Se pare că, după poruncile chirurgului, domnul Rochester se culcă devreme în seara aceea; și nici a doua zi dimineață nu se sculă devreme. Când coborî, o făcu pentru treburi: administratorul său și câțiva dintre arendași sosiseră și așteptau să-i vorbească.
Adèle și cu mine trebuia acum să părăsim biblioteca: avea să fie folosită zilnic ca salon de primire pentru vizitatori. Se făcu foc într-o odaie de sus, unde dusei cărțile noastre și o rânduii ca viitoare sală de clasă. Băgai de seamă în cursul dimineții că Thornfield Hall se schimbase: nu mai era tăcut ca o biserică; la fiecare ceas sau două răsuna de câte o bătaie în ușă sau de zornăitul clopoțelului; pași străbăteau des holul și glasuri noi vorbeau jos, pe tonuri felurite; un pârâiaș din lumea de afară curgea prin el; avea un stăpân: în ce mă privește, îmi plăcea mai mult așa.
Adèle nu era ușor de învățat în ziua aceea; nu se putea concentra: fugea întruna la ușă și se uita peste balustradă, să vadă dacă-l poate zări pe domnul Rochester; apoi născocea pretexte ca să coboare, ca să intre, cum bănuiam eu cu viclenie, în bibliotecă, unde știam că nu era dorită; apoi, când mă supăram puțin și o sileam să stea liniștită, vorbea fără încetare despre „ami, Monsieur Edouard Fairfax de Rochester”, cum îl numea ea (nu-i auzisem până atunci prenumele), și ghicea ce daruri îi adusese: căci se pare că îi dăduse de înțeles cu o seară înainte că, atunci când îi va sosi bagajul de la Millcote, se va găsi în el o cutiuță al cărei cuprins o privea pe ea.
— Et cela doit signifier, spuse ea, qu'il y aura là dedans un cadeau pour moi, et peut-être pour vous aussi, mademoiselle. Monsieur a parlé de vous: il m'a demandé le nom de ma gouvernante, et si elle n'était pas une petite personne, assez mince et un peu pâle. J'ai dit qu'oui: car c'est vrai, n'est-ce pas, mademoiselle?
Eleva mea și cu mine mâncarăm ca de obicei în salonașul doamnei Fairfax; după-amiaza fu vijelioasă și plină de zăpadă și o petrecurăm în sala de clasă. Când se întunecă, îi îngăduii Adèlei să-și strângă cărțile și lucrul și să coboare în fugă; căci, după liniștea care se lăsase jos și după faptul că nu mai suna nimeni la ușă, bănuiam că domnul Rochester era acum liber. Rămasă singură, mă dusei la fereastră; dar de acolo nu se vedea nimic: amurgul și fulgii de zăpadă îngroșau laolaltă aerul și ascundeau până și tufișurile de pe pajiște. Lăsai perdeaua și mă întorsei lângă foc.
În jarul limpede desenam o priveliște, nu fără asemănare cu un tablou pe care-mi aminteam că-l văzusem, înfățișând castelul din Heidelberg, pe Rin, când doamna Fairfax intră și, intrând, sfărâmă mozaicul de foc pe care-l închegam și risipi totodată niște gânduri grele și nepoftite care începeau să se îmbulzească în singurătatea mea.
— Domnului Rochester i-ar face plăcere ca dumneata și eleva dumitale să luați ceaiul cu el în salon astă-seară, spuse ea; a fost atât de ocupat toată ziua, că n-a putut să ceară să te vadă mai devreme.
— La ce oră ia ceaiul? întrebai eu.
— O, la șase: la țară se culcă și se scoală devreme. Ar fi bine să-ți schimbi rochia acum; merg cu dumneata să ți-o închei. Uite o lumânare.
— E nevoie să-mi schimb rochia?
— Da, e mai bine: eu mă îmbrac totdeauna pentru seară când e domnul Rochester aici.
