Conacul Ferndean era o clădire destul de veche, de mărime potrivită, fără pretenții arhitecturale, îngropată adânc într-o pădure. Mai auzisem de el. Domnul Rochester vorbea adesea despre el și se ducea uneori acolo. Tatăl lui cumpărase moșia de dragul desișurilor cu vânat. Ar fi vrut să închirieze casa, dar nu găsise chiriaș, din pricina așezării ei nepotrivite și nesănătoase. Ferndean rămăsese așadar nelocuit și nemobilat, afară de două-trei odăi pregătite pentru găzduirea stăpânului când venea acolo, în sezon, la vânătoare.
La casa aceasta ajunsei chiar înainte de căderea întunericului, într-o seară însemnată de un cer trist, de un vânt rece și de o ploaie măruntă, pătrunzătoare, care nu mai contenea. Ultima milă o făcui pe jos, după ce dădusem drumul briștei și vizitiului cu plata îndoită pe care o făgăduisem. Chiar și când erai foarte aproape de conac, nu vedeai nimic din el, atât de deși și de întunecați creșteau copacii pădurii posomorâte din jur. Niște porți de fier între stâlpi de granit îmi arătară pe unde să intru și, trecând prin ele, mă aflai îndată în amurgul copacilor strânși în rânduri dese. Un drum năpădit de iarbă cobora pe culoarul pădurii, printre trunchiuri cărunte și noduroase și pe sub bolți de ramuri. Îl urmai, așteptând să ajung curând la locuință; dar drumul se tot întindea, șerpuia tot mai departe: nu se vedea niciun semn de casă sau de grădini.
Crezui că apucasem o direcție greșită și mă rătăcisem. Întunericul amurgului firesc, ca și cel al pădurii, se adună peste mine. Mă uitai în jur, căutând alt drum. Nu era niciunul: totul era tulpini împletite, trunchiuri ca niște coloane, frunziș des de vară — nicăieri vreo deschidere.
Mersei înainte: în sfârșit drumul se deschise, copacii se răriră puțin; curând zării un gard de zăbrele, apoi casa — abia de deosebit de copaci, în lumina aceea slabă; atât de umede și de verzi îi erau zidurile care se năruiau. Intrând pe o portiță închisă doar cu un zăvor, mă aflai într-un loc îngrădit, din jurul căruia pădurea se retrăgea în semicerc. Nu erau nici flori, nici straturi; numai o alee largă cu pietriș care înconjura un rond de iarbă, și toate acestea așezate în rama grea a pădurii. Casa avea în față două frontoane ascuțite; ferestrele erau înguste, cu zăbrele: ușa din față era și ea îngustă și urcai la ea pe o treaptă. Totul arăta, cum spusese hangiul de la „Stema Rochesterilor”, „un loc tare pustiu”. Era liniște ca într-o biserică într-o zi de lucru: ropotul ploii pe frunzele pădurii era singurul sunet care se auzea în preajmă.
„Poate fi viață aici?” mă întrebai.
Da, era un fel de viață; căci auzii o mișcare — ușa aceea îngustă din față se deschidea și o făptură se pregătea să iasă din casa de la fermă.
Ușa se deschise încet: o făptură ieși în amurg și se opri pe treaptă; un bărbat fără pălărie: își întinse mâna ca și cum ar fi vrut să simtă dacă plouă. Oricât de întuneric era, îl recunoscusem — era stăpânul meu, Edward Fairfax Rochester, și nimeni altul.
Îmi oprii pasul, aproape și răsuflarea, și stătui să-l privesc — să-l cercetez, eu nevăzută și, vai! pentru el, de nevăzut. Era o întâlnire neașteptată, una în care încântarea era bine ținută în frâu de durere. Nu-mi fu greu să-mi opresc glasul să nu strige, pasul să nu se repeadă înainte.
Făptura lui avea același contur puternic și vânjos ca întotdeauna: ținuta îi era tot dreaptă, părul tot negru ca pana corbului; nici trăsăturile nu i se schimbaseră sau nu i se scofâlciseră: nu în răstimpul unui an, de nicio durere, putea fi înfrântă puterea lui atletică sau veștejită vârsta lui viguroasă. Dar pe chipul lui vedeam o schimbare: arăta deznădăjduit și posomorât — îmi amintea de vreo fiară sau pasăre sălbatică, nedreptățită și înlănțuită, primejdioasă de apropiat în durerea ei mohorâtă. Vulturul în cușcă, ai cărui ochi cu cercuri de aur i-a stins cruzimea, ar fi putut arăta cum arăta Samsonul acela fără vedere.
Și, cititorule, crezi că mă temeam de el, în sălbăticia lui oarbă? — dacă așa crezi, puțin mă cunoști. O nădejde dulce se amesteca în durerea mea, că în curând voi îndrăzni să las un sărut pe fruntea aceea de stâncă și pe buzele acelea atât de aspru pecetluite sub ea: dar încă nu. Nu voiam încă să-i vorbesc.
Coborî singura treaptă și înaintă încet, pe dibuite, spre rondul de iarbă. Unde era acum pasul lui îndrăzneț? Apoi se opri, ca și cum n-ar fi știut încotro s-o apuce. Își ridică mâna și își deschise pleoapele; privi în gol, cu o încordare chinuită, spre cer și spre amfiteatrul de copaci: se vedea că pentru el totul era întuneric gol. Își întinse mâna dreaptă (brațul stâng, cel ciuntit, îl ținea ascuns la piept); părea că vrea să-și facă, prin pipăit, o idee despre ce era în jurul lui: nu întâlni decât golul; căci copacii erau la câțiva yarzi de locul unde stătea. Renunță la încercare, își încrucișă brațele și rămase liniștit și mut în ploaia care cădea acum deasă pe capul lui descoperit. În clipa aceea John se apropie de el, venind de undeva.
— Vreți să vă sprijiniți de brațul meu, domnule? zise el; vine o ploaie zdravănă: n-ar fi mai bine să intrați?
— Lasă-mă în pace, fu răspunsul.
John se retrase fără să mă fi observat. Domnul Rochester încercă acum să se plimbe: zadarnic — totul era prea nesigur. Își dibui drumul înapoi spre casă și, intrând, închise ușa.
Mă apropiai atunci și bătui: nevasta lui John îmi deschise.
