Capitolul XXXVI

Veni ziua. Mă sculai în zori. Vreme de un ceas sau două mă îndeletnicii cu rânduirea lucrurilor din odaia mea, din sertare și din dulap, în ordinea în care aș fi vrut să le las pe durata unei scurte lipse. Între timp, îl auzii pe St. John ieșind din odaia lui. Se opri la ușa mea: mă temui că va bate — nu, dar o foaie de hârtie fu strecurată pe sub ușă. O ridicai. Purta aceste cuvinte:

„Aseară m-ai părăsit prea deodată. Dacă ai mai fi stat doar puțin, ai fi pus mâna pe crucea creștinului și pe cununa îngerului. Îți voi aștepta hotărârea limpede când mă voi întoarce, de azi în două săptămâni. Între timp, veghează și roagă-te, ca să nu intri în ispită: duhul, nădăjduiesc, e plin de râvnă, dar trupul, văd, e neputincios. Mă voi ruga pentru dumneata în fiecare ceas. — Al dumitale, St. John.”

„Duhul meu, îi răspunsei în gând, e plin de râvnă să facă ce e drept; iar trupul meu, nădăjduiesc, e destul de tare ca să împlinească voia cerului, de îndată ce voia aceasta îmi va fi limpede cunoscută. În orice caz, va fi destul de tare ca să caute — să cerceteze — să bâjbâie după o ieșire din norul acesta de îndoială și să găsească ziua deschisă a certitudinii.”

Era întâi iunie; totuși dimineața era înnorată și rece: ploaia bătea iute în fereastra mea. Auzii ușa din față deschizându-se și pe St. John ieșind. Uitându-mă pe fereastră, îl văzui străbătând grădina. O luă pe drumul peste landa cețoasă, spre Whitcross — acolo avea să ia diligența.

„Peste câteva ore am să te urmez pe drumul acela, vere”, cugetai eu: „am și eu o diligență de luat la Whitcross. Am și eu pe cineva de văzut și de care să întreb în Anglia, înainte să plec pentru totdeauna.”

Mai erau două ceasuri până la micul dejun. Umplui răstimpul plimbându-mă încet prin odaie și cugetând la întâmplarea care dăduse planurilor mele întorsătura lor de acum. Îmi amintii senzația lăuntrică pe care o încercasem: căci mi-o puteam aminti, cu toată ciudățenia ei de nespus. Îmi amintii glasul pe care îl auzisem; din nou mă întrebai de unde venise, la fel de zadarnic ca înainte: părea să fie în mine — nu în lumea din afară. Mă întrebai dacă fusese doar o impresie a nervilor — o amăgire? Nu puteam nici concepe, nici crede asta: semăna mai mult cu o inspirație. Minunata zguduire a simțirii venise ca acel cutremur care zguduise temeliile temniței lui Pavel și Sila; deschisese ușile celulei sufletului și îi dezlegase legăturile — îl trezise din somn, iar el sărise în picioare tremurând, ascultând, îngrozit; apoi un strigăt răsunase de trei ori în urechea mea speriată, și în inima mea care tremura, și prin duhul meu, care nici nu se temuse, nici nu se cutremurase, ci se bucurase biruitor, ca de izbânda unui efort pe care avusese harul să-l facă, neatârnat de trupul greoi.

„Peste puține zile”, zisei, încheindu-mi gândurile, „voi ști ceva despre cel al cărui glas păru să mă cheme azi-noapte. Scrisorile n-au folosit la nimic — le va lua locul cercetarea mea în persoană.”

La micul dejun le anunțai pe Diana și pe Mary că plec într-o călătorie și că voi lipsi cel puțin patru zile.

— Singură, Jane? întrebară ele.

— Da; ca să văd un prieten pentru care sunt de câtăva vreme neliniștită, sau să aflu vești despre el.

Ar fi putut spune, cum nu mă îndoiesc că gândeau, că mă crezuseră fără alți prieteni în afară de ele: căci, într-adevăr, o spusesem adesea; dar, cu adevărata lor delicatețe firească, se feriră de orice comentariu, doar că Diana mă întrebă dacă eram sigură că mă simțeam destul de bine ca să călătoresc. Arătam foarte palidă, observă ea. Răspunsei că nu aveam nimic decât o neliniște a minții, pe care nădăjduiam s-o alin curând.

