Presimțirile sunt lucruri ciudate! la fel și simpatiile; la fel și semnele; iar câte trei la un loc alcătuiesc o taină a cărei cheie omenirea n-a găsit-o încă. N-am râs niciodată în viața mea de presimțiri, pentru că am avut și eu unele ciudate. Simpatii, cred, există (de pildă între rude aflate la mare depărtare, despărțite de multă vreme, cu totul înstrăinate, care dovedesc, în ciuda înstrăinării, unitatea izvorului din care fiecare își trage obârșia), iar lucrarea lor întrece înțelegerea muritorilor. Cât despre semne, cine știe, poate nu sunt decât simpatiile Naturii pentru om.
Când eram fetiță, de numai șase ani, o auzii într-o seară pe Bessie Leaven spunându-i lui Martha Abbot că visase un copilaș; și că a visa copii era semn sigur de necaz, fie pentru tine însuți, fie pentru neamurile tale. Vorba mi s-ar fi putut șterge din minte, dacă n-ar fi urmat îndată o întâmplare care mi-a întipărit-o acolo pentru totdeauna. A doua zi, Bessie fu chemată acasă, la patul de moarte al surioarei ei.
În ultima vreme îmi amintisem adesea vorba aceea și întâmplarea aceea; căci în săptămâna care trecuse abia dacă fusese vreo noapte care să nu-mi fi adus în pat un vis cu un prunc, pe care uneori îl adormeam în brațe, alteori îl legănam pe genunchi, alteori îl priveam jucându-se cu margarete pe o pajiște sau, iarăși, bălăcindu-și mânuțele într-o apă curgătoare. Într-o noapte era un copil care plângea, în următoarea unul care râdea: când se cuibărea lângă mine, când fugea de mine; dar oricare i-ar fi fost toana, oricum ar fi arătat, vedenia nu lipsi șapte nopți la rând să mă întâmpine din clipa în care intram în ținutul somnului.
Nu-mi plăcea această repetare a unei singure idei — această ciudată reîntoarcere a unei singure imagini — și mă făceam nervoasă cum se apropia ora de culcare și ceasul vedeniei. Din tovărășia acestui prunc-nălucă fusesem trezită în noaptea aceea cu lună, când auzisem strigătul; iar în după-amiaza zilei următoare fui chemată jos: cineva mă aștepta în odaia doamnei Fairfax. Ducându-mă acolo, găsii un om care mă aștepta, cu înfățișarea unui servitor dintr-o casă boierească: era îmbrăcat în doliu mare, iar pălăria pe care o ținea în mână era înconjurată cu o bandă de zăbranic.
— Cred că nu prea vă mai aduceți aminte de mine, domnișoară, spuse el, ridicându-se când intrai; dar numele meu e Leaven: eram vizitiu la doamna Reed când erați dumneavoastră la Gateshead, acum opt sau nouă ani, și slujesc tot acolo.
— O, Robert! ce mai faci? Îmi aduc aminte foarte bine de tine: mă plimbai uneori călare pe poneiul roib al domnișoarei Georgiana. Și ce face Bessie? Te-ai însurat cu Bessie?
— Da, domnișoară: nevastă-mea e foarte bine, vă mulțumesc; mi-a mai adus un copil acum vreo două luni — avem trei acum — și sunt sănătoși și mama, și copilul.
— Și cei de la conac sunt bine, Robert?
— Îmi pare rău că nu vă pot da vești mai bune despre ei, domnișoară: o duc foarte rău acum — au mare necaz.
— Sper că n-a murit nimeni, spusei eu, aruncând o privire la hainele lui negre.
Își plecă și el privirea spre zăbranicul de pe pălărie și răspunse:
— Domnul John a murit ieri s-a făcut o săptămână, în locuința lui de la Londra.
— Domnul John?
— Da.
— Și cum îndură mama lui lovitura?
— Păi, vedeți, domnișoară Eyre, nu e o nenorocire de rând: a dus o viață foarte destrăbălată; în ultimii trei ani s-a dedat la apucături ciudate, și moartea lui a fost cumplită.
— Am aflat de la Bessie că n-o ducea bine.
— N-o ducea bine! Nici că se putea mai rău: și-a prăpădit sănătatea și averea printre cei mai ticăloși bărbați și cele mai rele femei. A intrat în datorii și a intrat la închisoare: maică-sa l-a scos de două ori, dar cum se vedea liber, se întorcea la vechii tovarăși și la vechile obiceiuri. Nu era tare la cap: pungașii printre care trăia îl duceau de nas cum n-am auzit în viața mea. A venit la Gateshead acum vreo trei săptămâni și voia ca doamna să-i lase lui tot. Doamna n-a vrut: mijloacele ei erau de mult foarte scăzute din pricina risipei lui; așa că s-a întors iar, și vestea următoare a fost că murise. Cum a murit, numai Dumnezeu știe! Se zice că și-a pus capăt zilelor.
Tăcui: vestea era cumplită. Robert Leaven urmă:
— Doamna era și ea bolnavă de câtăva vreme: se îngrășase mult, dar nu era voinică; iar pierderea banilor și frica de sărăcie o doborau de tot. Vestea morții domnului John, și felul în care a murit, a venit prea pe neașteptate: a dat-o în dambla. Trei zile n-a vorbit; dar marțea trecută părea ceva mai bine: arăta ca și cum ar fi vrut să spună ceva, și tot îi făcea semne nevesti-mii și bolborosea. Abia ieri-dimineață, însă, a priceput Bessie că vă rostea numele; și până la urmă a deslușit cuvintele: „Aduceți-o pe Jane… duceți-vă după Jane Eyre: vreau să-i vorbesc.” Bessie nu știe dacă e în toate mințile, sau dacă vrea să spună ceva cu vorbele astea; dar le-a spus domnișoarei Reed și domnișoarei Georgiana și le-a sfătuit să trimită după dumneavoastră. Domnișoarele au tot amânat la început; dar mama lor a ajuns atât de neliniștită și a spus „Jane, Jane” de atâtea ori, că până la urmă s-au învoit. Am plecat ieri de la Gateshead: și, dacă puteți fi gata, domnișoară, aș vrea să vă iau cu mine mâine dis-de-dimineață.
— Da, Robert, voi fi gata: mi se pare că trebuie să mă duc.
— Așa cred și eu, domnișoară. Bessie spunea că era sigură că n-o să refuzați: dar presupun că va trebui să cereți învoire înainte de a putea pleca?
— Da; și o cer chiar acum.
Și, după ce-l îndrumai spre sala servitorilor și-l încredințai grijii nevestei lui John și atențiilor lui John însuși, mă dusei să-l caut pe domnul Rochester.
