Cu cât îi cunoșteam mai bine pe cei de la Moor House, cu atât îmi plăceau mai mult. În câteva zile mă înzdrăvenisem într-atât, încât puteam sta sculată toată ziua și ieși uneori la plimbare. Puteam lua parte la toate îndeletnicirile Dianei și ale lui Mary; puteam sta de vorbă cu ele cât doreau și le puteam ajuta când și unde mă lăsau. Era în această apropiere o plăcere înviorătoare, de un fel pe care îl gustam atunci pentru prima oară — plăcerea care se naște dintr-o desăvârșită potrivire de gusturi, de simțăminte și de principii.
Îmi plăcea să citesc ce le plăcea lor să citească: ce le bucura pe ele mă încânta și pe mine; ce prețuiau ele, eu veneram. Își iubeau casa lor retrasă. Și eu găseam un farmec puternic și statornic în clădirea aceea mică, cenușie și veche, cu acoperișul ei scund, cu ferestrele ei cu zăbrele, cu zidurile ei măcinate de vreme, cu aleea ei de brazi bătrâni — crescuți toți strâmbi sub apăsarea vânturilor de munte —, cu grădina ei întunecată de tise și de ilice, unde nu înfloreau decât florile cele mai rezistente. Erau legate de landele purpurii din spatele și din jurul casei lor — de valea adâncă în care cobora poteca pietroasă de călăreți ce pornea de la poarta lor și care șerpuia întâi printre maluri de ferigi, apoi printre câteva dintre cele mai sălbatice pășunițe care au mărginit vreodată o pustietate de iarbă-neagră sau au hrănit o turmă de oi cenușii de landă, cu mieluțeii lor cu botul ca de mușchi: erau legate de priveliștea aceasta, zic, cu o dragoste plină de înflăcărare. Înțelegeam simțământul acesta și îi împărtășeam și tăria, și adevărul. Vedeam farmecul locului. Simțeam sfințenia singurătății lui: ochiul mi se desfăta cu conturul de umflături și de pante, cu culorile sălbatice pe care mușchiul, clopoțeii de iarbă-neagră, gazonul presărat cu flori, ferigile strălucitoare și stâncile de granit cu tonuri calde le dădeau coamelor și văilor. Amănuntele acestea erau pentru mine ce erau și pentru ele — tot atâtea izvoare curate și dulci de plăcere. Vântul puternic și adierea lină; ziua aspră și ziua senină; ceasurile răsăritului și ale apusului; noaptea cu lună și noaptea înnorată aveau pentru mine, în ținuturile acestea, aceeași atracție ca și pentru ele — îmi învăluiau simțirea cu aceeași vrajă care le fermeca pe a lor.
În casă ne înțelegeam la fel de bine. Amândouă erau mai învățate și mai citite decât mine; dar pășeam cu râvnă pe drumul cunoașterii pe care ele îl străbătuseră înaintea mea. Devoram cărțile pe care mi le împrumutau: apoi era o mulțumire deplină să discut cu ele seara ce citisem în timpul zilei. Gândul se potrivea cu gândul; părerea întâlnea părerea: ne înțelegeam, într-un cuvânt, desăvârșit.
Dacă în trioul nostru era una mai presus și care conducea, aceea era Diana. Trupește, mă întrecea cu mult: era frumoasă; era voinică. În vioiciunea ei firească era un asemenea belșug de viață și o asemenea siguranță a curgerii, încât îmi stârnea uimirea, deși nu-l puteam pricepe. La începutul serii puteam vorbi o vreme, dar după ce se ducea primul val de vioiciune și de vorbă, îmi plăcea să mă așez pe un scăunel la picioarele Dianei, să-mi odihnesc capul pe genunchiul ei și s-o ascult pe rând pe ea și pe Mary, în vreme ce adânceau temeinic subiectul pe care eu abia îl atinsesem. Diana se oferi să mă învețe germana. Îmi plăcea să învăț de la ea: vedeam că rolul de profesoară îi plăcea și i se potrivea; iar cel de elevă îmi plăcea și mi se potrivea nu mai puțin mie. Firile noastre se îmbinau: rezultatul fu o dragoste reciprocă — dintre cele mai puternice. Aflară că știu să desenez: creioanele și cutiile lor de culori îmi fură îndată la îndemână. Îndemânarea mea, mai mare decât a lor în această singură privință, le surprinse și le încântă. Mary ședea și se uita la mine ceasuri întregi: apoi începu să ia lecții; și se dovedi o elevă ascultătoare, deșteaptă și sârguincioasă. Astfel ocupate și desfătându-ne una pe alta, zilele treceau ca ceasurile, iar săptămânile ca zilele.