Îmi fu ușor să-mi fac celelalte pregătiri; căci nu fui tulburată de nicio întrebare — de nicio bănuială. După ce le explicai o dată că nu le puteam spune deocamdată lămurit care îmi erau planurile, primiră cu bunătate și cu înțelepciune tăcerea în care le urmam, lăsându-mi libertatea de a face ce voiam, pe care eu, în împrejurări asemănătoare, le-aș fi lăsat-o lor.

Plecai de la Moor House la trei după-amiaza și, puțin după patru, stăteam la piciorul stâlpului indicator de la Whitcross, așteptând sosirea diligenței care avea să mă ducă la depărtatul Thornfield. În tăcerea acelor drumuri singuratice și a dealurilor pustii, o auzii apropiindu-se de foarte departe. Era aceeași trăsură din care, cu un an în urmă, coborâsem într-o seară de vară chiar în locul acesta — cât de părăsită, și fără nădejde, și fără țintă! Se opri când îi făcui semn. Urcai — fără să mai fiu nevoită acum să dau toată averea mea ca preț al locului. Din nou pe drumul spre Thornfield, mă simțeam ca porumbelul călător care zboară spre casă.

Fu o călătorie de treizeci și șase de ceasuri. Plecasem din Whitcross într-o marți după-amiază, iar joi dis-de-dimineață diligența se opri să adape caii la un han de la marginea drumului, așezat în mijlocul unui ținut ale cărui garduri vii verzi, câmpuri mari și dealuri joase, de pășune (cât de blânde la chip și de verzi la culoare, pe lângă landele aspre de la Morton, din nordul Midlandsului!), îmi întâmpinară privirea ca trăsăturile unui chip cândva cunoscut. Da, cunoșteam firea acestui ținut: eram sigură că mă aflam aproape de țintă.

— Cât e de aici până la Thornfield Hall? îl întrebai pe rândaș.

— Doar două mile, doamnă, peste câmp.

„Călătoria mea s-a sfârșit”, îmi zisei. Coborâi din diligență, îi dădui rândașului în grijă o ladă pe care o aveam, s-o păstreze până voi trimite după ea; îmi plătii drumul; îl mulțumii pe vizitiu și dădeam să plec: ziua, care se lumina, strălucea pe firma hanului și citii, în litere aurite: „Stema Rochesterilor”. Inima îmi sări în piept: mă aflam chiar pe pământurile stăpânului meu. Apoi se prăbuși iar: o izbise un gând:

„Stăpânul tău însuși poate fi dincolo de Canalul Mânecii, din câte știi: și apoi, dacă e la Thornfield Hall, spre care te grăbești, cine mai e acolo în afară de el? Nevasta lui nebună: iar tu n-ai nimic de-a face cu el: nu îndrăznești să-i vorbești sau să-i cauți prezența. Ți-ai pierdut osteneala — mai bine să nu mergi mai departe, stăruia glasul care mă povățuia. Cere lămuriri oamenilor de la han; ei îți pot da tot ce cauți: îți pot risipi îndată îndoielile. Du-te la omul acela și întreabă-l dacă domnul Rochester e acasă.”

Sfatul era cuminte, și totuși nu mă puteam sili să-l urmez. Mă temeam atât de un răspuns care m-ar fi zdrobit de deznădejde! A prelungi îndoiala însemna a prelungi nădejdea. Puteam încă o dată să văd conacul sub raza stelei ei. Iată în fața mea scărița — chiar câmpurile prin care mă grăbisem, oarbă, surdă, rătăcită, cu o furie răzbunătoare care mă urmărea și mă biciuia, în dimineața când fugisem de la Thornfield: mai înainte să știu bine ce drum hotărâsem să apuc, eram în mijlocul lor. Cât de repede mergeam! Cum alergam uneori! Cum mă uitam înainte ca să prind prima vedere a pădurilor bine cunoscute! Cu ce simțăminte salutam câte un copac pe care îl știam și frânturile cunoscute de pajiște și de deal dintre ei!