— Mary, zisei, ce mai faci?
Tresări ca și cum ar fi văzut o stafie: o liniștii. La întrebarea ei grăbită: „Chiar dumneavoastră sunteți, domnișoară, venită la ceasul ăsta târziu în locul ăsta singuratic?”, răspunsei luând-o de mână; apoi o urmai în bucătărie, unde John ședea acum lângă un foc zdravăn. Le explicai în puține cuvinte că aflasem tot ce se întâmplase de când plecasem de la Thornfield și că venisem să-l văd pe domnul Rochester. Îl rugai pe John să coboare până la casa barierei, unde lăsasem brișca, și să-mi aducă cufărul pe care îl lăsasem acolo: apoi, în timp ce îmi scoteam boneta și șalul, o întrebai pe Mary dacă puteam fi găzduită la conac peste noapte; și, aflând că lucrul, deși greu, nu era cu neputință, îi spusei că rămân. Chiar în clipa aceea sună clopoțelul din salon.
— Când intri, zisei eu, spune-i stăpânului dumitale că o persoană vrea să-i vorbească, dar nu-i spune numele meu.
— Nu cred că o să vă primească, răspunse ea; nu primește pe nimeni.
Când se întoarse, o întrebai ce spusese.
— Trebuie să-i trimiteți numele și treaba pentru care ați venit, răspunse ea. Apoi umplu un pahar cu apă și îl puse pe o tavă, împreună cu niște lumânări.
— Pentru asta a sunat? întrebai.
— Da: pune întotdeauna să i se aducă lumânări când se întunecă, deși e orb.
— Dă-mi tava; o duc eu.
I-o luai din mână: ea îmi arătă ușa salonului. Tava îmi tremura în mâini; apa se vărsa din pahar; inima îmi bătea în coaste tare și repede. Mary îmi deschise ușa și o închise după mine.
Salonul acesta arăta posomorât: un pumn de foc neîngrijit ardea mocnit în grătar; și, aplecat deasupra lui, cu capul sprijinit de polița înaltă, de modă veche, a căminului, se vedea orbul care locuia odaia. Bătrânul lui câine, Pilot, stătea culcat într-o parte, ferit din cale, ghemuit ca și cum s-ar fi temut să nu fie călcat din nebăgare de seamă. Pilot ciuli urechile când intrai: apoi sări în picioare, schelălăind și scheunând, și se repezi spre mine: aproape că-mi răsturnă tava din mâini. O pusei pe masă; apoi îl mângâiai și zisei încet: „Culcat!” Domnul Rochester se întoarse mașinal să vadă ce era zarva aceea: dar, cum nu vedea nimic, se întoarse la loc și oftă.
— Dă-mi apa, Mary, zise el.
Mă apropiai de el cu paharul, acum numai pe jumătate plin; Pilot mă urmă, tot ațâțat.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Jos, Pilot! zisei iar.
El opri apa în drum spre buze și păru să asculte: bău și puse paharul jos.
— Tu ești, Mary, nu-i așa?
— Mary e în bucătărie, răspunsei.
Întinse mâna cu o mișcare iute, dar, nevăzând unde stăteam, nu mă atinse.
— Cine e? Cine e? întrebă el, încercând, după cum părea, să vadă cu ochii aceia fără vedere — încercare zadarnică și dureroasă! Răspunde-mi — vorbește iar! porunci el, tare și poruncitor.
— Mai vreți puțină apă, domnule? Am vărsat jumătate din ce era în pahar, zisei.
— Cine e? Ce e? Cine vorbește?
— Pilot mă cunoaște, iar John și Mary știu că sunt aici. Am venit abia în seara asta, răspunsei.
— Dumnezeule mare! Ce amăgire m-a cuprins? Ce nebunie dulce m-a apucat?
— Nicio amăgire — nicio nebunie: mintea dumneavoastră, domnule, e prea tare pentru amăgiri, iar sănătatea, prea zdravănă pentru delir.
— Și unde e cea care vorbește? E numai un glas? O! Nu pot vedea, dar trebuie să pipăi, altfel mi se va opri inima și-mi va plesni creierul. Orice — oricine ai fi — fă-te simțită la atingere, altfel nu pot trăi!
Bâjbâi; îi oprii mâna care rătăcea și o închisei între amândouă ale mele.
— Chiar degetele ei! strigă el; degetele ei mici, subțiri! Dacă e așa, trebuie să mai fie ceva din ea.
Mâna musculoasă se smulse din paza mea; brațul îmi fu apucat, umărul — gâtul — mijlocul — fui cuprinsă și strânsă la pieptul lui.
— E Jane? Ce e? Asta e făptura ei — asta e statura ei…
— Și acesta, glasul ei, adăugai eu. E toată aici: și inima ei. Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule! Mă bucur că sunt iar atât de aproape de dumneavoastră.
— Jane Eyre! — Jane Eyre, fu tot ce spuse.
— Dragul meu stăpân, răspunsei, sunt Jane Eyre: v-am găsit — m-am întors la dumneavoastră.
— Adevărat? În carne și oase? Jane a mea, vie?
— Mă atingeți, domnule — mă țineți, și încă destul de strâns: nu sunt rece ca un cadavru, nici goală ca aerul, nu-i așa?
— Draga mea, vie! Acestea sunt negreșit mâinile ei, și acestea trăsăturile ei; dar nu pot fi atât de binecuvântat, după toată suferința mea. E un vis; un vis ca acelea pe care le-am avut noaptea, când am strâns-o iar la inimă, cum o strâng acum, și am sărutat-o, așa — și am simțit că mă iubește și am crezut că nu mă va părăsi.
— Ceea ce n-am să fac niciodată, domnule, din ziua aceasta.
— N-am să fac niciodată, zice vedenia? Dar mereu mă trezeam și vedeam că fusese o batjocură deșartă; și eram pustiit și părăsit — viața mea, întunecată, singură, fără nădejde — sufletul meu, însetat și oprit să bea — inima mea, flămândă și fără să fie hrănită vreodată. Vis blând și dulce, care te cuibărești acum în brațele mele, vei zbura și tu, cum au zburat înaintea ta toate surorile tale: dar sărută-mă înainte să pleci — îmbrățișează-mă, Jane.
