Uitasem să trag perdeaua, cum făceam de obicei, și să las în jos storul ferestrei. Așa se făcu că, atunci când luna, care era plină și strălucitoare (căci noaptea era frumoasă), ajunse în drumul ei în acel loc al cerului din fața ferestrei mele și se uită la mine prin geamurile neacoperite, privirea ei măreață mă trezi. Deșteptându-mă în miez de noapte, deschisei ochii și-i văzui discul — alb ca argintul și limpede ca cristalul. Era frumos, dar prea solemn: mă ridicai pe jumătate și întinsei brațul să trag perdeaua.
Dumnezeule mare! Ce țipăt!
Noaptea — tăcerea ei — odihna ei fură sfâșiate în două de un sunet sălbatic, ascuțit, strident, care străbătu Thornfield Hall de la un capăt la altul.
Pulsul mi se opri: inima îmi încremeni; brațul întins îmi înțepeni. Strigătul se stinse și nu se mai repetă. Într-adevăr, orice făptură ar fi scos acel țipăt înfricoșător, n-ar fi putut să-l repete curând: nici condorul cu cele mai largi aripi din Anzi n-ar fi putut să trimită de două ori la rând un asemenea urlet din norul care-i învăluie cuibul. Ființa care scotea un asemenea strigăt trebuia să se odihnească înainte de a putea repeta sforțarea.
Venea de la catul al treilea; căci trecuse pe deasupra capului meu. Și deasupra capului meu — da, în odaia de chiar deasupra tavanului odăii mele — auzii acum o luptă: pe viață și pe moarte, se părea după zgomot; și un glas pe jumătate înăbușit strigă:
— Ajutor! ajutor! ajutor! — de trei ori, repede.
— Nu vine nimeni? strigă glasul; și apoi, în timp ce clătinarea și tropăitul urmau cu sălbăticie, deslușii prin scânduri și tencuială:
— Rochester! Rochester! pentru numele lui Dumnezeu, vino!
Se deschise ușa unei odăi: cineva alergă, sau se năpusti, de-a lungul galeriei. Alți pași tropăiră pe dușumeaua de deasupra și ceva căzu; apoi se făcu liniște.
Îmi pusesem câteva haine pe mine, deși groaza îmi scutura toate mădularele; ieșii din odaie. Cei care dormeau se treziseră cu toții: exclamații, șoapte înspăimântate răsunau în fiecare odaie; ușă după ușă se deschidea; unul se uita afară, apoi altul; galeria se umplu. Domnii și doamnele, deopotrivă, își părăsiseră paturile; și „O! ce e?” — „Cine e rănit?” — „Ce s-a întâmplat?” — „Aduceți o lumină!” — „E foc?” — „Sunt hoți?” — „Încotro să fugim?” se întreba de-a valma din toate părțile. Dacă n-ar fi fost lumina lunii, s-ar fi aflat într-un întuneric deplin. Alergau încoace și încolo; se înghesuiau unii într-alții: unii suspinau, alții se poticneau: învălmășeala era de nedescurcat.
— Unde dracu' e Rochester? strigă colonelul Dent. Nu-l găsesc în pat.
— Aici! aici! se strigă drept răspuns. Liniștiți-vă cu toții: vin.
Și ușa de la capătul galeriei se deschise și domnul Rochester înaintă cu o lumânare: tocmai coborâse de la catul de sus. Una dintre doamne alergă îndată spre el și-l apucă de braț: era domnișoara Ingram.
— Ce întâmplare cumplită a avut loc? spuse ea. Vorbiți! să aflăm îndată ce e mai rău!
— Dar nu mă trageți jos și nu mă sugrumați, răspunse el: căci domnișoarele Eshton se agățau acum de el, iar cele două văduve bătrâne, în largi capoate albe, înaintau spre el ca niște corăbii cu toate pânzele întinse.
— Totul e în regulă! totul e în regulă! strigă el. Nu e decât o repetiție din Mult zgomot pentru nimic. Doamnelor, stați deoparte, că altfel devin primejdios.
Și primejdios arăta: ochii lui negri aruncau scântei. Stăpânindu-se cu greu, adăugă:
— O servitoare a avut un coșmar; asta-i tot. E o fire nervoasă, ușor de tulburat: și-a luat, fără îndoială, visul drept o nălucă sau ceva de felul ăsta; și a făcut o criză de spaimă. Acum, vă rog, trebuie să vă văd pe toți întorși în odăile dumneavoastră; căci, până nu se liniștește casa, nu mă pot îngriji de ea. Domnilor, aveți bunătatea de a le da doamnelor pildă. Domnișoară Ingram, sunt sigur că nu veți pregeta să vă arătați mai presus de spaimele deșarte. Amy și Louisa, întoarceți-vă în cuiburi, ca două porumbițe ce sunteți. Mesdames (către cele două văduve), veți răci cât se poate de sigur, dacă mai stați mult în galeria asta rece.