Cât despre domnul St. John, apropierea care se născuse atât de firesc și de repede între mine și surorile lui nu se întinse și asupra lui. Una dintre pricinile depărtării care se mai păstra între noi era că stătea destul de rar acasă: o mare parte din vreme părea să și-o închine vizitării bolnavilor și săracilor dintre oamenii răsfirați prin parohia lui.
Nicio vreme nu părea să-l oprească de la aceste drumuri pastorale: pe ploaie sau pe senin, după ce isprăvea ceasurile de studiu ale dimineții, își lua pălăria și, urmat de Carlo, bătrânul prepelicar al tatălui său, pleca să-și împlinească misiunea de dragoste sau de datorie — nu prea știu în care din două lumini o privea el. Uneori, când ziua era foarte potrivnică, surorile lui încercau să-l oprească. El le spunea atunci, cu un zâmbet ciudat, mai mult solemn decât vesel:
— Și dacă las o pală de vânt sau câțiva stropi de ploaie să mă abată de la aceste sarcini ușoare, ce pregătire ar fi o asemenea lene pentru viitorul pe care mi l-am hotărât?
Răspunsul Dianei și al lui Mary la întrebarea aceasta era de obicei un oftat și câteva minute de cugetare, după toate aparențele, tristă.
Dar, pe lângă desele lui lipsuri, mai era o piedică în calea prieteniei cu el: părea să aibă o fire rezervată, absentă și chiar posomorâtă. Plin de râvnă în trudele lui de slujitor al Bisericii, fără prihană în viața și obiceiurile lui, totuși nu părea să se bucure de seninătatea minții, de mulțumirea lăuntrică ce ar trebui să fie răsplata oricărui creștin sincer și binefăcător cu fapta. Adesea, seara, când ședea la fereastră, cu pupitrul și hârtiile înainte, se oprea din citit sau din scris, își rezema bărbia în palmă și se lăsa în voia nu știu căror gânduri; dar că erau tulburi și înfierbântate se putea vedea din fulgerarea deasă și din dilatarea schimbătoare a ochilor lui.
Cred, pe deasupra, că Natura nu era pentru el comoara de desfătare care era pentru surorile lui. O dată, și numai o dată în fața mea, își arătă simțământul puternic pentru farmecul aspru al colinelor și o dragoste înnăscută pentru acoperișul întunecat și zidurile încărunțite pe care le numea căminul lui; dar era mai multă posomoreală decât plăcere în tonul și în cuvintele cu care își arătă acest simțământ; și niciodată nu părea să cutreiere landele de dragul tăcerii lor alinătoare — niciodată nu căuta și nu zăbovea asupra miilor de desfătări liniștite pe care le puteau dărui.
Așa de puțin comunicativ cum era, trecu o vreme până să am prilejul să-i măsor mintea. Îmi făcui întâia oară o idee despre puterea ei când îl auzii predicând în biserica lui din Morton. Aș vrea să pot descrie predica aceea: dar e peste puterile mele. Nici măcar nu pot reda cu credință impresia pe care mi-a făcut-o.
