiinței mele, așa că nu-ți face griji. Hai, intră, frumosule rătăcitor!
Spuse asta ca și cum ar fi vorbit cu o vedenie, nevăzută de alt ochi decât al lui; apoi, încrucișându-și pe piept brațele, pe care le întinsese pe jumătate, păru să cuprindă în îmbrățișarea lor ființa nevăzută.
— Acum, urmă el, întorcându-se iar către mine, l-am primit pe pelerin — o zeitate deghizată, cum cred cu adevărat. Mi-a și făcut bine: inima mea era un fel de osuar; de-acum va fi un altar.
— Ca să spun drept, domnule, nu vă înțeleg deloc: nu pot ține pasul cu convorbirea, fiindcă a ajuns într-o apă prea adâncă pentru mine. Un singur lucru știu: ați spus că nu sunteți atât de bun cât ați vrea să fiți și că vă pare rău de nedesăvârșirea dumneavoastră; un lucru pot pricepe: ați dat de înțeles că o amintire întinată e un chin fără sfârșit. Mi se pare că, dacă v-ați strădui din răsputeri, ați izbuti cu timpul să deveniți ce v-ați dori chiar dumneavoastră; și că, dacă de azi înainte v-ați apuca hotărât să vă îndreptați gândurile și faptele, în câțiva ani ați fi strâns o nouă comoară de amintiri fără pată, la care v-ați putea întoarce cu plăcere.
— Drept gândit, bine spus, domnișoară Eyre; și în clipa asta pavez iadul cu toată energia.
— Domnule?
— Așez bune intenții, pe care le cred trainice ca cremenea. Fără îndoială, tovarășii și îndeletnicirile mele vor fi altele decât au fost.
— Și mai bune?
— Și mai bune: cu atât mai bune cu cât e mai bun minereul curat decât zgura murdară. Pari să te îndoiești de mine; eu nu mă îndoiesc de mine: știu care mi-e ținta, care mi-s motivele; și în clipa asta dau o lege, neschimbătoare ca aceea a mezilor și a perșilor, că și una, și altele sunt drepte.
— Nu pot fi, domnule, dacă au nevoie de o lege nouă ca să fie îndreptățite.
— Sunt, domnișoară Eyre, deși au neapărat nevoie de o lege nouă: împrejurări nemaiîntâlnite cer reguli nemaiauzite.
— Sună a maximă primejdioasă, domnule; căci se vede îndată că se poate face abuz de ea.
— Înțelept sentențios! așa e; dar jur pe zeii căminului meu că nu voi face abuz.
— Sunteți om și supus greșelii.
— Sunt; și dumneata la fel. Ei și?
— Omul supus greșelii n-ar trebui să-și aroge o putere care nu poate fi încredințată fără primejdie decât Celui dumnezeiesc și desăvârșit.
— Ce putere?
— Aceea de a spune despre orice cale ciudată, neîngăduită: «Să fie bine».
— «Să fie bine» — chiar cuvintele astea: le-ai rostit.
— Să dea Domnul să fie bine, atunci, spusei, ridicându-mă, căci mi se părea zadarnic să urmez o discuție care pentru mine era numai întuneric; și, pe deasupra, simțeam că firea celui cu care vorbeam era peste puterea mea de pătrundere, cel puțin peste ce putea ea pătrunde acum; și încercam nesiguranța, simțământul nelămurit de primejdie care însoțește conștiința propriei neștiințe.
— Unde te duci?
— S-o culc pe Adèle: a trecut de mult ora ei de culcare.
— Ți-e frică de mine, pentru că vorbesc ca un Sfinx.
— Vorbiți în ghicitori, domnule; dar, deși sunt nedumerită, nu mi-e frică, nicidecum.
— Ba ți-e frică: amorul dumitale propriu se teme de o stângăcie.
— În acest sens, da, mă tem: n-aș vrea să spun prostii.