Și astfel, când cu vorbe dulci, când cu porunci, izbuti să-i închidă pe toți din nou în dormitoarele lor. Eu nu așteptai să mi se poruncească să mă întorc într-al meu, ci mă retrăsei fără să fiu băgată de seamă, cum îl părăsisem fără să fiu băgată de seamă.
Nu ca să mă culc, însă: dimpotrivă, mă apucai să mă îmbrac cu grijă. Zgomotele pe care le auzisem după țipăt și cuvintele care se rostiseră fuseseră auzite, probabil, numai de mine, căci veniseră din odaia de deasupra mea: dar ele mă încredințau că nu visul unei servitoare băgase groaza în toată casa și că explicația dată de domnul Rochester nu fusese decât o născocire, ca să-și liniștească oaspeții. Mă îmbrăcai, așadar, ca să fiu gata pentru orice s-ar întâmpla. După ce mă îmbrăcai, stătui multă vreme la fereastră, privind afară peste parcul tăcut și câmpiile argintate și așteptând nu știu ce. Mi se părea că o întâmplare oarecare trebuia să urmeze după țipătul acela ciudat, după luptă și chemare.
Nu: liniștea se întoarse: fiecare șoaptă și mișcare se stinse treptat și, după vreun ceas, Thornfield Hall era iar tăcut ca un pustiu. Se părea că somnul și noaptea își reluaseră stăpânirea. Între timp luna coborâse: era gata să apună. Cum nu-mi plăcea să stau în frig și în întuneric, mă gândii să mă întind pe pat, îmbrăcată cum eram. Plecai de la fereastră și trecui fără zgomot peste covor; pe când mă aplecam să-mi scot pantofii, o mână prudentă bătu încet la ușă.
— E nevoie de mine? întrebai eu.
— Ești sculată? întrebă glasul pe care mă așteptam să-l aud, adică al stăpânului meu.
— Da, domnule.
— Și îmbrăcată?
— Da.
— Atunci ieși, fără zgomot.
Mă supusei. Domnul Rochester stătea în galerie, cu o lumină în mână.
— Am nevoie de dumneata, spuse el: vino pe aici: nu te grăbi și nu face zgomot.
Papucii mei erau subțiri: puteam călca pe rogojinile de pe jos la fel de încet ca o pisică. El alunecă de-a lungul galeriei și urcă scara, și se opri în coridorul întunecat și scund al fatalului cat al treilea: îl urmasem și stăteam lângă el.
— Ai un burete în odaia dumitale? întrebă el în șoaptă.
— Da, domnule.
— Ai niște săruri — săruri volatile?
— Da.
— Întoarce-te și adu-le pe amândouă.
Mă întorsei, căutai buretele pe lavoar, sărurile în sertar și făcui iar drumul înapoi. El aștepta încă; ținea în mână o cheie: apropiindu-se de una dintre ușile mici și negre, o vârî în broască; se opri și mi se adresă din nou.
— Nu ți se face rău când vezi sânge?
— Cred că nu: n-am fost încă pusă la încercare.
Simții un fior în timp ce-i răspundeam; dar nici răceală, nici slăbiciune.
— Dă-mi numai mâna, zise el: nu e bine să riscăm un leșin.
Îmi pusei degetele într-ale lui.
— Calde și sigure, observă el; apoi răsuci cheia și deschise ușa.
Văzui o odaie pe care îmi aminteam că o mai văzusem, în ziua când doamna Fairfax îmi arătase casa: era îmbrăcată în tapiserie; dar tapiseria era acum ridicată într-o parte și se vedea o ușă care atunci fusese ascunsă. Ușa aceasta era deschisă; din odaia dinăuntru se revărsa o lumină: de acolo auzii un sunet de mârâit și de smucituri, aproape ca de câini care se ceartă. Domnul Rochester își puse jos lumânarea și-mi spuse: „Așteaptă un minut”, și se duse în odaia dinăuntru. Un hohot de râs îl întâmpină când intră; zgomotos la început și sfârșindu-se cu însuși „ha! ha!”-ul de spiriduș al lui Grace Poole. Ea, așadar, era acolo. El făcu un fel de rânduială fără să vorbească, deși auzii un glas scăzut adresându-i-se: ieși și închise ușa în urma lui.
— Aici, Jane! spuse el.
Trecui de cealaltă parte a unui pat mare, care, cu perdelele lui trase, ascundea o bună parte din odaie. Lângă căpătâiul patului era un jilț: în jilț stătea un bărbat, îmbrăcat, afară de haină; stătea nemișcat; capul îi era lăsat pe spate; ochii îi erau închiși. Domnul Rochester ținu lumânarea deasupra lui; recunoscui în fața lui palidă și parcă fără viață pe străin, pe Mason: văzui de asemenea că rufăria de pe o parte a trupului și un braț îi erau aproape îmbibate de sânge.
— Ține lumânarea, spuse domnul Rochester, și eu o luai: el aduse un lighean cu apă de pe lavoar. Ține ăsta, zise el.