În sfârșit se iviră pădurile; crângul cu ciori se îngrămădea întunecat; un croncănit puternic sparse liniștea dimineții. O bucurie ciudată mă însufleți: mă grăbii înainte. Încă un câmp străbătut — o ulicioară strecurată — și iată zidurile curții — clădirile din spate: casa însăși, crângul cu ciori o ascundea încă. „Prima dată vreau s-o văd din față, hotărâi, unde crenelurile ei îndrăznețe izbesc privirea măreț dintr-odată și unde pot deosebi chiar fereastra stăpânului meu: poate că stă la ea — se scoală devreme: poate că se plimbă acum prin livadă sau pe aleea pavată din față. De l-aș putea vedea! — o clipă doar! Desigur, în cazul acesta n-aș fi atât de nebună să alerg la el? Nu pot spune — nu sunt sigură. Și dacă aș alerga — ce-ar fi? Dumnezeu să-l binecuvânteze! Ce-ar fi? Cui i-ar face rău dacă aș mai gusta o dată viața pe care mi-o poate da privirea lui? Aiurez: poate că în clipa aceasta privește soarele răsărind peste Pirinei sau peste marea fără maree a sudului.”

Mersesem de-a lungul zidului de jos al livezii — îi cotisem colțul: chiar acolo era o poartă care dădea în pajiște, între doi stâlpi de piatră încununați cu bile de piatră. De după un stâlp puteam să mă uit pe furiș, în liniște, la toată fațada conacului. Îmi înaintai capul cu băgare de seamă, dornică să aflu dacă vreuna dintre jaluzelele dormitoarelor era deja ridicată: crenelurile, ferestrele, fațada lungă — toate erau, din locul acesta ferit, sub privirea mea.

Ciorile care pluteau deasupra mea mă urmăreau poate cât făceam această cercetare. Mă întreb ce-or fi gândit. Trebuie să fi socotit că la început eram foarte prudentă și sfioasă și că încetul cu încetul devenisem foarte îndrăzneață și nesăbuită. O ochire, apoi o privire lungă; apoi ieșirea din firidă și rătăcirea în pajiște; și o oprire bruscă drept în fața marelui conac și o privire îndelungată, cutezătoare, spre el. „Ce sfială prefăcută a fost asta la început?”, ar fi putut întreba ele; „ce nepăsare prostească acum?”

Ascultă o pildă, cititorule.

Un îndrăgostit își găsește iubita dormind pe un mal acoperit de mușchi; vrea să-i zărească chipul frumos fără s-o trezească. Se furișează încet prin iarbă, cu grijă să nu facă niciun zgomot; se oprește — i se pare că ea s-a mișcat: se retrage: pentru nimic în lume n-ar vrea să fie văzut. Totul e liniștit: înaintează iar: se apleacă deasupra ei; un văl ușor îi acoperă trăsăturile: îl ridică, se apleacă mai jos; acum ochii lui își închipuie dinainte vedenia frumuseții — caldă, și înflorită, și drăgălașă în odihna ei. Cât de grăbită a fost prima lor privire! Dar cum încremenesc! Cum tresare el! Cum cuprinde deodată și cu patimă, în amândouă brațele, trupul pe care, cu o clipă înainte, nu îndrăznea să-l atingă cu degetul! Cum strigă tare un nume, și-și lasă povara să cadă, și o privește cu ochi rătăciți! O apucă astfel, și strigă, și privește, pentru că nu se mai teme s-o trezească prin vreun sunet pe care l-ar putea scoate — prin vreo mișcare pe care ar putea-o face. Credea că iubita lui doarme dulce: o găsește moartă, rece ca piatra.

Privisem cu o bucurie sfioasă spre o casă măreață: văzui o ruină înnegrită.

Nu mai era nevoie, într-adevăr, să mă ghemuiesc după un stâlp de poartă! — să mă uit pe furiș la ferestrele odăilor, temându-mă că în spatele lor viața se trezea! Nu mai era nevoie să ascult ușile deschizându-se — să-mi închipui pași pe aleea pavată sau pe cea cu pietriș! Pajiștea, parcul erau călcate în picioare și pustiite: portalul se căsca gol. Fațada era, cum o văzusem odată în vis, doar un zid ca o coajă, foarte înalt și cu înfățișare foarte șubredă, străpuns de ferestre fără geamuri: nici acoperiș, nici creneluri, nici hornuri — totul se prăbușise înăuntru.

