Domnul Rochester mi-o lămuri într-adevăr cu alt prilej. Era într-o după-amiază, când se întâmplă să ne întâlnească pe mine și pe Adèle în parc; și, în timp ce ea se juca cu Pilot și cu fluturașul, mă rugă să mă plimb cu el în sus și în jos pe o alee lungă de fagi, de unde o puteam vedea.
Îmi povesti atunci că Adèle era fiica unei dansatoare franceze de operă, Céline Varens, pentru care nutrise odată ceea ce numea el „une grande passion”. Céline se prefăcuse că-i răspunde cu o înflăcărare și mai mare. Se credea idolul ei, urât cum era: credea, cum spunea el, că ea prețuia mai mult „sa taille d'athlète” decât eleganța lui Apollo din Belvedere.
— Și, domnișoară Eyre, eram atât de măgulit de această preferință a silfidei galice pentru gnomul ei britanic, încât am instalat-o într-un palat, i-am dat un rând întreg de servitori, trăsură, cașmiruri, diamante, dantele etc. Într-un cuvânt, am început să mă ruinez în stilul obișnuit, ca oricare alt îndrăgostit nerod. N-am avut, se vede, originalitatea să-mi croiesc un drum nou spre rușine și pieire, ci am călcat pe vechiul făgaș cu o grijă stupidă de a nu mă abate nicio palmă de la mijlocul lui bătătorit. Am avut — cum meritam să am — soarta tuturor celorlalți nerozi. Într-o seară, venind pe neașteptate, când Céline nu mă aștepta, n-am găsit-o acasă; dar era o noapte caldă, iar eu eram obosit de hoinăreala prin Paris, așa că m-am așezat în budoarul ei, fericit să respir aerul sfințit atât de curând de prezența ei. Nu, exagerez; n-am crezut niciodată că ar fi avut în ea vreo putere de sfințire: era mai degrabă un fel de parfum de pastile pe care-l lăsase în urmă, un miros de mosc și de ambră, decât o mireasmă de sfințenie. Abia începeam să mă sufoc de aburii florilor de seră și ai esențelor stropite prin odaie, când mi-a trecut prin minte să deschid fereastra și să ies pe balcon. Era lună și, pe deasupra, lumină de gaz, și totul era foarte liniștit și senin. Pe balcon erau un scaun sau două; m-am așezat și am scos o țigară de foi… îmi aprind una și acum, dacă-mi dai voie.
Urmă o pauză, umplută de scoaterea și aprinderea unei țigări de foi; după ce o duse la buze și suflă o dâră de tămâie de Havana în aerul înghețat și fără soare, urmă:
— Pe vremea aceea îmi plăceau și bomboanele, domnișoară Eyre, și crocam (nu lua în seamă barbarismul), crocam pastile de ciocolată și fumam pe rând, privind în același timp echipajele care se rostogoleau pe străzile elegante spre opera din apropiere, când, într-o trăsură închisă, elegantă, trasă de o pereche de frumoși cai englezești și văzută limpede în noaptea strălucitoare a orașului, am recunoscut «voiture»-ul pe care i-l dăruisem Célinei. Se întorcea: firește că inima îmi bătea de nerăbdare în balustrada de fier de care mă rezemam. Trăsura s-a oprit, cum mă așteptam, la poarta palatului; flacăra mea (ăsta e chiar cuvântul pentru o inamorata de operă) a coborât: deși era înfășurată într-o mantie — o povară de prisos, fie vorba între noi, într-o seară de iunie atât de caldă —, am recunoscut-o îndată după piciorușul care se ivea de sub poala rochiei, când a sărit de pe scăriță. Aplecat peste balcon, eram gata să murmur «Mon ange» — pe un ton, firește, care să nu poată fi auzit decât de urechea iubirii —, când o siluetă a sărit din trăsură după ea, înfășurată și ea într-o mantie; dar pe caldarâm sunase un călcâi cu pinten, și pe sub porte cochère boltită a palatului trecea acum un cap cu pălărie.
