Până să se pună totul la punct, se apropie Crăciunul: venea vremea vacanței pentru toată lumea. Închisei atunci școala din Morton, având grijă ca despărțirea să nu fie stearpă din partea mea. Norocul deschide minunat mâna, ca și inima; iar a da ceva când ai primit din belșug nu e decât a lăsa să se reverse clocotul neobișnuit al simțămintelor. De multă vreme simțeam cu bucurie că multe dintre școlărițele mele de la țară mă îndrăgeau, iar la despărțire încredințarea aceasta se adeveri: își arătară dragostea limpede și cu tărie. Adâncă îmi fu mulțumirea să văd că aveam într-adevăr un loc în inimile lor nevinovate: le făgăduii că de acum înainte nu va trece nicio săptămână fără să le vizitez și să le țin un ceas de lecție la școala lor.
Domnul Rivers sosi în clipa când, după ce văzusem clasele — care numărau acum șaizeci de fete — ieșind pe rând înaintea mea și încuiasem ușa, stăteam cu cheia în mână și schimbam câteva cuvinte de rămas bun mai deosebit cu vreo șase dintre cele mai bune eleve ale mele: fete tinere atât de cuviincioase, de vrednice de respect, de modeste și de învățate cum nu s-ar fi găsit altele în rândurile țărănimii britanice. Și asta e mult spus; căci, la urma urmei, țărănimea britanică e cea mai învățată, cea mai bine crescută și cea mai plină de respect de sine din toată Europa: de atunci am văzut paysannes și Bäuerinnen; și cele mai bune dintre ele mi s-au părut neștiutoare, grosolane și năucite, pe lângă fetele mele din Morton.
— Socotești că ți-ai primit răsplata pentru un anotimp de trudă? mă întrebă domnul Rivers, după ce plecară ele. Nu-ți face plăcere gândul că ai făcut un bine adevărat în veacul și în neamul dumitale?
— Fără îndoială.
— Și n-ai trudit decât câteva luni! O viață închinată înnoirii semenilor dumitale n-ar fi bine cheltuită?
— Ba da, spusei eu; dar n-aș putea s-o duc așa la nesfârșit: vreau să mă bucur de propriile mele însușiri, nu doar să le cultiv pe ale altora. Acum trebuie să mă bucur de ele; nu-mi chema înapoi la școală nici mintea, nici trupul; am ieșit de acolo și sunt pusă pe vacanță deplină.
Se făcu grav la față.
— Ce-i acum? Ce înflăcărare neașteptată e asta pe care o arăți? Ce ai de gând să faci?
— Să fiu activă: cât pot de activă. Și mai întâi trebuie să te rog s-o lași liberă pe Hannah și să-ți cauți pe altcineva să te slujească.
— Ai nevoie de ea?
— Da, ca să vină cu mine la Moor House. Diana și Mary vin acasă peste o săptămână și vreau să am totul în ordine pentru sosirea lor.
— Înțeleg. Credeam că ai de gând să-ți iei zborul în vreo călătorie. E mai bine așa: Hannah va merge cu dumneata.
— Atunci spune-i să fie gata până mâine; și uite cheia de la școală: pe cea de la căsuța mea ți-o dau mâine dimineață.
O luă.
— O dai foarte bucuroasă, zise el; nu prea înțeleg voioșia dumitale, pentru că nu știu ce îndeletnicire îți propui în locul celei la care renunți. Ce țintă, ce scop, ce ambiție ai acum în viață?
— Prima mea țintă va fi să fac curățenie lună (pricepi toată puterea vorbei?) — să fac curățenie lună în Moor House, din pod până-n pivniță; a doua, să-l lustruiesc cu ceară de albine, cu ulei și cu nenumărate cârpe, până ce va străluci din nou; a treia, să așez fiecare scaun, masă, pat, covor cu o precizie matematică; după aceea, aproape că am să te ruinez în cărbuni și turbă, ca să țin focuri bune în fiecare odaie; și, în sfârșit, cele două zile dinaintea celei în care sunt așteptate surorile dumitale le vom închina, Hannah și cu mine, unei asemenea bătăi de ouă, alegeri de stafide, răzuiri de mirodenii, frământări de cozonaci de Crăciun, tocări de umplutură pentru plăcintele de Crăciun și săvârșiri de alte ritualuri culinare, încât cuvintele nu pot da decât o idee nedeplină despre ele unui neinițiat ca dumneata. Pe scurt, scopul meu e ca până joia viitoare totul să fie gata, într-o stare cu totul desăvârșită, pentru Diana și Mary; iar ambiția mea, să le fac, când vor sosi, o primire cum nu se poate mai frumoasă.
St. John zâmbi ușor; tot nu era mulțumit.
— Toate astea sunt foarte bune deocamdată, zise el; dar, serios vorbind, nădăjduiesc că, după ce va trece primul val de vioiciune, vei privi ceva mai sus decât dezmierdările casnice și bucuriile căminului.
— Cele mai bune lucruri pe care le are lumea! îl întrerupsei eu.
— Nu, Jane, nu: lumea aceasta nu e locul desfătării; nu încerca să faci din ea așa ceva; nici al odihnei: nu te lăsa pradă lenei.
— Dimpotrivă, vreau să fiu harnică.
— Jane, deocamdată te iert: îți las două luni de păsuire ca să te bucuri pe deplin de noua dumitale stare și să te desfeți cu farmecul acesta, aflat atât de târziu, al înrudirii; dar după aceea nădăjduiesc că vei începe să privești dincolo de Moor House și de Morton, dincolo de tovărășia surorilor, de liniștea egoistă și de confortul trupesc al belșugului civilizat. Nădăjduiesc că atunci energiile dumitale te vor tulbura din nou cu tăria lor.
Îl privii mirată.
— St. John, zisei eu, cred că e aproape o răutate din partea dumitale să vorbești așa. Sunt pornită să fiu mulțumită ca o regină, și dumneata încerci să mă împingi spre neliniște! Cu ce scop?
— Cu scopul de a face să rodească talanții pe care Dumnezeu ți i-a încredințat și pentru care îți va cere de bună seamă, într-o zi, o socoteală strictă. Jane, te voi urmări îndeaproape și cu îngrijorare — te previn. Și încearcă să-ți înfrânezi înflăcărarea peste măsură cu care te arunci în bucuriile obișnuite ale căminului. Nu te agăța cu atâta îndârjire de legăturile sângelui; păstrează-ți statornicia și ardoarea pentru o cauză vrednică de ele; ferește-te să le risipești pe lucruri mărunte și trecătoare. Mă auzi, Jane?
— Da; ca și cum mi-ai vorbi grecește. Simt că am pricini îndestulătoare să fiu fericită, și vreau să fiu fericită. La revedere!
Fericită am fost la Moor House, și din greu am muncit; la fel și Hannah: era încântată să vadă cât de veselă puteam fi în zarva unei case întoarse cu susul în jos — cum știam să perii, să șterg praful, să curăț și să gătesc. Și, într-adevăr, după o zi sau două de învălmășeală din ce în ce mai încâlcită, era o desfătare să scoatem, încetul cu încetul, ordinea din haosul pe care îl făcuserăm chiar noi. Fusesem mai înainte la S—— să cumpăr niște mobile noi: verișoarele mele îmi dăduseră carte blanche să fac ce schimbări pofteam și se pusese deoparte o sumă pentru asta. Odaia de stat obișnuită și odăile de culcare le lăsai cam cum erau: căci știam că Diana și Mary aveau să se bucure mai mult să-și revadă vechile mese, scaune și paturi de-acasă decât să privească cele mai elegante noutăți. Totuși, trebuia ceva nou, ca să dau întoarcerii lor savoarea pe care voiam s-o aibă. Covoare și perdele noi, frumoase, de culoare închisă, câteva podoabe vechi de porțelan și de bronz, alese cu grijă și așezate cu socoteală, învelitori noi, oglinzi și trusele de toaletă pentru mesele de gătit slujiră scopului: arătau proaspete, fără să bată la ochi. Un salon și o odaie de culcare de prisos le mobilai cu totul din nou, cu mahon vechi și tapițerie stacojie; pusei pânză pe coridor și covoare pe scări. Când totul fu gata, mi se păru că Moor House era pe dinăuntru o pildă tot atât de desăvârșită de tihnă luminoasă și modestă pe cât era pe dinafară, în anotimpul acela, o pildă de pustietate iernatică și de jale de deșert.