Această ceremonie în plus mi se păru cam solemnă; totuși mă dusei în odaia mea și, cu ajutorul doamnei Fairfax, îmi schimbai rochia de stofă neagră cu una de mătase neagră: cea mai bună și singura pe care o mai aveam, în afară de una cenușie-deschisă, pe care, după ideile mele despre toaletă, deprinse la Lowood, o socoteam prea frumoasă ca s-o port altfel decât în prilejuri de seamă.
— Îți trebuie o broșă, spuse doamna Fairfax.
Aveam o singură podoabă, o perlă mică, pe care mi-o dăruise domnișoara Temple ca amintire la despărțire: mi-o pusei și apoi coborârăm. Nedeprinsă cum eram cu străinii, era pentru mine o adevărată încercare să mă înfățișez astfel, chemată în chip oficial, înaintea domnului Rochester. O lăsai pe doamna Fairfax să intre înaintea mea în sufragerie și mă ținui în umbra ei cât străbăturăm încăperea; și, trecând pe sub arc, a cărui perdea era acum lăsată, intrarăm în elegantul salon de dincolo.
Pe masă ardeau două lumânări de ceară și alte două pe cămin; scăldându-se în lumina și în căldura unui foc minunat, stătea culcat Pilot; Adèle îngenunchease lângă el. Pe jumătate culcat pe o canapea, cu piciorul sprijinit pe o pernă, se afla domnul Rochester; se uita la Adèle și la câine; focul îi bătea drept în față. Îl recunoscui pe călătorul meu, cu sprâncenele lui late și negre ca pana corbului; cu fruntea pătrată, făcută și mai pătrată de părul negru pieptănat orizontal. Îi recunoscui nasul hotărât, mai remarcabil prin caracter decât prin frumusețe; nările largi, care trădau, credeam eu, o fire colerică; gura, bărbia și falca aspre: da, câteștrele foarte aspre, fără doar și poate. Trupul, acum fără manta, vedeam că se potrivea, prin aerul lui pătrățos, cu fizionomia: cred că era un trup frumos în sensul atletic al cuvântului, cu pieptul lat și șoldurile înguste, deși nu era nici înalt, nici grațios.
Domnul Rochester trebuie să fi băgat de seamă intrarea doamnei Fairfax și a mea; dar se părea că nu era în toane să ne ia în seamă, căci nici nu-și ridică privirea când ne apropiarăm.
— Iat-o pe domnișoara Eyre, domnule, spuse doamna Fairfax, în felul ei liniștit.
El se înclină, fără să-și ia ochii de la grupul format de câine și de copil.
— Domnișoara Eyre să ia loc, zise el.
Și în plecăciunea lui forțată și țeapănă, în tonul lui nerăbdător, deși ceremonios, era ceva care părea să mai spună: „Ce dracu' mă privește pe mine dacă domnișoara Eyre e aici sau nu? În clipa asta n-am chef să-i vorbesc.”
Mă așezai cu totul nestânjenită. O primire de o politețe desăvârșită m-ar fi zăpăcit, probabil: n-aș fi putut s-o întorc sau s-o răsplătesc cu o grație și o eleganță asemănătoare din partea mea; dar un capriciu aspru nu mă obliga la nimic; dimpotrivă, o liniște cuviincioasă în fața acestei toane îmi dădea avantajul. De altfel, ciudățenia purtării lui era picantă: eram curioasă să văd ce va urma.
Urmă ca o statuie, adică nici nu vorbi, nici nu se mișcă. Doamna Fairfax păru să creadă că trebuie ca cineva să fie amabil și începu să vorbească. Cu bunătate, ca de obicei, și, ca de obicei, destul de banal, îl compătimi pentru mulțimea treburilor pe care le avusese toată ziua și pentru neplăcerea pe care trebuie să i-o fi pricinuit scrântitura aceea dureroasă; apoi îi lăudă răbdarea și stăruința cu care le dusese la capăt.