— N-ai simțit niciodată gelozia, nu-i așa, domnișoară Eyre? Firește că nu: nici nu e nevoie să te întreb, fiindcă n-ai simțit niciodată iubirea. Pe amândouă le ai de încercat de-acum înainte: sufletul dumitale doarme; nu i s-a dat încă zguduirea care să-l trezească. Crezi că toată existența se scurge într-o curgere tot atât de liniștită ca aceea în care ți-a alunecat până acum tinerețea. Plutind mai departe cu ochii închiși și cu urechile astupate, nu vezi stâncile care se zbârlesc nu departe, în albia apei, nici nu auzi valurile clocotind la poalele lor. Dar îți spun — și poți să ții minte vorbele mele — că vei ajunge într-o zi la o trecătoare stâncoasă a albiei, unde tot râul vieții se va frânge în vâltori și învălmășeală, spumă și vuiet: ori vei fi zdrobită în fărâme de colții stâncilor, ori vei fi ridicată și purtată de vreun val stăpân într-un curent mai liniștit — cum sunt eu acum.
— Îmi place ziua asta; îmi place cerul ăsta de oțel; îmi place asprimea și nemișcarea lumii sub gerul ăsta. Îmi place Thornfieldul, vechimea lui, singurătatea lui, copacii lui bătrâni cu ciori și spinii lui, fațada lui cenușie și șirurile de ferestre întunecate în care se oglindește bolta asta de metal: și totuși cât timp mi-a fost silă de gândul lui chiar, cât m-am ferit de el ca de o mare casă de ciumați! Cât mi-e de silă încă…
Scrâșni din dinți și tăcu: se opri din mers și izbi cu cizma în pământul tare. Un gând urât părea să-l țină în ghearele lui, și să-l țină atât de strâns, încât nu putea înainta.
Urcam pe alee când se opri astfel; conacul era în fața noastră. Ridicându-și ochii spre crenelurile lui, aruncă asupra lor o privire cum n-am văzut nici înainte, nici după aceea. Durerea, rușinea, mânia, nerăbdarea, scârba, ura păreau să-și dea o clipă o luptă tremurătoare în pupila mare care se dilata sub sprânceana lui de abanos. Sălbatică era lupta, care să biruie; dar un alt simțământ se înălță și triumfă: ceva aspru și cinic, încăpățânat și hotărât: îi potoli patima și-i împietri chipul: urmă:
— În clipa cât am tăcut, domnișoară Eyre, mă înțelegeam asupra unui punct cu soarta mea. Stătea acolo, lângă trunchiul ăla de fag — o cotoroanță ca una dintre cele care i s-au arătat lui Macbeth pe landa de la Forres. «Îți place Thornfieldul?» mi-a spus, ridicând degetul; și apoi a scris în aer o înștiințare, care alerga în hieroglife sinistre de-a lungul întregii fațade, între șirul de sus și cel de jos al ferestrelor: «Să-ți placă dacă poți! Să-ți placă dacă îndrăznești!»
— «Îmi va plăcea», i-am spus; «îndrăznesc să-mi placă»; și (adăugă el posomorât) îmi voi ține cuvântul: voi sfărâma piedicile din calea fericirii, a bunătății — da, a bunătății. Vreau să fiu un om mai bun decât am fost, decât sunt; cum a frânt leviatanul lui Iov sulița, săgeata și platoșa, tot așa piedicile pe care alții le socotesc de fier și de aramă eu le voi socoti doar pai și lemn putred.
În clipa aceea Adèle alergă prin fața lui cu fluturașul.
— Pleacă! strigă el cu asprime. Stai deoparte, copilă; sau du-te înăuntru, la Sophie!
Cum își urma apoi plimbarea în tăcere, îndrăznii să-l aduc înapoi la punctul de la care se abătuse atât de brusc:
— Ați plecat de pe balcon, domnule, întrebai eu, când a intrat mademoiselle Varens?
Mă așteptam aproape să fiu repezită pentru această întrebare cam nepotrivită; dar, dimpotrivă, trezindu-se din visarea lui încruntată, își întoarse ochii spre mine, și umbra păru să i se risipească de pe frunte.
