Mă sculai și, în vreme ce mă îmbrăcam, chibzuii la cele întâmplate, întrebându-mă dacă nu fusese cumva un vis. Nu puteam fi încredințată că fuseseră aievea până nu-l vedeam din nou pe domnul Rochester și nu-l auzeam rostindu-mi iarăși cuvintele de dragoste și făgăduiala.
Pe când mă pieptănam, mă privii în oglindă și simții că nu mai eram urâtă: pe chipul meu se citea nădejdea și în culoarea lui se vedea viața; ochii păreau a fi privit într-o fântână a bucuriei și a fi împrumutat strălucirea undelor ei lucitoare. De multe ori mă ferisem să-mi privesc stăpânul, temându-mă că înfățișarea mea nu-i va fi pe plac; acum însă eram sigură că-mi puteam ridica fața spre a lui fără ca expresia ei să-i răcească dragostea. Scosei din sertar o rochie de vară simplă, dar curată și ușoară, și o îmbrăcai: mi se păru că niciodată vreun veșmânt nu-mi venise mai bine, pentru că niciunul nu-l purtasem vreodată într-o stare atât de fericită.
Când coborâi în fugă în hol, nu mă mirai deloc văzând că furtunii din timpul nopții îi urmase o strălucitoare dimineață de iunie și simțind cum, prin ușa de sticlă deschisă, pătrundea o adiere proaspătă și înmiresmată. Când eu eram atât de fericită, natura trebuia să fie și ea plină de voioșie. O cerșetoare cu băiețelul ei, amândoi palizi și zdrențuiți, veneau pe alee; alergai în întâmpinarea lor și le dădui toți banii pe care se întâmpla să-i am în pungă, vreo trei sau patru șilingi: buni sau răi, trebuiau să ia și ei parte la sărbătoarea mea. Ciorile croncăneau și păsări mai vesele cântau; dar nimic nu era atât de voios, nici atât de melodios ca inima mea plină de bucurie.
Doamna Fairfax mă surprinse privind pe fereastră cu un chip trist și spunându-mi cu gravitate:
— Domnișoară Eyre, vrei să vii la micul dejun?
Cât ținu micul dejun, purtarea ei fu rezervată și rece; dar nu puteam să-i risipesc atunci amăgirea. Trebuia să aștept ca toate să fie lămurite de stăpânul meu și trebuia deci ca și dânsa să aștepte. Mâncai ce putui, apoi mă grăbii să urc sus. O întâlnii pe Adèle, care ieșea din sala de clasă.
— Unde te duci? o întrebai eu. E ora lecției.
— Domnul Rochester mi-a spus să mă duc în odaia copiilor.
— Și unde-i dânsul acum?
— Acolo, îmi răspunse ea, arătându-mi odaia din care ieșise.
Intrai și-l găsii într-adevăr acolo.
— Vino să-mi spui bună dimineața! îmi zise el.
Înaintai veselă. De data asta nu mă aștepta un simplu cuvânt rece sau chiar o strângere de mână, ci o îmbrățișare și o sărutare. Mi se păru firesc; mi se păru încântător să fiu iubită și mângâiată de el.
— Jane, în dimineața asta ești înfloritoare, zâmbitoare și drăguță, zise el, cu adevărat drăguță. Acesta să fie micul meu spiriduș palid? Acesta să fie grăuntele meu de muștar? Fetița asta cu chip însorit, cu gropițe în obraji și buze trandafirii, cu păr castaniu, neted ca atlazul, și ochi căprui, strălucitori?
(Eu aveam ochii verzi, cititorule; dar trebuie să-i ierți greșeala: pentru el, pesemne, căpătaseră o culoare nouă.)
— Da, domnule, e Jane Eyre.
— Care o să fie în curând Jane Rochester, adăugă dânsul; peste patru săptămâni, Janet, nicio zi mai mult. Ai auzit?