Începu liniștit — și, de fapt, în ce privește rostirea și înălțimea glasului, rămase liniștită până la capăt: o râvnă simțită din adânc, dar ținută aspru în frâu, se simți curând în accentele răspicate și însufleți limbajul nervos. Râvna aceasta crescu până la forță — strânsă, densă, stăpânită. Inima era înfiorată, mintea uimită de puterea predicatorului: niciuna nu era însă îmblânzită. De la un capăt la altul plutea o ciudată amărăciune; o lipsă de blândețe mângâietoare; aluziile aspre la doctrinele calviniste — alegerea, predestinarea, osânda — erau dese; și fiecare pomenire a lor suna ca o sentință rostită spre pieire. Când isprăvi, în loc să mă simt mai bună, mai liniștită, mai luminată de cuvântarea lui, încercai o tristețe de nespus; căci mi se părea — nu știu dacă și altora — că elocvența pe care o ascultasem țâșnise dintr-un adânc unde zăceau drojdii tulburi de dezamăgire — unde se frământau porniri neliniștitoare de doruri nesățioase și de năzuințe care nu-ți dau pace. Eram sigură că St. John Rivers — cu toată viața lui curată, cu toată conștiinciozitatea și râvna lui — nu găsise încă pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere: n-o găsise, gândeam eu, mai mult decât o găsisem eu, cu regretele mele ascunse și chinuitoare după idolul meu sfărâmat și raiul meu pierdut — regrete pe care m-am ferit în ultima vreme să le pomenesc, dar care mă stăpâneau și mă tiranizau fără milă.
Între timp, trecuse o lună. Diana și Mary aveau să părăsească în curând Moor House și să se întoarcă la viața și în lumea cu totul deosebite care le așteptau ca guvernante într-un oraș mare și elegant din sudul Angliei, unde fiecare avea un loc în câte o familie ai cărei membri, bogați și trufași, nu le priveau decât ca pe niște umile dependente, nu le cunoșteau și nici nu le căutau înzestrările firești, și le prețuiau doar talentele dobândite, așa cum prețuiau îndemânarea bucătăresei sau gustul cameristei. Domnul St. John nu-mi spusese încă nimic despre slujba pe care îmi făgăduise că mi-o va găsi; și totuși devenea grabnic să am o îndeletnicire oarecare. Într-o dimineață, rămânând singură cu el câteva minute în salon, mă încumetai să mă apropii de firida ferestrei — pe care masa, scaunul și pupitrul lui o închinaseră ca pe un fel de odaie de studiu — și eram gata să vorbesc, deși nu prea știam în ce cuvinte să-mi îmbrac întrebarea — căci e totdeauna greu să spargi gheața rezervei care acoperă asemenea firi ca o pojghiță de sticlă —, când el mă scuti de osteneală, începând cel dintâi vorba.
Ridicând ochii când mă apropiai, zise:
— Vrei să mă întrebi ceva?
— Da; aș vrea să știu dacă ai auzit de vreo slujbă pe care mă pot oferi s-o îndeplinesc.
— Am găsit sau am născocit ceva pentru dumneata acum trei săptămâni; dar cum păreai aici și folositoare, și fericită — cum surorile mele se legaseră vădit de dumneata, iar tovărășia dumitale le făcea o plăcere neobișnuită —, am socotit nepotrivit să tulbur mulțumirea voastră până ce plecarea lor apropiată de la Marsh End n-o va face trebuincioasă și pe a dumitale.
— Și pleacă de-acum peste trei zile? zisei eu.
— Da; și când vor pleca ele, mă voi întoarce la casa parohială din Morton: Hannah mă va însoți; iar casa aceasta veche va fi închisă.
Așteptai câteva clipe, crezând că va urma vorba despre lucrul pe care îl pomenise întâi: dar părea să fi apucat pe alt făgaș de gânduri: privirea lui arăta că uitase de mine și de treburile mele. Fui nevoită să-l întorc la un subiect care pentru mine era, firește, de un interes apropiat și neliniștitor.
— Ce slujbă aveai în vedere, domnule Rivers? Sper că această întârziere n-a făcut-o mai greu de dobândit.
— O, nu; căci e o slujbă care depinde doar de mine s-o dau și de dumneata s-o primești.
Se opri iarăși: părea să nu prea vrea să continue. Mă cuprindea nerăbdarea: una-două mișcări neliniștite și o privire nerăbdătoare și stăruitoare ațintită asupra chipului său îi transmiseră simțământul acesta tot atât de bine cum ar fi putut-o face cuvintele, și cu mai puțină osteneală.
