La șapte veni Sophie să mă îmbrace. Găteala mea ținu mult, atât de mult, încât domnul Rochester, nerăbdător, pare-se, din pricina întârzierii mele, trimise să întrebe de ce nu cobor. Sophie tocmai îmi prindea în păr vălul (până la urmă tot pătratul simplu de dantelă de mătase) cu o broșă; cum putui, mă smulsei de sub mâinile ei.
— Stați! strigă ea în franțuzește. Priviți-vă în oglindă: nu v-ați uitat nici măcar o dată.
Mă întorsei deci din prag și zării o făptură gătită și voalată care-mi semăna atât de puțin, încât crezui aproape că am în fața ochilor imaginea unei străine.
— Jane! se auzi un glas și mă grăbii să cobor.
La piciorul scării mă întâmpină domnul Rochester.
— Zăbavnico, îmi zise el, mintea îmi arde de nerăbdare, și tu întârzii atâta!
Mă duse în sufragerie, mă cercetă cu luare-aminte din cap până-n picioare, mă declară „frumoasă ca un crin, și nu numai mândria vieții lui, ci și desfătarea ochilor lui”, și apoi, spunându-mi că nu-mi dă decât zece minute ca să mănânc ceva, sună. Veni unul dintre servitorii lui tocmiți de curând, un lacheu.
— Ce face John? Pregătește trăsura? întrebă domnul Rochester.
— Da, domnule.
— S-au adus jos bagajele?
— Se aduc acum, domnule.
— Du-te la biserică: vezi dacă domnul Wood (preotul) și dascălul sunt acolo: întoarce-te și spune-mi.
Biserica, după cum știe cititorul, era chiar dincolo de porți; lacheul se întoarse curând.
— Domnul Wood e în sacristie, domnule; își pune stiharul.
— Și trăsura?
— Se înhamă caii.
— N-o să avem nevoie de ea ca să mergem la biserică, dar când ne-om întoarce, trebuie să fie gata; geamantanele și toate bagajele să fie aranjate, iar vizitiul pe capră.
— Da, domnule.
— Ești gata, Jane?
Mă ridicai. N-aveam nici cavaleri, nici domnișoare de onoare, nici rude care să formeze cortegiul nupțial; într-un cuvânt, nu era nimeni afară de domnul Rochester și de mine. Când trecurăm prin hol, doamna Fairfax se afla acolo. I-aș fi vorbit cu plăcere, dar mâna îmi era ținută ca într-o strânsoare de fier: eram purtată în grabă de niște pași cărora abia le puteam ține urma; și era destul să privești chipul domnului Rochester ca să simți că nicio clipă de întârziere n-avea să fie îngăduită, pentru nimic în lume. Mă întreb dacă vreun alt mire a arătat vreodată cum arăta el — atât de încordat spre o țintă, atât de crunt de hotărât; sau dacă vreunul a dezvăluit vreodată, sub niște sprâncene atât de neclintite, asemenea ochi aprinși și scăpărători.
Nu știu dacă ziua era frumoasă sau urâtă; coborând aleea, nu priveam nici cerul, nici pământul: inima îmi era în ochi; și amândouă păreau să se fi mutat în ființa domnului Rochester. Voiam să văd lucrul acela nevăzut asupra căruia, pe când mergeam, părea să-și ațintească o privire aprigă și crâncenă. Voiam să simt gândurile a căror putere părea s-o înfrunte și s-o respingă.
La porțița cimitirului se opri: băgă de seamă că-mi pierisem cu totul răsuflarea.
— Sunt crud în dragostea mea? zise el. Oprește-te o clipă: sprijină-te de mine, Jane.
Și acum îmi pot aminti priveliștea bătrânei case cenușii a Domnului, înălțându-se liniștită înaintea mea, a unei ciori rotindu-se în jurul clopotniței, a unui cer roșiatic de dimineață dincolo de ea. Îmi amintesc ceva și de movilele verzi ale mormintelor; și n-am uitat nici cele două siluete de străini care se plimbau printre movilițele scunde și citeau inscripțiile săpate pe cele câteva lespezi năpădite de mușchi. Îi băgai de seamă pentru că, de cum ne zăriră, trecură în spatele bisericii; și nu mă îndoiam că aveau să intre pe ușa navei laterale ca să fie de față la cununie. Domnul Rochester nu-i observase; mă privea stăruitor în față, din care sângele, îndrăznesc să spun, îmi pierise o clipă: căci îmi simțeam fruntea umedă, iar obrajii și buzele, reci. Când îmi revenii, și-mi revenii curând, merse cu mine încet pe cărare până la pridvor.