Și o tăcere de moarte domnea în jur: singurătatea unui pustiu sălbatic. Nu era de mirare că scrisorile trimise oamenilor de aici nu primiseră niciodată răspuns: tot atât de bine ai fi trimis epistole unei cripte din culoarul unei biserici. Negreala sumbră a pietrelor spunea ce soartă doborâse conacul — un incendiu: dar cum se aprinsese? Ce poveste ținea de acest dezastru? Ce pierdere, afară de mortar, de marmură și de lemnărie, urmase după el? Fusese nimicită și vreo viață, nu numai averea? Dacă da, a cui? Întrebare cumplită: nu era nimeni aici care să-i răspundă — nici măcar un semn mut, o mărturie fără glas.

Rătăcind în jurul zidurilor sfărâmate și prin interiorul pustiit, adunai dovezi că nenorocirea nu se petrecuse de curând. Zăpezile iernii, mă gândii, se troieniseră prin arcada aceea goală, ploile iernii bătuseră prin ferestrele acelea găunoase; căci, printre grămezile ude de dărâmături, primăvara ocrotise o vegetație: iarba și buruienile creșteau ici și colo printre pietre și căpriorii căzuți. Și, o! unde era în vremea asta nefericitul stăpân al acestei epave? În ce țară? Sub ce auspicii? Ochiul îmi rătăci fără voie spre turnul cenușiu al bisericii de lângă porți și mă întrebai: „E oare cu Damer de Rochester, împărțind adăpostul strâmtei lui case de marmură?”

Trebuia să capăt un răspuns la aceste întrebări. Nu-l puteam găsi nicăieri decât la han, și acolo mă întorsei curând. Hangiul însuși îmi aduse micul dejun în salonaș. Îl rugai să închidă ușa și să se așeze: aveam să-i pun câteva întrebări. Dar, când se supuse, abia dacă știam cum să încep; atâta groază aveam de răspunsurile cu putință. Și totuși priveliștea pustiirii pe care tocmai o lăsasem în urmă mă pregătise într-o oarecare măsură pentru o poveste nenorocită. Hangiul era un om între două vârste, cu înfățișare respectabilă.

— Cunoști, desigur, Thornfield Hall? izbutii să spun în cele din urmă.

— Da, doamnă; am locuit acolo cândva.

— Da?

„Nu pe vremea mea”, mă gândii, „îmi ești străin.”

— Am fost majordomul răposatului domn Rochester, adăugă el.

Răposatul! Mi se păru că primisem, cu toată puterea, lovitura de care încercasem să mă feresc.

— Răposatul! icnii eu. A murit?

— Vreau să spun tatăl domnului Edward, stăpânul de acum, explică el.

Răsuflai din nou: sângele își reluă curgerea. Eram pe deplin încredințată de aceste cuvinte că domnul Edward — domnul Rochester al meu (Dumnezeu să-l binecuvânteze, oriunde ar fi fost!) — era cel puțin în viață: era, pe scurt, „stăpânul de acum”. Vorbe îmbucurătoare! Mi se părea că pot asculta tot ce avea să urmeze — oricare ar fi fost dezvăluirile — cu o liniște relativă. De vreme ce nu era în mormânt, puteam îndura, credeam, să aflu că era la antipozi.

— Domnul Rochester locuiește acum la Thornfield Hall? întrebai, știind, firește, care avea să fie răspunsul, dar dorind totuși să amân întrebarea directă despre locul unde se afla cu adevărat.

— Nu, doamnă — o, nu! Nu locuiește nimeni acolo. Presupun că sunteți străină prin părțile astea, altfel ați fi auzit ce s-a întâmplat toamna trecută: Thornfield Hall e numai o ruină: a ars chiar pe la vremea secerișului. O nenorocire cumplită! Atâtea și atâtea lucruri de preț distruse: abia dacă s-a putut salva ceva din mobilă. Focul a izbucnit în toiul nopții și, până să sosească pompele de la Millcote, clădirea era toată o vâlvătaie. A fost o priveliște îngrozitoare: am văzut-o cu ochii mei.

— În toiul nopții! murmurai.

Da, acela fusese întotdeauna, la Thornfield, ceasul nenorocirii.

— Se știe cum a izbucnit? întrebai.

— S-a ghicit, doamnă: s-a ghicit. Ba aș zice chiar că s-a dovedit fără nicio îndoială. Poate nu știți, urmă el, trăgându-și scaunul puțin mai aproape de masă și vorbind încet, că în casă era ținută o doamnă — o… o nebună?

— Am auzit ceva despre asta.