Sosi în sfârșit mult așteptata joi. Erau așteptate pe înserat, și înainte de amurg focurile erau aprinse sus și jos; bucătăria era în cea mai bună rânduială; Hannah și cu mine eram îmbrăcate și totul era gata.
St. John sosi primul. Îl rugasem să nu se apropie deloc de casă până nu se va fi rânduit totul: și, într-adevăr, numai gândul la vânzoleala, deopotrivă murdară și măruntă, din casă ajungea ca să-l țină departe. Mă găsi în bucătărie, unde vegheam niște prăjituri pentru ceai care se coceau. Apropiindu-se de vatră, mă întrebă „dacă eram în sfârșit mulțumită de munca de slujnică”. Îi răspunsei poftindu-l să mă însoțească la o cercetare generală a roadelor muncii mele. Cu oarecare greutate îl hotărâi să facă turul casei. Se mulțumi să arunce o privire pe ușile pe care i le deschideam; și, după ce rătăci prin casă, sus și jos, spuse că trebuie să fi îndurat multă oboseală și bătaie de cap ca să fac schimbări atât de mari într-un timp atât de scurt: dar nu rosti nicio silabă care să arate că se bucura de înfățișarea înnoită a locuinței sale.
Tăcerea aceasta mă descurajă. Mă gândii că poate schimbările tulburaseră vreo amintire veche la care ținea. Îl întrebai dacă așa era: fără îndoială, pe un ton cam plouat.
„Deloc; dimpotrivă, băgase de seamă că respectasem cu scrupulozitate fiecare amintire: se temea chiar că îmi bătusem capul cu lucrul acesta mai mult decât merita. Câte minute, de pildă, cheltuisem chibzuind așezarea acestei odăi? — Apropo, puteam să-i spun unde era cutare carte?”
Îi arătai volumul pe raft: îl luă jos și, retrăgându-se în firida lui obișnuită de lângă fereastră, începu să citească.
Ei bine, asta nu-mi plăcu, cititorule. St. John era un om bun; dar începeam să simt că spusese adevărul despre sine când zisese că e un om rece și aspru. Bunătățile și gingășiile vieții nu-l atrăgeau — bucuriile ei tihnite n-aveau farmec pentru el. Trăia, la propriu, numai ca să năzuiască — spre ce era bun și mare, desigur; dar tot nu voia să se odihnească niciodată, nici să-i lase pe alții din jurul lui să se odihnească. Privindu-i fruntea înaltă, nemișcată și palidă ca o piatră albă, trăsăturile frumoase încremenite în studiu, înțelesei deodată că n-ar fi fost un soț bun: că ar fi fost o grea încercare să-i fii soție. Înțelesei, ca printr-o inspirație, firea dragostei lui pentru domnișoara Oliver; îi dădui dreptate că nu era decât o dragoste a simțurilor. Înțelesei cum se putea disprețui pentru înrâurirea înfrigurată pe care ea o avea asupra lui; cum voia s-o înăbușe și s-o nimicească; cum se îndoia că l-ar fi putut duce vreodată la o fericire trainică, pe el sau pe ea. Văzui că era făcut din materia din care natura își cioplește eroii — creștini și păgâni —, legiuitorii, oamenii de stat, cuceritorii: un zid neclintit pe care să se sprijine interese mari; dar, la gura sobei, prea adesea o coloană rece și greoaie, posomorâtă și nelalocul ei.
„Salonul acesta nu e lumea lui, cugetai eu; culmile Himalaiei sau desișurile cafrilor, chiar și mlaștinile bântuite de ciumă ale Coastei Guineei i s-ar potrivi mai bine. Bine face că fuge de liniștea vieții casnice; nu e elementul lui: aici însușirile lui lâncezesc — nu se pot dezvolta, nici arăta în toată strălucirea. Abia în locuri de luptă și de primejdie — unde curajul e pus la probă, energia pusă la lucru și tăria încercată — va vorbi și se va mișca el, conducătorul și cel mai presus decât toți. La vatra aceasta, un copil vesel l-ar întrece. Are dreptate să aleagă cariera de misionar — acum văd asta.”
— Vin! Vin! strigă Hannah, deschizând larg ușa salonului.
În aceeași clipă bătrânul Carlo lătră vesel. Ieșii în fugă. Se întunecase de-acum; dar se auzea un huruit de roți. Hannah aprinse repede un felinar. Trăsura se oprise la portiță; vizitiul deschise ușa: coborî întâi o făptură bine cunoscută, apoi alta. Într-o clipă aveam fața sub bonetele lor, atingând întâi obrazul moale al lui Mary, apoi buclele revărsate ale Dianei. Râseră — mă sărutară — apoi pe Hannah; îl mângâiară pe Carlo, care era pe jumătate înnebunit de bucurie; întrebară nerăbdătoare dacă totul era bine; și, încredințate că da, se grăbiră să intre în casă.
Erau înțepenite după drumul lung și hurducat de la Whitcross și înghețate de aerul geros al nopții; dar chipurile lor plăcute se înseninară în lumina veselă a focului. Pe când vizitiul și Hannah aduceau cuferele, întrebară de St. John. Chiar atunci el ieși din salon. Amândouă i se aruncară deodată de gât. El îi dădu fiecăreia câte un sărut liniștit, spuse cu glas scăzut câteva cuvinte de bun venit, rămase o vreme ca să-l ia la vorbă și apoi, dând de înțeles că presupunea că ele aveau să vină curând la el în salon, se retrase acolo ca într-un adăpost.
Le aprinsesem lumânările ca să urce, dar Diana avu mai întâi de dat porunci de ospitalitate în privința vizitiului; după aceea, amândouă mă urmară. Fură încântate de înnoirea și de împodobirea odăilor lor; de draperiile noi, de covoarele proaspete, de vazele de porțelan în culori bogate: își arătară mulțumirea fără zgârcenie. Avui plăcerea să simt că rânduielile mele se potriveau întocmai cu dorințele lor și că ce făcusem adăuga un farmec viu întoarcerii lor voioase acasă.
Dulce fu seara aceea. Verișoarele mele, pline de voioșie, erau atât de elocvente în povestiri și comentarii, încât vorbăria lor acoperi tăcerea lui St. John: se bucura sincer să-și vadă surorile; dar nu se putea împărtăși din înflăcărarea și din revărsarea lor de bucurie. Evenimentul zilei — adică întoarcerea Dianei și a lui Mary — îi făcea plăcere; dar ce-l însoțea, zarva veselă, voioșia gureșă a primirii îl supărau: văzui că și-ar fi dorit să fi venit mai repede ziua de mâine, mai liniștită. Tocmai în miezul petrecerii din seara aceea, cam la un ceas după ceai, se auzi o bătaie la ușă. Hannah intră cu vestea că „venise un băiat sărac, la ceasul acela nepotrivit, să-l cheme pe domnul Rivers la mama lui, care trăgea să moară”.
— Unde locuiește, Hannah?