Ascultai. El luă buretele, îl muie în apă și umezi fața cadaverică; îmi ceru sticluța cu săruri și i-o puse sub nări. Domnul Mason își deschise curând ochii; gemu. Domnul Rochester desfăcu cămașa rănitului, al cărui braț și umăr erau bandajate: șterse cu buretele sângele care se prelingea repede.
— E vreo primejdie imediată? murmură domnul Mason.
— Ași! Nu — o simplă zgârietură. Nu te lăsa așa doborât, omule: ține-te tare! Mă duc chiar eu acum să-ți aduc un chirurg: sper că până dimineață vei putea fi mutat. Jane, urmă el.
— Domnule?
— Va trebui să te las în odaia asta cu domnul acesta un ceas, sau poate două: vei șterge sângele cu buretele, cum fac eu, când pornește iar: dacă-i vine rău, îi vei duce la buze paharul cu apă de pe măsuța aceea și-i vei pune sărurile dumitale la nas. Nu-i vei vorbi sub niciun motiv — și… Richard, îți pui viața în primejdie dacă-i vorbești: deschide buzele… frământă-te… și nu mai răspund eu de urmări.
Din nou bietul om gemu; arăta ca și cum n-ar fi îndrăznit să se miște; frica, fie de moarte, fie de altceva, părea să-l paralizeze aproape. Domnul Rochester îmi puse în mână buretele, acum însângerat, și eu mă apucai să-l folosesc cum făcuse el. Mă privi o clipă, apoi, spunând: „Nu uita!… Nicio vorbă”, ieși din odaie. Încercai un simțământ ciudat când cheia scrâșni în broască și zgomotul pașilor lui care se îndepărtau încetă să se mai audă.
Iată-mă deci la catul al treilea, încuiată într-una dintre chiliile lui tainice; noaptea în jurul meu; o priveliște palidă și însângerată sub ochii și sub mâinile mele; o ucigașă despărțită de mine abia de o singură ușă: da, asta era înspăimântător — restul îl puteam îndura; dar mă cutremuram la gândul că Grace Poole ar putea să se năpustească asupra mea.
Trebuia totuși să rămân la postul meu. Trebuia să veghez chipul acesta fioros — buzele acestea vinete, nemișcate, cărora le era oprit să se deschidă — ochii aceștia, când închiși, când deschizându-se, când rătăcind prin odaie, când oprindu-se asupra mea, și mereu sticloși de încremenirea groazei. Trebuia să-mi moi mâna iar și iar în ligheanul cu apă și sânge și să șterg sângele care se prelingea. Trebuia să văd lumina lumânării, căreia nu i se tăia mucul, slăbind asupra lucrului meu; umbrele întunecându-se pe tapiseria veche, lucrată, din jurul meu, făcându-se negre sub draperiile vastului pat vechi și tremurând ciudat deasupra ușilor unui dulap mare din față — al cărui front, împărțit în douăsprezece tăblii, purta, într-un desen sumbru, capetele celor doisprezece apostoli, fiecare închis în tăblia lui ca într-o ramă; iar deasupra lor, sus de tot, se înălța un crucifix de abanos cu un Hristos murind.
După cum întunericul mișcător și licărirea pâlpâitoare zăboveau aici sau scânteiau dincolo, ba medicul cel bărbos, Luca, își apleca fruntea; ba părul lung al sfântului Ioan fâlfâia; ba fața drăcească a lui Iuda creștea din tăblie și părea că prinde viață și amenință să-l dezvăluie pe arhitrădător — pe Satana însuși — sub chipul slujitorului său.
În mijlocul tuturor acestora, trebuia să ascult, nu numai să veghez: să pândesc mișcările fiarei sau ale diavolului din vizuina de alături. Dar de la vizita domnului Rochester părea vrăjită: toată noaptea nu auzii decât trei sunete, la trei răstimpuri lungi — un scârțâit de pas, o clipă de reînnoire a mârâitului ca de câine și un geamăt adânc, omenesc.
Apoi mă frământau propriile mele gânduri. Ce nelegiuire era aceasta, care trăia întrupată în conacul acesta singuratic și pe care stăpânul lui nu putea nici s-o alunge, nici s-o îmblânzească? Ce taină, care izbucnea când în foc, când în sânge, în ceasurile cele mai moarte ale nopții? Ce făptură era aceea care, ascunsă sub chipul și înfățișarea unei femei obișnuite, scotea glasul când al unui demon batjocoritor, când al unei păsări de pradă care caută hoituri?