Nu era în niciuna dintre odăile de jos; nu era nici în curte, nici la grajduri, nici în parc. O întrebai pe doamna Fairfax dacă-l văzuse; da: credea că joacă biliard cu domnișoara Ingram. Mă grăbii spre sala de biliard: de acolo răsunau clămpănitul bilelor și zumzetul glasurilor; domnul Rochester, domnișoara Ingram, cele două domnișoare Eshton și admiratorii lor erau toți prinși de joc. Îmi trebuia ceva curaj ca să tulbur o tovărășie atât de interesantă; treaba mea, însă, nu suferea amânare, așa că mă apropiai de stăpânul meu, care stătea lângă domnișoara Ingram. Ea se întoarse când mă apropiai și se uită la mine trufașă: ochii ei păreau să întrebe: „Ce poate să mai vrea și târâtura asta?”, iar când spusei încet: „Domnule Rochester”, făcu o mișcare de parcă ar fi fost ispitită să-mi poruncească să plec. Îmi amintesc cum arăta în clipa aceea — era foarte grațioasă și foarte impunătoare: purta o rochie de dimineață din crep albastru ca cerul; o eșarfă azurie, străvezie, îi era împletită în păr. Jocul o însuflețise toată, iar mândria iritată nu micșora expresia trăsăturilor ei trufașe.
— Persoana aceasta are nevoie de dumneavoastră? îl întrebă ea pe domnul Rochester.
Și domnul Rochester se întoarse să vadă cine era „persoana”. Făcu o strâmbătură ciudată — una dintre manifestările lui stranii și echivoce —, aruncă tacul și ieși după mine din sală.
— Ei, Jane? spuse el, rezemându-se cu spatele de ușa sălii de clasă, pe care o închisese.
— Dacă sunteți bun, domnule, aș vrea să mă învoiți o săptămână sau două.
— Ca să faci ce? Să te duci unde?
— Să văd o doamnă bolnavă care a trimis după mine.
— Ce doamnă bolnavă? Unde locuiește?
— La Gateshead; în ——shire.
— ——shire? Dar e la o sută de mile de aici! Cine să fie aceea care trimite după oameni să vină s-o vadă de la o asemenea depărtare?
— O cheamă Reed, domnule… doamna Reed.
— Reed de la Gateshead? A fost un Reed de la Gateshead, magistrat.
— E văduva lui, domnule.
— Și ce ai dumneata de-a face cu ea? De unde o cunoști?
— Domnul Reed mi-a fost unchi: fratele mamei mele.
— Ce naiba! Nu mi-ai spus asta niciodată: ai spus mereu că n-ai rude.
— Niciuna care să vrea să mă recunoască, domnule. Domnul Reed a murit, iar soția lui m-a alungat.
— De ce?
— Pentru că eram săracă și o povară, și nu mă plăcea.
— Dar Reed a lăsat copii? Trebuie să ai veri? Sir George Lynn vorbea ieri de un Reed de la Gateshead care, spunea el, era unul dintre cei mai mari ticăloși din lumea bună a Londrei; iar Ingram pomenea de o Georgiana Reed de acolo, care a fost mult admirată pentru frumusețea ei, la Londra, acum un sezon sau două.
— John Reed a murit și el, domnule: s-a ruinat și și-a ruinat pe jumătate familia, și se crede că s-a sinucis. Vestea a zguduit-o atât de tare pe mama lui, încât a avut un atac de apoplexie.
— Și ce bine îi poți face dumneata? Prostii, Jane! Eu nici nu m-aș gândi să alerg o sută de mile ca să văd o bătrână care poate va fi moartă până ajungi la ea: în afară de asta, zici că te-a alungat.
— Da, domnule, dar asta a fost demult, și pe când împrejurările ei erau cu totul altele: n-aș avea liniște dacă i-aș nesocoti acum dorința.
— Cât vei sta?
— Cât se poate de puțin, domnule.
— Făgăduiește-mi numai că stai o săptămână…
— Mai bine să nu-mi dau cuvântul: s-ar putea să fiu silită să mi-l calc.
— În orice caz, te vei întoarce: n-o să te lași înduplecată, sub niciun pretext, să te așezi pentru totdeauna la ea?
— O, nu! Mă voi întoarce negreșit, dacă totul merge bine.
— Și cine merge cu dumneata? Doar n-o să călătorești singură o sută de mile.
— Nu, domnule, mi-a trimis vizitiul ei.
— Un om de încredere?
— Da, domnule, e de zece ani în slujba familiei.
Domnul Rochester chibzui.
— Când vrei să pleci?
— Mâine dis-de-dimineață, domnule.
— Ei bine, îți trebuie niște bani; nu poți călători fără bani și cred că n-ai prea mulți: nu ți-am plătit încă nicio leafă. Cât ai pe lumea asta, Jane? întrebă el zâmbind.
Îmi scosei punga; un lucru tare sărăcăcios.
— Cinci șilingi, domnule.
Îmi luă punga, își răsturnă comoara în palmă și chicoti deasupra ei, ca și cum puținătatea ei l-ar fi amuzat. Curând își scoase portofelul.
— Poftim, spuse el, întinzându-mi o bancnotă.
Era de cincizeci de lire, iar el nu-mi datora decât cincisprezece. Îi spusei că n-am rest să-i dau.
— Nu vreau rest; știi bine. Ia-ți leafa.
Refuzai să primesc mai mult decât mi se cuvenea. La început se încruntă; apoi, ca și cum și-ar fi amintit ceva, spuse:
— Ai dreptate, ai dreptate! Mai bine să nu-ți dau tot acum: poate că ai sta trei luni plecată dacă ai avea cincizeci de lire. Uite zece; nu e de ajuns?
— Ba da, domnule, dar acum îmi datorați cinci.
— Întoarce-te după ele, atunci; sunt bancherul dumitale pentru patruzeci de lire.
— Domnule Rochester, aș putea să vă pomenesc și de o altă chestiune de afaceri, cât am prilejul.
— Chestiune de afaceri? Sunt curios s-o aud.
— Mi-ați dat ca și de știre, domnule, că vă veți căsători în curând?
— Da; și ce-i cu asta?
— În cazul acesta, domnule, Adèle ar trebui să meargă la școală: sunt sigură că veți vedea și dumneavoastră că e nevoie.
— Ca s-o scot din drumul miresei mele, care altfel ar putea să calce peste ea cam prea apăsat? E judecată în propunerea asta; fără îndoială. Adèle, cum spui dumneata, trebuie să meargă la școală; iar dumneata, firește, trebuie să mărșăluiești drept la… dracu'?
— Sper că nu, domnule; dar trebuie să-mi caut un alt post undeva.
— Firește! exclamă el, cu un glas fonfăit și o strâmbătură a trăsăturilor la fel de fantastice și de caraghioase.
Mă privi câteva minute.
— Și pe bătrâna doamnă Reed, sau pe domnișoarele, fiicele ei, le vei ruga să-ți caute un loc, presupun?
— Nu, domnule; nu sunt în astfel de relații cu rudele mele încât să mă simt îndreptățită să le cer favoruri: dar voi da un anunț.
— Ai să urci pe piramidele Egiptului! mormăi el. Să nu cumva să dai anunț! Aș vrea să-ți fi oferit numai un suveran, în loc de zece lire. Dă-mi înapoi nouă lire, Jane; am nevoie de ele.
— Și eu am, domnule, i-o întorsei, ducându-mi mâinile și punga la spate. N-aș putea să mă lipsesc de bani în niciun caz.
— Zgârcită mică! spuse el. Să-mi refuzi o cerere bănească! Dă-mi cinci lire, Jane.
— Nici cinci șilingi, domnule; nici cinci penny.
— Lasă-mă doar să mă uit la bani.
— Nu, domnule; nu se poate avea încredere în dumneavoastră.
— Jane!