— Tocmai sus, la Whitcross Brow, aproape patru mile de aici, și numai landă și mlaștină tot drumul.
— Spune-i că vin.
— Zău, domnule, mai bine nu te duce. E drumul cel mai rău de umblat după ce se întunecă: nu-i nicio potecă peste smârc. Și pe urmă e o noapte așa de cumplită — cel mai tăios vânt pe care l-ai simțit vreodată. Mai bine trimite vorbă, domnule, că o să fii acolo dimineață.
Dar el era deja pe coridor și își punea mantaua; și, fără nicio obiecție, fără un murmur, plecă. Era atunci ora nouă: nu se întoarse decât la miezul nopții. Era destul de înfometat și de obosit: dar arăta mai fericit decât la plecare. Îndeplinise o faptă a datoriei; făcuse un efort; își simțise propria putere de a face și de a se lepăda de sine, și era mai împăcat cu el însuși.
Mă tem că toată săptămâna următoare i-a pus la încercare răbdarea. Era săptămâna Crăciunului: nu ne apucarăm de nicio îndeletnicire statornică, ci o petrecurăm într-un fel de veselă risipă casnică. Aerul landei, libertatea de acasă, zorii bunăstării lucrau asupra sufletului Dianei și al lui Mary ca un elixir dătător de viață: erau vesele de dimineața până la prânz și de la prânz până noaptea. Puteau oricând să vorbească; iar vorba lor, spirituală, plină de miez, originală, avea pentru mine un asemenea farmec, încât preferam s-o ascult și să iau parte la ea decât să fac orice altceva. St. John nu ne mustra voioșia; dar fugea de ea: era rar acasă; parohia lui era mare, oamenii răsfirați, și găsea zilnic de lucru vizitându-i pe bolnavi și pe săraci prin diferitele ei colțuri.
Într-o dimineață, la micul dejun, Diana, după ce stătuse câteva minute cam pe gânduri, îl întrebă „dacă planurile lui erau tot neschimbate”.
— Neschimbate și de neschimbat, fu răspunsul. Și ne înștiință că plecarea lui din Anglia era acum hotărâtă definitiv pentru anul următor.
— Și Rosamond Oliver? sugeră Mary, vorbele părând să-i scape fără voie de pe buze: căci nici nu le rostise bine, că făcu un gest ca și cum ar fi vrut să le ia înapoi.
St. John avea o carte în mână — avea obiceiul nesociabil de a citi la masă —; o închise și ridică ochii.
— Rosamond Oliver, zise el, e pe cale să se mărite cu domnul Granby, unul dintre locuitorii cei mai bine înrudiți și mai stimați din S——, nepotul și moștenitorul lui Sir Frederic Granby: am aflat vestea ieri de la tatăl ei.
Surorile lui se uitară una la alta și la mine; toate trei ne uitarăm la el: era senin ca sticla.
— Căsătoria asta trebuie să se fi pus la cale în grabă, zise Diana: nu se pot cunoaște de multă vreme.
— Numai de două luni: s-au întâlnit în octombrie, la balul comitatului de la S——. Dar acolo unde nu sunt piedici în calea unei căsătorii, ca în cazul de față, unde legătura e de dorit din toate punctele de vedere, amânările nu-și au rostul: se vor cununa de îndată ce S—— Place, pe care Sir Frederic li-l lasă lor, va fi pregătit să-i primească.
Prima dată când îl găsii pe St. John singur după vestea aceasta, fui ispitită să-l întreb dacă întâmplarea îl mâhnea: dar părea să aibă atât de puțină nevoie de compătimire, încât, departe de a mă încumeta să-i ofer mai multă, simții oarecare rușine amintindu-mi de ce mă încumetasem să-i spun mai demult. Pe deasupra, pierdusem obișnuința de a-i vorbi: rezerva lui înghețase din nou, iar sinceritatea mea se sloise sub ea. Nu-și ținuse făgăduiala de a se purta cu mine ca și cu surorile lui; făcea mereu între noi mici deosebiri reci, care nu ajutau deloc la nașterea unei apropieri calde: pe scurt, acum, când eram recunoscută drept ruda lui și trăiam sub același acoperiș cu el, simțeam depărtarea dintre noi mult mai mare decât atunci când mă cunoștea doar ca învățătoarea satului. Când îmi aminteam cât de departe fusesem primită odinioară în încrederea lui, cu greu îmi puteam lămuri răceala lui de acum.
Așa stând lucrurile, nu puțin mă mirai când își ridică deodată capul de pe pupitrul deasupra căruia stătea aplecat și spuse:
— Vezi, Jane, bătălia s-a dat și biruința e câștigată.
Tresărind când mă auzii astfel strigată, nu răspunsei pe loc: după o clipă de șovăială, îi spusei:
— Dar ești sigur că nu te afli în situația acelor cuceritori ale căror triumfuri i-au costat prea scump? O altă biruință ca asta nu te-ar ruina?
— Cred că nu; și chiar dacă ar fi așa, nu prea are însemnătate; nu voi mai fi chemat niciodată să lupt pentru alta la fel. Deznodământul luptei e hotărâtor: drumul meu e acum liber; mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta!
Spunând acestea, se întoarse la hârtiile și la tăcerea lui.
Pe măsură ce fericirea noastră comună (adică a Dianei, a lui Mary și a mea) se așeză într-un fel mai liniștit și ne reluarăm obiceiurile și studiile statornice, St. John rămase mai mult acasă: stătea cu noi în aceeași odaie, uneori ceasuri întregi. În vreme ce Mary desena, Diana urma un curs de lectură enciclopedică pe care îl începuse (spre sfiala și uimirea mea), iar eu trudeam la germană, el cugeta la o știință tainică a lui: aceea a unei limbi orientale, pe care o socotea trebuincioasă pentru planurile sale.
Astfel ocupat, așezat în firida lui, părea destul de liniștit și de cufundat; dar ochiul acela albastru al lui avea obiceiul să părăsească gramatica cu înfățișare ciudată și să rătăcească spre noi, tovarășele lui de studiu, și uneori să se oprească asupra noastră cu o ciudată încordare a cercetării: dacă era prins, se retrăgea îndată; și totuși, din când în când, se întorcea iscoditor spre masa noastră. Mă întrebam ce însemna asta: mă miram, de asemenea, de mulțumirea pe care n-o uita niciodată s-o arate cu punctualitate într-o împrejurare ce mi se părea de mică însemnătate, anume vizita mea săptămânală la școala din Morton; și eram încă și mai nedumerită când, dacă ziua era neprielnică, dacă ningea, ploua sau bătea vânt puternic, și surorile lui mă rugau să nu mă duc, el le lua neapărat în ușor grija și mă îmbărbăta să-mi împlinesc sarcina fără să țin seama de stihii.
— Jane nu e atât de plăpândă cum vreți s-o faceți, spunea el: poate îndura o rafală de munte, sau o ploaie, sau câțiva fulgi de zăpadă tot atât de bine ca oricare dintre noi. Are o constituție sănătoasă și elastică; mai în stare să îndure schimbările de climă decât multe altele mai robuste.
Și când mă întorceam, uneori destul de obosită și nu puțin bătută de vânt și de ploaie, nu îndrăzneam niciodată să mă plâng, pentru că vedeam că a cârti ar fi însemnat să-l supăr: tăria îi plăcea întotdeauna; contrariul îl supăra îndeosebi.