Intrarăm în biserica tihnită și umilă. Preotul, înveșmântat în stiharul său alb, ne aștepta înaintea altarului scund; dascălul sta lângă dânsul. Totul era liniștit. Numai două umbre se mișcau într-un colț mai depărtat. Nu mă înșelasem: străinii se strecuraseră înăuntru înaintea noastră și stăteau acum lângă cavoul Rochesterilor, cu spatele la noi, privind printre gratii vechiul mormânt de marmură pătat de vreme, unde un înger îngenuncheat păzea rămășițele lui Damer de Rochester, ucis la Marston Moor pe vremea războaielor civile, și ale soției lui, Elizabeth.
Ne luarăm locul la balustrada altarului. Auzind un pas precaut în urma mea, privii peste umăr: unul dintre străini — un gentleman, după toate semnele — înainta prin cor. Slujba începu. Se citi lămurirea rostului căsătoriei; și apoi preotul făcu încă un pas înainte și, aplecându-se ușor spre domnul Rochester, urmă:
— Vă cer și vă poruncesc amândurora (precum veți da seamă în ziua cea înfricoșătoare a judecății, când tainele tuturor inimilor vor fi descoperite) ca, dacă vreunul dintre voi știe vreo piedică pentru care nu puteți fi uniți după lege în căsătorie, s-o mărturisească acum; căci să știți bine că toți cei uniți altfel decât îngăduie Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt uniți de Dumnezeu și nici căsătoria lor nu e legiuită.
Tăcu, după obicei. Când e curmată vreodată de un răspuns tăcerea de după fraza aceasta? Poate nici măcar o dată într-un veac. Și preotul, care nu-și ridicase ochii de pe carte și nu-și ținuse răsuflarea decât o clipă, voia să urmeze: mâna lui se și întinsese spre domnul Rochester și buzele lui se deschideau să întrebe: „Vrei să iei de soție pe această femeie?” când o voce clară răsună în apropiere:
— Căsătoria nu se poate face; declar că există o piedică.
Preotul ridică ochii spre cel care vorbise și rămase mut; dascălul la fel; domnul Rochester se mișcă ușor, ca și cum un cutremur i s-ar fi rostogolit pe sub picioare; apoi, proptindu-se mai bine și fără să întoarcă nici capul, nici ochii, zise:
— Mergi mai departe.
O tăcere adâncă se lăsă după ce rosti acest cuvânt, cu glas adânc, dar încet. Apoi domnul Wood zise:
— Nu pot merge mai departe fără să cercetez cele spuse și fără dovezi că sunt adevărate sau mincinoase.
— Slujba e cu totul întreruptă, adăugă glasul din spatele nostru. Sunt în măsură să dovedesc ce afirm: Există o piedică de netrecut în calea acestei căsătorii.
Domnul Rochester auzi, dar nu luă în seamă: stătea încăpățânat și țeapăn, fără să facă altă mișcare decât să-mi ia mâna într-a lui. Ce strânsoare fierbinte și puternică avea! Și cât semăna în clipa aceea fruntea lui palidă, fermă, masivă cu marmura scoasă din carieră! Cum îi strălucea ochiul, încă la pândă, și totuși sălbatic în adâncul lui!
Domnul Wood părea că nu știe ce să facă.
— Ce fel de piedică? întrebă el. Poate că se poate trece peste ea — se poate lămuri?
— Cu greu, fu răspunsul. Am spus că e de netrecut și vorbesc în cunoștință de cauză.
Cel care vorbise înaintă și se sprijini de balustradă. Urmă, rostind fiecare cuvânt deslușit, liniștit, apăsat, dar fără să ridice glasul:
— Piedica pomenită constă pur și simplu în existența unei căsătorii anterioare. Soția domnului Rochester se află încă în viață.