Și omul acesta peste care stăteam aplecată — străinul acesta banal, liniștit — cum fusese prins în pânza de grozăvii? și de ce se năpustise Furia asupra lui? Ce-l făcuse să caute partea aceasta a casei la o oră nepotrivită, când ar fi trebuit să doarmă în pat? Îl auzisem pe domnul Rochester dându-i o odaie jos — ce-l adusese aici! Și de ce era acum atât de supus în fața sălbăticiei sau a trădării de care avusese parte? De ce se supunea atât de liniștit tăinuirii pe care i-o impunea domnul Rochester? De ce o impunea domnul Rochester? Oaspetele lui fusese atacat cu sălbăticie, împotriva propriei lui vieți se urzise, altă dată, un plan hidos; și amândouă încercările le înăbușea în taină și le cufunda în uitare! În sfârșit, vedeam că domnul Mason era supus domnului Rochester; că voința năvalnică a celui din urmă stăpânea cu totul nepăsarea celui dintâi: puținele cuvinte schimbate între ei mă încredințaseră de asta. Era limpede că în legăturile lor de altădată firea pasivă a unuia fusese de obicei înrâurită de energia activă a celuilalt: de unde, atunci, spaima domnului Rochester când aflase de sosirea domnului Mason? De ce numele acestui om fără împotrivire — pe care acum vorba lui îl stăpânea ca pe un copil — căzuse asupra lui, cu câteva ceasuri în urmă, cum ar cădea un trăsnet asupra unui stejar?
O! nu puteam uita privirea și paloarea lui când șoptise: „Jane, am primit o lovitură… am primit o lovitură, Jane.” Nu puteam uita cum îi tremurase brațul pe care și-l sprijinise de umărul meu: și nu putea fi un lucru ușor acela care să încovoaie astfel duhul hotărât și să înfioare trupul viguros al lui Fairfax Rochester.
„Când vine? Când vine?” strigam în mine, în timp ce noaptea zăbovea și tot zăbovea, în timp ce bolnavul meu, care sângera, se pleoștea, gemea, slăbea: și nu sosea nici ziua, nici ajutorul. Îi dusesem iar și iar apa la buzele albe ale lui Mason; iar și iar îi dădusem sărurile întăritoare: străduințele mele păreau zadarnice: fie suferința trupului sau a minții, fie pierderea de sânge, fie toate trei la un loc îi doborau repede puterile. Gemea atât de tare și arăta atât de slăbit, de rătăcit și de pierdut, încât mă temeam că moare; și nici măcar nu aveam voie să-i vorbesc.
Lumânarea, mistuită în sfârșit, se stinse; pe când se stingea, zării dungi de lumină cenușie mărginind perdelele ferestrei: se apropiau, așadar, zorile. Curând îl auzii pe Pilot lătrând departe, jos, din cușca lui îndepărtată din curte: nădejdea îmi reînvie. Și nu fără temei: peste încă cinci minute, scrâșnetul cheii, broasca ce ceda mă vestiră că veghea mea se sfârșise. Nu putuse ține mai mult de două ceasuri: multe săptămâni mi s-au părut mai scurte.
Domnul Rochester intră, și cu el chirurgul pe care se dusese să-l aducă.
— Acum, Carter, fii cu ochii în patru, îi spuse el acestuia: nu-ți dau decât o jumătate de ceas ca să pansezi rana, să legi bandajele, să cobori bolnavul și tot restul.
— Dar e în stare să fie mișcat, domnule?
— Fără îndoială; nu e nimic grav; e nervos, trebuie să i se țină sus moralul. Haide, apucă-te de lucru.
Domnul Rochester trase la o parte perdeaua groasă, ridică storul de olandă, lăsă să intre toată lumina zilei câtă putu; și fui mirată și înveselită să văd cât de înaintate erau zorile: ce dungi trandafirii începeau să lumineze răsăritul. Apoi se apropie de Mason, pe care chirurgul îl lua deja în primire.
— Ei, băiete, cum te simți? întrebă el.
— Mă tem că m-a nimicit, fu răspunsul slab.
— Nici vorbă! Curaj! Peste două săptămâni n-ai să mai simți nici cât un vârf de ac: ai pierdut puțin sânge; asta-i tot. Carter, asigură-l că nu e nicio primejdie.
— Pot s-o fac cu conștiința împăcată, spuse Carter, care desfăcuse acum bandajele; numai că aș fi vrut să fi putut ajunge mai devreme: n-ar fi sângerat atât… dar ce-i asta? Carnea de pe umăr e sfâșiată, nu numai tăiată. Rana asta n-a fost făcută cu un cuțit: au fost dinți aici!
— M-a mușcat, murmură el. M-a sfâșiat ca o tigroaică, când i-a luat Rochester cuțitul.
— Nu trebuia să te lași: trebuia să te încaieri cu ea îndată, spuse domnul Rochester.
— Dar în asemenea împrejurări ce puteai face? răspunse Mason. O, a fost îngrozitor! adăugă el, înfiorându-se. Și nu mă așteptam: părea atât de liniștită la început.
— Te-am prevenit, fu răspunsul prietenului său; ți-am spus: fii cu băgare de seamă când te apropii de ea. Și apoi, puteai să aștepți până mâine, ca să fiu și eu cu tine: a fost curată nebunie să încerci întrevederea astă-noapte, și singur.
— Credeam că pot face un bine.