— Domnule?
— Făgăduiește-mi un lucru.
— Vă făgăduiesc orice, domnule, din ce cred că aș putea împlini.
— Să nu dai anunț: și să-mi încredințezi mie căutarea unui post. Îți găsesc eu unul la vreme.
— O voi face bucuroasă, domnule, dacă, la rândul dumneavoastră, îmi veți făgădui că și eu, și Adèle vom fi plecate cu bine din casă înainte să intre mireasa dumneavoastră în ea.
— Foarte bine! foarte bine! Îmi dau cuvântul. Pleci mâine, așadar?
— Da, domnule; devreme.
— Cobori în salon după cină?
— Nu, domnule, trebuie să mă pregătesc de drum.
— Atunci trebuie să ne luăm rămas bun, eu și cu dumneata, pentru o vreme?
— Așa cred, domnule.
— Și cum îndeplinesc oamenii ceremonia asta a despărțirii, Jane? Învață-mă; nu mă prea pricep.
— Spun: „Rămas bun”, sau orice altă formulă le place mai mult.
— Atunci spune-o.
— Rămas bun, domnule Rochester, deocamdată.
— Ce trebuie să spun eu?
— Același lucru, dacă vreți, domnule.
— Rămas bun, domnișoară Eyre, deocamdată; asta-i tot?
— Da.
— Mi se pare zgârcit, după mine, și sec, și neprietenos. Aș vrea altceva: un mic adaos la ritual. Dacă ne-am strânge mâna, de pildă; dar nu… nici asta nu m-ar mulțumi. Așadar nu faci mai mult decât să spui „Rămas bun”, Jane?
— E de ajuns, domnule: într-un singur cuvânt spus din inimă poate încăpea tot atâta bunăvoință cât în multe.
— Foarte posibil; dar e gol și rece: „Rămas bun.”
„Cât are de gând să mai stea cu spatele rezemat de ușa aceea?”, mă întrebai eu. „Vreau să încep să-mi fac bagajul.” Sună clopotul de cină și el o zbughi deodată, fără o silabă mai mult: nu-l mai văzui în ziua aceea și plecai a doua zi dimineață înainte să se fi sculat.
Ajunsei la căsuța portarului de la Gateshead pe la cinci după-amiaza, la întâi mai: intrai acolo înainte de a urca la conac. Era foarte curată și îngrijită: la ferestrele împodobite atârnau perdeluțe albe; dușumeaua era fără pată; grătarul și ustensilele de la foc erau lustruite lună, iar focul ardea limpede. Bessie ședea lângă cămin, cu ultimul ei născut în brațe, iar Robert și surioara lui se jucau liniștiți într-un colț.
— Doamne, binecuvântează-te! știam eu că ai să vii! exclamă doamna Leaven când intrai.
— Da, Bessie, spusei eu, după ce o sărutai; și sper că n-am venit prea târziu. Ce face doamna Reed? Mai trăiește, sper.
— Da, trăiește; și e mai în toate mințile și mai liniștită decât era. Doctorul spune că s-ar putea s-o mai ducă o săptămână sau două; dar nu prea crede că se va mai face bine.
— A pomenit de mine în ultima vreme?
— Vorbea de dumneata chiar azi-dimineață, și ar fi vrut să vii; dar acum doarme, sau dormea acum zece minute, când am fost sus la conac. De obicei zace toată după-amiaza într-un fel de toropeală și se trezește pe la șase sau șapte. Vrei să te odihnești aici un ceas, domnișoară, și apoi urc cu dumneata?
Robert intră în clipa aceea, iar Bessie își puse copilul adormit în leagăn și se duse să-l întâmpine: apoi stărui să-mi scot pălăria și să beau un ceai; căci spunea că arătam palidă și obosită. Fui bucuroasă să-i primesc ospitalitatea; și mă lăsai despovărată de hainele de drum tot atât de supusă cum o lăsam să mă dezbrace când eram copil.
Vremurile de demult mă năpădiră iute, în timp ce o priveam cum se învârtea de colo-colo — pregătind tava de ceai cu cele mai bune porțelanuri ale ei, tăind felii de pâine cu unt, prăjind o turtă de ceai și, printre altele, dându-i din când în când micului Robert sau lui Jane câte un bobârnac sau câte un ghiont, întocmai cum îmi dădea mie odinioară. Bessie își păstrase firea iute, ca și pasul ușor și înfățișarea plăcută.
Când ceaiul fu gata, mă pregăteam să mă apropii de masă; dar ea îmi ceru să stau locului, cu vechiul ei glas poruncitor. Trebuia să fiu servită lângă foc, spunea ea; și puse în fața mea o măsuță rotundă, cu ceașca mea și o farfurie cu pâine prăjită, întocmai cum îmi așeza odinioară, pe un scaun din odaia copiilor, câte o bunătate șterpelită pe ascuns: și eu zâmbii și o ascultai ca în zilele de altădată.
Voia să știe dacă eram fericită la Thornfield Hall și ce fel de om era stăpâna; iar când îi spusei că nu era decât un stăpân, voia să știe dacă era un domn de treabă și dacă-mi plăcea. Îi spusei că era un om mai degrabă urât, dar un adevărat gentleman; că se purta bine cu mine și că eram mulțumită. Apoi trecui să-i descriu societatea veselă care stătuse în ultima vreme în casă; iar Bessie ascultă cu interes toate amănuntele acestea: erau tocmai de felul celor care-i plăceau.
În asemenea vorbe, un ceas trecu repede: Bessie îmi dădu înapoi pălăria și celelalte și, însoțită de ea, ieșii din căsuța portarului spre conac. Tot însoțită de ea coborâsem, cu aproape nouă ani în urmă, aleea pe care o urcam acum. Într-o dimineață de ianuarie întunecată, cețoasă și umedă, părăsisem un acoperiș dușman cu inima deznădăjduită și amărâtă — cu un simțământ de proscrisă și aproape de osândită — ca să caut adăpostul rece al Lowoodului: ținutul acela atât de îndepărtat și de necunoscut. Același acoperiș dușman se înălța acum din nou în fața mea: viitorul meu era încă nesigur; și inima mă durea încă. Mă simțeam tot o rătăcitoare pe fața pământului; dar aveam o încredere mai tare în mine și în puterile mele și o teamă mai puțin ofilitoare de asuprire. Rana deschisă a nedreptăților îndurate se vindecase acum de tot; iar flacăra resentimentului se stinsese.
— Mai întâi vei intra în sufrageria mică, spuse Bessie, luând-o înaintea mea prin hol; domnișoarele sunt acolo.
Într-o clipă mă aflam în încăpere. Fiecare mobilă arăta întocmai cum arătase în dimineața în care fusesem adusă pentru prima oară în fața domnului Brocklehurst: chiar covorul pe care stătuse el acoperea încă vatra. Aruncând o privire spre rafturile cu cărți, mi se păru că deosebesc cele două volume ale Păsărilor britanice de Bewick, la vechiul lor loc pe raftul al treilea, iar chiar deasupra Călătoriile lui Gulliver și O mie și una de nopți. Lucrurile neînsuflețite nu se schimbaseră; dar cele vii se schimbaseră de nu le mai recunoșteai.