Auzeam, dar nu puteam pricepe bine: mă amețea. Simțământul pe care mi-l trezise vestea aceasta era ceva mai puternic decât se potrivea cu bucuria — ceva care lovea și buimăcea: era, cred, aproape spaimă.
— Ai roșit și acum ești albă la față, Jane. De ce?
— Pentru că mi-ați dat un nume nou: Jane Rochester, și mi s-a părut atât de ciudat…
— Da, doamnă Rochester, spuse el, tânăra doamnă Rochester, mireasa-copilă a lui Fairfax Rochester.
— Asta nu se poate, domnule; nu pare cu putință. Fericirea deplină nu-i hărăzită oamenilor pe lumea asta. Eu nu m-am născut pentru o soartă deosebită de a celorlalți semeni ai mei. A-mi închipui că asupra mea se poate pogorî atâta fericire înseamnă să cred într-o poveste cu zâne, să visez cu ochii deschiși.
— Iar eu pot și voi împlini acel vis. Voi începe chiar astăzi. Azi dimineață am scris bancherului meu din Londra să-mi trimită niște bijuterii pe care le are în păstrare, moștenite din neam în neam de doamnele Thornfieldului. Peste o zi sau două nădăjduiesc să ți le răstorn în poală: căci vreau să te bucuri de toate favorurile și de toate atențiile pe care le-aș acorda fiicei unui lord, dacă m-aș căsători cu ea.
— Oh, domnule! Nu-mi plouați giuvaeruri! Nu-mi place să aud vorbindu-se de ele. Giuvaeruri pentru Jane Eyre: sună nefiresc și ciudat; aș prefera să nu le am.
— Voi pune eu însumi în jurul gâtului tău șiragul de diamante și-ți voi așeza diadema pe frunte, unde va sta de minune, căci natura, cel puțin, și-a pus pecetea nobleței pe fruntea asta, Jane; și-ți voi încheia brățările pe încheieturile astea subțiri și-ți voi încărca de inele degetele astea de zână.
— Nu, nu, domnule! Gândiți-vă la altceva, vorbiți despre altceva și pe alt ton. Nu-mi vorbiți ca și cum aș fi o frumusețe: sunt guvernanta dumneavoastră urâtă, cu înfățișare de quakeră.
— Pentru mine ești frumoasă, ești tocmai frumusețea pe care-o dorește inima mea, gingașă și aeriană.
— Vreți să spuneți firavă și ștearsă… Visați, domnule, sau vă bateți joc. Pentru numele lui Dumnezeu, nu fiți ironic!
— Am să silesc și lumea întreagă să te recunoască drept o frumusețe, urmă el.
Tonul pe care-l luase mă neliniștea cu adevărat, căci simțeam că ori se amăgea singur, ori încerca să mă amăgească pe mine.
— O voi îmbrăca pe Jane a mea în atlazuri și dantelă, și va avea trandafiri în păr; și voi acoperi capul care mi-e cel mai drag cu un văl fără de preț.
— Atunci n-o să mă mai recunoașteți, domnule; n-am să mai fiu Jane Eyre a dumneavoastră, ci o maimuță travestită în straie de arlechin, o gaiță acoperită cu pene de împrumut. Mi-ar plăcea tot atât de puțin să vă văd pe dumneavoastră, domnule Rochester, gătit în zorzoane de teatru, cât să mă văd pe mine într-o rochie de doamnă de la curte; și eu nu vă spun că sunteți frumos, domnule, deși vă iubesc din tot sufletul: mult prea mult ca să vă lingușesc. Nu mă lingușiți nici dumneavoastră.
El își urmă însă vorba, fără să-mi ia în seamă împotrivirea.
— Chiar azi am să te duc cu trăsura la Millcote, să-ți alegi câteva rochii. Ți-am spus că peste patru săptămâni vom fi căsătoriți. Cununia o să se facă în liniște, în biserica de acolo din vale, și apoi am să te duc numaidecât, ca pe aripi, la Londra. După o scurtă ședere, o să-mi duc comoara în ținuturile mai apropiate de soare, în viile franceze și pe câmpiile Italiei; o să vadă tot ce-a rămas vestit din istoria veche și vremurile moderne; o să guste și din viața orașelor; și o să învețe să se prețuiască pe sine printr-o dreaptă comparație cu ceilalți.