— Credeai! credeai! Da, mă scoate din răbdări să te aud: dar, oricum, ai suferit și pesemne vei suferi destul pentru că nu mi-ai ascultat sfatul; așa că nu mai spun nimic. Carter, grăbește-te! grăbește-te! Soarele răsare curând și trebuie să-l scot de aici.
— Îndată, domnule; umărul e tocmai bandajat. Trebuie să mă uit și la cealaltă rană, de la braț: cred că și aici și-a înfipt dinții.
— A supt sângele: a spus că-mi va seca inima, spuse Mason.
Îl văzui pe domnul Rochester cutremurându-se: o expresie nespus de vădită de dezgust, de groază, de ură îi strâmbă chipul aproape până la schimonoseală; dar spuse doar:
— Haide, taci, Richard, și nu lua în seamă aiurelile ei: nu le mai repeta.
— Aș vrea să le pot uita, fu răspunsul.
— Le vei uita când vei fi plecat din țară: când te vei întoarce la Spanish Town, poți s-o socotești moartă și îngropată… sau, mai bine, nici nu trebuie să te mai gândești la ea.
— Cu neputință să uit noaptea asta!
— Nu e cu neputință: fii bărbat, omule. Acum două ceasuri te credeai mort de-a binelea, și acum ești viu și vorbești. Iată! Carter a terminat cu tine, sau aproape; te fac eu cât ai clipi să arăți ca lumea. Jane (se întoarse spre mine pentru prima oară de când intrase din nou), ia cheia asta: coboară în odaia mea de culcare și du-te drept înainte în odaia mea de toaletă: deschide sertarul de sus al dulapului și scoate o cămașă curată și o cravată: adu-le aici; și fii iute.
Mă dusei; căutai dulapul de care pomenise, găsii lucrurile cerute și mă întorsei cu ele.
— Acum, spuse el, du-te de cealaltă parte a patului cât îl îmbrac eu; dar nu ieși din odaie: s-ar putea să mai fie nevoie de dumneata.
Mă retrăsei, cum mi se spusese.
— Se mișca cineva jos când ai coborât, Jane? întrebă domnul Rochester după o clipă.
— Nu, domnule; era foarte liniște.
— O să te scoatem de aici cu băgare de seamă, Dick: și va fi mai bine, și pentru tine, și pentru biata făptură de acolo. M-am străduit multă vreme să nu se afle, și n-aș vrea să se afle tocmai acum. Uite, Carter, ajută-l să-și pună vesta. Unde ți-ai lăsat mantia îmblănită? Știu că fără ea nu poți face o milă în clima asta blestemat de rece. În odaia ta? Jane, fugi jos în odaia domnului Mason — cea de lângă a mea — și adu o mantie pe care o vei vedea acolo.
Din nou alergai și din nou mă întorsei, ducând o mantie uriașă, căptușită și tivită cu blană.
— Acum mai am un drum pentru dumneata, spuse neobositul meu stăpân; trebuie să te duci iar în odaia mea. Ce noroc că ai picioare de catifea, Jane! Un sol cu pas greu de țăran n-ar face nicio treabă în clipa asta. Trebuie să deschizi sertarul din mijloc al mesei mele de toaletă și să scoți o sticluță și un păhărel pe care le vei găsi acolo — repede!
Zburai până acolo și înapoi, aducând vasele cerute.
— Bine! Acum, doctore, îmi voi lua libertatea să-i dau eu însumi o doză, pe răspunderea mea. Licoarea asta întăritoare am luat-o la Roma de la un șarlatan italian — un tip pe care dumneata l-ai fi dat afară cu piciorul, Carter. Nu e un lucru de folosit oricum, dar e bun la nevoie: ca acum, de pildă. Jane, puțină apă.
Îmi întinse păhărelul, și eu îl umplui pe jumătate din carafa de pe lavoar.
— Ajunge; acum udă gâtul sticluței.
Așa făcui; el măsură douăsprezece picături dintr-o licoare stacojie și i-o dădu lui Mason.
— Bea, Richard: o să-ți dea curajul care-ți lipsește, pentru un ceas sau ceva mai mult.
— Dar n-o să-mi facă rău? nu e ceva care aprinde sângele?
— Bea! bea! bea!
Domnul Mason se supuse, pentru că era vădit că n-avea niciun rost să se împotrivească. Era îmbrăcat acum: arăta încă palid, dar nu mai era plin de sânge și murdar. Domnul Rochester îl lăsă să stea trei minute după ce înghiți licoarea; apoi îl luă de braț.
— Acum sunt sigur că te poți ridica în picioare, zise el; încearcă.
Bolnavul se ridică.
— Carter, ia-l de sub celălalt umăr. Curaj, Richard; pășește — așa!
— Mă simt într-adevăr mai bine, observă domnul Mason.
— Sunt sigur. Acum, Jane, ia-o înaintea noastră spre scara din dos; trage zăvorul ușii de la coridorul lăturalnic și spune-i vizitiului poștalionului pe care-l vei vedea în curte — sau chiar afară, căci i-am spus să nu treacă cu roțile lui hodorogite peste caldarâm — să fie gata; venim: și, Jane, dacă e cineva prin preajmă, vino la piciorul scării și tușește.