Într-o după-amiază, totuși, căpătai îngăduința să rămân acasă, pentru că eram într-adevăr răcită. Surorile lui se duseseră la Morton în locul meu: eu stăteam și citeam din Schiller; el descifra sulurile lui orientale încâlcite. Pe când lăsam o traducere ca să trec la un exercițiu, se întâmplă să mă uit spre el: și mă aflai sub înrâurirea ochiului albastru, veșnic treaz. De cât timp mă cerceta astfel de la un capăt la altul, iar și iar, nu pot spune: era atât de pătrunzător, și totuși atât de rece, încât mă simții o clipă cuprinsă de o spaimă superstițioasă — ca și cum aș fi stat în odaie cu ceva nefiresc.
— Jane, ce faci?
— Învăț germana.
— Vreau să lași germana și să înveți hindustana.
— Nu vorbești serios?
— Atât de serios, încât așa trebuie să fie: și am să-ți spun de ce.
Îmi explică atunci că hindustana era limba pe care o studia el însuși în vremea aceea; că, pe măsură ce înainta, era înclinat să uite începutul; că l-ar ajuta mult să aibă un elev cu care să poată trece iar și iar prin elementele ei, ca să și le întipărească temeinic în minte; că alegerea lui șovăise o vreme între mine și surorile lui; dar că se oprise asupra mea, pentru că văzuse că eu puteam sta la o lucrare mai mult decât oricare dintre noi trei. Voiam să-i fac acest serviciu? Poate că n-aveam să fac jertfa aceasta multă vreme, căci abia mai erau trei luni până la plecarea lui.
St. John nu era un om pe care să-l refuzi cu ușurință: simțeai că orice impresie făcută asupra lui, fie de durere, fie de plăcere, se săpa adânc și rămânea pentru totdeauna. Primii. Când se întoarseră Diana și Mary, cea dintâi își găsi eleva trecută de la ea la fratele ei: râse, și amândouă, ea și Mary, ziseră că pe ele St. John nu le-ar fi convins niciodată la un asemenea pas. El răspunse liniștit:
— Știu.
Găsii în el un dascăl foarte răbdător, foarte îngăduitor, și totuși exigent: aștepta de la mine să fac foarte mult; și când îi împlineam așteptările, își arăta pe deplin, în felul lui, aprobarea. Încetul cu încetul, dobândi asupra mea o anumită înrâurire care îmi lua libertatea minții: laudele și luarea lui aminte mă stânjeneau mai mult decât nepăsarea lui. Nu mai puteam vorbi sau râde în voie când era de față, pentru că un instinct supărător de stăruitor îmi amintea că vioiciunea (cel puțin a mea) îi era neplăcută. Îmi dădeam atât de bine seama că numai dispozițiile și îndeletnicirile serioase îi erau pe plac, încât, în prezența lui, orice încercare de a păstra sau de a urma altele devenea zadarnică: cădeam sub o vrajă care îngheța. Când spunea „du-te”, mă duceam; „vino”, veneam; „fă asta”, o făceam. Dar nu-mi iubeam robia: de multe ori mi-am dorit să mă fi lăsat mai departe în nebăgare de seamă.
Într-o seară, când, la ora de culcare, surorile lui și cu mine stăteam în jurul lui ca să-i urăm noapte bună, le sărută pe fiecare, cum îi era obiceiul; și, tot după obicei, mie îmi dădu mâna. Diana, care se întâmpla să fie într-o dispoziție zburdalnică (ea nu era dureros stăpânită de voința lui; căci a ei, în alt fel, era la fel de puternică), exclamă:
— St. John! Obișnuiai s-o numești pe Jane a treia ta soră, dar nu te porți cu ea ca atare: ar trebui s-o săruți și pe ea.
Mă împinse spre el. Mi se păru că Diana e foarte supărătoare și mă simții stânjenită și încurcată; și pe când gândeam și simțeam astfel, St. John își plecă fruntea; chipul lui grecesc ajunse la nivelul chipului meu, ochii lui îi întrebară pătrunzător pe ai mei — mă sărută. Nu există sărutări de marmură sau sărutări de gheață, altfel aș spune că sărutul vărului meu cel bisericos făcea parte din una dintre aceste clase; dar pot exista sărutări de încercare, iar al lui era un sărut de încercare. După ce mi-l dădu, mă cercetă ca să afle rezultatul; nu era izbitor: sunt sigură că nu roșii; poate că pălii puțin, căci simțeam ca și cum sărutul acesta ar fi fost o pecete pusă pe lanțurile mele. De atunci nu mai uită niciodată ceremonia aceasta, iar gravitatea și liniștea cu care o înduram păreau să-i dea, pentru el, un anume farmec.
Cât despre mine, doream zi de zi tot mai mult să-i fiu pe plac; dar, ca s-o fac, simțeam zi de zi tot mai mult că trebuia să mă lepăd de jumătate din firea mea, să-mi înăbuș jumătate din însușiri, să-mi smulg gusturile din înclinarea lor dintâi, să mă silesc să îmbrățișez îndeletniciri pentru care nu aveam nicio chemare firească. Voia să mă ridice la o înălțime la care n-aș fi putut ajunge niciodată; mă chinuia ceas de ceas să năzuiesc spre măsura pe care o înălța el. Lucrul era tot atât de cu neputință ca și a-mi modela trăsăturile neregulate după tiparul lui corect și clasic, ca și a da ochilor mei verzi și schimbători nuanța albastră ca marea și strălucirea solemnă a ochilor lui.
Totuși, nu numai stăpânirea lui mă ținea în robie în vremea aceea. De la o vreme îmi era destul de ușor să arăt tristă: un rău care rodea ca un cancer îmi stătea la inimă și îmi secase fericirea de la izvor — răul nesiguranței.
Poate crezi, cititorule, că îl uitasem pe domnul Rochester, în mijlocul acestor schimbări de loc și de avere. Nicio clipă. Gândul la el era încă cu mine, pentru că nu era o ceață pe care s-o poată risipi soarele, nici un chip tras pe nisip pe care să-l poată spăla furtunile; era un nume săpat pe o tăbliță, sortit să dăinuie cât marmura pe care era scris. Dorința de a ști ce se întâmplase cu el mă urmărea pretutindeni; când eram la Morton, mă întorceam în fiecare seară în căsuța mea ca să mă gândesc la asta; iar acum, la Moor House, mă retrăgeam în fiecare noapte în odaia mea ca să cuget la ea.
În corespondența pe care fusesem nevoită s-o port cu domnul Briggs despre testament, îl întrebasem dacă știa ceva despre locul unde se afla acum domnul Rochester și despre starea sănătății lui; dar, cum bănuise St. John, nu știa nimic despre el. Atunci îi scrisei doamnei Fairfax, rugând-o să-mi dea vești despre asta. Socotisem cu siguranță că pasul acesta își va atinge scopul: eram sigură că va aduce un răspuns grabnic. Mă mirai când trecură două săptămâni fără răspuns; dar când se scurseră două luni și, zi după zi, poșta sosea și nu-mi aducea nimic, căzui pradă celei mai chinuitoare neliniști.
Scrisei din nou: era cu putință ca prima mea scrisoare să se fi pierdut. Noii străduințe îi urmă o nădejde nouă: străluci, ca și cea dintâi, câteva săptămâni, apoi, ca și ea, păli, pâlpâi: nu-mi sosi niciun rând, niciun cuvânt. Când o jumătate de an se irosi în așteptare zadarnică, nădejdea mi se stinse, și atunci mă simții cu adevărat în întuneric.
O primăvară frumoasă strălucea în jurul meu, dar nu mă puteam bucura de ea. Se apropia vara; Diana încercă să mă înveselească: spunea că arăt bolnavă și voia să mă însoțească la mare. St. John se împotrivi; zise că n-aveam nevoie de distracții, ci de ocupație; că viața mea de acum era prea lipsită de țel, că îmi trebuia o țintă; și, presupun, ca să împlinească lipsurile, îmi prelungi și mai mult lecțiile de hindustană și deveni și mai stăruitor în a cere să le duc la capăt: iar eu, ca o nebună, nici nu mă gândeam să mă împotrivesc — nu mă puteam împotrivi.