— O să călătoresc?… și cu dumneavoastră, domnule?
— Ai să petreci câtăva vreme la Paris, Roma și Neapole, la Florența, Veneția, Viena; toate țările pe care le-am colindat eu vor fi străbătute și de tine; unde a lovit copita mea, va păși piciorul tău de silfidă. Acum zece ani am străbătut Europa în zbor, pe jumătate nebun, cu scârba, ura și furia drept tovarăși; acum o voi cutreiera din nou, vindecat și curățit, cu un adevărat înger mângâietor alături.
Râsei de el auzindu-l vorbind astfel.
— Nu sunt un înger, declarai eu, și n-o să fiu până la moarte: o să fiu eu însămi. Domnule Rochester, nu trebuie să pretindeți și nu trebuie să vă așteptați a afla ceva ceresc în mine, căci nu veți afla, tot așa cum nici eu nu voi afla în dumneavoastră; de altminteri nici nu mă aștept la una ca asta.
— Dar ce te aștepți să găsești la mine?
— Poate că o vreme veți fi ca acum, o vreme foarte scurtă; pe urmă vă veți răci; apoi veți avea toane; apoi veți fi aspru și-mi va fi tare greu să vă fiu pe plac; dar când vă veți deprinde bine cu mine, poate că o să vă plac din nou: să vă plac, zic, nu să mă iubiți. Cred că dragostea dumneavoastră se va stinge peste șase luni, sau poate și mai puțin. Am citit în cărțile scrise de bărbați că ăsta-i cel mai lung timp căruia-i poate rezista ardoarea unui soț. Dar la urma urmei, nădăjduiesc că nu voi fi niciodată nesuferită dragului meu stăpân, ca tovarășă și prietenă.
— Nesuferită! Și să-mi placi din nou! Cred că o să-mi placi din nou, și iarăși din nou; și o să te fac să mărturisești că nu numai că-mi placi, ci că te iubesc — cu sinceritate, cu înflăcărare, cu statornicie.
— Dar dumneavoastră nu aveți toane, domnule?
— Cu femeile la care-mi place numai chipul sunt mai rău decât diavolul, când descopăr că n-au nici suflet, nici inimă, când îmi deschid în fața ochilor o întindere de platitudine, de meschinărie și poate de prostie, de grosolănie și de fire rea; dar față de o privire limpede și o limbă elocventă, față de un suflet făcut din foc și o fire ce se încovoaie dar nu se frânge, mlădioasă și statornică totodată, ascultătoare și consecventă, sunt totdeauna duios și credincios.
— Ați întâlnit vreodată o astfel de fire, domnule? Ați iubit vreodată o astfel de femeie?
— O iubesc acum.
— Dar înaintea mea, dacă într-adevăr eu corespund în vreun fel pretențiilor dumneavoastră atât de înalte…
— N-am întâlnit niciodată pe cineva asemenea ție. Jane, îmi placi și mă stăpânești; pari că te supui și-mi place simțământul de mlădiere pe care mi-l dai; și, în vreme ce-mi înfășor pe deget jurubița moale de mătase, un fior îmi urcă prin braț până la inimă. Sunt înrâurit, cucerit; înrâurirea e mai dulce decât pot spune, iar înfrângerea pe care o îndur are o vrajă mai mare decât orice biruință aș putea dobândi. De ce zâmbești, Jane? Ce înseamnă expresia asta de nepătruns, stranie, a chipului tău?