— Oh, uitasem de Céline! Ei bine, să reiau. Când mi-am văzut fermecătoarea intrând astfel însoțită de un cavaler, mi s-a părut că aud un șuierat, și șarpele verde al geloziei, înălțându-se în inele unduitoare de pe balconul luminat de lună, mi s-a strecurat sub vestă și și-a ros drum în două minute până în miezul inimii. Ciudat! exclamă el, abătându-se deodată iarăși de la subiect. Ciudat că te aleg pe dumneata drept confidentă pentru toate astea, domnișoară; și peste măsură de ciudat că mă asculți liniștită, ca și cum ar fi lucrul cel mai obișnuit din lume ca un bărbat ca mine să-i povestească despre metresele lui de la operă unei fete ciudățele și fără experiență ca dumneata! Dar ciudățenia din urmă o lămurește pe cea dintâi, cum am mai dat de înțeles o dată: dumneata, cu seriozitatea, chibzuința și prudența dumitale, ai fost făcută să primești taine. Pe lângă asta, știu ce fel de minte am pus în legătură cu a mea: știu că e o minte care nu se molipsește: o minte deosebită, o minte unică. Din fericire, nu vreau s-o vatăm; dar, chiar dacă aș vrea, n-ar lua vătămare de la mine. Cu cât vom sta mai mult de vorbă, cu atât mai bine; căci, dacă eu nu te pot strica, dumneata mă poți înviora.
După această abatere, urmă:
— Am rămas pe balcon. «Fără îndoială că vor veni în budoarul ei», mi-am zis; «să le întind o pândă.» Așa că, vârând mâna prin fereastra deschisă, am tras perdeaua peste ea, lăsând doar o deschizătură prin care să pot privi; apoi am închis fereastra, afară de o crăpătură cât să lase să iasă jurămintele șoptite ale îndrăgostiților; apoi m-am strecurat înapoi la scaunul meu; și, cum mă așezam iar, a intrat perechea. Ochiul meu a fost repede la deschizătură. Camerista Célinei a intrat, a aprins o lampă, a lăsat-o pe masă și a ieșit. Perechea mi se arăta astfel limpede: și-au scos amândoi mantiile și iat-o pe «Varens», strălucind în atlaz și giuvaieruri — darurile mele, firește —, și iată-l pe însoțitorul ei, în uniformă de ofițer; și l-am recunoscut: era un viconte tânăr și desfrânat, un tânăr fără minte și vicios, pe care-l întâlnisem câteodată în societate și pe care nu mă gândisem niciodată să-l urăsc, fiindcă îl disprețuiam cu totul. Când l-am recunoscut, colțul șarpelui Gelozie s-a frânt pe loc; căci în aceeași clipă iubirea mea pentru Céline s-a stins ca sub un stingător. O femeie care mă putea trăda pentru un asemenea rival nu merita să te lupți pentru ea; nu merita decât dispreț; mai puțin totuși decât mine, care fusesem păcălit de ea.
— Au început să vorbească; convorbirea lor m-a liniștit de-a binelea: ușuratică, interesată, fără inimă și fără minte, era mai potrivită să-l plictisească pe cel care asculta decât să-l înfurie. Pe masă era o carte de vizită de-a mea; când au văzut-o, au adus vorba despre mine. Niciunul dintre ei n-avea destulă putere sau destul spirit ca să mă ia la ocări cum se cuvine, dar m-au insultat cât au putut de grosolan, în felul lor mărunt: mai ales Céline, care a ajuns chiar să strălucească vorbind despre cusururile mele trupești — diformități, cum le zicea ea. Or, ea avea obiceiul să izbucnească în admirație înfocată pentru ceea ce numea ea «ma beauté mâle»: în privința asta se deosebea cu totul de dumneata, care mi-ai spus-o pe șleau, la a doua noastră întâlnire, că nu mă găsești frumos. Contrastul m-a izbit atunci și…
În clipa aceea Adèle veni iar în fugă.
— Monsieur, a venit John să spună că a sosit administratorul dumneavoastră și vrea să vă vadă.