Nervii mei vibrară la aceste cuvinte rostite încet cum nu vibraseră niciodată la tunet; sângele meu le simți violența tainică cum nu simțise niciodată gerul sau focul; dar eram stăpână pe mine și nu era nicio primejdie să leșin. Îl privii pe domnul Rochester: îl silii să mă privească. Toată fața lui era o stâncă fără culoare: ochiul îi era și scânteie, și cremene. Nu tăgădui nimic: părea gata să sfideze totul. Fără să vorbească, fără să zâmbească, fără să pară că recunoaște în mine o făptură omenească, doar îmi înlănțui talia cu brațul și mă țintui lângă el.
— Cine ești? îl întrebă el pe intrus.
— Mă numesc Briggs, avocat, din strada ——, Londra.
— Și vrei să-mi vâri pe gât o soție?
— Aș vrea să vă amintesc de existența soției dumneavoastră, domnule, pe care legea o recunoaște, chiar dacă dumneavoastră n-o recunoașteți.
— Fă-mi plăcerea și spune-mi cine e: cum o cheamă, din ce neam se trage, unde locuiește.
— Desigur.
Domnul Briggs scoase liniștit o hârtie din buzunar și citi cu un fel de glas oficial, fonfăit:
— „Afirm și pot dovedi că în ziua de 20 octombrie a anului Domnului —— (o dată de acum cincisprezece ani), Edward Fairfax Rochester, de la Thornfield Hall, din comitatul ——, și de la conacul Ferndean, din ——shire, Anglia, s-a căsătorit cu sora mea, Bertha Antoinetta Mason, fiica lui Jonas Mason, negustor, și a Antoinettei, soția lui, creolă, la biserica ——, din Spanish Town, Jamaica. Actul căsătoriei se află în registrul acelei biserici; o copie a lui e acum în posesia mea. Semnat, Richard Mason.”
— Actul acesta, dacă e autentic, poate dovedi că am fost însurat, dar nu și că femeia de care se pomenește în el mai e încă în viață.
— Trăia acum trei luni, răspunse omul legii.
— De unde știi?
— Am un martor al faptului, a cărui mărturie nici chiar dumneavoastră, domnule, n-o veți putea tăgădui.
— Adu-l de față — sau du-te dracului!
— Întâi am să-l aduc de față — e aici. Domnule Mason, fiți bun și apropiați-vă.
La auzul acestui nume, domnul Rochester încleștă dinții; îl străbătu și un fel de fior puternic, convulsiv; aproape de el cum eram, simțeam cum îi trece prin trup zvâcnirea furiei sau a deznădejdii. Al doilea străin, care până atunci rămăsese mai în urmă, se apropie; un chip palid se ivi peste umărul avocatului — da, era Mason însuși. Domnul Rochester se întoarse și-l fulgeră cu privirea. Ochiul lui, cum am spus adesea, era negru: acum, în întunericul lui, avea o lumină roșcată, ba chiar sângerie; și chipul i se aprinse — obrazul măsliniu și fruntea fără culoare căpătară o văpaie ca de la un foc al inimii care se întindea și urca: și se mișcă, își ridică brațul puternic — ar fi putut să-l lovească pe Mason, să-l trântească pe lespezile bisericii, să-i scoată suflarea din trup cu o lovitură necruțătoare —, dar Mason se trase înapoi și strigă cu glas stins: „Dumnezeule!” Disprețul se lăsă rece peste domnul Rochester — patima îi pieri ca și cum ar fi uscat-o mana: nu făcu decât să întrebe:
— Tu ce ai de spus?
Un răspuns nedeslușit ieși de pe buzele albe ale lui Mason.
— Dracul să te ia, dacă nu poți răspunde deslușit! Te întreb din nou: tu ce ai de spus?
— Domnule, domnule, îl întrerupse preotul, nu uitați că vă aflați într-un lăcaș sfânt.
Apoi, adresându-se lui Mason, îl întrebă blând:
— Știți, domnule, dacă soția acestui domn mai e sau nu în viață?
— Curaj, îl îndemnă avocatul; vorbiți deslușit.
— Trăiește acum la Thornfield Hall, zise Mason, cu glas ceva mai deslușit. Am văzut-o acolo în aprilie trecut. Sunt fratele ei.
— La Thornfield Hall! exclamă preotul. Cu neputință! Locuiesc de multă vreme prin părțile astea, domnule, și n-am auzit niciodată de vreo doamnă Rochester la Thornfield Hall.