— Doamnă, aș vrea niște ceai, fu singurul răspuns pe care-l căpătă.
Ea se grăbi să sune; și când sosi tava, se apucă să rânduiască ceștile, lingurițele etc., cu o iuțeală sârguincioasă. Adèle și cu mine ne apropiarăm de masă; dar stăpânul nu-și părăsi canapeaua.
— Vrei să-i dai ceașca domnului Rochester? îmi spuse doamna Fairfax. Adèle ar putea s-o verse.
Făcui cum mi se ceruse. Când îmi luă ceașca din mână, Adèle, socotind că e clipa potrivită să ceară ceva pentru mine, strigă:
— N'est-ce pas, monsieur, qu'il y a un cadeau pour Mademoiselle Eyre dans votre petit coffre?
— Cine vorbește de cadeaux? spuse el morocănos. Te așteptai la un dar, domnișoară Eyre? Îți plac darurile?
Și-mi cercetă fața cu niște ochi pe care-i vedeam întunecați, mânioși și pătrunzători.
— Nu prea știu, domnule; n-am prea avut de-a face cu ele: de obicei sunt socotite lucruri plăcute.
— De obicei sunt socotite? Dar dumneata ce crezi?
— Ar trebui să-mi iau timp de gândire, domnule, înainte de a vă putea da un răspuns vrednic să-l primiți: un dar are multe fețe, nu-i așa? Și trebuie să le cântărești pe toate înainte de a da o părere despre natura lui.
— Domnișoară Eyre, dumneata nu ești atât de naivă ca Adèle: ea cere un „cadeau”, în gura mare, de îndată ce mă vede; dumneata o iei pe ocolite.
— Pentru că am mai puțină încredere în meritele mele decât are Adèle: ea poate invoca dreptul unei cunoștințe vechi și pe cel al obiceiului, căci spune că totdeauna ați avut obiceiul să-i dăruiți jucării; dar dacă ar trebui să-mi susțin eu pricina, m-aș afla în încurcătură, de vreme ce sunt o străină și n-am făcut nimic care să-mi dea dreptul la vreo răsplată.
— O, nu te ascunde după prea multă modestie! Am examinat-o pe Adèle și văd că ți-ai dat multă osteneală cu ea: nu e isteață, n-are talente; și totuși, într-un timp scurt, a făcut mari progrese.
— Domnule, acum mi-ați dat „cadeau”-ul meu; vă sunt îndatorată: e răsplata pe care o râvnesc cel mai mult profesorii, lauda pentru progresele elevilor lor.
— Hm! făcu domnul Rochester, și-și bău ceaiul în tăcere.
— Veniți lângă foc, spuse stăpânul, după ce tava fu luată și doamna Fairfax se așeză într-un colț cu împletitura ei.
Adèle mă purta de mână prin odaie, arătându-mi cărțile frumoase și podoabele de pe console și de pe scrinuri. Ne supuserăm, cum era datoria noastră; Adèle voia să se așeze pe genunchii mei, dar i se porunci să se distreze cu Pilot.
— Locuiești în casa mea de trei luni?
— Da, domnule.
— Și ai venit de la…?
— De la școala din Lowood, din ——shire.
— A! Un așezământ de binefacere. Cât timp ai stat acolo?
— Opt ani.
— Opt ani! Trebuie să ai viața tare. Credeam că jumătate din timpul ăsta, într-un asemenea loc, ar fi dat gata orice constituție! Nu-i de mirare că ai mai curând înfățișarea cuiva de pe altă lume. Mă tot întrebam de unde ai căpătat chipul ăsta. Când mi-ai ieșit în cale aseară pe drumul spre Hay, m-am gândit, fără să știu de ce, la povești cu zâne și eram pe jumătate gata să te întreb dacă nu mi-ai vrăjit calul: nici acum nu sunt sigur. Cine sunt părinții dumitale?
— N-am.
— Și n-ai avut niciodată, pesemne: ți-i amintești?