— Ah! atunci trebuie să scurtez. Am deschis fereastra și am intrat peste ei; am dezlegat-o pe Céline de ocrotirea mea; i-am dat de știre să părăsească palatul; i-am oferit o pungă pentru nevoile cele mai grabnice; n-am luat în seamă țipetele, isteria, rugămințile, protestele, convulsiile; i-am dat vicontelui întâlnire în Bois de Boulogne. A doua zi dimineață am avut plăcerea să mă întâlnesc cu el; i-am lăsat un glonț într-unul din bietele lui brațe gălbejite, slabe ca aripa unui pui bolnav de țâfnă, și am crezut că am isprăvit cu toată clica. Dar, din nefericire, Varens îmi dăruise cu șase luni înainte pe fillette asta, pe Adèle, despre care susținea că era fiica mea; și poate că este, deși nu văd scrisă pe chipul ei nicio dovadă a unei paternități atât de sumbre: Pilot seamănă mai mult cu mine decât ea. La câțiva ani după ce o rupsesem cu mama, aceasta și-a părăsit copilul și a fugit în Italia cu un muzicant sau cântăreț. N-am recunoscut din partea Adèlei niciun drept firesc de a fi întreținută de mine, nici acum nu recunosc vreunul, căci nu sunt tatăl ei; dar, auzind că rămăsese cu totul lipsită de toate, am luat biata făptură din mâlul și noroiul Parisului și am răsădit-o aici, ca să crească curată în pământul sănătos al unei grădini englezești de la țară. Doamna Fairfax te-a găsit pe dumneata ca s-o crești; dar acum, că știi că e odrasla nelegitimă a unei dansatoare franceze de operă, poate că vei gândi altfel despre slujba și protejata dumitale: într-o zi vei veni la mine să-mi spui că ți-ai găsit alt loc și că mă rogi să caut o nouă guvernantă etc. Ei?
— Nu: Adèle nu poartă vina nici pentru greșelile mamei ei, nici pentru ale dumneavoastră: țin la ea; și acum, că știu că este, într-un fel, fără părinți — părăsită de mama ei și lepădată de dumneavoastră, domnule —, mă voi alipi de ea mai mult decât înainte. Cum aș putea să prefer răsfățata unei familii bogate, care și-ar urî guvernanta ca pe o pacoste, unei mici orfane singure, care se apleacă spre ea ca spre o prietenă?
— Oh, așa vezi dumneata lucrurile! Ei bine, trebuie să intru acum; și dumneata la fel: se întunecă.
Dar eu mai rămăsei câteva minute afară cu Adèle și cu Pilot: mă luai la întrecere cu ea și jucarăm o partidă cu racheta și fluturașul. Când intrarăm și-i scosei boneta și haina, o luai pe genunchi; o ținui acolo un ceas, lăsând-o să pălăvrăgească după pofta inimii, fără s-o dojenesc nici pentru unele mici libertăți și fleacuri în care era înclinată să alunece când i se dădea multă atenție și care trădau în ea o ușurătate de caracter, moștenită probabil de la mama ei, prea puțin pe placul unei minți englezești. Avea totuși calitățile ei; și eram pornită să prețuiesc cât se poate de mult tot ce avea bun. Căutai pe chipul și în trăsăturile ei o asemănare cu domnul Rochester, dar nu găsii niciuna: nicio trăsătură, nicio expresie nu vestea înrudirea. Păcat: dacă s-ar fi putut dovedi că-i semăna, ar fi ținut mai mult la ea.
Abia după ce mă retrăsei în odaia mea pentru noapte, cercetai pe îndelete povestea pe care mi-o spusese domnul Rochester. Cum spusese și el, în fondul povestirii nu era, probabil, nimic neobișnuit: patima unui englez bogat pentru o dansatoare franceză și trădarea ei erau, fără îndoială, lucruri de toate zilele în lumea mare; dar era ceva hotărât ciudat în paroxismul de emoție care-l cuprinsese deodată tocmai când își mărturisea mulțumirea de acum și plăcerea, abia renăscută, pe care i-o dădeau vechiul conac și împrejurimile lui. Meditai mirată asupra acestei întâmplări; dar, lăsând-o treptat, căci o găseam deocamdată de neînțeles, trecui să mă gândesc la felul în care se purta stăpânul meu cu mine. Încrederea pe care găsise cu cale s-o aibă în mine părea un omagiu adus discreției mele: așa o priveam și așa o primeam. De câteva săptămâni, purtarea lui față de mine era mai egală decât la început. Nu păream să-i stau niciodată în cale; nu mai avea accese de trufie înghețată: când mă întâlnea pe neașteptate, întâlnirea părea să-i fie binevenită; avea totdeauna pentru mine un cuvânt, și câteodată un zâmbet: când eram chemată la el printr-o invitație în toată regula, eram cinstită cu o primire atât de cordială, încât simțeam că aveam într-adevăr puterea să-l distrez și că aceste convorbiri de seară erau căutate atât pentru plăcerea lui, cât și pentru folosul meu.