Văzui un zâmbet crunt strâmbând buzele domnului Rochester, care mormăi:
— Nu, pe Dumnezeu! Am avut grijă ca nimeni să n-audă de așa ceva — sau de ea sub numele acesta.
Căzu pe gânduri; vreo zece minute se sfătui cu sine însuși: își luă hotărârea și o vesti:
— Ajunge! Totul o să iasă la iveală deodată, ca glonțul din țeavă. Wood, închide-ți cartea și scoate-ți stiharul; John Green (către dascăl), părăsește biserica: azi nu mai e nicio cununie.
Omul se supuse.
Domnul Rochester urmă, nepăsător și cu îndrăzneală:
— Bigamie e un cuvânt urât! Și totuși aveam de gând să fiu bigam; dar soarta m-a întrecut în viclenie, sau Providența m-a oprit — poate mai curând a doua. În clipa asta nu sunt cu mult mai bun decât un diavol; și, cum mi-ar spune păstorul meu de colo, merit fără îndoială cele mai aspre judecăți ale lui Dumnezeu, până la focul cel nestins și viermele cel neadormit. Domnilor, planul meu s-a năruit: ce spun avocatul acesta și clientul lui e adevărat: am fost însurat, și femeia cu care m-am însurat trăiește! Zici că n-ai auzit niciodată de vreo doamnă Rochester la casa de acolo de sus, Wood; dar îndrăznesc să spun că ți-ai plecat de multe ori urechea la bârfelile despre nebuna misterioasă ținută acolo sub pază strașnică. Unii ți-au șoptit că e sora mea vitregă, din flori; alții, că e o fostă ibovnică de-a mea, părăsită. Acum îți aduc la cunoștință că e soția mea, cu care m-am însurat acum cincisprezece ani — pe nume Bertha Mason; sora acestui personaj hotărât, care vă arată acum, cu mădularele lui tremurânde și cu obrajii albi, ce inimă vitează pot purta bărbații. Curaj, Dick! Nu te teme de mine! Aproape tot atât de puțin aș lovi o femeie ca pe tine. Bertha Mason e nebună; și se trage dintr-o familie de nebuni: idioți și apucați de trei generații! Mama ei, creola, era și nebună, și bețivă! — după cum am aflat după ce m-am însurat cu fiica: căci înainte tăcuseră asupra tainelor familiei. Bertha, ca un copil ascultător, și-a copiat mama în amândouă privințele. Aveam o tovarășă fermecătoare — curată, înțeleaptă, modestă: vă puteți închipui ce om fericit eram. Am trăit scene grozave! Oh, experiența mea a fost cerească, dacă ați ști! Dar nu vă datorez alte lămuriri. Briggs, Wood, Mason, vă poftesc pe toți să veniți sus, la casă, s-o vizitați pe pacienta doamnei Poole, pe soția mea! O să vedeți ce fel de ființă am fost amăgit să iau de nevastă și o să judecați dacă aveam sau nu dreptul să rup legământul și să caut înțelegere la ceva măcar omenesc. Fata asta, urmă el, uitându-se la mine, nu știa mai mult decât tine, Wood, despre taina asta dezgustătoare: credea că totul e cinstit și legiuit; și nici prin vis nu-i trecea că avea să fie prinsă în capcana unei uniri prefăcute cu un nenorocit înșelat, legat deja de o tovarășă rea, nebună și îndobitocită! Veniți cu toții — urmați-mă!
Părăsi biserica, strângându-mi mereu mâna cu putere. Cei trei bărbați veneau după noi. La ușa din față a conacului găsirăm trăsura.
— Du-o înapoi în șopron, John, zise domnul Rochester cu răceală; azi nu mai e nevoie de ea.
Când intrarăm, doamna Fairfax, Adèle, Sophie și Leah ieșiră în întâmpinarea noastră să ne salute și să ne facă urări.
— Înapoi, cu toții! strigă stăpânul. La o parte cu felicitările voastre! Cine are nevoie de ele? Eu unul, nu! Vin cu cincisprezece ani prea târziu!
Merse mai departe și urcă scara, ținându-mă mereu de mână și făcându-le mereu semn domnilor să-l urmeze, ceea ce și făcură. Urcarăm primul rând de scări, străbăturăm galeria, mai urcarăm până la catul al treilea: ușa joasă și neagră, deschisă de domnul Rochester cu cheia lui care se potrivea la toate ușile, ne lăsă să intrăm în odaia cu tapiserii, cu patul ei cel mare și dulapul ei pictat.