— Uite, domnule — și uite!
Îmi lipii buzele de ochii lui, cândva strălucitori și acum fără lumină — îi dădui la o parte părul de pe frunte și o sărutai și pe ea. Deodată păru să se trezească: încredințarea că toate acestea erau aievea îl cuprinse.
— Tu ești — da, Jane? Te-ai întors deci la mine?
— Da.
— Și nu zaci moartă în vreun șanț, sub vreun pârâu? Și nu ești o izgonită care tânjește printre străini?
— Nu, domnule! Acum sunt o femeie neatârnată.
— Neatârnată! Ce vrei să spui, Jane?
— Unchiul meu din Madeira a murit și mi-a lăsat cinci mii de lire.
— A! Asta e practic — asta e real! strigă el: așa ceva n-aș visa niciodată. Și apoi, e glasul acela al ei, atât de deosebit, atât de însuflețitor și de picant, și totodată atât de blând: îmi înveselește inima veștejită; îi dă viață. — Cum, Janet! Ești o femeie neatârnată? O femeie bogată?
— Destul de bogată, domnule. Dacă nu mă lăsați să trăiesc cu dumneavoastră, îmi pot clădi o casă a mea chiar lângă ușa dumneavoastră, și puteți veni să stați în salonul meu, seara, când aveți nevoie de tovărășie.
— Dar, fiindcă ești bogată, Jane, ai acum, fără îndoială, prieteni care vor avea grijă de tine și n-o să te lase să te închini unui orb șchiop ca mine?
— V-am spus că sunt neatârnată, domnule, nu numai bogată: sunt propria mea stăpână.
— Și o să rămâi cu mine?
— Desigur — dacă nu vă împotriviți. Vă voi fi vecină, infirmieră, menajeră. Vă găsesc singur: vă voi fi tovarășă — să vă citesc, să mă plimb cu dumneavoastră, să stau cu dumneavoastră, să vă slujesc, să vă fiu ochi și mâini. Nu mai arătați atât de trist, dragul meu stăpân; nu veți rămâne singur, cât voi trăi eu.
Nu răspunse: părea grav — dus pe gânduri; oftă; își întredeschise buzele ca și cum ar fi vrut să vorbească: le închise iar. Mă simții puțin stânjenită. Poate că sărisem prea nechibzuit peste convenții; și el, ca St. John, vedea o necuviință în nesocotința mea. Îmi făcusem într-adevăr propunerea cu gândul că el dorea și avea să mă ceară de soție: o așteptare, nu mai puțin sigură pentru că nu era rostită, mă purtase pe valuri, că mă va cere îndată ca a lui. Dar, fiindcă nu-i scăpă nicio aluzie în privința asta și chipul i se întuneca tot mai mult, îmi amintii deodată că s-ar fi putut să mă fi înșelat cu totul și că poate făceam pe nebuna fără să știu; și începui să mă desprind încet din brațele lui — dar el mă trase cu înfrigurare mai aproape.
— Nu — nu — Jane; nu trebuie să pleci. Nu — te-am atins, te-am auzit, am simțit alinarea prezenței tale — dulceața mângâierii tale: nu pot renunța la bucuriile acestea. Mi-a mai rămas puțin în mine însumi — trebuie să te am pe tine. Lumea poate să râdă — să mă numească absurd, egoist — n-are însemnătate. Însuși sufletul meu te cere: va fi mulțumit, sau se va răzbuna de moarte pe trupul care-l cuprinde.
— Ei bine, domnule, voi rămâne cu dumneavoastră: am spus-o.
— Da — dar tu înțelegi un lucru prin a rămâne cu mine; iar eu înțeleg altul. Tu, poate, te-ai putea hotărî să fii mereu lângă mâna și jilțul meu — să mă slujești ca o mică infirmieră bună (căci ai o inimă iubitoare și un suflet mărinimos, care te îndeamnă să faci jertfe pentru cei pe care îi compătimești), și asta ar trebui să-mi ajungă, fără îndoială. Presupun că acum n-ar trebui să nutresc pentru tine decât simțăminte părintești: așa crezi? Hai — spune-mi.
— Voi crede ce vreți dumneavoastră, domnule: mă mulțumesc să vă fiu numai infirmieră, dacă socotiți că e mai bine.
— Dar nu poți fi veșnic infirmiera mea, Janet: ești tânără — trebuie să te măriți într-o zi.
— Nu-mi pasă de măritiș.
— Ar trebui să-ți pese, Janet: dacă aș fi ce eram odată, aș încerca să te fac să-ți pese — dar — un buștean fără vedere!
Căzu iar în posomoreală. Eu, dimpotrivă, devenii mai veselă și prinsei curaj nou: aceste din urmă cuvinte îmi arătară unde era greutatea; și, cum pentru mine nu era nicio greutate, mă simții cu totul ușurată de stânjeneala de mai înainte. Reluai convorbirea pe un ton mai vioi.
— E vremea ca cineva să se apuce să vă facă iar om, zisei, despărțindu-i buclele dese și lungi, netunse; căci văd că vă prefaceți într-un leu sau ceva de felul ăsta. Aveți un «faux air» de Nabucodonosor pe câmp, asta e sigur: părul vă amintește de penele vulturului; dacă unghiile vi s-au făcut ca ghearele păsărilor, încă n-am băgat de seamă.
— La brațul acesta n-am nici mână, nici unghii, zise el, scoțând de la piept mădularul ciuntit și arătându-mi-l. E doar un ciot — o priveliște îngrozitoare! Nu crezi, Jane?
— E păcat să-l vezi; și păcat să vă vezi ochii — și cicatricea de foc de pe frunte: și ce e mai rău e că, din pricina tuturor acestora, omul e în primejdie să vă iubească prea mult și să vă răsfețe prea mult.
— Credeam că o să te dezguste, Jane, când o să-mi vezi brațul și fața plină de cicatrice.
— Credeați? Nu-mi spuneți asta — ca nu cumva să spun ceva care să nu fie spre cinstea judecății dumneavoastră. Acum, lăsați-mă o clipă, să fac un foc mai bun și să mătur vatra. Vă dați seama când arde un foc bun?
— Da; cu ochiul drept văd o strălucire — o pâclă roșiatică.
— Și vedeți lumânările?