— N-ai de ce să te grăbești s-o afli, zise el: lasă-mă să-ți spun deschis că n-am nimic de seamă sau de folos să-ți propun. Înainte de a mă lămuri, adu-ți aminte, te rog, că te-am înștiințat limpede că, dacă te voi ajuta, va fi așa cum orbul l-ar ajuta pe olog. Sunt sărac; căci văd că, după ce voi fi plătit datoriile tatălui meu, tot ce-mi va rămâne din moștenire va fi această fermă care se dărâmă, șirul de brazi pârjoliți din spate și petecul de pământ de landă, cu tisele și tufele de ilice din față. Sunt un om fără nume: Rivers e un nume vechi; dar din cei trei urmași singuri ai neamului, doi își câștigă coaja de pâine a dependentului printre străini, iar al treilea se socotește străin de țara în care s-a născut — nu numai în viață, ci și în moarte. Da, și se socotește, și e dator să se socotească cinstit de această soartă, și nu năzuiește decât spre ziua când crucea despărțirii de legăturile trupului îi va fi pusă pe umeri și când Capul acelei Biserici luptătoare din ale cărei mădulare cele mai umile face și el parte va da cuvântul: „Scoală-te și urmează-Mă!”
St. John rosti aceste cuvinte așa cum își rostea predicile, cu glas liniștit și adânc; cu obrazul neîmbujorat și cu o strălucire scânteietoare în privire. Reluă:
— Și cum eu însumi sunt sărac și fără nume, nu-ți pot oferi decât o slujbă de sărăcie și de uitare. Dumneata poate o s-o socotești chiar înjositoare — căci văd acum că ai trăit după obiceiuri pe care lumea le numește alese: gusturile dumitale înclină spre ideal și tovărășia dumitale a fost cel puțin printre oameni educați; dar eu socotesc că nicio slujbă care poate face mai bun neamul nostru nu e înjositoare. Eu țin că, cu cât e mai arid și mai neîmblânzit pământul unde i s-a rânduit lucrătorului creștin să are, cu cât e mai mică răsplata pe care i-o aduce truda, cu atât e mai mare cinstea. Soarta lui, în asemenea împrejurări, e aceea a deschizătorului de drumuri; iar primii deschizători de drumuri ai Evangheliei au fost apostolii — căpetenia lor a fost Însuși Iisus, Mântuitorul.
— Ei? zisei, când se opri iar. Urmează.
Se uită la mine înainte de a urma: de fapt, părea să-mi citească pe îndelete chipul, ca și cum trăsăturile și liniile lui ar fi fost literele unei pagini. Concluziile pe care le trase din această cercetare le spuse în parte în observațiile care urmară.
— Cred că vei primi postul pe care ți-l ofer, zise el, și că îl vei păstra o vreme: dar nu pentru totdeauna: nu mai mult decât aș putea eu păstra pentru totdeauna slujba strâmtă și tot mai strâmtă — liniștită și ascunsă — de preot de țară englez; căci în firea dumitale e un aliaj tot atât de potrivnic odihnei ca acela din firea mea, deși de alt soi.
— Lămurește-mă, te rog, stăruii, când se opri încă o dată.
— Te voi lămuri; și vei auzi cât de sărăcăcioasă e propunerea — cât de neînsemnată — cât de îngrădită. Nu voi mai sta mult la Morton, acum că tatăl meu a murit și că sunt propriul meu stăpân. Voi părăsi locul acesta, probabil, în cursul anului; dar cât timp voi mai sta, mă voi strădui din toate puterile să-l fac mai bun. Morton, când am venit aici acum doi ani, n-avea nicio școală: copiii săracilor erau lipsiți de orice nădejde de propășire. Am înființat una pentru băieți: am de gând acum să deschid o a doua școală, pentru fete. Am închiriat pentru asta o clădire, cu o căsuță de două odăi alipită de ea, ca locuință pentru învățătoare. Leafa ei va fi de treizeci de lire pe an: casa e deja mobilată, foarte simplu, dar îndestulător, prin bunătatea unei doamne, domnișoara Oliver; singura fiică a singurului om bogat din parohia mea — domnul Oliver, proprietarul unei fabrici de ace și al unei turnătorii de fier din vale. Aceeași doamnă plătește creșterea și îmbrăcămintea unei orfane de la azilul săracilor, cu condiția ca aceasta să o ajute pe învățătoare la treburile mărunte ale casei și ale școlii pe care învățătoarea, prinsă cu predatul, n-ar avea timp să le facă ea însăși. Vrei să fii dumneata această învățătoare?