Într-o zi venisem la studiu mai abătută decât de obicei; scăderea aceasta era pricinuită de o dezamăgire simțită cu durere. Hannah îmi spusese de dimineață că era o scrisoare pentru mine, și când coborâi s-o iau, aproape sigură că mi se dăruiau în sfârșit veștile atât de mult așteptate, găsii doar un bilet neînsemnat de afaceri de la domnul Briggs. Lovitura amară îmi smulsese câteva lacrimi; și acum, pe când stăteam aplecată asupra caracterelor încâlcite și a figurilor de stil înflorite ale unui scrib indian, ochii mi se umplură iar de lacrimi.
St. John mă chemă lângă el să citesc; încercând s-o fac, mă lăsă glasul: cuvintele mi se pierdură în suspine. El și cu mine eram singuri în salon: Diana își exersa muzica în salonul cel mare, Mary lucra în grădină — era o zi de mai foarte frumoasă, senină, însorită și cu vânt ușor. Tovarășul meu nu se arătă deloc mirat de tulburarea mea și nici nu mă întrebă care îi era pricina; spuse doar:
— Să așteptăm câteva minute, Jane, până te liniștești.
Și, în vreme ce îmi înăbușeam în grabă criza, el stătea calm și răbdător, sprijinit de pupitru, și arăta ca un medic care urmărește cu ochiul științei o criză așteptată și pe deplin înțeleasă din boala unui pacient. După ce îmi înăbușii suspinele, îmi ștersei ochii și murmurai ceva despre faptul că nu mă simțeam prea bine în dimineața aceea, îmi reluai lucrul și izbutii să-l duc la capăt. St. John îmi strânse cărțile și pe ale lui, își încuie pupitrul și spuse:
— Acum, Jane, ai să faci o plimbare; și cu mine.
— Am să le chem pe Diana și pe Mary.
— Nu; nu vreau decât o singură tovarășă în dimineața asta, și aceea trebuie să fii dumneata. Îmbracă-te; ieși pe ușa bucătăriei: ia-o pe drumul spre capătul de sus al Marsh Glen: te ajung îndată.
Nu cunosc cale de mijloc: niciodată în viața mea n-am cunoscut, în purtarea mea cu firile hotărâte și aspre, potrivnice firii mele, cale de mijloc între supunerea deplină și răzvrătirea hotărâtă. Am păstrat întotdeauna cu credință pe cea dintâi, până în clipa când izbucneam, uneori cu o violență vulcanică, în cealaltă; și cum nici împrejurările de acum nu îndreptățeau o răzvrătire, nici starea mea de acum nu mă înclina spre ea, ascultai cu grijă poruncile lui St. John; și peste zece minute călcam pe poteca sălbatică a vâlcelei, alături de el.
Briza venea dinspre apus: trecea peste dealuri, dulce de miresmele ierbii-negre și ale pipirigului; cerul era de un albastru fără pată; pârâul care cobora prin râpă, umflat de ploile de primăvară de curând trecute, curgea îmbelșugat și limpede, prinzând sclipiri aurii de la soare și reflexe de safir de la tărie. Pe măsură ce înaintam, părăsirăm poteca și călcarăm pe o iarbă moale, fină ca mușchiul și verde ca smaragdul, smălțuită mărunt cu o floricică albă și presărată cu o floare galbenă ca o steluță: dealurile, între timp, ne închiseră cu totul; căci vâlceaua, spre capătul ei de sus, șerpuia până în inima lor.
— Să ne odihnim aici, zise St. John, când ajunserăm la cei dintâi rătăciți ai unui batalion de stânci care păzeau un fel de trecătoare, dincolo de care pârâul se prăvălea într-o cascadă; și unde, ceva mai departe, muntele își scutura iarba și florile și nu mai avea drept veșmânt decât iarba-neagră și drept nestemată decât stânca — unde sălbăticia se prefăcea în cruzime și prospețimea în încruntare — unde păzea cea din urmă nădejde a singurătății și cel din urmă adăpost al tăcerii.
Mă așezai: St. John rămase în picioare lângă mine. Privi în sus, spre trecătoare, și în jos, spre adâncitură; privirea i se duse odată cu pârâul și se întoarse să străbată cerul fără nori care îl colora: își scoase pălăria, lăsă briza să-i miște părul și să-i sărute fruntea. Părea în comuniune cu duhul locului: cu ochii își lua rămas bun de la ceva.
— Și îl voi revedea, zise el cu glas tare, în vis, când voi dormi lângă Gange: și încă o dată, într-un ceas mai îndepărtat — când un alt somn mă va birui — pe malul unui râu mai întunecat!
Ciudate cuvinte ale unei iubiri ciudate! Patima unui patriot auster pentru țara lui! Se așeză; o jumătate de ceas nu vorbirăm deloc, nici el mie, nici eu lui: după acest răstimp, reîncepu:
— Jane, plec peste șase săptămâni; mi-am luat loc pe o corabie a Indiilor de Răsărit care pleacă pe 20 iunie.
— Dumnezeu te va ocroti; căci ai luat asupra dumitale lucrarea Lui, răspunsei eu.
— Da, zise el, aici e slava și bucuria mea. Sunt slujitorul unui Stăpân care nu greșește. Nu plec sub călăuzire omenească, supus legilor șubrede și cârmuirii rătăcite a semenilor mei, viermi neputincioși ca mine: regele meu, legiuitorul meu, căpitanul meu e Cel Desăvârșit. Mi se pare ciudat că nu ard toți cei din jurul meu de dorința de a se înrola sub același steag — de a se alătura aceleiași lucrări.
— Nu toți au puterile dumitale, și ar fi o nebunie ca cei slabi să vrea să mărșăluiască alături de cei tari.
— Nu vorbesc celor slabi și nici nu mă gândesc la ei: mă adresez numai celor vrednici de lucrare și în stare s-o ducă la capăt.
— Aceia sunt puțini la număr și greu de găsit.
— Adevărat grăiești; dar, odată găsiți, se cuvine să-i trezești — să-i îmboldești și să-i îndemni la efort — să le arăți care le sunt darurile și de ce le-au fost date — să le rostești la ureche solia cerului — să le oferi, de-a dreptul din partea lui Dumnezeu, un loc în rândurile aleșilor Lui.
— Dacă sunt cu adevărat vrednici de sarcina aceasta, nu le-o va spune cea dintâi propria lor inimă?
Simțeam ca și cum o vrajă cumplită se țesea în jurul meu și se aduna deasupra mea: tremuram să nu aud rostit vreun cuvânt fatal, care să vestească și să pecetluiască totodată farmecul.
— Și ce spune inima dumitale? întrebă St. John.
— Inima mea e mută… inima mea e mută, răspunsei, lovită și înfiorată.
— Atunci trebuie să vorbesc eu pentru ea, urmă glasul adânc și neîndurător. Jane, vino cu mine în India: vino ca ajutor potrivit și tovarășă de muncă a mea.
Valea și cerul se învârtiră: dealurile se clătinară! Era ca și cum aș fi auzit o chemare din cer — ca și cum un sol dintr-o vedenie, asemenea celui din Macedonia, ar fi rostit: „Treci și ajută-ne!” Dar eu nu eram apostol — nu-l puteam vedea pe crainic — nu-i puteam primi chemarea.
— O, St. John, strigai eu, ai puțină milă!