— Foarte slab — fiecare e un nor luminos.
— Mă puteți vedea?
— Nu, zâna mea: dar sunt prea recunoscător că te aud și te simt.
— Când cinați?
— Nu cinez niciodată.
— Dar în seara asta veți cina. Mie mi-e foame: și dumneavoastră, îndrăznesc să spun, numai că uitați.
Chemând-o pe Mary, făcui curând odaia să arate mai vesel: îi pregătii, de asemenea, o masă bună. Eram înviorată și, cu plăcere și ușurință, îi vorbii în timpul cinei și mult după aceea. Cu el nu era nicio stânjeneală chinuitoare, nicio înăbușire a voioșiei și a vioiciunii; căci cu el eram cu totul în largul meu, pentru că știam că mă potriveam cu el; tot ce spuneam sau făceam părea să-l mângâie sau să-l învioreze. Încântătoare conștiință! Îmi aducea la viață și la lumină toată firea: în prezența lui trăiam pe deplin; și el trăia în a mea. Orb cum era, zâmbetele îi jucau pe chip, bucuria îi răsărea pe frunte: trăsăturile i se îmblânzeau și se încălzeau.
După cină, începu să-mi pună multe întrebări: unde fusesem, ce făcusem, cum îl găsisem; dar nu-i dădui decât răspunsuri foarte parțiale: era prea târziu ca să intru în amănunte în seara aceea. Pe deasupra, nu voiam să ating nicio coardă care să vibreze adânc — să deschid nicio fântână nouă de emoție în inima lui: singura mea țintă de acum era să-l înveselesc. Înveselit, cum am spus, era: și totuși numai din când în când. Dacă o clipă de tăcere întrerupea convorbirea, se neliniștea, mă atingea, apoi spunea: „Jane.”
— Ești cu totul o ființă omenească, Jane? Ești sigură de asta?
— Cred cu toată conștiința că da, domnule Rochester.
— Totuși, cum ai putut, în seara asta întunecată și tristă, să te ridici atât de deodată la vatra mea singuratică? Mi-am întins mâna să iau un pahar cu apă de la o slugă plătită, și mi l-ai dat tu: am pus o întrebare, așteptând să-mi răspundă nevasta lui John, și glasul tău mi-a vorbit la ureche.
— Pentru că intrasem eu cu tava, în locul lui Mary.
— Și e o vrajă chiar în ceasul pe care îl petrec acum cu tine. Cine poate spune ce viață întunecată, tristă, fără nădejde am târât în lunile din urmă? Nefăcând nimic, neașteptând nimic; amestecând noaptea cu ziua; nesimțind decât frigul când lăsam focul să se stingă, foamea când uitam să mănânc: și apoi o mâhnire neîncetată și, uneori, un adevărat delir al dorinței de a o vedea iar pe Jane a mea. Da: după întoarcerea ei tânjeam mult mai mult decât după întoarcerea vederii pierdute. Cum se poate ca Jane să fie cu mine și să spună că mă iubește? N-o să plece tot atât de deodată cum a venit? Mă tem că mâine n-o s-o mai găsesc.
Un răspuns banal, practic, din afara șirului gândurilor lui tulburate, era, eram sigură, cel mai bun și mai liniștitor pentru el în starea aceasta. Îi trecui degetul peste sprâncene și observai că erau pârlite și că voi pune pe ele ceva care să le facă să crească la fel de late și de negre ca înainte.
— La ce bun să-mi faci bine în vreun fel, duh binefăcător, când, într-o clipă fatală, mă vei părăsi iar — trecând ca o umbră, încotro și cum nu voi ști, iar după aceea rămânând pentru mine de negăsit?
— Aveți la dumneavoastră un pieptene de buzunar, domnule?
— Pentru ce, Jane?
— Ca să pieptăn coama asta neagră și zbârlită. Mă cam sperii de dumneavoastră când vă cercetez de aproape: vorbiți de mine ca de o zână, dar eu sunt sigură că dumneavoastră semănați mai mult cu un spiriduș de casă.
— Sunt hidos, Jane?
— Foarte, domnule: ați fost întotdeauna, știți.
— Hm! Răutatea nu ți-a fost scoasă, pe oriunde vei fi umblat.
— Și totuși am stat cu oameni buni; mult mai buni decât dumneavoastră: de o sută de ori mai buni; cu idei și păreri pe care dumneavoastră nu le-ați avut în viața dumneavoastră: cu mult mai alese și mai înalte.
— Cu cine dracu ai stat?
— Dacă vă tot suciți așa, o să mă faceți să vă smulg părul din cap; și atunci cred că n-o să vă mai îndoiți că sunt în carne și oase.
— Cu cine ai stat, Jane?
— În seara asta n-o să mi-o scoateți din gură, domnule; trebuie să așteptați până mâine; să-mi las povestea pe jumătate spusă va fi, știți, un fel de chezășie că mă voi înfățișa la masa dumneavoastră de dimineață ca s-o termin. Apropo, să am grijă atunci să nu mă ridic la vatra dumneavoastră numai cu un pahar cu apă: trebuie să aduc cel puțin un ou, ca să nu mai vorbesc de șunca prăjită.
— Plod al zânelor, care-ți râzi de mine — născută din zâne și crescută de oameni! Mă faci să simt cum n-am mai simțit de douăsprezece luni. Dacă Saul te-ar fi avut pe tine drept David, duhul cel rău ar fi fost izgonit fără ajutorul harfei.
— Gata, domnule, sunteți aranjat și arătați cuviincios. Acum vă las: am călătorit în ultimele trei zile și cred că sunt obosită. Noapte bună.
— Doar o vorbă, Jane: erau numai doamne în casa unde ai stat?
Râsei și o tulii, râzând încă pe când urcam scara în fugă. „Bună idee!”, gândii cu voioșie. „Văd că am un mijloc de a-l necăji ca să-l scot din melancolie pentru o bună bucată de vreme.”
A doua zi dis-de-dimineață îl auzii sculat și umblând, rătăcind dintr-o odaie în alta. Îndată ce coborî Mary, auzii întrebarea: „Domnișoara Eyre e aici?” Apoi: „În ce odaie ai pus-o? Era uscată? S-a sculat? Du-te și întreab-o dacă are nevoie de ceva; și când coboară.”