— Era ținută foarte strict închisă, doamnă; ani de zile lumea nici nu era cu totul sigură că există. Nimeni n-o vedea: se știa numai din zvon că o asemenea persoană era la conac; iar cine sau ce era, greu de ghicit. Se spunea că domnul Edward o adusese din străinătate, și unii credeau că-i fusese ibovnică. Dar acum un an s-a întâmplat un lucru ciudat — foarte ciudat.

Mă temeam acum să nu-mi aud propria poveste. Încercai să-l readuc la faptul principal.

— Și doamna aceasta?

— Doamna aceasta, doamnă, răspunse el, s-a dovedit a fi soția domnului Rochester! Lucrul s-a descoperit în chipul cel mai ciudat. Era o domnișoară, o guvernantă la conac, de care domnul Rochester s-a…

— Dar focul, sugerai eu.

— Ajung și acolo, doamnă — de care s-a îndrăgostit domnul Edward. Servitorii spun că n-au văzut niciodată pe cineva atât de îndrăgostit cum era el: se ținea mereu după ea. Îl pândeau — servitorii așa fac, știți, doamnă — și ținea la ea mai presus de orice: cu toate că nimeni, în afară de el, n-o găsea chiar așa de frumoasă. Era o făptură mică, mititică, zice-se, aproape ca un copil. Eu n-am văzut-o niciodată; dar am auzit-o pe Leah, fata în casă, vorbind de ea. Lui Leah îi plăcea destul de mult. Domnul Rochester avea pe la patruzeci de ani, iar guvernanta asta nici douăzeci; și, vedeți, când domnii de vârsta lui se îndrăgostesc de fete, sunt adesea ca fermecați. Ei bine, voia s-o ia de nevastă.

— Partea asta a poveștii mi-o vei spune altă dată, zisei; dar acum am un motiv anume să vreau să aflu totul despre foc. S-a bănuit că nebuna, doamna Rochester, a avut vreun amestec?

— Ați nimerit-o, doamnă: e sigur de tot că ea, și nimeni altcineva decât ea, l-a pornit. Avea o femeie care s-o îngrijească, pe nume doamna Poole — o femeie pricepută în meseria ei și foarte de încredere, afară de un cusur — un cusur obișnuit la multe dintre îngrijitoarele și supraveghetoarele astea: ținea lângă ea o sticlă de gin numai a ei și din când în când trăgea câte o dușcă peste măsură. E de iertat, căci avea o viață grea: dar tot era primejdios; căci, când doamna Poole dormea dusă după ginul cu apă, doamna nebună, care era vicleană ca o vrăjitoare, îi lua cheile din buzunar, ieșea din odaia ei și umbla rătăcind prin casă, făcând orice pozne sălbatice îi treceau prin cap. Se spune că odată aproape că și-a ars bărbatul în pat: dar de asta nu știu. Oricum, în noaptea aceea, a dat foc întâi draperiilor din odaia de lângă a ei, apoi a coborât la un cat mai jos și s-a dus la odaia care fusese a guvernantei — (era ca și cum ar fi știut cumva cum mersese treaba și avea pică pe ea) — și a aprins patul de acolo; dar, din fericire, nu dormea nimeni în el. Guvernanta fugise cu două luni înainte; și, cu toate că domnul Rochester a căutat-o ca și cum ar fi fost lucrul cel mai de preț pe care-l avea pe lume, n-a putut afla niciodată o vorbă despre ea; și s-a sălbăticit — s-a sălbăticit de tot de dezamăgire: n-a fost niciodată un om nestăpânit, dar a devenit primejdios după ce a pierdut-o. Voia să fie și singur. A trimis-o pe doamna Fairfax, menajera, la niște prieteni de-ai ei, departe; dar a făcut-o frumos, căci i-a lăsat o rentă pe viață: și o merita — era o femeie foarte bună. Domnișoara Adèle, o pupilă pe care o avea, a fost dată la școală. A rupt orice legătură cu lumea bună din împrejurimi și s-a închis ca un pustnic la conac.

— Cum! N-a plecat din Anglia?