Era pe atunci cinci și jumătate și soarele stătea să răsară; dar găsii bucătăria încă întunecată și tăcută. Ușa coridorului lăturalnic era zăvorâtă; o deschisei cu cât mai puțin zgomot cu putință: toată curtea era liniștită; dar porțile stăteau larg deschise, iar afară aștepta un poștalion, cu caii înhămați și vizitiul pe capră. Mă apropiai de el și-i spusei că domnii vin; el dădu din cap: apoi mă uitai cu grijă în jur și ascultai. Liniștea dimineții timpurii dormita pretutindeni; perdelele erau încă trase la ferestrele odăilor servitorilor; păsărelele tocmai ciripeau în pomii livezii albiți de flori, ale căror ramuri atârnau ca niște cununi albe peste zidul ce închidea o latură a curții; caii de trăsură băteau din când în când din copite în grajdurile închise: în rest, totul era liniștit.
Domnii apărură acum. Mason, sprijinit de domnul Rochester și de chirurg, părea să meargă destul de ușor: îl ajutară să urce în poștalion; Carter urcă după el.
— Ai grijă de el, îi spuse domnul Rochester acestuia, și ține-l la dumneata până se face bine de tot: voi veni călare peste o zi sau două să văd cum o mai duce. Richard, cum te simți?
— Aerul proaspăt mă înviorează, Fairfax.
— Lasă fereastra deschisă în partea lui, Carter; nu bate vântul… Rămas bun, Dick.
— Fairfax…
— Ei, ce e?
— Să fie bine îngrijită; să fie tratată cu toată blândețea cu putință: să…
Se opri și izbucni în lacrimi.
— Fac tot ce pot; am făcut și voi face, fu răspunsul: închise portiera poștalionului și trăsura porni.
— Și totuși, de-ar da Dumnezeu să se sfârșească odată toate astea! adăugă domnul Rochester, în timp ce închidea și zăvora porțile grele ale curții.
După aceea, se îndreptă cu pas încet și cu aer absent spre o ușă din zidul care mărginea livada. Eu, crezând că nu mai are nevoie de mine, mă pregăteam să mă întorc în casă; totuși, îl auzii din nou strigând: „Jane!” Deschisese portița și stătea lângă ea, așteptându-mă.
— Vino câteva clipe unde e puțină răcoare, spuse el; casa aceea e o adevărată temniță: nu simți și dumneata?
— Mie mi se pare un conac minunat, domnule.
— Vraja lipsei de experiență îți acoperă ochii, răspunse el; și o vezi printr-o sticlă fermecată: nu poți deosebi că poleiala e mâl și draperiile de mătase pânze de păianjen; că marmura e ardezie murdară și lemnăria lustruită nimic altceva decât așchii de lepădat și scoarță solzoasă. Pe când aici (arătă spre grădina înverzită în care intraserăm) totul e adevărat, dulce și curat.
Porni agale pe o alee mărginită de merișor, cu meri, peri și cireși de o parte, iar de cealaltă cu un răzor plin de tot felul de flori de modă veche: micsandre, garofițe, ciuboțica-cucului, panseluțe, amestecate cu lemnul-Domnului, măceș mirositor și felurite ierburi înmiresmate. Erau proaspete acum, cât le putea face un șir de ploi și de raze de aprilie, urmat de o minunată dimineață de primăvară: soarele tocmai intra în răsăritul pestriț de nori și lumina lui scălda pomii livezii, încununați de flori și plini de rouă, și strălucea în lungul aleilor liniștite de sub ei.
— Jane, vrei o floare?
Culese un trandafir pe jumătate deschis, primul de pe tufă, și mi-l oferi.
— Vă mulțumesc, domnule.
— Îți place răsăritul acesta, Jane? Cerul acela cu nori înalți și ușori, care se vor topi negreșit pe măsură ce ziua se încălzește — văzduhul acesta liniștit și balsamic?
— Da, foarte mult.
— Ai petrecut o noapte ciudată, Jane.
— Da, domnule.
— Și te-a făcut să arăți palidă… ți-a fost frică atunci când te-am lăsat singură cu Mason?
— Mi-a fost frică să nu iasă cineva din odaia dinăuntru.
— Dar încuiasem ușa… aveam cheia în buzunar: aș fi fost un păstor nepăsător dacă mi-aș fi lăsat mielușelul — mielușelul meu drag — atât de aproape de vizuina unui lup, fără pază: erai în siguranță.
— Grace Poole va mai locui aici, domnule?
— O, da! nu-ți bate capul cu ea… scoate-ți lucrul ăsta din minte.
— Totuși, mi se pare că viața dumneavoastră nu e deloc în siguranță cât rămâne ea aici.
— Nu te teme… voi avea eu grijă de mine.