Coborâi de îndată ce socotii că era vreo nădejde de mic dejun. Intrând foarte încet în odaie, îl văzui înainte să-și dea seama că eram acolo. Era, într-adevăr, trist să vezi duhul acela viguros supus unei infirmități trupești. Ședea în jilțul lui — nemișcat, dar nu odihnit: așteptând, vădit; liniile tristeții, acum obișnuite, îi brăzdau trăsăturile puternice. Chipul lui amintea de o lampă stinsă, care așteaptă să fie aprinsă din nou — și, vai! nu el putea acum să aprindă strălucirea unei expresii însuflețite: depindea de altcineva pentru slujba aceasta! Avusesem de gând să fiu veselă și nepăsătoare, dar neputința omului acestuia puternic mă atinse la inimă până în adânc: totuși, îi vorbii cu toată vioiciunea de care eram în stare.
— E o dimineață senină, însorită, domnule, zisei. Ploaia a încetat și s-a dus, și după ea e o strălucire gingașă: veți face curând o plimbare.
Trezisem strălucirea: trăsăturile i se luminară.
— O, ești într-adevăr aici, ciocârlia mea! Vino la mine. N-ai plecat: n-ai pierit? Am auzit una de neamul tău acum un ceas, cântând sus deasupra pădurii: dar cântecul ei n-avea muzică pentru mine, după cum nici soarele care răsărea n-avea raze. Toată melodia de pe pământ e strânsă, pentru urechea mea, în limba Janei mele (mă bucur că nu e din fire o limbă tăcută): toată lumina soarelui pe care o pot simți e în prezența ei.
Mi se umplură ochii de lacrimi auzind această mărturisire a neputinței lui; întocmai ca și cum un vultur regal, legat în lanț de o prăjină, ar fi silit să roage o vrabie să-i aducă hrana. Dar nu voiam să fiu plângăcioasă: îmi ștersei picăturile sărate și mă apucai să pregătesc micul dejun.
Cea mai mare parte a dimineții o petrecurăm în aer liber. Îl scosei din pădurea udă și sălbatică pe niște câmpuri vesele: îi descrisei cât de strălucitor de verzi erau; cum arătau florile și gardurile vii înviorate; cât de scânteietor de albastru era cerul. Îi căutai un loc unde să stea, într-un colț ascuns și drăguț, un ciot uscat de copac; și nu mă împotrivii când, după ce se așeză, mă luă pe genunchi. De ce m-aș fi împotrivit, când și el, și eu eram mai fericiți aproape decât departe? Pilot stătea culcat lângă noi: totul era liniștit. Deodată el izbucni, strângându-mă în brațe:
— Crudă, crudă dezertoare! O, Jane, ce-am simțit când am aflat că fugiseși de la Thornfield și când nu te-am putut găsi nicăieri; și când, după ce ți-am cercetat odaia, m-am încredințat că nu luaseși niciun ban, nici vreun lucru care să poată ține loc de bani! Un colier de perle pe care ți-l dăruisem stătea neatins în cutiuța lui; cuferele îți rămăseseră legate cu frânghie și încuiate, așa cum fuseseră pregătite pentru călătoria de nuntă. Ce putea face iubita mea, mă întrebam, rămasă săracă și fără un ban? Și ce a făcut? Lasă-mă să aud acum.
Astfel îndemnată, începui povestea celor trăite în anul din urmă. Îndulcii mult ce privea cele trei zile de rătăcire și de foame, pentru că a-i spune totul ar fi însemnat să-i pricinuiesc o durere fără rost: puținul pe care i-l spusei îi sfâșie inima credincioasă mai adânc decât aș fi vrut.
Nu trebuia să-l fi părăsit așa, zise el, fără niciun mijloc de a-mi croi drum: trebuia să-i fi spus ce aveam de gând. Trebuia să mă fi încrezut în el: nu m-ar fi silit niciodată să-i fiu ibovnică. Oricât de violent păruse în deznădejdea lui, de fapt mă iubea mult prea mult și prea duios ca să se facă tiranul meu: mi-ar fi dat jumătate din avere, fără să ceară măcar un sărut în schimb, decât să mă vadă aruncându-mă fără prieteni în lumea largă. Îndurasem, era sigur, mai mult decât îi mărturisisem.
— Ei bine, oricare mi-ar fi fost suferințele, au fost foarte scurte, răspunsei.
Și apoi începui să-i povestesc cum fusesem primită la Moor House; cum căpătasem postul de învățătoare etc. Venirea averii, descoperirea rudelor urmară la rândul lor. Firește, numele lui St. John Rivers apăru des în cursul povestirii mele. Când terminai, numele acela fu îndată luat în discuție.
— Așadar, St. John acesta e vărul tău?
— Da.
— Ai vorbit des de el: ții la el?
— Era un om foarte bun, domnule; nu puteam să nu țin la el.
— Un om bun. Asta înseamnă un om respectabil și cumsecade, de cincizeci de ani? Sau ce înseamnă?
— St. John avea numai douăzeci și nouă de ani, domnule.
— «Jeune encore», cum spun francezii. E un om scund, flegmatic și urât? Un om a cărui bunătate stă mai degrabă în nevinovăția lui de vicii decât în vitejia lui în virtute?
— E neobosit de activ. Trăiește ca să săvârșească fapte mari și înalte.
— Dar mintea? E probabil cam moale? Vrea binele: dar tu ridici din umeri când îl auzi vorbind?
— Vorbește puțin, domnule: ce spune e întotdeauna la obiect. Mintea lui e de prima mână; aș zice că nu e ușor de înrâurit, dar e viguroasă.
— Atunci e un om capabil?
— Cu adevărat capabil.
— Un om temeinic învățat?
— St. John e un învățat desăvârșit și adânc.
— Purtările lui, parcă ai spus, nu sunt pe gustul tău? — pedante și popești?
— N-am pomenit niciodată de purtările lui; dar, dacă n-aș avea un gust foarte prost, trebuie să-mi placă; sunt alese, liniștite și vrednice de un gentilom.
— Înfățișarea lui — am uitat ce descriere mi-ai dat despre înfățișarea lui — un fel de vicar necioplit, pe jumătate sugrumat de cravata albă și cocoțat pe ghetele lui cu talpă groasă, ei?