— Dacă le-ai spune, le-ai spune într-un fel atât de grav și de liniștit, încât le-aș lua drept vorbe cu cap. Nu râzi niciodată, domnișoară Eyre? Nu-ți da osteneala să răspunzi: văd că râzi rar; dar poți să râzi foarte vesel: crede-mă, nu ești aspră din fire, după cum nici eu nu sunt vicios din fire. Constrângerea de la Lowood te mai ține încă oarecum: îți stăpânește trăsăturile, îți înăbușă glasul și-ți leagă mădularele; și te temi, în fața unui bărbat și frate — sau tată, sau stăpân, sau ce vrei dumneata —, să zâmbești prea vesel, să vorbești prea slobod sau să te miști prea repede; dar cu timpul cred că vei învăța să fii firească cu mine, după cum mie mi-e cu neputință să fiu convențional cu dumneata; și atunci privirile și mișcările dumitale vor avea mai multă vioiciune și mai multă varietate decât îndrăznesc să arate acum. Văd din când în când privirea unui soi ciudat de pasăre printre gratiile dese ale unei colivii: înăuntru e un prizonier viu, neliniștit, hotărât; de-ar fi slobod, s-ar înălța până la nori. Tot mai vrei să pleci?
— A bătut ora nouă, domnule.
— Nu-i nimic; mai așteaptă o clipă: Adèle nu e încă gata de culcare. Poziția mea, domnișoară Eyre, cu spatele la foc și cu fața spre încăpere, e prielnică observației. În timp ce-ți vorbeam, m-am uitat din când în când și la Adèle (am motivele mele s-o socotesc un studiu ciudat — motive pe care s-ar putea, ba nu, pe care sigur ți le voi împărtăși într-o zi). Acum vreo zece minute a scos din cutie o rochiță de mătase trandafirie; când a desfăcut-o, chipul i s-a aprins de încântare; cochetăria îi curge în sânge, i se amestecă în creier și-i dă gust până și măduvei oaselor. «Il faut que je l'essaie! a strigat ea, et à l'instant même!» și a zbughit-o din odaie. E acum cu Sophie, care o îmbracă: peste câteva minute se va întoarce; și știu ce voi vedea: o Céline Varens în miniatură, așa cum apărea ea pe scândurile scenei la ridicarea… Dar să lăsăm asta. Oricum, simțămintele mele cele mai gingașe sunt pe cale să primească o lovitură: așa presimt; rămâi acum, să vezi dacă presimțirea se va adeveri.
Nu trecu mult și se auziră pașii mărunți ai Adèlei, tropăind prin hol. Intră, prefăcută așa cum prevestise tutorele ei. O rochie de atlaz trandafiriu, foarte scurtă și cu fusta cât se putea de încrețită, luase locul rochiței cafenii pe care o purtase până atunci; o cunună de boboci de trandafir îi încingea fruntea; în picioare avea ciorapi de mătase și niște sandale mici de atlaz alb.
— Est-ce que ma robe va bien? strigă ea, țopăind înainte; et mes souliers? et mes bas? Tenez, je crois que je vais danser!
Și, desfăcându-și rochia, străbătu încăperea în pași de dans, până ce, ajungând la domnul Rochester, se învârti ușor în fața lui, pe vârfuri, apoi căzu într-un genunchi la picioarele lui, exclamând:
— Monsieur, je vous remercie mille fois de votre bonté; apoi, ridicându-se, adăugă: C'est comme cela que maman faisait, n'est-ce pas, monsieur?
— În-toc-mai! fu răspunsul; și «comme cela» mi-a scos prin farmece aurul englezesc din buzunarul pantalonilor britanici. Și eu am fost crud, domnișoară Eyre — da, verde ca iarba: nicio nuanță mai primăvăratică nu te înviorează acum pe dumneata decât m-a înviorat odată pe mine. Primăvara mea s-a dus, totuși, dar mi-a lăsat pe mână floricica asta franțuzească, de care, în unele toane, m-aș descotorosi bucuros. Cum nu mai prețuiesc rădăcina din care a răsărit, după ce am aflat că era dintr-un soi pe care numai pulberea de aur îl putea îngrășa, nu țin decât pe jumătate la floare, mai ales când arată atât de artificială ca acum. O păstrez și o cresc mai degrabă după principiul romano-catolic de a ispăși păcate multe, mari sau mici, printr-o singură faptă bună. Îți voi lămuri toate astea într-o zi. Noapte bună.