Două domnișoare îmi apărură în față; una foarte înaltă, aproape cât domnișoara Ingram — foarte slabă și ea, cu fața gălbejită și înfățișarea severă. Avea în privire ceva ascetic, sporit de simplitatea desăvârșită a unei rochii negre de lână, cu fusta dreaptă, de un guler de pânză scrobit, de părul pieptănat de pe tâmple și de podoaba ca de călugăriță a unui șirag de mătănii de abanos cu un crucifix. Eram sigură că aceasta era Eliza, deși puteam regăsi prea puțin din cea de odinioară în chipul acela prelung și fără culoare.
Cealaltă era la fel de sigur Georgiana: dar nu Georgiana pe care mi-o aminteam — fetița de unsprezece ani, subțire și ca o zână. Aceasta era o domnișoară în plină înflorire, foarte plinuță, albă ca o figură de ceară, cu trăsături frumoase și regulate, ochi albaștri languroși și păr galben în bucle. Și rochia ei era neagră; dar croiala era atât de deosebită de a surorii ei — cu atât mai largă și mai potrivită — încât părea tot atât de elegantă pe cât de puritană părea cealaltă.
Fiecare dintre surori avea câte o trăsătură de la mamă — și numai una; fiica mai mare, slabă și palidă, avea ochiul de cuarț fumuriu al mamei: cea mai tânără, înfloritoare și plină, avea conturul fălcii și al bărbiei ei — poate puțin îmblânzit, dar dând totuși o asprime de nedescris chipului altminteri atât de voluptuos și de rotofei.
Amândouă domnișoarele, când înaintai, se ridicară să mă salute și amândouă mi se adresară cu „domnișoară Eyre”. Salutul Elizei fu rostit cu un glas scurt, repezit, fără zâmbet; apoi se așeză iar, își aținti ochii în foc și păru să mă uite. Georgiana adăugă la „Ce mai faci?” câteva banalități despre călătoria mea, despre vreme și așa mai departe, rostite cu un glas cam tărăgănat: și însoțite de felurite priviri piezișe care mă măsurau din cap până-n picioare — când străbătând faldurile pelerinei mele de merinos cenușiu, când zăbovind asupra garniturii simple a pălăriei mele de țară. Domnișoarele au un fel deosebit de a-ți da de înțeles că te socotesc o caraghioasă fără să rostească de fapt cuvintele. O anumită privire de sus, o răceală a purtării, o nepăsare a glasului își exprimă pe deplin simțămintele în privința asta, fără să le compromită prin vreo grosolănie vădită în vorbă sau în faptă.
Batjocura, însă, ascunsă sau fățișă, nu mai avea asupra mea puterea de odinioară: șezând între verișoarele mele, mă mirai cât de ușor înduram nepăsarea desăvârșită a uneia și atențiile pe jumătate sarcastice ale celeilalte — Eliza nu mă umilea, nici Georgiana nu mă scotea din fire. Adevărul era că aveam alte lucruri la care să mă gândesc; în ultimele luni se treziseră în mine simțăminte cu mult mai puternice decât oricare dintre cele pe care le-ar fi putut stârni ele — dureri și bucurii cu mult mai ascuțite și mai alese decât oricare dintre cele pe care le stătea în putere să le pricinuiască sau să le dăruiască —, încât aerele lor nu mă atingeau nici de bine, nici de rău.
— Ce face doamna Reed? întrebai eu curând, privind-o liniștită pe Georgiana, care găsi de cuviință să-și ridice capul semeț la această întrebare directă, ca la o îndrăzneală neașteptată.
— Doamna Reed? A! vrei să spui mama; e foarte bolnavă: mă îndoiesc că o poți vedea astă-seară.
— Dacă ai vrea, spusei eu, să urci numai până sus și să-i spui că am venit, ți-aș fi foarte îndatorată.
Georgiana aproape tresări și-și deschise mari, uluiți, ochii albaștri.
— Știu că dorea anume să mă vadă, adăugai eu, și n-aș vrea să amân împlinirea dorinței ei mai mult decât e neapărat nevoie.
— Mamei nu-i place să fie deranjată seara, observă Eliza.
Curând mă ridicai, îmi scosei liniștită pălăria și mănușile, nepoftită, și spusei că mă duc numai până la Bessie — care era, îmi închipuiam, la bucătărie — s-o rog să afle dacă doamna Reed era dispusă să mă primească sau nu în seara aceea. Mă dusei și, după ce o găsii pe Bessie și o trimisei cu treaba mea, trecui la alte măsuri. Până atunci obișnuisem totdeauna să mă dau înapoi în fața trufiei: primită cum fusesem în ziua aceea, aș fi hotărât, cu un an în urmă, să plec din Gateshead chiar a doua zi dimineață; acum mi se dezvălui deodată că ar fi fost un plan nesăbuit. Făcusem o călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătușa și trebuia să rămân cu ea până se făcea mai bine — sau murea: cât despre mândria sau prostia fiicelor ei, trebuia s-o las deoparte și să nu atârn de ea. Așa că mă adresai menajerei; o rugai să-mi arate o odaie, îi spusei că probabil voi fi musafiră aici o săptămână sau două, pusei să mi se ducă cufărul în odaie și mă dusei și eu după el: pe palier o întâlnii pe Bessie.
— Doamna s-a trezit, spuse ea; i-am spus că ai venit: vino să vedem dacă te recunoaște.
N-aveam nevoie să fiu călăuzită spre odaia bine cunoscută, în care fusesem atât de des chemată odinioară ca să fiu pedepsită sau mustrată. Mă grăbii înaintea lui Bessie; deschisei încet ușa: pe masă stătea o lumină cu abajur, căci acum se însera. Acolo era, ca altădată, patul cel mare cu patru stâlpi și draperii de culoarea chihlimbarului; acolo, masa de toaletă, jilțul și scăunelul pe care fusesem osândită de o sută de ori să îngenunchez și să cer iertare pentru greșeli pe care nu le săvârșisem. Mă uitai într-un anumit colț de alături, așteptându-mă pe jumătate să văd conturul subțire al unei nuiele de care mă temeam odinioară și care stătea la pândă acolo, gata să sară ca un drăcușor și să-mi brăzdeze palma tremurătoare sau gâtul care se strângea. Mă apropiai de pat; dădui la o parte perdelele și mă aplecai peste pernele îngrămădite sus.
Îmi aminteam bine fața doamnei Reed și căutam nerăbdătoare chipul cunoscut. E un lucru fericit că timpul potolește poftele răzbunării și înăbușă îndemnurile mâniei și ale aversiunii. Părăsisem femeia aceasta cu amărăciune și ură, iar acum mă întorceam la ea fără alt simțământ decât un fel de milă pentru marile ei suferințe și o dorință puternică de a uita și a ierta toate nedreptățile — de a ne împăca și a ne strânge mâinile prietenește.
Chipul cunoscut era acolo: aspru, neîndurător ca întotdeauna — era acolo ochiul acela deosebit, pe care nimic nu-l putea topi, și sprânceana ușor ridicată, poruncitoare, despotică. De câte ori nu se încruntase asupra mea cu amenințare și ură! și cum îmi reînviau amintirea spaimelor și a durerilor copilăriei, acum, când îi urmăream linia aspră! Și totuși mă aplecai și o sărutai: ea se uită la mine.