— St. John se îmbracă bine. E un bărbat frumos: înalt, blond, cu ochi albaștri și profil grecesc.
— Lua-l-ar dracu! zise el într-o parte. Apoi, către mine: — Țineai la el, Jane?
— Da, domnule Rochester, țineam la el: dar m-ați mai întrebat asta.
Pricepeam, firește, încotro bătea cel care mă întreba. Gelozia pusese stăpânire pe el: îl înțepa; dar înțepătura era sănătoasă: îi dădea un răgaz de colțul care-l rodea al melancoliei. Nu voiam, așadar, să îmblânzesc îndată șarpele.
— Poate că ai prefera să nu mai stai pe genunchii mei, domnișoară Eyre? fu observația următoare, cam neașteptată.
— De ce nu, domnule Rochester?
— Tabloul pe care tocmai l-ai zugrăvit sugerează un contrast cam prea zdrobitor. Cuvintele tale au desenat foarte drăguț un Apollo plin de grație: el e prezent în închipuirea ta — înalt, blond, cu ochi albaștri și profil grecesc. Ochii tăi se opresc asupra unui Vulcan — un fierar adevărat, oacheș, lat în umeri: și pe deasupra orb și șchiop.
— Nu m-am gândit la asta până acum; dar, într-adevăr, semănați cam cu Vulcan, domnule.
— Ei bine, poți să mă lași, doamnă: dar înainte să pleci — și mă ținu mai strâns decât oricând — binevoiește să-mi răspunzi doar la o întrebare sau două.
Se opri.
— Ce întrebări, domnule Rochester?
Urmă atunci interogatoriul acesta.
— St. John te-a făcut învățătoare la Morton înainte să știe că-i ești verișoară?
— Da.
— Îl vedeai des? Venea uneori la școală?
— Zilnic.
— Îți aproba planurile, Jane? Știu că trebuie să fi fost istețe, căci ești o făptură înzestrată!
— Le aproba — da.
— Trebuie să fi descoperit în tine multe lucruri pe care nu se aștepta să le găsească? Unele dintre talentele tale nu sunt obișnuite.
— De asta nu știu.
— Aveai o căsuță lângă școală, zici: venea vreodată acolo să te vadă?
— Din când în când.
— Seara?
— O dată sau de două ori.
O pauză.
— Cât ai locuit cu el și cu surorile lui după ce s-a descoperit înrudirea?
— Cinci luni.
— Rivers petrecea multă vreme cu doamnele din familia lui?
— Da; salonul din spate era și odaia lui de studiu, și a noastră: el ședea lângă fereastră, iar noi la masă.
— Studia mult?
— Destul de mult.
— Ce?
— Hindustana.
— Și tu ce făceai în vremea asta?
— Învățam germana, la început.
— El te învăța?
— El nu știa germana.
— Nu te învăța nimic?
— Puțină hindustană.
— Rivers te învăța hindustana?
— Da, domnule.
— Și pe surorile lui?
— Nu.
— Numai pe tine?
— Numai pe mine.
— Tu ai cerut să înveți?
— Nu.
— El a vrut să te învețe?
— Da.
A doua pauză.
— De ce voia asta? La ce ți-ar fi putut folosi hindustana?
— Voia să merg cu el în India.
— A! Aici ajung la rădăcina lucrului. Voia să te măriți cu el?
— Mi-a cerut să mă mărit cu el.
— E o născocire — o invenție obraznică, ca să mă superi.
— Iertați-mă, e adevărul curat: mi-a cerut-o de mai multe ori și a fost la fel de îndărătnic în stăruința lui cum ați putea fi vreodată dumneavoastră.
— Domnișoară Eyre, îți repet, poți să mă lași. De câte ori trebuie să spun același lucru? De ce rămâi cocoțată cu încăpățânare pe genunchii mei, când ți-am dat de știre să pleci?
— Pentru că stau bine aici.
— Nu, Jane, nu stai bine aici, pentru că inima ta nu e cu mine: e cu vărul acesta — cu St. John acesta. O, până în clipa asta am crezut că mica mea Jane e toată a mea! Credeam că mă iubea chiar și când m-a părăsit: era un dram de dulce în multă amărăciune. Oricât de mult am fost despărțiți, oricâte lacrimi fierbinți am vărsat pentru despărțirea noastră, nu m-am gândit niciodată că, în vreme ce eu o jeleam, ea iubea pe altul! Dar e zadarnic să mă mâhnesc. Jane, lasă-mă: du-te și mărită-te cu Rivers.
— Scuturați-mă de pe dumneavoastră, atunci, domnule — împingeți-mă, căci de bunăvoie n-am să vă părăsesc.
— Jane, mi-a plăcut întotdeauna glasul tău: încă îmi reînnoiește nădejdea, sună atât de sincer. Când îl aud, mă poartă înapoi cu un an. Uit că ți-ai făcut o legătură nouă. Dar nu sunt nebun — du-te…
— Unde trebuie să mă duc, domnule?
— Pe drumul tău — cu soțul pe care ți l-ai ales.
— Cine e acela?
— Știi — St. John Rivers acesta.
— Nu e soțul meu și nici n-o să fie vreodată. Nu mă iubește: eu nu-l iubesc. El iubește (cum poate iubi el, și asta nu e cum iubiți dumneavoastră) o domnișoară frumoasă pe nume Rosamond. Voia să se însoare cu mine numai pentru că socotea că aș fi o soție potrivită pentru un misionar, ceea ce ea n-ar fi fost. E bun și mare, dar aspru; și, pentru mine, rece ca un munte de gheață. Nu e ca dumneavoastră, domnule: nu sunt fericită lângă el, nici aproape de el, nici cu el. N-are pentru mine nicio îngăduință — nicio duioșie. Nu vede în mine nimic atrăgător; nici măcar tinerețea — doar câteva însușiri folositoare ale minții. — Atunci trebuie să vă părăsesc, domnule, ca să mă duc la el?
Mă înfiorai fără voie și mă lipii din instinct mai strâns de stăpânul meu orb, dar iubit. El zâmbi.
— Cum, Jane! E adevărat? Așa stau într-adevăr lucrurile între tine și Rivers?