Eu, într-adevăr, vorbeam destul de puțin, dar îl ascultam vorbind cu nesaț. Era comunicativ din fire; îi plăcea să deschidă unei minți care nu cunoștea lumea priveliști din scenele și obiceiurile ei (nu vorbesc de scenele ei stricate și de obiceiurile ei rele, ci de acelea care-și trăgeau interesul din scara mare pe care se petreceau și din noutatea lor ciudată); și găseam o plăcere vie în a primi ideile noi pe care mi le dădea, în a-mi închipui tablourile noi pe care le zugrăvea și în a-l urma cu gândul prin ținuturile noi pe care mi le descoperea, fără să fiu vreodată speriată sau tulburată de vreo aluzie vătămătoare.
Firescul purtării lui mă scăpă de o stânjeneală chinuitoare: sinceritatea prietenoasă, pe cât de cuviincioasă, pe atât de cordială, cu care se purta cu mine mă atrăgea spre el. Simțeam uneori că-mi era mai degrabă rudă decât stăpân; totuși mai era încă poruncitor uneori; dar nu mă supăra: vedeam că așa îi era felul. Ajunsei atât de fericită, atât de mulțumită de acest nou interes adăugat vieții mele, încât încetai să mai tânjesc după o familie: soarta mea, ca o seceră subțire de lună nouă, părea să se rotunjească; golurile existenței se umplură; sănătatea trupului mi se îndreptă; mă împlinii și prinsei putere.
Și mi se mai părea acum urât domnul Rochester? Nu, cititorule: recunoștința și multe amintiri, toate plăcute și calde, făceau din chipul lui lucrul pe care-mi plăcea cel mai mult să-l văd; prezența lui într-o odaie mă înveselea mai mult decât focul cel mai strălucitor. Și totuși nu-i uitasem cusururile; de fapt, nici nu le puteam uita, căci mi le punea adesea sub ochi. Era mândru, sarcastic, aspru cu tot ce era inferior, de orice fel: în taina sufletului știam că marea lui bunătate față de mine era cumpănită de o asprime nedreaptă față de mulți alții. Era și posac, fără vreo pricină de înțeles; mai mult decât o dată, când eram chemată să-i citesc, îl găsii stând singur în bibliotecă, cu capul plecat pe brațele încrucișate; și, când își ridica privirea, o încruntare morocănoasă, aproape răutăcioasă, îi întuneca trăsăturile. Dar credeam că toanele lui, asprimea lui și greșelile lui morale de odinioară (spun de odinioară, căci acum părea să se fi îndreptat de ele) își aveau izvorul într-o lovitură crudă a soartei. Credeam că din fire era un om cu porniri mai bune, cu principii mai înalte și cu gusturi mai curate decât cele pe care le dezvoltaseră împrejurările, le sădise educația sau le încurajase destinul. Credeam că în el erau materiale minunate, deși deocamdată atârnau laolaltă cam stricate și încâlcite. Nu pot tăgădui că mă mâhnea mâhnirea lui, oricare ar fi fost ea, și că aș fi dat mult ca s-o pot alina.
Deși îmi stinsesem acum lumânarea și mă culcasem, nu puteam dormi, gândindu-mă la privirea lui când se oprise pe alee și povestise cum soarta i se înălțase în față și-l sfidase să fie fericit la Thornfield.
„De ce nu?” mă întrebai. „Ce-l înstrăinează de casa asta? O va părăsi iar curând? Doamna Fairfax spunea că rareori stă aici mai mult de două săptămâni în șir; și acum e aici de opt săptămâni. Dacă pleacă, schimbarea va fi tristă. Să zicem că ar lipsi toată primăvara, vara și toamna: ce fără bucurie vor părea soarele și zilele frumoase!”