— E Jane Eyre? întrebă ea.
— Da, mătușă Reed. Cum te simți, dragă mătușă?
Jurasem odinioară că n-o să-i mai spun niciodată mătușă: socoteam că nu e păcat să uit și să calc acum jurământul acela. Degetele mele îi prinseseră mâna, care stătea peste cearșaf: dacă mi-ar fi strâns-o pe a mea cu bunătate, aș fi simțit în clipa aceea o adevărată bucurie. Dar firile nesimțitoare nu se înmoaie atât de repede, nici antipatiile firești nu se smulg atât de ușor. Doamna Reed își retrase mâna și, întorcându-și fața cam de la mine, observă că noaptea era caldă. Din nou mă privi atât de rece, încât simții îndată că părerea ei despre mine — simțământul ei față de mine — era neschimbat și neschimbător. Știam, după ochiul ei de piatră — netrecut de duioșie, nedizolvat de lacrimi —, că era hotărâtă să mă socotească rea până la capăt; pentru că a mă crede bună nu i-ar fi dat nicio bucurie mărinimoasă: ci doar un simțământ de umilire.
Simții durere, și apoi simții mânie; și apoi simții hotărârea de a o supune — de a-i fi stăpână, în ciuda firii și a voinței ei. Lacrimile îmi urcaseră în ochi, întocmai ca în copilărie: le poruncii să se întoarcă la izvorul lor. Adusei un scaun la căpătâiul patului: mă așezai și mă aplecai peste pernă.
— Ai trimis după mine, spusei eu, și am venit; și am de gând să rămân până văd cum îți merge.
— O, firește! Le-ai văzut pe fetele mele?
— Da.
— Ei bine, poți să le spui că vreau să rămâi până ce voi putea să-ți vorbesc despre unele lucruri care-mi stau pe suflet: astă-seară e prea târziu și mi-e greu să mi le amintesc. Dar era ceva ce voiam să spun… stai să văd…
Privirea rătăcită și vorbirea schimbată arătau ce prăbușire se petrecuse în trupul ei odinioară atât de viguros. Răsucindu-se neliniștită, își trase așternutul în jurul ei; cotul meu, sprijinit pe un colț al plăpumii, o ținea pe loc: se supără îndată.
— Ridică-te! spuse ea; nu mă necăji ținându-mi așternutul. Tu ești Jane Eyre?
— Eu sunt Jane Eyre.
— Am avut cu copila aceea mai mult necaz decât ar crede cineva. Ce povară să-mi rămână pe cap… și câtă supărare mi-a făcut, zi de zi și ceas de ceas, cu firea ei de neînțeles, cu izbucnirile ei năprasnice de furie și cu pânditul ei necontenit și nefiresc al fiecărei mișcări! Zău, mi-a vorbit odată ca o nebună sau ca un diavol… niciun copil n-a vorbit și n-a privit vreodată cum a vorbit și a privit ea; m-am bucurat s-o scot din casă. Ce-au făcut cu ea la Lowood? Acolo a izbucnit febra și au murit multe eleve. Ea, totuși, n-a murit: dar eu am spus că a murit… Aș vrea să fi murit!
— Ciudată dorință, doamnă Reed; de ce o urăști atât?
— Am avut totdeauna ceva împotriva mamei ei; căci era singura soră a bărbatului meu și o iubea foarte mult: el s-a împotrivit ca familia s-o renege când a făcut căsătoria aceea de rând; și când a venit vestea morții ei, a plâns ca un nătărău. A vrut neapărat să aducă pruncul, deși l-am rugat mai degrabă să-l dea la o doică și să plătească pentru întreținerea lui. L-am urât din prima clipă când mi-au căzut ochii pe el… o făptură bolnăvicioasă, plângăreață, pipernicită! Toată noaptea se văita în leagăn… nu țipa zdravăn ca orice alt copil, ci scâncea și gemea. Lui Reed îi era milă de el; și-l legăna și-l lua în seamă ca și cum ar fi fost al lui: mai mult chiar decât i-a luat vreodată în seamă pe ai lui la vârsta aceea. Încerca să-i facă pe copiii mei prietenoși cu micuța cerșetoare: dragii de ei n-o puteau suferi, iar el se supăra pe ei când își arătau antipatia. În ultima lui boală, o aducea mereu la patul lui; și, doar cu un ceas înainte de moarte, m-a legat prin jurământ să păstrez făptura asta. Mai bucuroasă aș fi fost să mi se dea în grijă un țânc sărac de la azilul de săraci: dar el era slab, slab din fire. John nu seamănă deloc cu tatăl lui, și mă bucur: John seamănă cu mine și cu frații mei… e un Gibson adevărat. O, aș vrea să înceteze să mă chinuie cu scrisori în care cere bani! Nu mai am bani să-i dau: sărăcim. Trebuie să dau afară jumătate din servitori și să închid o parte a casei; sau s-o dau cu chirie. Nu mă pot supune niciodată la așa ceva… și totuși, cum o să ne descurcăm? Două treimi din venitul meu se duc pe dobânzile ipotecilor. John joacă îngrozitor de mult și pierde totdeauna… bietul băiat! E înconjurat de trișori: John e decăzut și înjosit… arată îngrozitor… mi-e rușine de el când îl văd.
Se tulbura tot mai mult.
— Cred că e mai bine s-o las acum, îi spusei lui Bessie, care stătea de cealaltă parte a patului.
— Poate că da, domnișoară: dar spre seară vorbește deseori așa… dimineața e mai liniștită.
Mă ridicai.
— Stai! exclamă doamna Reed. Mai e ceva ce voiam să spun. El mă amenință… mă amenință necontenit cu moartea lui sau a mea: și visez uneori că-l văd întins, cu o rană mare în gât sau cu fața umflată și înnegrită. Am ajuns la mare strâmtoare: am necazuri grele. Ce e de făcut? De unde să iau bani?
Bessie se strădui atunci s-o îndemne să ia o băutură liniștitoare: izbuti cu greu. Curând după aceea doamna Reed se liniști și căzu într-o moțăială. Atunci o lăsai.
Trecură mai bine de zece zile până să mai stau din nou de vorbă cu ea. Rămânea fie în delir, fie toropită; iar doctorul oprise tot ce ar fi putut s-o tulbure dureros. Între timp, mă descurcai cât putui de bine cu Georgiana și cu Eliza. La început erau foarte reci, ce-i drept. Eliza stătea jumătate de zi cosând, citind sau scriind, și abia scotea o vorbă, fie către mine, fie către sora ei. Georgiana trăncănea fleacuri ceasuri întregi cu canarul ei și nu mă lua în seamă. Dar eram hotărâtă să nu par lipsită de ocupație sau de distracție: îmi adusesem cu mine cele de trebuință pentru desen, și îmi slujeau la amândouă.
Înarmată cu o cutie de creioane și câteva coli de hârtie, îmi luam un loc deoparte de ele, lângă fereastră, și mă îndeletniceam cu schițe de închipuire, înfățișând orice scenă care se întâmpla să se închege pentru o clipă în caleidoscopul mereu schimbător al imaginației: o fâșie de mare între două stânci; luna răsărind și o corabie trecând peste discul ei; un pâlc de trestii și stânjenei de apă și un cap de naiadă, încununat cu flori de lotus, înălțându-se dintre ele; un spiriduș șezând într-un cuib de brumăriță, sub o cunună de flori de păducel.