— Întocmai, domnule! O, nu trebuie să fiți gelos! Voiam să vă necăjesc puțin, ca să fiți mai puțin trist: credeam că mânia ar fi mai bună decât mâhnirea. Dar dacă vreți să vă iubesc, de-ați putea vedea cât de mult vă iubesc, ați fi mândru și mulțumit. Toată inima mea e a dumneavoastră, domnule: vă aparține; și cu dumneavoastră ar rămâne, chiar dacă soarta m-ar surghiuni pe veci, cu tot restul ființei mele, departe de dumneavoastră.
Iarăși, pe când mă săruta, gânduri dureroase îi întunecară înfățișarea.
— Vederea mea arsă! Puterea mea ciuntită! murmură el cu părere de rău.
Îl mângâiai, ca să-l liniștesc. Știam la ce se gândea și voiam să vorbesc pentru el, dar nu îndrăzneam. Când își întoarse fața o clipă, văzui o lacrimă alunecând de sub pleoapa pecetluită și prelingându-se pe obrazul bărbătesc. Mi se umflă inima.
— Nu sunt mai bun decât bătrânul castan lovit de trăsnet din livada de la Thornfield, observă el după puțin. Și ce drept ar avea ruina aceea să ceară unui caprifoi înmugurit să-i acopere putreziciunea cu prospețime?
— Nu sunteți o ruină, domnule — nici un copac lovit de trăsnet: sunteți verde și viguros. Plantele vor crește în jurul rădăcinilor dumneavoastră, fie că le-o cereți, fie că nu, pentru că își găsesc desfătarea în umbra dumneavoastră darnică; și, crescând, se vor apleca spre dumneavoastră și se vor încolăci în jurul dumneavoastră, pentru că puterea dumneavoastră le oferă un sprijin atât de sigur.
Zâmbi iar: îi dădeam mângâiere.
— Vorbești de prieteni, Jane? întrebă el.
— Da, de prieteni, răspunsei cam șovăitor: căci știam că mă gândeam la mai mult decât la prieteni, dar nu știam ce alt cuvânt să folosesc. El mă ajută.
— A! Jane. Dar eu vreau o soție.
— Da, domnule?
— Da: e o noutate pentru tine?
— Firește: n-ați spus nimic despre asta până acum.
— E o veste nedorită?
— Asta depinde de împrejurări, domnule — de alegerea dumneavoastră.
— Pe care o vei face tu pentru mine, Jane. Mă voi ține de hotărârea ta.
— Alegeți-o atunci, domnule, pe aceea care vă iubește cel mai mult.
— Voi alege cel puțin pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să te măriți cu mine?
— Da, domnule.
— Cu un biet orb, pe care va trebui să-l porți de mână?
— Da, domnule.
— Cu un schilod, cu douăzeci de ani mai bătrân decât tine, pe care va trebui să-l slujești?
— Da, domnule.
— Adevărat, Jane?
— Cât se poate de adevărat, domnule.
— O, draga mea! Dumnezeu să te binecuvânteze și să te răsplătească!
— Domnule Rochester, dacă am făcut vreodată o faptă bună în viața mea — dacă am gândit vreodată un gând bun — dacă m-am rugat vreodată cu o rugăciune sinceră și fără prihană — dacă am dorit vreodată o dorință dreaptă — acum sunt răsplătită. A vă fi soție înseamnă, pentru mine, a fi atât de fericită cât pot fi pe pământ.
— Pentru că te desfeți în jertfă.
— Jertfă! Ce jertfesc? Foamea pentru hrană, așteptarea pentru mulțumire. Să am harul de a-mi petrece brațele în jurul a ceea ce prețuiesc — de a-mi lipi buzele de ceea ce iubesc — de a mă sprijini pe cel în care mă încred: asta înseamnă să fac o jertfă? Dacă da, atunci, desigur, mă desfăt în jertfă.
— Și să-mi înduri neputințele, Jane: să treci cu vederea lipsurile mele.
— Care pentru mine nu sunt, domnule. Vă iubesc mai mult acum, când vă pot fi cu adevărat de folos, decât în starea dumneavoastră de mândră neatârnare, când disprețuiați orice rol în afară de al celui care dăruiește și ocrotește.
— Până acum am urât să fiu ajutat — să fiu condus: de acum înainte simt că n-o să mai urăsc asta. Nu-mi plăcea să-mi pun mâna în mâna unei slugi plătite, dar e plăcut s-o simt cuprinsă de degetele mici ale Janei. Preferam singurătatea deplină slujirii neîncetate a servitorilor; dar slujirea blândă a Janei va fi o bucurie veșnică. Jane mi se potrivește: eu mă potrivesc ei?
— Până în cea mai subțire fibră a firii mele, domnule.
— Așa stând lucrurile, n-avem nimic pe lume de așteptat: trebuie să ne cununăm îndată.
Arăta și vorbea cu înfrigurare: vechea lui năvalnicie se trezea.
— Trebuie să devenim un singur trup fără nicio întârziere, Jane: nu mai e de căpătat decât autorizația — apoi ne cununăm.
— Domnule Rochester, tocmai am descoperit că soarele a coborât mult de la amiază și că Pilot chiar s-a dus acasă la masă. Lăsați-mă să mă uit la ceasul dumneavoastră.
— Prinde-l la cingătoare, Janet, și păstrează-l de acum înainte: eu n-am ce face cu el.
— E aproape ora patru după-amiaza, domnule. Nu vă e foame?
— A treia zi de azi trebuie să fie ziua nunții noastre, Jane. Nu te gândi acum la haine frumoase și la giuvaiere: toate astea nu fac nici cât o ceapă degerată.
— Soarele a uscat toți stropii de ploaie, domnule. Briza s-a potolit: e foarte cald.
— Știi, Jane, că am în clipa asta micul tău colier de perle prins în jurul gâtului meu bronzat, sub cravată? Îl port din ziua când mi-am pierdut singura comoară, ca amintire a ei.
— Ne vom întoarce acasă prin pădure: acolo va fi drumul cel mai umbros.
El își urmă gândurile, fără să mă ia în seamă.