— Nu.
— Așa credeam. Va să zică îți așteptai neamul când stăteai pe scărița aceea?
— Pe cine, domnule?
— Pe omuleții verzi: era o seară cu lună, tocmai potrivită pentru ei. Ți-am rupt cumva vreunul dintre cercurile voastre, de mi-ai așternut gheața aceea blestemată pe drum?
Clătinai din cap.
— Omuleții verzi au părăsit cu toții Anglia acum o sută de ani, spusei eu, vorbind tot atât de serios ca el. Și nici pe drumul spre Hay, nici pe câmpurile din jur n-ați mai putea găsi vreo urmă de-a lor. Nu cred că luna verii, a secerișului sau a iernii le va mai lumina vreodată petrecerile.
Doamna Fairfax lăsase să-i cadă împletitura și, cu sprâncenele ridicate, părea că se întreabă ce fel de convorbire mai era și asta.
— Ei bine, reluă domnul Rochester, dacă te lepezi de părinți, trebuie să ai totuși niște rude: unchi și mătuși?
— Nu; niciunul pe care să-l fi văzut vreodată.
— Și casa dumitale?
— N-am.
— Unde locuiesc frații și surorile dumitale?
— N-am nici frați, nici surori.
— Cine te-a îndrumat să vii aici?
— Am dat un anunț, iar doamna Fairfax mi-a răspuns la anunț.
— Da, spuse buna doamnă, care știa acum pe ce teren ne aflam, și mulțumesc în fiecare zi Providenței că m-a călăuzit să fac această alegere. Domnișoara Eyre mi-a fost o tovarășă nespus de prețioasă, iar Adèlei o profesoară bună și grijulie.
— Nu te osteni să-i faci recomandații, răspunse domnul Rochester: laudele n-o să mă înrâurească; o să judec singur. A început prin a-mi trânti calul la pământ.
— Domnule? zise doamna Fairfax.
— Ei îi datorez scrântitura asta.
Văduva păru buimacă.
— Domnișoară Eyre, ai locuit vreodată la oraș?
— Nu, domnule.
— Ai umblat mult în societate?
— Numai printre elevele și profesoarele de la Lowood și acum printre locuitorii Thornfieldului.
— Ai citit mult?
— Numai cărțile care mi-au căzut în mână; și n-au fost nici multe, nici prea savante.
— Ai dus o viață de călugăriță: fără îndoială că ești bine deprinsă cu formele religioase. Brocklehurst, care, după câte înțeleg, conduce Lowoodul, e preot, nu-i așa?
— Da, domnule.
— Și voi, fetele, probabil că-l venerați, cum o mănăstire plină de religieuses și-ar venera duhovnicul.
— O, nu.
— Ce sânge rece ai! Nu! Cum! O novice să nu-și venereze preotul! Sună a blasfemie.
— Nu-l puteam suferi pe domnul Brocklehurst; și nu eram singura care simțea așa. E un om aspru; înfumurat și băgăreț totodată; ne-a tăiat părul; și, din economie, ne cumpăra ace și ață proaste, cu care abia puteam coase.
— Asta era o economie foarte greșită, observă doamna Fairfax, care prindea acum din nou firul convorbirii.
— Și asta era toată greutatea vinei lui? întrebă domnul Rochester.
— Ne lăsa să flămânzim, cât timp a avut singur în grijă aprovizionarea, înainte să fie numit comitetul; și ne plictisea o dată pe săptămână cu predici lungi, iar seara, cu lecturi din cărți scrise de el, despre morți năprasnice și pedepse dumnezeiești, care ne făceau să ne fie frică să ne ducem la culcare.
— Ce vârstă aveai când ai intrat la Lowood?
— Cam zece ani.
— Și ai stat acolo opt ani: acum ai, așadar, optsprezece?
Încuviințai.