Într-o dimineață mă apucai să schițez un chip: ce fel de chip avea să fie, nu-mi păsa și nu știam. Luai un creion negru, moale, îi făcui un vârf lat și mă pusei pe lucru. Curând trăsesem pe hârtie o frunte lată și proeminentă și conturul pătrat al părții de jos a feței: conturul acela îmi plăcu; degetele mele se apucară cu sârg să-l umple cu trăsături. Sub fruntea aceea trebuiau trase sprâncene orizontale, puternic marcate; urmă, de la sine, un nas bine conturat, cu linia dreaptă și nările largi; apoi o gură mlădioasă, deloc îngustă; apoi o bărbie hotărâtă, cu o gropiță adâncă la mijloc: firește, trebuiau niște favoriți negri și un păr negru ca pana corbului, în smocuri pe tâmple și ondulat deasupra frunții. Acum, ochii: îi lăsasem la urmă, pentru că cereau lucrul cel mai migălos. Îi desenai mari; le dădui o formă frumoasă: genele le trasai lungi și întunecate; irisurile, strălucitoare și mari. „Bine! dar nu tocmai ce trebuie”, mă gândii, cercetând efectul: „le lipsește putere și vioiciune”; și făcui umbrele mai negre, ca luminile să scânteieze mai tare — o trăsătură sau două norocoase îmi asigurară izbânda. Iată, aveam sub ochi chipul unui prieten; și ce însemnătate avea că domnișoarele acelea îmi întorceau spatele? Mă uitai la el; zâmbii asemănării vorbitoare: eram cufundată în lucru și mulțumită.
— E portretul cuiva pe care-l cunoști? întrebă Eliza, care se apropiase fără să bag de seamă.
Răspunsei că era doar un cap închipuit și mă grăbii să-l vâr sub celelalte foi. Firește, mințeam: era de fapt un portret foarte fidel al domnului Rochester. Dar ce o privea pe ea, sau pe oricine altcineva în afară de mine? Georgiana se apropie și ea să se uite. Celelalte desene îi plăcură mult, dar pe acela îl numi „un bărbat urât”. Amândouă păreau mirate de iscusința mea. Mă oferii să le schițez portretele; și fiecare, pe rând, îmi stătu pentru o schiță în creion. Apoi Georgiana își aduse albumul. Îi făgăduii să-i dau o acuarelă: asta o aduse îndată în toane bune. Propuse o plimbare prin parc. Nu trecuseră două ceasuri de când ieșiserăm și eram adâncite într-o convorbire de taină: îmi făcuse favoarea să-mi descrie iarna strălucită pe care o petrecuse la Londra cu două sezoane în urmă — admirația pe care o stârnise acolo — atențiile de care avusese parte; și primii chiar aluzii despre cucerirea titrată pe care o făcuse. În cursul după-amiezii și al serii aluziile acestea fură dezvoltate: îmi fură povestite felurite convorbiri drăgăstoase și înfățișate scene sentimentale; pe scurt, un volum de roman din viața lumii bune fu improvizat de ea în ziua aceea pentru mine. Destăinuirile se reînnoiră zi de zi: se învârteau totdeauna în jurul aceleiași teme — ea însăși, iubirile și necazurile ei. Era ciudat că nu pomenea niciodată nici de boala mamei, nici de moartea fratelui, nici de starea întunecată în care se aflau acum perspectivele familiei. Mintea părea să-i fie cu totul cuprinsă de amintirile veseliei trecute și de dorul petrecerilor viitoare. Petrecea cam cinci minute pe zi în odaia mamei bolnave, și nimic mai mult.
Eliza tot vorbea puțin: era limpede că nu avea timp de vorbă. N-am văzut niciodată o făptură mai ocupată decât părea ea; și totuși era greu de spus ce făcea: sau, mai degrabă, de descoperit vreun rod al sârguinței ei. Avea un deșteptător care s-o scoale devreme. Nu știu cu ce se îndeletnicea înainte de micul dejun, dar după masa aceasta își împărțea timpul în porțiuni regulate și fiecare ceas își avea sarcina lui. De trei ori pe zi studia o cărticică, pe care, cercetând-o, o găsii a fi o Carte de rugăciuni a Bisericii Anglicane. O întrebai o dată ce o atrăgea atât de mult în volumul acela, iar ea îmi spuse: „rubricile”. Trei ceasuri le închina cusutului, cu fir de aur, a marginii unei bucăți de postav stacojiu, pătrate, cât un covor aproape. Răspunzând întrebărilor mele despre rostul acestui lucru, mă lămuri că era un acoperământ pentru altarul unei biserici noi, ridicate de curând lângă Gateshead. Două ceasuri și le închina jurnalului; două, lucrului singură în grădina de zarzavat; și unul, ținerii socotelilor. Părea să n-aibă nevoie de tovărășie; nici de vorbă. Cred că era fericită în felul ei: rânduiala aceasta îi ajungea; și nimic n-o supăra mai mult decât vreo întâmplare care s-o silească să-și schimbe regularitatea de ceasornic.
Îmi spuse într-o seară, când era mai dispusă decât de obicei să se destăinuie, că purtarea lui John și ruina care amenința familia îi pricinuiseră o adâncă mâhnire: dar acum, spunea ea, își liniștise mintea și luase o hotărâre. Avusese grijă să-și pună la adăpost propria avere; iar când avea să moară mama ei — și era cu totul neverosimil, observă ea liniștită, ca aceasta să se facă bine sau s-o mai ducă mult —, avea să împlinească un plan îndelung nutrit: să-și caute un loc retras, unde deprinderile ei punctuale să fie ferite pentru totdeauna de tulburare, și să pună stavile sigure între ea și lumea cea ușuratică. O întrebai dacă Georgiana avea s-o însoțească.
„Bineînțeles că nu. Georgiana și ea n-aveau nimic în comun: nu avuseseră niciodată. Nu s-ar fi împovărat cu tovărășia ei pentru nimic în lume. Georgiana avea să-și urmeze drumul ei; iar ea, Eliza, pe al ei.”