Nu prea știu dacă dormisem sau nu după aceste gânduri; oricum, mă trezii de-a binelea la auzul unui murmur nedeslușit, ciudat și lugubru, care mi se păru că venea chiar de deasupra mea. Aș fi vrut să fi lăsat lumânarea aprinsă: noaptea era de un întuneric posomorât; eram abătută. Mă ridicai și mă așezai în capul oaselor, ascultând. Sunetul tăcu.
Încercai să adorm din nou; dar inima îmi bătea neliniștită: liniștea mea lăuntrică se spărsese. Ceasul, departe, jos în hol, bătu de două ori. Chiar atunci mi se păru că cineva îmi atinge ușa; ca și cum niște degete ar fi mângâiat tăbliile, bâjbâind drumul de-a lungul galeriei întunecate de afară. Spusei: „Cine e acolo?” Nu răspunse nimic. Înghețai de frică.
Deodată îmi amintii că ar putea fi Pilot, care, când se întâmpla să rămână deschisă ușa bucătăriei, își găsea nu rareori drumul până în pragul odăii domnului Rochester: îl văzusem chiar eu dimineața culcat acolo. Gândul acesta mă liniști oarecum: mă culcai iar. Tăcerea potolește nervii; și, cum acum domnea iarăși în toată casa o liniște neîntreruptă, începui să simt că mă fură iar somnul. Dar nu-mi era scris să dorm în noaptea aceea. Abia se apropiase un vis de urechea mea, că fugi speriat, alungat de o întâmplare destul de cumplită ca să-ți înghețe măduva în oase.
Era un râs drăcesc — încet, înăbușit și adânc — rostit, după cum părea, chiar în gaura cheii de la ușa odăii mele. Capul patului era lângă ușă și crezui la început că spiridușul care râdea stătea lângă patul meu, ba chiar se ghemuise lângă perna mea; dar mă ridicai, mă uitai în jur și nu putui vedea nimic; și, cum mă uitam încă, sunetul acela nefiresc se auzi din nou: și înțelesei că venea din spatele tăbliilor ușii. Primul meu gând fu să mă scol și să trag zăvorul; al doilea, să strig iar: „Cine e acolo?”
Ceva gâlgâi și gemu. Nu trecu mult și niște pași se îndepărtară pe galerie spre scara catului al treilea: de curând se pusese o ușă ca să închidă scara aceea; o auzii deschizându-se și închizându-se, și totul se liniști.
„Să fi fost Grace Poole? O fi stăpânită de vreun drac?” mă gândii. Acum îmi era cu neputință să mai rămân singură: trebuia să mă duc la doamna Fairfax. Îmi pusei în grabă rochia și un șal; trăsei zăvorul și deschisei ușa cu mâna tremurândă. Chiar afară ardea o lumânare, lăsată pe rogojina din galerie. Mă mirai de asta; dar și mai uimită fusei când băgai de seamă că aerul era tulbure de tot, ca și cum ar fi fost plin de fum; și, pe când mă uitam în dreapta și în stânga, ca să aflu de unde ieșeau aceste rotocoale albăstrii, simții pe deasupra un miros puternic de ars.
Ceva scârțâi: era o ușă întredeschisă; și ușa aceea era a domnului Rochester, iar fumul năvălea de acolo într-un nor. Nu mă mai gândii la doamna Fairfax; nu mă mai gândii la Grace Poole, nici la râs: într-o clipă fusei în odaie. Limbi de flăcări țâșneau în jurul patului: draperiile ardeau. În mijlocul flăcărilor și al fumului, domnul Rochester zăcea întins, nemișcat, cufundat într-un somn adânc.
— Treziți-vă! treziți-vă! strigai. Îl scuturai, dar el doar mormăi și se întoarse pe o parte: fumul îl amețise. Nu era nicio clipă de pierdut: chiar cearșafurile începeau să ia foc. Alergai la ligheanul și la cana lui; din fericire, unul era larg și cealaltă adâncă, și amândouă erau pline cu apă. Le ridicai, inundai patul și pe cel din el, zburai înapoi în odaia mea, adusei cana mea cu apă, botezai patul încă o dată și, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbutii să sting flăcările care-l mistuiau.