— Cunoști locul ăsta, Mason, zise călăuza noastră; aici te-a mușcat și te-a înjunghiat.
Ridică tapiseria de pe perete, descoperind a doua ușă: o deschise și pe aceasta. Într-o odaie fără fereastră ardea un foc păzit de un grătar înalt și puternic, și atârna de tavan, într-un lanț, o lampă. Grace Poole stătea aplecată deasupra focului și părea că fierbe ceva într-o crăticioară. În umbra deasă, la capătul celălalt al odăii, o făptură alerga încoace și încolo. Ce era, fiară sau ființă omenească, nu puteai spune la prima vedere: se târa, pe cât se părea, în patru labe; înhăța și mârâia ca o ciudată fiară sălbatică: dar era îmbrăcată, și o claie de păr negru, încărunțit, sălbatic ca o coamă, îi ascundea capul și fața.
— Bună ziua, doamnă Poole! zise domnul Rochester. Ce mai faci? Și ce face azi cea pe care o ai în grijă?
— O ducem binișor, domnule, vă mulțumesc, răspunse Grace, punând cu grijă pe plită oala care clocotea; cam arțăgoasă, dar nu turbată.
Un țipăt sălbatic păru să-i dezmintă raportul liniștitor: hiena îmbrăcată se ridică și stătu înaltă în picioarele dinapoi.
— Ah! domnule, v-a văzut, strigă Grace. Ați face mai bine să plecați.
— Doar câteva clipe, Grace: trebuie să-mi îngădui câteva clipe.
— Atunci, domnule, luați seama! Pentru numele lui Dumnezeu, luați seama!
Nebuna răcni: își dădu la o parte șuvițele zbârlite de pe obraz și privi sălbatic spre oaspeți. Recunoscui prea bine chipul acela vânăt și trăsăturile umflate. Doamna Poole se apropie.
— Fugi de-aici, zise domnul Rochester, împingând-o deoparte. Sper că n-are cuțit. Cât despre mine, știu să mă păzesc.
— Nu se știe niciodată ce are, domnule: e atât de vicleană: nu-i în puterea minții omenești să-i pătrundă șiretlicurile.
— Mai bine am pleca, șopti Mason.
— Du-te dracului! răspunse cumnatu-său.
— Păziți-vă! strigă Grace.
Cei trei bărbați se retraseră în același timp. Domnul Rochester mă îmbrânci în spatele lui; nebuna sări, îl apucă cu răutate de gât și-și înfipse dinții în obrazul lui: se luptară. Era o femeie voinică, aproape tot atât de înaltă ca soțul ei și, în afară de asta, trupeșă; dovedea o putere de bărbat și de multe ori fu cât pe-aci să-l sugrume, în ciuda forței lui atletice. Ar fi putut s-o răpună cu o lovitură bine țintită; dar nu voia s-o lovească: voia doar s-o țină în loc. În sfârșit îi prinse brațele; Grace Poole îi dădu o sfoară, și el i le legă la spate: cu o altă funie, care se afla la îndemână, o legă de un scaun. Toate acestea fură întovărășite de țipetele cele mai sălbatice și de zvârcolirile cele mai îngrozitoare. Atunci domnul Rochester se întoarse spre cei de față și-i privi cu un zâmbet amar și deznădăjduit.
— Aceasta e soția mea, zise el. Asta-i singura îmbrățișare conjugală pe care mi-e dat s-o cunosc — astea sunt dezmierdările care să-mi aline ceasurile de răgaz! Și asta e ceea ce voiam să am (și-mi puse mâna pe umăr): fata asta, care stă atât de gravă și de liniștită la gura iadului, privind cu stăpânire de sine zbenguielile unui demon; am vrut-o doar ca să schimb gustul, după tocana aceea iute. Wood și Briggs, priviți deosebirea! Comparați ochii aceștia limpezi cu globurile roșii de colo — chipul acesta cu masca aceea — făptura aceasta cu matahala aceea; apoi judecați-mă, preot al Evangheliei și om al legii, și aduceți-vă aminte că «cu ce judecată judecați, veți fi judecați»! Acum plecați. Trebuie să-mi închid comoara.