Mă rugam de cineva care, în îndeplinirea a ceea ce credea că-i e datoria, nu cunoștea nici mila, nici remușcarea. El urmă:
— Dumnezeu și natura te-au sortit să fii soție de misionar. Nu daruri ale trupului, ci daruri ale minții ți-au dat: ești făcută pentru muncă, nu pentru dragoste. Soție de misionar trebuie să fii — vei fi. Vei fi a mea: te cer — nu pentru plăcerea mea, ci pentru slujba Suveranului meu.
— Nu sunt potrivită pentru asta: n-am chemarea, spusei.
Se așteptase la aceste prime obiecții: nu-l iritau. Într-adevăr, când se rezemă de stânca din spatele lui, își încrucișă brațele pe piept și își încremeni chipul, văzui că era pregătit pentru o împotrivire lungă și grea și își făcuse o provizie de răbdare care să-i ajungă până la capăt — hotărât însă ca acel capăt să fie o biruință pentru el.
— Smerenia, Jane, zise el, e temelia virtuților creștine: ai dreptate să spui că nu ești potrivită pentru lucrarea aceasta. Cine e potrivit pentru ea? Sau cine, dintre cei chemați cu adevărat, s-a crezut vreodată vrednic de chemare? Eu, de pildă, nu sunt decât țărână și cenușă. Ca sfântul Pavel, mă recunosc cel dintâi dintre păcătoși; dar nu las ca simțământul josniciei mele să mă înfricoșeze. Îmi cunosc Căpetenia: știu că e pe cât de drept, pe atât de puternic; și, de vreme ce a ales o unealtă slabă ca să împlinească o lucrare mare, va împlini, din comorile nesfârșite ale proniei Sale, nepotrivirea mijloacelor cu scopul. Gândește ca mine, Jane — încrede-te ca mine. Pe Stânca Veacurilor îți cer să te sprijini: nu te îndoi că va purta greutatea slăbiciunii dumitale omenești.
— Nu înțeleg viața de misionar: n-am cercetat niciodată lucrările misionarilor.
— Aici eu, oricât de umil sunt, îți pot da ajutorul de care ai nevoie: îți pot da sarcina ceas de ceas; pot sta mereu lângă dumneata; te pot ajuta clipă de clipă. Asta aș face-o la început: în curând (căci îți cunosc puterile) ai fi tot atât de tare și de pricepută ca mine și n-ai mai avea nevoie de ajutorul meu.
— Dar puterile mele — unde sunt ele pentru o asemenea întreprindere? Nu le simt. Nimic nu vorbește și nu se mișcă în mine când vorbești dumneata. Nu simt nicio lumină aprinzându-se — nicio viață înviorându-se — niciun glas sfătuindu-mă sau îmbărbătându-mă. O, aș vrea să te pot face să vezi cât de mult seamănă mintea mea în clipa aceasta cu o temniță fără o rază de lumină, în adâncul căreia zace înlănțuită o singură teamă care se ghemuiește — teama de a fi convinsă de dumneata să încerc ce nu pot împlini!
— Am un răspuns pentru dumneata — ascultă-l. Te-am urmărit de când ne-am întâlnit prima dată: de zece luni te studiez. Te-am pus în vremea asta la felurite încercări: și ce am văzut și ce am aflat? La școala satului am găsit că puteai face bine, punctual, cinstit o muncă potrivnică obiceiurilor și înclinațiilor dumitale; am văzut că o puteai face cu pricepere și cu tact: știai să câștigi inimile ținându-le în frâu. În liniștea cu care ai aflat că te îmbogățiseși dintr-odată, am citit o minte curată de păcatul lui Dimas: câștigul n-avea asupra dumitale o putere nepotrivită. În hotărârea grabnică și neclintită cu care ți-ai tăiat averea în patru părți, păstrând numai una pentru dumneata și lăsând celelalte trei în seama dreptății abstracte, am recunoscut un suflet care se desfăta în flacăra și în înfrigurarea jertfei. În docilitatea cu care, la dorința mea, ai părăsit un studiu care te interesa și ai început altul pentru că mă interesa pe mine; în sârguința neobosită cu care ai stăruit de atunci în el — în energia neslăbită și firea neclintită cu care i-ai înfruntat greutățile — recunosc împlinirea însușirilor pe care le caut. Jane, ești supusă, harnică, dezinteresată, credincioasă, statornică și curajoasă; foarte blândă și foarte eroică: încetează să te mai îndoiești de dumneata — eu mă pot încrede în dumneata fără rezervă. Ca directoare a unor școli indiene și ca ajutor printre femeile indiene, sprijinul dumitale îmi va fi neprețuit.
Giulgiul meu de fier se strânse în jurul meu; convingerea înainta cu pas încet și sigur. Oricât aș fi închis ochii, aceste din urmă cuvinte ale lui izbutiră să facă aproape limpede drumul care păruse înfundat. Lucrarea mea, care păruse atât de neclară, atât de fără nădejde de împrăștiată, se închega pe măsură ce vorbea el și lua o formă hotărâtă sub mâna lui care o modela. Îmi aștepta răspunsul. Cerui un sfert de ceas de gândire înainte de a mă încumeta din nou să-i răspund.
— Foarte bucuros, răspunse el; și, ridicându-se, urcă cu pași mari o bucată pe trecătoare, se aruncă pe o movilă de iarbă-neagră și rămase acolo nemișcat.
„Pot face ceea ce vrea el să fac: sunt silită să văd și să recunosc asta, cugetai eu; adică, dacă îmi va fi cruțată viața. Dar simt că a mea nu e o viață care să se poată prelungi mult sub un soare indian. Și atunci? Lui nu-i pasă de asta: când mi-ar veni ceasul să mor, m-ar încredința, cu toată seninătatea și sfințenia, Dumnezeului care m-a dat. Lucrurile îmi sunt foarte limpezi. Părăsind Anglia, aș părăsi un pământ iubit, dar gol — domnul Rochester nu e în el; și chiar de-ar fi, ce e, ce poate fi el vreodată pentru mine? Treaba mea e să trăiesc acum fără el: nimic nu e atât de absurd, atât de slab ca să mă târăsc de la o zi la alta, ca și cum aș aștepta o schimbare cu neputință a împrejurărilor, care să mă unească din nou cu el. Firește (cum a spus odată St. John), trebuie să-mi caut în viață alt interes în locul celui pierdut: nu e oare îndeletnicirea pe care mi-o oferă el acum cu adevărat cea mai slăvită pe care o poate îmbrățișa omul sau o poate hărăzi Dumnezeu? Nu e ea, prin grijile ei nobile și roadele ei sublime, cea mai potrivită să umple golul lăsat de iubirile smulse din rădăcină și de nădejdile năruite? Cred că trebuie să spun da — și totuși mă înfior. Vai! Dacă mă alătur lui St. John, mă lepăd de o jumătate din mine: dacă plec în India, merg spre o moarte timpurie. Și cum se va umple răstimpul dintre plecarea din Anglia spre India și cea din India spre mormânt? O, știu prea bine! Și asta îmi e foarte limpede. Străduindu-mă să-l mulțumesc pe St. John până mă vor durea toate fibrele, îl voi mulțumi — până la cel mai mic punct din miezul așteptărilor lui și până la cel mai îndepărtat cerc din afara lor. Dacă plec cu el — dacă fac jertfa la care mă îndeamnă, o voi face pe de-a-ntregul: voi pune totul pe altar — inima, măruntaiele, jertfa întreagă. El nu mă va iubi niciodată; dar mă va prețui; îi voi arăta puteri pe care nu le-a văzut încă, resurse pe care nu le-a bănuit niciodată. Da, pot munci tot atât de greu ca el, și tot atât de fără cârtire.