— Primejdia de care vă temeați astă-noapte a trecut acum, domnule?
— Nu pot garanta asta până nu pleacă Mason din Anglia: nici chiar atunci. Pentru mine, Jane, a trăi înseamnă a sta pe coaja unui crater care poate să crape și să verse foc în orice zi.
— Dar domnul Mason pare un om ușor de condus. E limpede, domnule, că influența dumneavoastră asupra lui e puternică: nu vă va sfida niciodată și nu vă va face rău cu bună știință.
— O, nu! Mason nu mă va sfida; nici nu-mi va face rău știind ce face… dar, fără să vrea, ar putea într-o clipă, printr-un singur cuvânt nesocotit, să mă lipsească, dacă nu de viață, atunci pentru totdeauna de fericire.
— Spuneți-i să fie prudent, domnule: dați-i de înțeles de ce vă temeți și arătați-i cum să înlăture primejdia.
Râse sarcastic, îmi luă în grabă mâna și tot în grabă o aruncă de la el.
— Dacă aș putea face asta, nătângo, unde ar mai fi primejdia? Nimicită într-o clipă. De când îl cunosc pe Mason, n-am avut decât să-i spun „Fă asta”, și lucrul a fost făcut. Dar în cazul acesta nu-i pot da porunci: nu-i pot spune „Ferește-te să-mi faci rău, Richard”; căci e neapărat nevoie să-l țin în neștiință că mi s-ar putea face rău. Acum pari nedumerită; și am să te nedumeresc și mai mult. Ești mica mea prietenă, nu-i așa?
— Îmi place să vă slujesc, domnule, și să vă ascult în tot ce e drept.
— Întocmai: văd că așa e. Văd o mulțumire adevărată în mersul și în ținuta dumitale, în ochii și pe fața dumitale, când mă ajuți și-mi faci pe plac — când muncești pentru mine și cu mine în, cum spui dumneata atât de potrivit firii dumitale, „tot ce e drept”: căci, dacă ți-aș porunci să faci ceva ce ai socoti nedrept, n-ar mai fi nici fuga cu pas ușor, nici sârguința mâinilor îndemânatice, nici privirea vioaie, nici obrazul însuflețit. Prietena mea s-ar întoarce atunci spre mine, liniștită și palidă, și ar spune: „Nu, domnule; asta e cu neputință: nu pot s-o fac, pentru că nu e drept”; și ar deveni neclintită ca o stea fixă. Ei bine, și dumneata ai putere asupra mea și mi-ai putea face rău: și totuși nu îndrăznesc să-ți arăt unde sunt vulnerabil, de teamă ca, oricât de credincioasă și de prietenoasă ești, să nu mă străpungi pe loc.
— Dacă n-aveți a vă teme de domnul Mason mai mult decât de mine, domnule, sunteți în deplină siguranță.
— Să dea Dumnezeu să fie așa! Uite, Jane, un umbrar; stai jos.
Umbrarul era o firidă boltită în zid, căptușită cu iederă; în ea era o bancă rustică. Domnul Rochester se așeză, lăsând totuși loc și pentru mine: dar eu rămăsei în picioare în fața lui.
— Stai jos, spuse el; banca e destul de lungă pentru doi. Nu ezitezi să te așezi lângă mine, nu-i așa? E ceva rău în asta, Jane?
Îi răspunsei așezându-mă: simțeam că ar fi fost neînțelept să refuz.
— Acum, mica mea prietenă, cât timp soarele soarbe roua — cât timp toate florile din grădina asta bătrână se trezesc și se deschid, și păsările aduc din Thornfield micul dejun al puilor lor, și albinele cele harnice își fac prima rundă de muncă — am să-ți înfățișez un caz, pe care trebuie să încerci să ți-l închipui ca fiind al dumitale: dar mai întâi uită-te la mine și spune-mi că ești liniștită și nu te temi că greșesc eu ținându-te aici sau că greșești dumneata rămânând.
— Nu, domnule; sunt mulțumită.