— Vezi că aritmetica e folositoare; fără ajutorul ei, cu greu ți-aș fi putut ghici vârsta. E un lucru greu de stabilit când trăsăturile și expresia se contrazic atât de mult ca la dumneata. Și acum, ce-ai învățat la Lowood? Cânți la pian?
— Puțin.
— Firește: ăsta e răspunsul obișnuit. Du-te în bibliotecă… adică, dacă vrei. (Iartă-mi tonul poruncitor; sunt deprins să spun „Fă asta” și se face: nu-mi pot schimba obiceiurile pentru o nouă locatară a casei.) Du-te, așadar, în bibliotecă; ia o lumânare cu dumneata; lasă ușa deschisă; așază-te la pian și cântă ceva.
Plecai, ascultând de poruncile lui.
— Ajunge! strigă el după câteva minute. Văd că dumneata cânți puțin; ca orice altă școlăriță englezoaică; poate ceva mai bine decât unele, dar nu bine.
Închisei pianul și mă întorsei. Domnul Rochester urmă:
— Adèle mi-a arătat azi-dimineață niște schițe, despre care spunea că sunt ale dumitale. Nu știu dacă sunt lucrate în întregime de dumneata; probabil că te-a ajutat un profesor?
— Ba deloc! îl întrerupsei eu.
— A! Asta înțeapă mândria. Ei bine, adu-mi mapa, dacă poți garanta că ce e în ea e original; dar nu-ți da cuvântul decât dacă ești sigură: recunosc cârpeala.
— Atunci n-am să spun nimic, iar dumneavoastră veți judeca singur, domnule.
Adusei mapa din bibliotecă.
— Apropie masa, spuse el.
O împinsei pe rotile până lângă canapeaua lui. Adèle și doamna Fairfax se apropiară să vadă desenele.
— Nu vă înghesuiți, spuse domnul Rochester: luați desenele din mâna mea pe măsură ce termin cu ele; dar nu vă vârâți fețele până la a mea.
Cercetă pe îndelete fiecare schiță și fiecare pictură. Trei le puse deoparte; pe celelalte, după ce le examină, le împinse de la el.
— Du-le pe cealaltă masă, doamnă Fairfax, spuse el, și uită-te la ele cu Adèle. Dumneata (aruncându-mi o privire) ia-ți locul înapoi și răspunde la întrebările mele. Văd că picturile astea au fost făcute de aceeași mână: mâna aceea e a dumitale?
— Da.
— Și când ai găsit timp să le faci? Ți-au cerut mult timp și ceva gândire.
— Le-am făcut în ultimele două vacanțe pe care le-am petrecut la Lowood, când n-aveam altă ocupație.
— De unde ai luat modelele?
— Din capul meu.
— Din capul ăsta pe care-l văd acum pe umerii dumitale?
— Da, domnule.
— Mai are înăuntru și alte mobile de același fel?
— Cred că s-ar putea să aibă: aș nădăjdui… mai bune.
Întinse desenele înaintea lui și le cercetă din nou, pe rând.
Cât timp e el ocupat cu asta, am să-ți spun, cititorule, ce sunt: și mai întâi trebuie să-ți spun că n-au nimic minunat. Subiectele, ce-i drept, mi se înfățișaseră viu în minte. Așa cum le vedeam cu ochii sufletului, înainte să încerc să le dau trup, erau izbitoare; dar mâna nu-mi ajuta închipuirea și de fiecare dată nu izbutise să dea decât un portret palid al lucrului pe care-l plăsmuisem.
Picturile erau acuarele. Prima înfățișa nori joși și vineți, rostogolindu-se deasupra unei mări umflate: toată depărtarea era în umbră; la fel și primul plan, sau mai curând valurile cele mai apropiate, căci uscat nu era. O rază de lumină scotea în relief un catarg pe jumătate scufundat, pe care stătea un cormoran mare și întunecat, cu aripile stropite de spumă; ținea în cioc o brățară de aur bătută cu nestemate, căreia îi dădusem culorile cele mai strălucitoare pe care mi le putea da paleta și limpezimea cea mai scânteietoare pe care o putea da penelul meu. Scufundându-se sub pasăre și sub catarg, un trup înecat se zărea prin apa verde; un braț frumos era singurul mădular care se vedea limpede, și de pe el fusese smulsă brățara, de valuri sau de o mână străină.