„Atunci, e cu putință să mă învoiesc la cererea lui: în afară de un singur punct — un punct îngrozitor. Anume, că îmi cere să-i fiu soție și nu are pentru mine mai multă inimă de soț decât uriașul acela încruntat de stâncă pe lângă care pârâul se prăvălește spumegând în defileul de colo. Mă prețuiește cum ar prețui un soldat o armă bună; și asta e tot. Nemăritată cu el, lucrul acesta nu m-ar mâhni niciodată; dar pot să-l las să-și ducă la capăt socotelile — să-și pună în faptă, cu sânge rece, planurile — să treacă prin ceremonia nunții? Pot să primesc de la el verigheta, să îndur toate formele iubirii (pe care nu mă îndoiesc că le-ar păstra cu scrupulozitate) și să știu că sufletul lipsește cu totul? Pot îndura să știu că fiecare dezmierdare pe care mi-o dăruiește e o jertfă făcută din principiu? Nu: un asemenea martiriu ar fi monstruos. N-am să-l îndur niciodată. Ca soră a lui, l-aș putea însoți — nu ca soție: am să i-o spun.”
Mă uitai spre movilă: el zăcea acolo, nemișcat ca o coloană doborâtă; cu fața întoarsă spre mine: cu ochiul strălucind, atent și pătrunzător. Sări în picioare și se apropie de mine.
— Sunt gata să plec în India, dacă pot pleca liberă.
— Răspunsul dumitale cere un comentariu, zise el; nu e limpede.
— Până acum ai fost fratele meu adoptiv — eu, sora dumitale adoptivă: să rămânem așa: e mai bine să nu ne căsătorim, dumneata și cu mine.
El clătină din cap.
— Frăția adoptivă nu ajunge în cazul acesta. Dacă mi-ai fi soră adevărată, ar fi altceva: te-aș lua cu mine și nu mi-aș căuta soție. Dar așa cum stau lucrurile, ori unirea noastră e sfințită și pecetluită prin căsătorie, ori nu poate exista: piedici practice se împotrivesc oricărui alt plan. Nu vezi asta, Jane? Gândește-te o clipă — bunul dumitale simț te va călăuzi.
Mă gândii într-adevăr; și totuși bunul meu simț, atât cât era, mă îndrepta numai spre faptul că nu ne iubeam cum trebuie să se iubească bărbatul și soția: și deci de aici reieșea că nu trebuia să ne căsătorim. I-o spusei.
— St. John, răspunsei eu, te privesc ca pe un frate — dumneata, pe mine, ca pe o soră: să rămânem așa.
— Nu putem — nu putem, răspunse el cu o hotărâre scurtă și tăioasă: n-ar merge. Ai spus că vei merge cu mine în India: adu-ți aminte — ai spus asta.
— Cu o condiție.
— Bine — bine. Partea principală — plecarea cu mine din Anglia, colaborarea cu mine la viitoarele mele lucrări — n-o respingi. Ai pus deja, ca să zic așa, mâna pe plug: ești prea consecventă ca s-o retragi. Nu trebuie să ai în vedere decât un singur scop — cum se poate face mai bine lucrarea pe care ai luat-o asupra dumitale. Simplifică-ți interesele, simțămintele, gândurile, dorințele, țintele încâlcite; topește toate considerentele într-un singur scop: acela de a împlini cu folos — cu putere — misiunea marelui dumitale Stăpân. Pentru asta îți trebuie un tovarăș: nu un frate — e o legătură prea slabă —, ci un soț. Nici eu nu vreau o soră: o soră mi-ar putea fi luată în orice zi. Vreau o soție: singurul ajutor potrivit pe care îl pot înrâuri cu folos în viață și păstra cu totul până la moarte.
Mă înfiorai cât vorbea: îi simțeam înrâurirea până în măduvă — strânsoarea asupra mădularelor mele.
— Caută una în altă parte decât în mine, St. John: caută una potrivită pentru dumneata.
— Una potrivită pentru scopul meu, vrei să spui — potrivită pentru chemarea mea. Îți spun iar: nu omul de rând, neînsemnat — simplul bărbat, cu simțurile lui egoiste — vreau să-l însor: ci pe misionar.
— Iar eu îi voi da misionarului puterile mele — numai de ele are nevoie —, dar nu pe mine însămi: asta n-ar însemna decât să adaug la miez pleava și coaja. De ele n-are ce face: le păstrez.
— Nu poți — nu se cuvine. Crezi că Dumnezeu se va mulțumi cu o jumătate de prinos? Va primi o jertfă ciuntită? Cauza lui Dumnezeu o apăr: sub stindardul Lui te înrolez. Nu pot primi în numele Lui o credință împărțită: trebuie să fie întreagă.
— O! Inima mea o voi da lui Dumnezeu, zisei. Dumitale nu-ți trebuie.
Nu voi jura, cititorule, că nu era un pic de sarcasm stăpânit și în tonul cu care rostii fraza aceasta, și în simțământul care o însoțea. Până atunci mă temusem în tăcere de St. John, pentru că nu-l înțelesesem. Mă ținuse în sfială pentru că mă ținuse în îndoială. Cât era în el sfânt și cât muritor, nu putusem spune până atunci: dar în convorbirea aceasta se făceau dezvăluiri: analiza firii lui se desfășura sub ochii mei. Îi vedeam slăbiciunile: le înțelegeam. Înțelesei că, șezând acolo unde ședeam, pe malul de iarbă-neagră, cu făptura aceea frumoasă în fața mea, ședeam la picioarele unui om supus greșelii ca și mine. Vălul căzu de pe asprimea și despotismul lui. Simțindu-i aceste însușiri, îi simții nedesăvârșirea și prinsei curaj. Eram cu un egal — unul cu care puteam să mă contrazic — unul căruia, dacă găseam de cuviință, mă puteam împotrivi.
Tăcu după ce rostii ultima frază, și curând mă încumetai să-i arunc o privire spre chip. Ochiul lui, aplecat asupra mea, arăta deopotrivă o mirare aspră și o cercetare pătrunzătoare. „E sarcastică, și sarcastică cu mine!”, părea să spună. „Ce înseamnă asta?”
— Să nu uităm că e un lucru solemn, zise el după puțin; un lucru la care nu putem nici gândi, nici vorbi cu ușurință fără păcat. Nădăjduiesc, Jane, că vorbești serios când spui că îi vei închina lui Dumnezeu inima: numai asta vreau. Odată ce-ți smulgi inima de la om și o ațintești asupra Ziditorului, propășirea împărăției duhovnicești a acelui Ziditor pe pământ va fi bucuria și străduința dumitale de căpetenie; vei fi gata să faci îndată orice slujește acestui scop. Vei vedea ce avânt le-ar da strădaniilor dumitale și ale mele unirea noastră trupească și sufletească prin căsătorie: singura unire care dă un caracter de potrivire trainică destinelor și planurilor ființelor omenești; și, trecând peste toate capriciile mărunte — peste toate greutățile neînsemnate și toate gingășiile simțirii —, peste orice scrupul privitor la măsura, felul, tăria sau duioșia unei simple înclinații personale, te vei grăbi să intri îndată în unirea aceasta.
— Chiar așa? zisei scurt.