— Atunci, Jane, cheamă-ți în ajutor închipuirea: închipuie-ți că nu mai ești o fată bine crescută și deprinsă cu disciplina, ci un băiat sălbatic, răsfățat din copilărie; închipuie-ți că te afli într-o țară străină, îndepărtată; închipuie-ți că acolo săvârșești o greșeală capitală, nu contează de ce fel și din ce pricini, dar una ale cărei urmări te vor urmări toată viața și-ți vor întina toată existența. Bagă de seamă, nu spun o crimă; nu vorbesc de vărsare de sânge sau de vreo altă faptă vinovată, care l-ar putea aduce pe făptaș în fața legii: cuvântul meu e greșeală. Urmările celor făcute de dumneata devin cu timpul cu totul de nesuportat; iei măsuri ca să-ți găsești ușurare: măsuri neobișnuite, dar nici nelegiuite, nici vinovate. Totuși ești nefericit; căci nădejdea te-a părăsit chiar în pragul vieții: soarele dumitale se întunecă la amiază într-o eclipsă care, simți, nu-l va părăsi până la asfințit. Legături amare și josnice au ajuns singura hrană a amintirii dumitale: rătăcești ici și colo, căutând odihnă în exil, fericire în plăcere — vreau să spun în plăcerea senzuală, fără inimă, care tocește mintea și ofilește simțirea. Cu inima istovită și cu sufletul veștejit, te întorci acasă după ani de surghiun de bunăvoie: faci o cunoștință nouă — cum sau unde, nu contează: găsești în această străină multe din însușirile bune și luminoase pe care le-ai căutat douăzeci de ani și nu le-ai întâlnit niciodată; și sunt toate proaspete, sănătoase, fără pată și fără prihană. O asemenea tovărășie te învie, te renaște: simți că se întorc zile mai bune — dorințe mai înalte, simțăminte mai curate; dorești să-ți începi viața din nou și să-ți petreci zilele câte ți-au mai rămas într-un fel mai vrednic de o ființă nemuritoare. Ca să ajungi la ținta aceasta, ești îndreptățit să sari peste o piedică a obiceiului — o simplă piedică a convențiilor, pe care nici conștiința dumitale n-o sfințește, nici judecata dumitale n-o încuviințează?
Se opri, așteptând un răspuns: și ce era să spun? O, de mi-ar fi șoptit vreun duh bun un răspuns înțelept și mulțumitor! Dorință zadarnică! Vântul de apus șoptea în iedera din jurul meu; dar niciun Ariel blând nu-i împrumuta suflarea ca s-o facă grai: păsările cântau în vârfurile copacilor; dar cântecul lor, oricât de dulce, era fără cuvinte.
Din nou domnul Rochester își puse întrebarea:
— Este omul rătăcitor și păcătos, dar acum căutând odihnă și pocăit, îndreptățit să înfrunte părerea lumii, ca să lege de el pentru totdeauna pe această străină blândă, plină de har, plină de căldură, asigurându-și astfel liniștea sufletului și renașterea vieții?
— Domnule, răspunsei eu, odihna unui rătăcitor sau îndreptarea unui păcătos nu trebuie să atârne niciodată de o altă făptură omenească. Bărbații și femeile mor; filozofii se poticnesc în înțelepciune, iar creștinii în bunătate: dacă cineva pe care-l cunoașteți a suferit și a greșit, să-și ridice privirea mai sus decât semenii săi, ca să afle tărie spre îndreptare și mângâiere spre vindecare.
— Dar unealta… unealta! Dumnezeu, care face lucrarea, rânduiește și unealta. Eu însumi — ți-o spun fără pildă — am fost un om lumesc, destrăbălat, fără astâmpăr; și cred că am găsit unealta vindecării mele în…
Se opri: păsările își urmau cântecul, frunzele foșneau ușor. Aproape mă miram că nu-și curmă cântecele și șoaptele ca să prindă destăinuirea rămasă în aer; dar ar fi trebuit să aștepte multe minute — atât de mult se prelungi tăcerea. În sfârșit, ridicai ochii spre vorbitorul care întârzia: el se uita la mine cu înfrigurare.
— Mică prietenă, zise el, cu un ton cu totul schimbat — iar fața i se schimbă și ea, pierzându-și toată blândețea și gravitatea și devenind aspră și sarcastică —, ai băgat de seamă gingașa mea înclinație pentru domnișoara Ingram: nu crezi că, dacă m-aș însura cu ea, m-ar renaște strașnic de tot?
Se ridică îndată, se duse până la celălalt capăt al aleii și, când se întoarse, fredona o melodie.
— Jane, Jane, zise el, oprindu-se în fața mea, ești palidă de tot de atâta veghe: nu mă blestemi că ți-am tulburat odihna?
— Să vă blestem? Nu, domnule.
— Dă-mi mâna, ca să întărești cuvântul. Ce degete reci! Erau mai calde astă-noapte, când le-am atins la ușa odăii tainice. Jane, când vei mai veghea cu mine?
— Oricând vă voi putea fi de folos, domnule.
— De pildă, în noaptea dinaintea nunții mele! Sunt sigur că n-o să pot dormi. Îmi făgăduiești că vei sta trează cu mine, să-mi ții de urât? Dumitale îți pot vorbi despre frumoasa mea: căci acum ai văzut-o și o cunoști.
— Da, domnule.
— E una cum rar se găsește, nu-i așa, Jane?
— Da, domnule.
— O femeie zdravănă — zdravănă cu adevărat, Jane: înaltă, oacheșă și plină; cu un păr cum trebuie să fi avut doamnele din Cartagina. Doamne! iată-i pe Dent și pe Lynn la grajduri! Intră pe la boschete, prin portița aceea.
Pe când eu mergeam într-o parte, el mergea în cealaltă, și-l auzii în curte spunând vesel:
— Mason v-a luat-o înainte la toți azi-dimineață; a plecat înainte de răsăritul soarelui: m-am sculat la patru ca să-l conduc.