Plecarăm cu toții. Domnul Rochester mai rămase o clipă în urma noastră, ca să-i mai dea câteva porunci lui Grace Poole. Avocatul mi se adresă pe când cobora scara.
— Dumneavoastră, domnișoară, zise el, sunteți scutită de orice vină: unchiul dumneavoastră se va bucura s-o afle — dacă, într-adevăr, mai trăiește — când domnul Mason se va întoarce în Madeira.
— Unchiul meu! Ce-i cu el? Îl cunoașteți?
— Domnul Mason îl cunoaște. Domnul Eyre e de câțiva ani corespondentul casei lui de comerț la Funchal. Când unchiul dumneavoastră a primit scrisoarea în care-i dădeați de știre de căsătoria plănuită între dumneavoastră și domnul Rochester, domnul Mason, care se oprise în Madeira să-și întremeze sănătatea, în drum spre Jamaica, se întâmpla să fie la el. Domnul Eyre i-a pomenit vestea; căci știa că acest client al meu cunoaște un gentleman cu numele de Rochester. Domnul Mason, uimit și îndurerat, după cum vă puteți închipui, i-a dezvăluit adevărata stare a lucrurilor. Unchiul dumneavoastră, îmi pare rău să v-o spun, zace acum bolnav la pat; și, ținând seama de felul bolii — oftica — și de faza în care a ajuns, e puțin probabil să se mai ridice vreodată. N-a putut deci să alerge el însuși în Anglia ca să vă scape din capcana în care căzuserăți, dar l-a implorat pe domnul Mason să nu piardă nicio clipă și să ia măsuri ca să împiedice căsătoria nelegiuită. L-a trimis la mine după ajutor. Am făcut totul cu cea mai mare grabă și-i mulțumesc lui Dumnezeu că n-am ajuns prea târziu: cum, fără îndoială, îi mulțumiți și dumneavoastră. Dacă n-aș fi aproape sigur că unchiul dumneavoastră va muri înainte să ajungeți în Madeira, v-aș sfătui să plecați cu domnul Mason; dar, așa cum stau lucrurile, cred că ați face mai bine să rămâneți în Anglia până veți primi alte vești, fie de la domnul Eyre, fie despre el. Mai avem ceva de așteptat aici? îl întrebă el pe domnul Mason.
— Nu, nu, să plecăm, răspunse acesta cu înfrigurare.
Și, fără să mai aștepte să-și ia rămas bun de la domnul Rochester, ieșiră pe ușa holului. Preotul mai rămase să schimbe câteva vorbe, fie de povață, fie de mustrare, cu trufașul lui enoriaș; după ce-și împlini această datorie, plecă și el.
Îl auzii plecând, în timp ce stăteam în ușa întredeschisă a odăii mele, unde mă retrăsesem. După ce casa se goli, mă închisei înăuntru, trăsei zăvorul ca să nu poată intra nimeni și mă apucai — nu să plâng, nu să jelesc, eram încă prea liniștită pentru asta, ci — să-mi scot mașinal rochia de mireasă și s-o înlocuiesc cu rochia de stofă pe care o purtasem ieri, crezând că o port pentru ultima oară. Apoi mă așezai: mă simțeam slăbită și obosită. Îmi rezemai brațele pe masă și capul îmi căzu pe ele. Și acum gândeam: până acum doar auzisem, văzusem, mă mișcasem — mersesem încoace și încolo pe unde eram dusă sau târâtă —, privisem întâmplările năvălind una peste alta, dezvăluirile deschizându-se una dincolo de alta: dar acum gândeam.
Afară de scena cu nebuna, dimineața fusese destul de calmă. La biserică totul se petrecuse în liniște, nu fuseseră nici izbucniri de patimi, nici certuri zgomotoase, nici insulte sau provocări, nici lacrimi, nici hohote de plâns. Se rostiseră doar câteva cuvinte, se ridicase, cu glas liniștit, o împotrivire la căsătorie; domnul Rochester pusese câteva întrebări aspre și scurte; se dăduseră răspunsuri și lămuriri, se aduseseră dovezi; stăpânul meu mărturisise deschis adevărul; apoi se văzuse dovada vie; intrușii plecaseră, și totul se sfârșise.
Stăteam, ca de obicei, în odaia mea. Eram tot eu; după cât se vedea, nu suferisem nicio schimbare; nu fusesem nici rănită, nici lovită, nici schilodită și totuși, unde era Jane Eyre de ieri? Unde-i era viața? Unde îi erau nădejdile?