A doua pictură nu avea în primul plan decât vârful estompat al unui deal, cu iarbă și câteva frunze înclinate ca de o adiere. Dincolo și deasupra se întindea o boltă de cer, albastru-închis ca la amurg: înălțându-se pe cer, se vedea un chip de femeie, până la piept, zugrăvit în culorile cele mai întunecate și mai blânde pe care le putusem îmbina. Fruntea estompată era încununată de o stea; trăsăturile de dedesubt se vedeau ca printr-un văl de abur; ochii străluceau întunecați și sălbatici; părul flutura ca o umbră, ca un nor fără rază sfâșiat de furtună sau de zbuciumul electric. Pe gât stătea o răsfrângere palidă, ca de lună; aceeași strălucire slabă atingea șirul de nori subțiri din care se înălța și se pleca această vedenie a Luceafărului de seară.
A treia înfățișa vârful unui munte de gheață, străpungând un cer polar de iarnă: o oaste de aurore boreale își înălța lăncile palide, strâns una lângă alta, de-a lungul zării. Aruncându-le pe acestea în depărtare, se înălța în primul plan un cap, un cap uriaș, plecat spre muntele de gheață și sprijinit de el. Două mâini slabe, împreunate sub frunte și sprijinind-o, trăgeau în fața trăsăturilor de jos un văl negru; numai o frunte cu totul lipsită de sânge, albă ca osul, și un ochi scobit și fix, gol de orice înțeles în afară de sticlirea deznădejdii, se vedeau. Deasupra tâmplelor, printre faldurile răsucite ca de turban ale unei draperii negre, nelămurită în natura și în consistența ei ca un nor, strălucea un cerc de flacără albă, bătut cu scântei de o nuanță mai sinistră. Această semilună palidă era „chipul unei coroane regești”; ceea ce încununa era „forma ce formă n-avea”.
— Erai fericită când ai pictat tablourile astea? întrebă îndată domnul Rochester.
— Eram absorbită, domnule; da, și eram fericită. Într-un cuvânt, să le pictez a fost una dintre cele mai vii plăceri pe care le-am cunoscut.
— Asta nu spune mult. Plăcerile dumitale, după câte mărturisești singură, au fost puține; dar îndrăznesc să spun că trăiai într-un fel de tărâm al viselor, ca un artist, când amestecai și potriveai culorile astea ciudate. Stăteai mult la ele în fiecare zi?
— N-aveam altceva de făcut, pentru că era vacanță, și lucram la ele de dimineața până la amiază și de la amiază până seara: lungimea zilelor de vară îmi încuraja râvna.
— Și erai mulțumită de rezultatul trudei dumitale înfrigurate?
— Departe de asta. Mă chinuia contrastul dintre ideea mea și lucrul mâinilor mele: de fiecare dată îmi închipuisem ceva pe care eram cu totul neputincioasă să-l înfăptuiesc.
— Nu chiar: ai prins umbra gândului dumitale; dar nu mai mult, probabil. N-aveai destulă îndemânare și știință de artist ca să-i dai viață deplină; totuși desenele sunt, pentru o școlăriță, neobișnuite. Cât despre gânduri, sunt ca de spiriduș. Ochii aceștia ai Luceafărului de seară trebuie să-i fi văzut în vis. Cum ai putut să-i faci să pară atât de limpezi și totuși deloc strălucitori? Căci planeta de deasupra le stinge razele. Și ce înțeles e în adâncul lor solemn? Și cine te-a învățat să pictezi vântul? E o furtună puternică pe cerul acela și pe culmea asta de deal. Unde ai văzut Latmosul? Căci ăsta e Latmosul. Gata! Strânge desenele!