— Jane! Mă crezi, îndrăznesc să spun, un câine fără credință: dar acum inima mi se umflă de recunoștință față de Dumnezeul binefăcător al acestui pământ. El nu vede cum vede omul, ci mult mai limpede: nu judecă cum judecă omul, ci cu mult mai înțelept. Am greșit: aș fi pângărit floarea mea nevinovată — aș fi suflat vina peste curăția ei: Atotputernicul mi-a smuls-o. Eu, în răzvrătirea mea tare de cerbice, aproape că am blestemat rânduiala aceasta: în loc să mă plec în fața hotărârii, am sfidat-o. Dreptatea dumnezeiască și-a urmat cursul; nenorocirile s-au abătut dese asupra mea: am fost silit să trec prin valea umbrei morții. Pedepsele Lui sunt puternice; și m-a lovit una care m-a smerit pentru totdeauna. Știi că eram mândru de puterea mea: dar ce e ea acum, când trebuie s-o dau pe mâna călăuzirii altuia, cum își dă un copil slăbiciunea? În ultima vreme, Jane — abia — abia în ultima vreme — am început să văd și să recunosc mâna lui Dumnezeu în soarta mea. Am început să simt remușcare, căință; dorința de împăcare cu Ziditorul meu. Am început uneori să mă rog: erau rugăciuni foarte scurte, dar foarte sincere.
— Acum câteva zile: ba nu, le pot număra — patru; era luni noaptea trecută, m-a cuprins o stare ciudată: una în care mâhnirea a luat locul furiei — tristețea, al îndârjirii. De multă vreme aveam impresia că, de vreme ce nu te puteam găsi nicăieri, trebuie să fi murit. Târziu în noaptea aceea — să fi fost între unsprezece și douăsprezece —, înainte să mă duc la odihna mea tristă, l-am rugat pe Dumnezeu ca, de-I va fi voia, să fiu luat curând din viața aceasta și primit în lumea ce va să vină, unde mai era nădejdea s-o regăsesc pe Jane.
— Eram în odaia mea și ședeam lângă fereastră, care era deschisă: mă liniștea să simt aerul îmbălsămat al nopții; deși nu vedeam stele și numai după o pâclă nedeslușită, luminoasă, știam că e lună. Tânjeam după tine, Janet! O, tânjeam după tine cu sufletul și cu trupul! L-am întrebat pe Dumnezeu, deopotrivă în chin și în smerenie, dacă nu fusesem destul de mult pustiit, încercat, chinuit; și dacă n-aș putea gusta curând iar fericire și pace. Am recunoscut că meritam tot ce îndurasem — am pledat că abia aș mai fi putut îndura mai mult; și alfa și omega dorințelor inimii mele mi-au scăpat fără voie de pe buze în cuvintele: «Jane! Jane! Jane!»
— Ați rostit cuvintele acestea cu glas tare?
— Da, Jane. Dacă m-ar fi auzit cineva, m-ar fi crezut nebun: le-am rostit cu o energie atât de înnebunită.
— Și era luni noaptea trecută, pe undeva pe la miezul nopții?
— Da; dar ceasul n-are însemnătate: ce a urmat e lucrul ciudat. O să mă crezi superstițios — am ceva superstiție în sânge și am avut-o întotdeauna: totuși, asta e adevărat — adevărat e cel puțin că am auzit ce-ți povestesc acum.
— Pe când strigam «Jane! Jane! Jane!», un glas — nu pot spune de unde venea glasul, dar știu al cui era — a răspuns: «Vin: așteptați-mă»; și o clipă după aceea, au trecut șoptind pe vânt cuvintele: «Unde sunteți?»
— Am să-ți spun, dacă pot, gândul, imaginea pe care mi-au deschis-o în minte cuvintele acestea: dar e greu să exprim ce vreau să exprim. Ferndean e îngropat, cum vezi, într-o pădure deasă, unde sunetul cade înfundat și moare fără ecou. «Unde sunteți?» părea rostit printre munți; căci am auzit un ecou trimis de dealuri repetând cuvintele. Vântul mi s-a părut în clipa aceea că-mi atinge fruntea mai răcoros și mai proaspăt: aș fi putut crede că ne întâlneam, eu și Jane, într-un loc sălbatic și singuratic. În duh, cred că trebuie să ne fi întâlnit. Tu, fără îndoială, erai la ceasul acela într-un somn fără știre, Jane: poate că sufletul tău a rătăcit din chilia lui ca să-l mângâie pe al meu; căci era glasul tău — sigur cum trăiesc — era al tău!
Cititorule, luni noaptea — pe la miezul nopții — primisem și eu chemarea tainică: acelea erau chiar cuvintele cu care îi răspunsesem. Ascultai povestirea domnului Rochester, dar nu-i dezvăluii nimic în schimb. Potrivirea mi se păru prea cutremurătoare și prea de nelămurit ca s-o împărtășesc sau s-o discut. Dacă aș fi spus ceva, povestea mea ar fi fost de așa natură, încât ar fi lăsat neapărat o impresie adâncă în mintea celui care m-ar fi ascultat: iar mintea aceea, încă prea înclinată spre întuneric din pricina suferințelor, n-avea nevoie de umbra mai adâncă a supranaturalului. Păstrai deci aceste lucruri și le cugetai în inima mea.
— Nu te poți mira acum, urmă stăpânul meu, că, atunci când te-ai ivit aseară atât de neașteptat în fața mea, mi-a fost greu să cred că ești altceva decât un simplu glas și o vedenie, ceva care se va topi în tăcere și în nimicire, cum se topiseră mai înainte șoapta de la miezul nopții și ecoul munților. Acum, slavă lui Dumnezeu, știu că e altfel. Da, mulțumesc lui Dumnezeu!
Mă dădu jos de pe genunchi, se ridică și, scoțându-și cu evlavie pălăria de pe frunte și plecându-și spre pământ ochii fără vedere, rămase în rugăciune mută. Numai ultimele cuvinte ale închinării se auziră.
— Îi mulțumesc Ziditorului meu că, în mijlocul judecății, Și-a adus aminte de milă. Îl rog smerit pe Mântuitorul meu să-mi dea tărie să duc de acum înainte o viață mai curată decât am dus până acum!
Apoi își întinse mâna ca să fie condus. Luai mâna aceea dragă, o ținui o clipă la buze, apoi o lăsai să-mi cuprindă umărul: fiind mult mai mică de statură decât el, îi slujeam deopotrivă de sprijin și de călăuză. Intrarăm în pădure și o pornirăm spre casă.