Georgiana, când nu-și descărca inima în fața mea, își petrecea mai tot timpul întinsă pe canapea, plângându-se de plictiseala din casă și dorind iar și iar ca mătușa ei Gibson să-i trimită o invitație la Londra. „Ar fi mult mai bine, spunea ea, dacă ar putea să plece din calea tuturor pentru o lună sau două, până se sfârșește totul.” Nu o întrebai ce înțelegea prin „până se sfârșește totul”, dar presupun că se referea la moartea așteptată a mamei ei și la urmarea mohorâtă a ceremoniilor de înmormântare. Eliza nu lua de obicei în seamă trândăvia și văicărelile surorii ei mai mult decât dacă n-ar fi avut în fața ei nicio făptură care să se tolănească și să cârtească. Într-o zi, totuși, pe când își punea deoparte registrul de socoteli și-și desfăcea broderia, o luă deodată la rost așa:
— Georgiana, un animal mai înfumurat și mai nesăbuit decât tine nu i s-a îngăduit niciodată, de bună seamă, să încurce pământul. N-ai avut niciun drept să te naști, pentru că nu folosești viața la nimic. În loc să trăiești pentru tine, în tine și cu tine, cum ar trebui să trăiască o făptură cu judecată, nu cauți decât să-ți lipești slăbiciunea de puterea altuia: dacă nu se găsește nimeni care să vrea să se împovăreze cu un lucru atât de gras, de slab, de buhăit, de nefolositor, strigi că ești maltratată, nesocotită, nenorocită. Și apoi, pentru tine existența trebuie să fie o scenă de schimbare și de ațâțare necontenită, altfel lumea e o temniță: trebuie să fii admirată, trebuie să fii curtată, trebuie să fii lingușită — trebuie să ai muzică, dans și societate —, altfel lâncezești, te stingi. N-ai minte să născocești un sistem care să te facă neatârnată de toate eforturile și de toate voințele, afară de ale tale? Ia o zi; împarte-o în porțiuni; dă-i fiecărei porțiuni sarcina ei: nu lăsa niciun sfert de ceas, nici zece minute, nici cinci minute rătăcite, fără întrebuințare — cuprinde-le pe toate; fă fiecare treabă la rândul ei, cu metodă, cu o regularitate neînduplecată. Ziua se va încheia aproape înainte să-ți dai seama că a început; și nu ești datoare nimănui că te-a ajutat să scapi de vreo clipă goală: n-ai avut nevoie să cauți tovărășia, vorba, simpatia, îngăduința nimănui; ai trăit, pe scurt, cum trebuie să trăiască o ființă neatârnată. Primește sfatul acesta: primul și ultimul pe care ți-l voi da; atunci n-o să mai ai nevoie nici de mine, nici de altcineva, orice s-ar întâmpla. Nesocotește-l — urmează ca până acum, cerșind, smiorcăindu-te și trândăvind — și suportă urmările idioțeniei tale, oricât de rele și de nesuferite ar fi. Ți-o spun deschis; și ascultă: căci, deși n-am să mai repet ce sunt pe cale să-ți spun, mă voi ține neclintită de asta. După moartea mamei, mă spăl pe mâini de tine: din ziua în care sicriul ei va fi dus în cripta bisericii din Gateshead, tu și cu mine vom fi tot atât de despărțite ca și cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Să nu-ți închipui că, pentru că s-a întâmplat să ne naștem din aceiași părinți, te voi lăsa să mă legi nici chiar prin cea mai slabă pretenție: îți pot spune atât — dacă tot neamul omenesc, afară de noi, ar fi măturat de pe pământ și am rămâne singure noi două, te-aș lăsa în lumea veche și m-aș duce în cea nouă.
Își strânse buzele.
— Ți-ai fi putut cruța osteneala de a-mi ține tirada asta, răspunse Georgiana. Toată lumea știe că ești făptura cea mai egoistă și mai fără inimă de pe lume: și eu îți cunosc ura veninoasă împotriva mea: am avut o mostră din ea în festa pe care mi-ai jucat-o cu lordul Edwin Vere: nu puteai suferi să mă ridic deasupra ta, să am un titlu, să fiu primită în cercuri în care tu nu îndrăznești să-ți arăți fața; și de aceea ai făcut pe iscoada și pe pârâtoarea și mi-ai spulberat nădejdile pentru totdeauna.
Georgiana își scoase batista și-și suflă nasul un ceas după aceea; Eliza rămase rece, nepăsătoare și harnică fără răgaz.
Simțirea adevărată, mărinimoasă e prea puțin prețuită de unii, dar aici erau două firi făcute, una nesuferit de acră, cealaltă vrednic de dispreț de searbădă, din lipsa ei. Simțirea fără judecată e, ce-i drept, o băutură apoasă; dar judecata neîndulcită de simțire e o îmbucătură prea amară și prea aspră ca s-o poată înghiți omul.
Era o după-amiază ploioasă și cu vânt: Georgiana adormise pe canapea citind un roman; Eliza se dusese la o slujbă de praznic, la biserica cea nouă — căci în privința religiei era o formalistă neînduplecată: nicio vreme n-o împiedica să-și îndeplinească punctual ceea ce socotea a fi îndatoririle ei de evlavie; pe vreme bună sau rea, se ducea la biserică de trei ori în fiecare duminică și, în zilele de lucru, ori de câte ori erau rugăciuni.
Mă gândii să urc și să văd cum îi mai merge muribundei, care zăcea acolo aproape neluată în seamă: chiar și servitorii îi dădeau doar o atenție cu întreruperi: infirmiera tocmită, fiind prea puțin supravegheată, se strecura din odaie de câte ori putea. Bessie era credincioasă; dar avea de îngrijit propria familie și nu putea veni decât din când în când la conac. Găsii odaia bolnavei fără nimeni de veghe, cum mă așteptam: nu era acolo nicio infirmieră; bolnava zăcea nemișcată și părea toropită; fața ei vânătă era cufundată în perne: focul murea în grătar. Pusei lemne pe foc, îi îndreptai așternutul, o privii o vreme pe cea care acum nu mă mai putea privi și apoi mă dusei la fereastră.
Ploaia bătea cu putere în geamuri, vântul sufla vijelios: „Zace aici”, mă gândii, „o făptură care în curând va fi dincolo de războiul stihiilor pământești. Încotro va zbura duhul acela — care se zbate acum să-și părăsească lăcașul de lut — când se va slobozi în sfârșit?”
Cugetând la marea taină, mă gândii la Helen Burns, îmi amintii cuvintele ei de pe patul de moarte — credința ei — învățătura ei despre egalitatea sufletelor desprinse de trup. Ascultam încă în gând glasul ei, de care îmi aminteam atât de bine — îi vedeam încă înfățișarea palidă și spirituală, fața istovită și privirea sublimă, cum zăcea pe patul ei liniștit de moarte și-și șoptea dorul de a se întoarce la sânul Tatălui ei dumnezeiesc —, când un glas slab murmură din patul din spatele meu:
— Cine e acolo?
Știam că doamna Reed nu mai vorbise de zile întregi: își venea oare în fire? Mă apropiai de ea.
— Eu sunt, mătușă Reed.
— Cine… eu? fu răspunsul ei. Cine ești? urmă ea, privindu-mă cu mirare și cu un fel de spaimă, dar totuși nu rătăcită. Îmi ești cu totul străină… unde e Bessie?
— E la căsuța portarului, mătușă.
— Mătușă, repetă ea. Cine-mi spune mătușă? Nu ești dintre Gibsoni; și totuși te cunosc… fața asta, și ochii, și fruntea îmi sunt foarte cunoscute: semeni cu… ei, semeni cu Jane Eyre!
Nu spusei nimic: mă temeam să nu-i pricinuiesc vreun șoc spunându-i cine sunt.
— Totuși, spuse ea, mă tem că e o greșeală: gândurile mă înșală. Doream s-o văd pe Jane Eyre și-mi închipui o asemănare unde nu e niciuna: în afară de asta, în opt ani trebuie să se fi schimbat mult.
O asigurai atunci cu blândețe că eram persoana pe care o credea și pe care dorea s-o vadă: și, văzând că eram înțeleasă și că era cu totul în simțiri, îi lămurii cum Bessie își trimisese bărbatul să mă ia de la Thornfield.