Sâsâitul focului stins, spargerea unei căni pe care o aruncasem din mână după ce o golisem și, mai ales, plescăitul dușului pe care i-l dăruisem cu atâta dărnicie îl treziră în sfârșit pe domnul Rochester. Deși acum era întuneric, știui că se trezise, căci îl auzii fulminând blesteme ciudate când se pomeni culcat într-o baltă de apă.
— E potop? strigă el.
— Nu, domnule, răspunsei; dar a fost un foc: sculați-vă, haideți; acum sunteți stins; vă aduc o lumânare.
— În numele tuturor spiridușilor din creștinătate, dumneata ești, Jane Eyre? întrebă el. Ce mi-ai făcut, vrăjitoareo, fermecătoareo? Cine mai e în odaie afară de dumneata? Ai urzit să mă îneci?
— Vă aduc o lumânare, domnule; și, în numele cerului, sculați-vă. Cineva a urzit ceva: cu cât aflați mai repede cine și ce anume, cu atât mai bine.
— Poftim! M-am sculat; dar vai de dumneata dacă aduci lumânarea acum: așteaptă două minute, până-mi pun niște haine uscate, dacă mai sunt pe undeva haine uscate… da, uite-mi halatul. Acum fugi!
Fugii într-adevăr; adusei lumânarea care rămăsese încă în galerie. Mi-o luă din mână, o ridică și cercetă patul, tot înnegrit și pârlit, cearșafurile ude leoarcă, covorul dimprejur plutind în apă.
— Ce e asta? Și cine a făcut-o? întrebă el.
Îi povestii pe scurt ce se petrecuse: râsul ciudat pe care-l auzisem în galerie; pașii care urcaseră la catul al treilea; fumul, mirosul de ars care mă adusese în odaia lui; în ce stare găsisem lucrurile acolo și cum îl inundasem cu toată apa pe care putusem pune mâna.
Mă ascultă foarte grav; pe măsură ce povesteam, chipul lui arăta mai multă îngrijorare decât uimire; după ce sfârșii, nu vorbi îndată.
— S-o chem pe doamna Fairfax? întrebai.
— Pe doamna Fairfax? Nu; la ce dracu' s-o chemi? Ce poate face ea? Las-o să doarmă în pace.
— Atunci mă duc s-o aduc pe Leah și să-i trezesc pe John și pe nevasta lui.
— Nicidecum: stai doar liniștită. Ai un șal pe dumneata. Dacă nu ți-e destul de cald, poți să iei mantaua mea de colo; înfășoară-te în ea și așază-te în jilț: așa… ți-o pun eu. Acum pune-ți picioarele pe scăunel, să nu le ții în apă. Te las singură câteva minute. Iau lumânarea. Rămâi unde ești până mă întorc; stai cuminte ca un șoarece. Trebuie să fac o vizită la catul al doilea. Nu te mișca, ține minte, și nu chema pe nimeni.
Plecă: urmării lumina îndepărtându-se. Străbătu galeria foarte încet, deschise ușa scării cu cât mai puțin zgomot cu putință, o închise după el, și ultima rază pieri. Rămăsei într-un întuneric desăvârșit. Ascultai să prind vreun zgomot, dar nu auzii nimic. Trecu foarte multă vreme. Obosii: era frig, cu toată mantaua; și apoi nu vedeam la ce bun să mai stau, de vreme ce nu trebuia să scol casa. Eram cât pe ce să înfrunt nemulțumirea domnului Rochester, nesupunându-mă poruncilor lui, când lumina sclipi din nou slab pe peretele galeriei și-i auzii picioarele desculțe călcând pe rogojină. „Sper că e el”, mă gândii, „și nu ceva mai rău.”
Intră din nou, palid și foarte posomorât.
— Am aflat totul, spuse el, punându-și lumânarea pe lavoar; e cum am crezut.
— Cum adică, domnule?
Nu răspunse, ci rămase cu brațele încrucișate, uitându-se în pământ. După câteva minute, întrebă pe un ton cam ciudat:
— Nu-mi mai amintesc dacă ai spus că ai văzut ceva când ai deschis ușa odăii dumitale.
— Nu, domnule, numai sfeșnicul pe jos.