— Să plece din Anglia? Doamne ferește, nu! Nu trecea pragul casei decât noaptea, când se plimba ca o stafie prin parc și prin livadă, ca și cum și-ar fi pierdut mințile — și, după părerea mea, și le pierduse; căci un domn mai plin de viață, mai îndrăzneț, mai ager decât era el înainte să-i iasă în cale gâza aceea de guvernantă nici că ați fi văzut vreodată, doamnă. Nu era om dedat la vin, la cărți sau la curse, cum sunt unii, și nu era chiar așa de frumos; dar avea un curaj și o voință cum nu se mai pomenesc. L-am cunoscut de când era băiat, vedeți: și eu, unul, mi-am dorit adesea ca domnișoara Eyre să se fi scufundat în mare înainte să vină la Thornfield Hall.

— Atunci domnul Rochester era acasă când a izbucnit focul?

— Da, era, cum să nu; și s-a urcat în mansarde când totul ardea și sus, și jos, i-a scos pe servitori din paturi și i-a ajutat el însuși să coboare, și s-a întors să-și scoată nevasta nebună din chilia ei. Și atunci i-au strigat că ea era pe acoperiș, unde stătea deasupra crenelurilor, dând din mâini și strigând de se auzea cale de o milă: am văzut-o și am auzit-o cu ochii mei. Era o femeie mare și avea părul lung și negru: îl vedeam fluturând în flăcări pe când stătea acolo. Eu am văzut, și au mai văzut și alții, cum domnul Rochester s-a urcat prin luminator pe acoperiș; l-am auzit strigând «Bertha!». L-am văzut apropiindu-se de ea; și atunci, doamnă, ea a urlat și a sărit, și în clipa următoare zăcea zdrobită pe caldarâm.

— Moartă?

— Moartă! Da, moartă ca pietrele pe care i se împrăștiaseră creierii și sângele.

— Dumnezeule mare!

— Bine ziceți, doamnă: a fost înfiorător!

Se cutremură.

— Și după aceea? stăruii.

— Ei bine, doamnă, după aceea casa a ars până la pământ: acum n-au mai rămas în picioare decât niște bucăți de ziduri.

— S-au mai pierdut și alte vieți?

— Nu — poate ar fi fost mai bine să se fi pierdut.

— Ce vrei să spui?

— Bietul domn Edward! izbucni el. Nu credeam să apuc s-o văd și pe asta! Unii spun că a fost o judecată dreaptă asupra lui, pentru că și-a ținut ascunsă prima căsătorie și a vrut să ia altă nevastă pe când o avea pe una în viață: dar eu, unul, îl compătimesc.

— Ai spus că e în viață? exclamai.

— Da, da: e în viață; dar mulți cred că mai bine ar fi mort.

— De ce? Cum?

Sângele mi se răcea din nou.

— Unde e? întrebai. E în Anglia?

— Da… da… e în Anglia; nu poate ieși din Anglia, îmi închipui — acum e țintuit locului.

Ce chin era acesta! Iar omul părea hotărât să-l prelungească.

— E orb de tot, zise el în sfârșit. Da, e orb de tot, domnul Edward.

Mă temusem de ceva mai rău. Mă temusem că înnebunise. Îmi adunai puterile ca să întreb ce pricinuise nenorocirea.

— Numai curajul lui și, cum s-ar zice, bunătatea lui, într-un fel, doamnă: n-a vrut să iasă din casă până n-au ieșit toți ceilalți înaintea lui. Când cobora în sfârșit scara cea mare, după ce doamna Rochester se aruncase de pe creneluri, s-a auzit o prăbușire mare — a căzut totul. A fost scos de sub dărâmături viu, dar rănit rău: o grindă căzuse în așa fel, încât să-l apere în parte; dar un ochi i-a fost scos și o mână atât de zdrobită, că domnul Carter, chirurgul, a trebuit s-o taie pe loc. Celălalt ochi s-a inflamat: și-a pierdut și vederea aceluia. Acum e cu adevărat neputincios — orb și schilod.

— Unde e? Unde locuiește acum?

— La Ferndean, un conac de pe o fermă pe care o are, cam la treizeci de mile de aici: un loc tare pustiu.

— Cine e cu el?

— Bătrânul John și nevastă-sa: n-a vrut pe nimeni altcineva. E tare dărâmat, se zice.

— Aveți vreun fel de trăsură?

— Avem o brișcă, doamnă, o brișcă foarte arătoasă.

— Să fie pregătită îndată; și dacă surugiul dumitale mă poate duce la Ferndean azi, înainte să se întunece, îți plătesc și dumitale, și lui de două ori prețul pe care îl ceri de obicei.