Și mă uitai la trăsăturile lui, frumoase în armonia lor, dar ciudat de înfricoșătoare în asprimea lor nemișcată; la fruntea lui, poruncitoare, dar nu deschisă; la ochii lui, strălucitori, adânci și cercetători, dar niciodată blânzi; la statura lui înaltă și impunătoare; și mă închipuii, în gând, soția lui. O! n-ar merge niciodată! Ca vicar al lui, ca tovarăș, totul ar fi bine: aș străbate oceane cu el în calitatea aceasta; aș trudi sub sori orientali, în pustiurile Asiei, cu el, în slujba aceasta; i-aș admira curajul, devotamentul și vigoarea și m-aș strădui să-i urmez pilda; m-aș supune liniștită stăpânirii lui; aș zâmbi netulburată ambiției lui de nedezrădăcinat; l-aș deosebi pe creștin de om: pe unul l-aș stima adânc, pe celălalt l-aș ierta de bunăvoie. Aș suferi des, fără îndoială, legată de el numai în calitatea aceasta: trupul meu ar fi sub un jug destul de aspru, dar inima și mintea mi-ar fi libere. Aș avea încă eul meu neatins la care să mă întorc: simțămintele mele firești, neînrobite, cu care să stau de vorbă în clipele de singurătate. Ar fi în mintea mea ascunzișuri numai ale mele, în care el n-ar pătrunde niciodată, și simțăminte care ar crește acolo proaspete și ocrotite, pe care asprimea lui nu le-ar putea veșteji niciodată, nici pasul lui măsurat de războinic nu le-ar putea călca în picioare: dar ca soție a lui — mereu alături de el, și mereu înfrânată, și mereu oprită —, silită să țin focul firii mele mereu scăzut, să-l silesc să ardă înăuntru și să nu scoată niciodată un strigăt, deși flacăra întemnițată mi-ar mistui măruntaie după măruntaie — asta ar fi de neîndurat.
— St. John! exclamai, când ajunsei cu cugetarea până aici.
— Ei? răspunse el cu răceală de gheață.
— Îți repet că mă învoiesc de bunăvoie să merg cu dumneata ca tovarășă de misiune, dar nu ca soție; nu mă pot mărita cu dumneata ca să devin o parte din dumneata.
— O parte din mine trebuie să devii, răspunse el cu tărie; altfel toată tocmeala e nulă. Cum pot eu, un bărbat care n-a împlinit încă treizeci de ani, să iau cu mine în India o fată de nouăsprezece ani, dacă nu e măritată cu mine? Cum putem fi mereu împreună — uneori în singurătăți, alteori în mijlocul triburilor sălbatice — și necununați?
— Foarte bine, zisei scurt; în împrejurările acestea, tot atât de bine ca și cum aș fi sora dumitale adevărată, sau un bărbat și un preot ca dumneata.
— Se știe că nu-mi ești soră; nu te pot prezenta ca atare: a încerca ar însemna să atragem asupra amândurora bănuieli jignitoare. Și, de altfel, deși ai mintea viguroasă a unui bărbat, ai inima unei femei și — n-ar merge.
— Ar merge, afirmai cu oarecare dispreț, foarte bine. Am o inimă de femeie, dar nu când e vorba de dumneata; pentru dumneata am numai statornicia unui tovarăș; sinceritatea, credința, frăția unui camarad de arme, dacă vrei; respectul și supunerea unui neofit față de hierofantul lui: nimic mai mult — nu te teme.
— Asta vreau, zise el, vorbind cu sine; tocmai asta vreau. Și sunt piedici în cale: trebuie doborâte. Jane, nu te-ai căi că te-ai măritat cu mine — fii sigură de asta; trebuie să ne căsătorim. Îți repet: nu e altă cale; și, fără îndoială, după căsătorie ar veni destulă dragoste ca să facă unirea dreaptă chiar și în ochii dumitale.
— Disprețuiesc ideea dumitale despre dragoste, nu mă putui opri să spun, ridicându-mă și stând în fața lui, cu spatele rezemat de stâncă. Disprețuiesc simțământul calp pe care mi-l oferi: da, St. John, și te disprețuiesc pe dumneata când mi-l oferi.
Mă privi țintă, strângându-și buzele frumos tăiate. Dacă era mâniat sau mirat, sau ce altceva, nu era ușor de spus: își putea stăpâni chipul pe deplin.
— Nu prea mă așteptam să aud cuvântul acesta de la dumneata, zise el: cred că n-am făcut și n-am rostit nimic care să merite dispreț.
Mă mișcă tonul lui blând și mă copleși înfățișarea lui înaltă și liniștită.
— Iartă-mi cuvintele, St. John; dar e vina dumitale că am fost stârnită să vorbesc atât de necugetat. Ai adus vorba despre un lucru în care firile noastre se împotrivesc — un lucru pe care n-ar trebui să-l discutăm niciodată: chiar numele dragostei e un măr al discordiei între noi. Dacă s-ar cere lucrul însuși, ce ne-am face? Ce am simți? Dragul meu văr, renunță la planul dumitale de căsătorie — uită-l.
— Nu, zise el; e un plan nutrit de mult și singurul care îmi poate asigura marele țel: dar deocamdată n-am să mai stărui. Mâine plec de acasă la Cambridge: am acolo mulți prieteni cărora aș vrea să le spun rămas bun. Voi lipsi două săptămâni — folosește răstimpul acesta ca să te gândești la propunerea mea: și nu uita că, dacă o respingi, nu pe mine mă tăgăduiești, ci pe Dumnezeu. Prin mine, El îți deschide o carieră nobilă; numai ca soție a mea poți intra pe ea. Refuză să-mi fii soție și te mărginești pentru totdeauna la un drum de tihnă egoistă și de obscuritate stearpă. Cutremură-te ca nu cumva, în cazul acesta, să fii numărată printre cei care s-au lepădat de credință și sunt mai răi decât un necredincios!
Terminase. Întorcându-se de la mine, încă o dată
„Privi spre râu, privi spre deal.”
Dar de data aceasta simțămintele îi rămaseră închise în inimă: nu eram vrednică să le aud rostite. Pe când mergeam alături de el spre casă, citeam bine în tăcerea lui de fier tot ce simțea față de mine: dezamăgirea unei firi austere și despotice, care a întâlnit împotrivire acolo unde se aștepta la supunere — dezaprobarea unei judecăți reci și neînduplecate, care a descoperit la altul simțăminte și păreri pe care nu le poate împărtăși: pe scurt, ca om, ar fi vrut să mă silească la ascultare; numai ca un creștin sincer îmi îndura cu atâta răbdare încăpățânarea și îmi lăsa un răgaz atât de lung pentru cugetare și căință.
În noaptea aceea, după ce își sărută surorile, găsi de cuviință să uite chiar și să-mi strângă mâna și ieși din odaie în tăcere. Eu — care, deși nu-l iubeam, aveam pentru el multă prietenie — fusei rănită de această omisiune bătătoare la ochi: atât de rănită, încât mi se umplură ochii de lacrimi.
— Văd că tu și St. John v-ați certat în timpul plimbării pe landă, Jane, zise Diana. Dar du-te după el; acum zăbovește pe coridor și te așteaptă — o să se împace.
În asemenea împrejurări nu am prea multă mândrie: întotdeauna aș prefera să fiu fericită decât demnă; și alergai după el — stătea la piciorul scării.
— Noapte bună, St. John, zisei.
— Noapte bună, Jane, răspunse el liniștit.
— Atunci, dă-mi mâna, adăugai.
Ce atingere rece și moale îmi lăsă pe degete! Era adânc nemulțumit de cele petrecute în ziua aceea; căldura nu-l putea încălzi, nici lacrimile nu-l puteau mișca. Nu era cu putință cu el nicio împăcare fericită — niciun zâmbet înveselitor sau cuvânt mărinimos: dar creștinul era totuși răbdător și liniștit; și când îl întrebai dacă mă iartă, răspunse că nu avea obiceiul să păstreze amintirea supărărilor; că n-avea nimic de iertat, nefiind jignit.
Și cu răspunsul acesta mă lăsă. Mult aș fi preferat să mă fi trântit la pământ.