Puse întrebarea destul de grăbit; părea să se aștepte pe jumătate ca oferta să fie respinsă cu indignare sau cel puțin cu dispreț: necunoscându-mi toate gândurile și simțămintele, deși le ghicea pe unele, nu putea ști în ce lumină îmi va apărea această soartă. De fapt, era umilă — dar îmi dădea un adăpost, iar eu aveam nevoie de un azil sigur: era o muncă grea — dar, față de aceea a unei guvernante într-o casă bogată, era o muncă de om neatârnat; și teama de a sluji la străini îmi intra în suflet ca fierul: nu era o muncă josnică — nici nevrednică — nici înjositoare pentru minte. Mă hotărâi.
— Îți mulțumesc pentru propunere, domnule Rivers, și o primesc din toată inima.
— Dar mă înțelegi? zise el. E o școală de sat: elevele dumitale vor fi doar fete sărace — copii de săteni —, cel mult fiice de fermieri. Tot ce vei avea de predat va fi împletitul, cusutul, cititul, scrisul și socotitul. Ce vei face cu talentele dumitale? Ce vei face cu cea mai mare parte a minții dumitale — cu simțămintele, cu gusturile?
— Le voi păstra până va fi nevoie de ele. Se vor păstra bine.
— Știi, așadar, la ce te înhami?
— Știu.
Zâmbi acum: și nu un zâmbet amar sau trist, ci unul foarte mulțumit și adânc împăcat.
— Și când vei începe să-ți împlinești slujba?
— Mâine mă voi muta în casa mea și voi deschide școala, dacă vrei, săptămâna viitoare.
— Foarte bine: așa să fie.
Se ridică și străbătu odaia. Oprindu-se, se uită iar la mine. Clătină din cap.
— Ce nu-ți place, domnule Rivers? întrebai.
— Nu vei rămâne mult la Morton: nu, nu!
— De ce? Ce te face să spui asta?
— O citesc în ochii dumitale; nu sunt dintre cei care făgăduiesc o viață care să curgă mereu la fel.
— Nu sunt ambițioasă.
Tresări la cuvântul „ambițioasă”.
— Nu, repetă el. Ce te-a făcut să te gândești la ambiție? Cine e ambițios? Știu că eu sunt: dar cum ai aflat?
— Vorbeam despre mine.
— Ei bine, dacă nu ești ambițioasă, ești…
Se opri.
— Ce?
— Voiam să spun pătimașă: dar poate că ai fi înțeles greșit cuvântul și te-ai fi supărat. Vreau să spun că simțămintele și simpatiile omenești au o putere foarte mare asupra dumitale. Sunt sigur că nu te vei putea mulțumi multă vreme să-ți petreci timpul liber în singurătate și să-ți închini ceasurile de lucru unei munci monotone, lipsite cu totul de imbold: nu mai mult decât mă pot mulțumi eu, adăugă el apăsat, să trăiesc aici, îngropat în mlaștină, închis între munți — cu firea pe care mi-a dat-o Dumnezeu încălcată, cu darurile hărăzite de cer paralizate — făcute nefolositoare. Auzi acum cum mă contrazic. Eu, care am propovăduit mulțumirea cu o soartă umilă și am arătat că până și chemarea tăietorilor de lemne și a scoțătorilor de apă e dreaptă, în slujba lui Dumnezeu — eu, slujitorul Lui hirotonisit, aproape că-mi ies din minți de neliniște. Ei bine, înclinările și principiile trebuie împăcate cumva.
Ieși din odaie. În acest scurt ceas aflasem despre el mai mult decât în toată luna dinainte: și totuși tot mă nedumerea.
Diana și Mary Rivers se făceau tot mai triste și mai tăcute pe măsură ce se apropia ziua în care trebuiau să-și părăsească fratele și casa. Amândouă încercau să pară ca de obicei; dar durerea cu care aveau de luptat era dintre acelea care nu pot fi cu totul învinse sau ascunse. Diana dădu de înțeles că avea să fie o despărțire altfel decât toate cele pe care le cunoscuseră până atunci. Cât îl privea pe St. John, avea să fie, probabil, o despărțire pe ani de zile: putea fi o despărțire pe viață.