De-abia legasem șnururile mapei, când el, uitându-se la ceas, spuse deodată:
— E ora nouă: la ce te gândești, domnișoară Eyre, de o lași pe Adèle să stea trează atât de târziu? Du-o la culcare.
Adèle se duse să-l sărute înainte să iasă din odaie: el îndură mângâierea, dar nu păru să se bucure de ea mai mult decât s-ar fi bucurat Pilot, ba nici chiar atât.
— Acum vă urez tuturor noapte bună, spuse el, făcând cu mâna un semn spre ușă, în semn că se săturase de tovărășia noastră și voia să plecăm.
Doamna Fairfax își strânse împletitura; eu îmi luai mapa; îi făcurăm o reverență, primirăm în schimb o plecăciune rece și ne retraserăm.
— Ziceați că domnul Rochester nu e ciudat în chip izbitor, doamnă Fairfax, îi spusei, când mă dusei la ea în odaie, după ce o culcasem pe Adèle.
— Ei, și e?
— Așa cred: e foarte schimbător și foarte repezit.
— Adevărat: fără îndoială că așa poate să-i pară unui străin, dar eu sunt atât de obișnuită cu felul lui, încât nici nu mă mai gândesc la asta; și apoi, dacă are ciudățenii de fire, trebuie să fim îngăduitori.
— De ce?
— Pe de o parte, pentru că așa e firea lui, și niciunul dintre noi nu-și poate schimba firea; pe de alta, pentru că are, fără îndoială, gânduri dureroase care-l chinuie și-i fac toanele schimbătoare.
— Despre ce?
— Necazuri în familie, între altele.
— Dar n-are familie.
— Acum nu, dar a avut; sau cel puțin rude. Și-a pierdut fratele mai mare acum câțiva ani.
— Fratele mai mare?
— Da. Domnul Rochester de acum nu stăpânește moșia de foarte multă vreme; numai de vreo nouă ani.
— Nouă ani e o vreme destul de lungă. Își iubea fratele atât de mult încât să fie încă nemângâiat de pierderea lui?
— Păi, nu… poate că nu. Cred că au fost niște neînțelegeri între ei. Domnul Rowland Rochester n-a fost tocmai drept cu domnul Edward; și poate că l-a pus pe tatăl lor împotriva lui. Bătrânul domn ținea la bani și voia cu tot dinadinsul ca moșia familiei să rămână întreagă. Nu-i plăcea să micșoreze averea împărțind-o și totuși voia ca și domnul Edward să fie bogat, ca să păstreze vaza numelui; și, curând după ce domnul Edward a ajuns la majorat, s-au făcut niște pași care n-au fost tocmai cinstiți și au pricinuit mult rău. Bătrânul domn Rochester și domnul Rowland s-au înțeles să-l aducă pe domnul Edward într-o situație pe care el o socotea dureroasă, ca să-i facă avere: care era anume situația aceea n-am știut niciodată limpede, dar sufletul lui n-a putut îndura ce-a avut de suferit în ea. Nu e prea iertător: a rupt-o cu familia și de mulți ani duce o viață rătăcitoare. Nu cred că a stat vreodată la Thornfield mai mult de două săptămâni în șir, de când moartea fratelui său, fără testament, l-a făcut stăpânul moșiei; și, la drept vorbind, nu-i de mirare că se ferește de locul acesta vechi.
— De ce s-ar feri de el?
— Poate i se pare posomorât.
Răspunsul era ocolit. Aș fi vrut ceva mai limpede; dar doamna Fairfax fie nu putea, fie nu voia să-mi dea lămuriri mai precise despre originea și natura încercărilor domnului Rochester. Afirma că pentru ea erau o taină și că ce știa, știa mai ales din presupuneri. Era vădit, de altfel, că dorea să las subiectul baltă, și așa și făcui.