Jane Eyre, care fusese o femeie înflăcărată, plină de așteptare — aproape o mireasă —, era din nou o fată rece și singură: viața ei era palidă; viitorul, pustiu. Un ger de Crăciun venise în miezul verii; o furtună albă de decembrie vârtejise peste iunie; gheața poleise merele coapte, troienele striviseră trandafirii înfloriți; peste fânețe și lanuri zăcea un giulgiu înghețat; drumurile dintre garduri, care aseară se îmbujorau pline de flori, erau astăzi fără cărare sub zăpada neatinsă; pădurile, care doar acum douăsprezece ceasuri se legănau în adierile molcome, înfrunzite și înmiresmate ca boschetele înflorite de la tropice, se întindeau acum pustiite, sălbatice și albe ca și codrii de pini din înghețata Norvegie. Nădejdile îmi erau moarte, lovite de o osândă tainică, asemenea celei ce se abătuse într-o noapte asupra tuturor întâilor născuți din țara Egiptului. Mă gândeam la visele mele dragi, ieri încă atât de înfloritoare și luminoase; azi erau hoituri țepene, reci și învinețite, pe care nimic nu le mai putea readuce la viață. Mă uitam la dragostea mea: simțământul acela care era al stăpânului meu — pe care el îl zămislise; tremura în inima mea ca un copil suferind într-un leagăn rece; boala și chinul îl cuprinseseră; nu se putea duce să caute adăpost în brațele domnului Rochester, nu putea afla căldură la pieptul lui, nu, niciodată nu se va mai putea întoarce către el; încrederea într-însul fusese spulberată, domnul Rochester nu mai era în ochii mei ceea ce fusese, căci nu se dovedise a fi ceea ce crezusem. Nu voiam să-i pun în seamă vreun viciu; nu voiam să spun că mă trădase; dar însușirea adevărului fără pată pierise din chipul pe care mi-l făceam despre el, și trebuia să plec din preajma lui: asta o vedeam bine. Când — cum — încotro, nu puteam încă desluși; dar el însuși, nu mă îndoiam, avea să mă grăbească să plec de la Thornfield. O dragoste adevărată, se pare, nu putea avea pentru mine; fusese doar o patimă schimbătoare: aceasta fusese zădărnicită; n-avea să mă mai vrea. M-aș fi temut acum chiar să-i ies în cale: vederea mea trebuia să-i fie nesuferită. Oh, cât de orbi îmi fuseseră ochii! Cât de slabă purtarea!
Ochii îmi erau acoperiți și închiși: un întuneric învolburat părea să plutească în jurul meu, iar gândurile veneau într-un șuvoi la fel de negru și de tulbure. Mi se părea că, neputincioasă, părăsită și fără vlagă, mă culcasem în albia secată a unui râu uriaș. Auzeam zgomotul apei dezlănțuite din munții îndepărtați, simțeam cum înaintează șuvoiul, dar n-aveam destulă voință să mă ridic și nici putere să fug. Zăceam vlăguită și tânjeam după moarte. Un singur gând mai palpita înăuntrul meu, ca o urmă de viață: gândul la Dumnezeu. Acel gând mă făcuse să plăsmuiesc o rugăciune nerostită; cuvintele rătăceau care încotro prin mintea-mi întunecată, cerându-se rostite, dar neaflând energia care le-ar fi putut face să se desprindă de pe buze:
„Nu Te depărta de la mine, că necazul e aproape și nu este cine să-mi ajute.”
Era aproape: și cum nu înălțasem nicio rugă către Cer ca să-l îndepărteze — cum nici nu-mi împreunasem mâinile, nici nu-mi plecasem genunchii, nici nu-mi mișcasem buzele —, veni: cu toată greutatea, puhoiul se revărsă peste mine. Conștiința deplină a vieții mele pustiite, a iubirii pierdute, a nădejdii stinse, a credinței lovite de moarte se legănă deasupra mea, plină și puternică, într-o singură masă posomorâtă. Ceasul acela amar nu poate fi descris: cu adevărat, „au intrat ape până la sufletul meu; m-am afundat în noroi adânc și nu era unde să stau; am ajuns în adâncul apelor și puhoiul m-a acoperit”.