— Sunt foarte bolnavă, știu, spuse ea curând. Încercam să mă întorc acum câteva minute și văd că nu pot mișca niciun mădular. E bine să-mi ușurez sufletul înainte să mor: ce socotim neînsemnat când suntem sănătoși ne apasă într-un ceas ca acesta în care mă aflu eu acum. E infirmiera aici? sau nu e nimeni în odaie afară de tine?
O asigurai că eram singure.
— Ei bine, de două ori ți-am făcut o nedreptate, pe care o regret acum. Una a fost că mi-am călcat făgăduiala pe care i-am dat-o bărbatului meu, de a te crește ca pe propriul meu copil; cealaltă…
Se opri.
— La urma urmei, poate că n-are mare însemnătate, murmură ea pentru sine; și apoi s-ar putea să mă fac bine; și e dureros să mă umilesc astfel în fața ei.
Făcu o sforțare să-și schimbe poziția, dar nu izbuti: fața i se schimbă; părea să simtă ceva înăuntrul ei — vestitorul, poate, al celei din urmă dureri.
— Ei bine, trebuie să termin cu asta. Veșnicia e în fața mea: e mai bine să-i spun. Du-te la cutia mea de toaletă, deschide-o și scoate o scrisoare pe care o vei vedea acolo.
Îi urmai îndrumările.
— Citește scrisoarea, spuse ea.
Era scurtă și suna așa:
„Doamnă,
Ați avea bunătatea să-mi trimiteți adresa nepoatei mele, Jane Eyre, și să-mi spuneți cum o duce? Am de gând să-i scriu în curând și s-o rog să vină la mine, în Madeira. Providența mi-a binecuvântat strădaniile de a-mi agonisi o avere îndestulătoare; și, cum sunt necăsătorit și fără copii, doresc s-o înfiez cât voi trăi și să-i las la moartea mea tot ce voi avea de lăsat.
Sunt, doamnă, etc., etc., John Eyre, Madeira.”
Era datată cu trei ani în urmă.
— De ce n-am aflat niciodată de asta? întrebai eu.
— Pentru că te uram prea statornic și prea din toată inima ca să dau vreodată o mână de ajutor la ridicarea ta spre bunăstare. Nu-ți puteam uita purtarea față de mine, Jane… furia cu care te-ai întors odată împotriva mea; tonul cu care ai spus că mă urăști cel mai mult din toată lumea; privirea și glasul, care n-aveau nimic de copil, cu care ai susținut că numai gândul la mine îți face rău și ai afirmat că m-am purtat cu tine cu o cruzime josnică. Nu-mi puteam uita propriile simțăminte când te-ai ridicat așa și ți-ai vărsat veninul din suflet: am simțit frică, de parcă un animal pe care-l lovisem sau îl îmbrâncisem s-ar fi uitat la mine cu ochi de om și m-ar fi blestemat cu glas de om… Adu-mi apă! O, grăbește-te!
— Dragă doamnă Reed, spusei eu, întinzându-i apa pe care o ceruse, nu te mai gândi la toate astea, lasă-le să-ți iasă din minte. Iartă-mi vorbele pătimașe: eram copil atunci; au trecut opt, nouă ani de la ziua aceea.
Nu luă în seamă nimic din ce spuneam; dar, după ce gustă apa și-și trase sufletul, urmă așa:
— Îți spun că n-o puteam uita; și m-am răzbunat: să fii înfiată de unchiul tău și pusă într-o stare de belșug și de tihnă, asta nu puteam îndura. I-am scris; i-am spus că-mi pare rău de dezamăgirea lui, dar Jane Eyre murise: murise de tifos la Lowood. Acum fă cum vrei: scrie-i și dezminte-mi spusele… dă-mi minciuna în vileag cât de curând vrei. Te-ai născut, cred, ca să-mi fii chin: ceasul meu de pe urmă e sfâșiat de amintirea unei fapte pe care, dacă n-ai fi fost tu, n-aș fi fost niciodată ispitită s-o săvârșesc.
— Dacă te-ai putea lăsa înduplecată să nu te mai gândești la asta, mătușă, și să mă privești cu bunătate și iertare…
— Ai o fire foarte rea, spuse ea, și pe care nici până azi nu sunt în stare s-o înțeleg: cum ai putut, nouă ani, să fii răbdătoare și liniștită sub orice purtare, iar în al zecelea să izbucnești numai foc și violență, n-am să pricep niciodată.
— Firea mea nu e atât de rea cum crezi: sunt pătimașă, dar nu răzbunătoare. De multe ori, când eram mică, aș fi fost bucuroasă să te iubesc, dacă m-ai fi lăsat; și doresc din tot sufletul să mă împac acum cu dumneata: sărută-mă, mătușă.
Îmi apropiai obrazul de buzele ei: nu voi să-l atingă. Spuse că o apăsam aplecându-mă peste pat și ceru iar apă. Pe când o culcam la loc — căci o ridicasem și o sprijineam cu brațul în timp ce bea —, îi acoperii mâna rece ca gheața și umedă cu a mea: degetele slabe se feriră de atingerea mea, ochii care se sticleau îmi ocoliră privirea.
— Iubește-mă, așadar, sau urăște-mă, cum vrei, spusei eu în sfârșit; ai iertarea mea deplină și de bunăvoie: cere-o acum pe a lui Dumnezeu și fii împăcată.
Biata femeie, care suferea! Era prea târziu ca să mai facă acum sforțarea de a-și schimba felul de a gândi dintotdeauna: în viață mă urâse mereu — murind, trebuia să mă urască încă.
Intră infirmiera, și Bessie după ea. Mai zăbovii încă o jumătate de ceas, nădăjduind să văd vreun semn de împăcare: dar nu-mi dădu niciunul. Recădea repede în toropeală; și mintea nu i se mai limpezi: la miezul nopții muri. Eu nu eram de față ca să-i închid ochii, nici vreuna dintre fiicele ei. A doua zi dimineață veniră să ne spună că totul se sfârșise. Era pe atunci gătită de înmormântare. Eliza și cu mine ne duserăm s-o vedem: Georgiana, care izbucnise într-un plâns zgomotos, spuse că nu îndrăznește să vină. Acolo zăcea întins trupul odinioară voinic și neastâmpărat al lui Sarah Reed, țeapăn și nemișcat: peste ochiul ei de cremene se lăsase pleoapa rece; fruntea și trăsăturile puternice purtau încă pecetea sufletului ei neînduplecat. Ciudat și solemn lucru era pentru mine trupul acela fără viață. Îl privii cu tristețe și durere: nu-mi trezea nimic blând, nimic dulce, nimic milos, sau plin de nădejde, sau care să îmblânzească; doar o neliniște aspră pentru suferințele ei — nu pentru pierderea mea — și o spaimă întunecată, fără lacrimi, în fața grozăviei morții sub o asemenea înfățișare.
Eliza își privi mama liniștită. După o tăcere de câteva minute, observă:
— Cu constituția ei, ar fi trebuit să trăiască până la adânci bătrâneți: necazurile i-au scurtat viața.
Și apoi un spasm îi strânse gura o clipă: când trecu, se întoarse și ieși din odaie, și la fel făcui și eu. Niciuna dintre noi nu vărsase o lacrimă.