— Va jertfi totul hotărârilor lui de demult, zise ea: și dragostea firească, și simțăminte mai puternice încă. St. John pare liniștit, Jane; dar ascunde o febră în măruntaiele lui. L-ai crede blând, și totuși în unele privințe e neînduplecat ca moartea; și ce e mai rău e că nici conștiința nu-mi prea îngăduie să-l abat de la aspra lui hotărâre: nu-l pot învinui, firește, nicio clipă pentru ea. E dreaptă, nobilă, creștinească: și totuși îmi frânge inima!
Și lacrimile îi țâșniră din ochii ei frumoși. Mary își plecă adânc capul asupra lucrului.
— Acum suntem fără tată: curând vom fi fără casă și fără frate, murmură ea.
În clipa aceea se ivi o mică întâmplare care părea rânduită de soartă anume ca să dovedească adevărul zicalei că „o nenorocire nu vine niciodată singură” și să mai adauge necazurilor lor pe cel supărător al lucrului scăpat tocmai când ți-l duceai la gură. St. John trecu prin dreptul ferestrei citind o scrisoare. Intră.
— Unchiul nostru John a murit, zise el.
Amândouă surorile părură lovite: nu zguduite sau îngrozite; în ochii lor vestea părea mai degrabă însemnată decât dureroasă.
— A murit? repetă Diana.
— Da.
Își țintui privirea cercetătoare pe chipul fratelui ei.
— Și atunci? întrebă ea cu glas scăzut.
— Atunci ce, Di? răspunse el, păstrând o nemișcare de marmură a trăsăturilor. Atunci ce? Păi — nimic. Citește.
Îi aruncă scrisoarea în poală. Ea o parcurse din ochi și i-o dădu lui Mary. Mary o citi în tăcere și i-o înapoie fratelui ei. Toți trei se uitară unul la altul și toți trei zâmbiră — un zâmbet destul de mohorât și de gânditor.
— Amin! Tot mai putem trăi, zise în sfârșit Diana.
— Oricum, nu ne face să stăm mai rău decât înainte, observă Mary.
— Numai că îți vâră cam tare în minte imaginea a ceea ce ar fi putut fi, zise domnul Rivers, și o pune cam prea viu alături de ceea ce este.
Împături scrisoarea, o încuie în pupitru și ieși iar.
Câteva minute nu vorbi nimeni. Apoi Diana se întoarse spre mine.
— Jane, te vei mira de noi și de tainele noastre, zise ea, și ne vei socoti niște ființe cu inima împietrită pentru că nu suntem mai mișcate de moartea unei rude atât de apropiate ca un unchi; dar nu l-am văzut și nu l-am cunoscut niciodată. Era fratele mamei mele. Tata se certase cu el de mult. La sfatul lui își primejduise tata cea mai mare parte a averii în speculația care l-a ruinat. Și-au aruncat unul altuia învinuiri: s-au despărțit mâniați și nu s-au mai împăcat niciodată. Unchiul s-a apucat apoi de afaceri mai norocoase: se pare că a strâns o avere de douăzeci de mii de lire. Nu s-a însurat niciodată și n-avea rude apropiate decât pe noi și încă o persoană, care nu-i era mai apropiată decât noi. Tata a nutrit totdeauna gândul că își va ispăși greșeala lăsându-ne nouă averea; scrisoarea aceasta ne vestește că i-a lăsat celeilalte rude tot, până la ultimul penny, în afară de treizeci de guinee, de împărțit între St. John, Diana și Mary Rivers, ca să-și cumpere trei inele de doliu. Avea dreptul, firește, să facă ce voia: și totuși, o asemenea veste îți întunecă o clipă sufletul. Mary și cu mine ne-am fi socotit bogate cu câte o mie de lire fiecare; iar pentru St. John o asemenea sumă ar fi fost prețioasă, pentru binele pe care i-ar fi îngăduit să-l facă.
După această lămurire, vorba se închise, și nici domnul Rivers, nici surorile lui nu mai pomeniră nimic despre asta. A doua zi plecai de la Marsh End la Morton. Peste încă o zi, Diana și Mary plecară spre îndepărtatul B——. Într-o săptămână, domnul Rivers și Hannah se mutară la casa parohială: și astfel vechea fermă rămase părăsită.