— Dar ai auzit un râs ciudat? Cred că ai mai auzit râsul acela și înainte, sau ceva asemănător?
— Da, domnule: e aici o femeie care coase, pe nume Grace Poole; ea râde în felul acela. E o ființă ciudată.
— Întocmai. Grace Poole; ai ghicit. E, cum spui, ciudată, foarte ciudată. Ei bine, mă voi gândi la asta. Până atunci, mă bucur că ești singura persoană, afară de mine, care cunoaște amănuntele exacte ale întâmplării din noaptea asta. Nu ești o neroadă vorbăreață: nu spune nimic despre asta. Eu voi da socoteală pentru starea asta de lucruri (arătând spre pat); și acum întoarce-te în odaia dumitale. Mă voi descurca foarte bine pe canapeaua din bibliotecă pentru restul nopții. E aproape patru: peste două ceasuri se scoală servitorii.
— Noapte bună, atunci, domnule, spusei, plecând.
Păru mirat, foarte fără logică, de vreme ce tocmai îmi spusese să plec.
— Ce! exclamă el. Mă părăsești de pe acum, și în felul ăsta?
— Ați spus că pot să plec, domnule.
— Dar nu fără să-ți iei rămas-bun; nu fără o vorbă sau două de recunoștință și de bunăvoință: nu, într-un cuvânt, în felul ăsta scurt și sec. Doar mi-ai salvat viața! M-ai smuls dintr-o moarte îngrozitoare și chinuitoare! și treci pe lângă mine ca și cum am fi niște străini! Măcar să ne dăm mâna.
Îmi întinse mâna; i-o dădui pe a mea: o luă întâi într-una, apoi în amândouă mâinile lui.
— Mi-ai salvat viața: îmi face plăcere să-ți datorez o datorie atât de uriașă. Nu pot spune mai mult. Nimic altceva din tot ce există nu mi-ar fi fost de îndurat în chip de creditor pentru o asemenea îndatorire: dar dumneata: e altceva; binefacerile dumitale nu le simt ca pe o povară, Jane.
Se opri; se uită la mine: cuvinte aproape vizibile îi tremurau pe buze, dar glasul îi fu oprit.
— Încă o dată, noapte bună, domnule. Nu e vorba aici nici de datorie, nici de binefacere, nici de povară, nici de îndatorire.
— Știam, urmă el, că-mi vei face bine într-un fel, cândva; am văzut-o în ochii dumitale când te-am văzut prima oară: expresia și zâmbetul lor nu… (se opri iar) nu (urmă el repede) mi-au umplut de încântare adâncul inimii degeaba. Oamenii vorbesc de simpatii firești; am auzit de duhuri bune: sunt grăunțe de adevăr în basmele cele mai năstrușnice. Scumpa mea salvatoare, noapte bună!
În glasul lui era o putere ciudată, o flacără ciudată în privirea lui.
— Mă bucur că s-a întâmplat să fiu trează, spusei; și dădui să plec.
— Cum! chiar vrei să pleci?
— Mi-e frig, domnule.
— Frig? Da, și stai într-o baltă! Du-te atunci, Jane, du-te!
Dar tot îmi ținea mâna și nu mi-o puteam elibera. Îmi veni în minte un șiretlic.
— Mi se pare că aud mișcându-se doamna Fairfax, domnule, spusei.
— Ei bine, lasă-mă.
Își desfăcu degetele și plecai.
Mă întorsei în patul meu, dar nici nu mă gândii la somn. Până în zori fusei legănată pe o mare care mă purta, dar neliniștită, unde valuri de tulburare se rostogoleau sub talazuri de bucurie. Mi se părea uneori că văd dincolo de apele ei sălbatice un țărm dulce ca dealurile Beulei; și din când în când un vânt înviorător, stârnit de speranță, îmi purta sufletul biruitor spre hotarul acela: dar nu-l puteam ajunge, nici măcar cu închipuirea; o briză potrivnică sufla dinspre uscat și mă împingea mereu înapoi. Bunul-simț voia să se împotrivească delirului: judecata voia să prevină patima. Prea înfierbântată ca să mă odihnesc, mă sculai de cum se crăpă de ziuă.