— Mă gândeam, domnule (iertați-mă, gândul mi-a venit fără voia mea), mă gândeam la Hercule și Samson, și la cele care i-au fermecat…
— Așa, va să zică, mic spiriduș ce ești…
— Tăceți, domnule! Nu vorbiți prea înțelept acum, după cum nici domnii aceia n-au lucrat prea înțelept. Totuși, dacă ar fi fost însurați, și-ar fi răscumpărat fără îndoială, prin asprimea de soți, moliciunea de pețitori; și mă tem că tot așa veți face și dumneavoastră. Aș vrea să știu ce o să-mi răspundeți peste un an, dacă o să vă cer un hatâr pe care nu v-ar conveni sau nu v-ar face plăcere să mi-l îndepliniți.
— Cere-mi ceva acum, Janet, cel mai mic lucru: doresc să fiu rugat…
— Chiar vreau, domnule: cererea e gata.
— Vorbește! Dar dacă mă privești și-mi zâmbești cu chipul ăsta, o să jur că-ți împlinesc cererea înainte să știu care e, și asta o să mă facă de râs.
— Nicidecum, domnule! Cer doar atât: nu trimiteți după giuvaere și nu mă încununați cu trandafiri; ar fi ca și cum ați împodobi cu o broderie de aur batista aceea obișnuită pe care o aveți în mână.
— Ar fi ca și cum aș „polei aurul curat”. Știu: așa că cererea îți e împlinită — deocamdată. Am să contramandez ordinul trimis bancherului meu. Dar nu mi-ai cerut încă nimic: m-ai rugat doar să-ți iau înapoi un dar. Mai încearcă o dată.
— Atunci, domnule, fiți bun și satisfaceți-mi curiozitatea, care e foarte ațâțată într-o anumită privință.
Păru tulburat.
— Ce? Ce anume? zise el repede. Curiozitatea e o cerere primejdioasă: bine că n-am jurat să împlinesc orice rugăminte…
— Dar nu poate fi nicio primejdie dacă mă ascultați în privința asta, domnule.
— Spune, Jane; dar aș vrea ca, în loc de o simplă iscodire a unei taine, poate, să fie dorința de a primi jumătate din moșia mea.
— Ei, rege Ahașveroș! Ce să fac eu cu jumătate din moșia dumneavoastră? Credeți că sunt un cămătar evreu care caută să-și plaseze bine banii în pământ? Aș vrea mult mai degrabă toată încrederea dumneavoastră. Nu mă veți ține departe de încrederea dumneavoastră, dacă mă primiți în inima dumneavoastră?
— Toată încrederea mea care merită să fie avută e a ta, Jane; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ți dori o povară fără folos! Nu râvni la otravă, nu mi te preface într-o Evă adevărată!
— De ce nu, domnule? Adineauri mi-ați spus cât de mult vă place să fiți înfrânt și cât de drag vă e să vă lăsați convins. Nu credeți că aș face bine să profit de această mărturisire, și să încep să vă lingușesc, să vă rog fierbinte, să plâng și să fiu urâcioasă chiar, dacă e nevoie, numai ca să-mi încerc puterea?
— Te provoc să faci o astfel de încercare. Încalcă-mi hotarele, ia-ți prea multe îndrăzneli, și jocul s-a sfârșit.
— Așa, domnule? Vă dați bătut repede. Ce aspru arătați acum! Sprâncenele vi s-au făcut groase cât degetul meu, iar fruntea seamănă cu ceea ce am văzut odată numit, într-o poezie foarte ciudată, „un pod de tunete clădit în albastru”. Asta o să fie înfățișarea dumneavoastră de om însurat, domnule, bănuiesc?
— Dacă asta va fi înfățișarea ta de femeie măritată, eu, ca bun creștin, voi renunța curând la gândul de a mă însoți cu o simplă zână sau salamandră. Dar ce aveai să-mi ceri, făptură? Spune odată!
— Iată, acum nu mai sunteți nici măcar politicos; și-mi place mult mai mult grosolănia decât lingușirea. Prefer să fiu o făptură decât un înger. Iată ce am să vă întreb: de ce v-ați dat atâta osteneală să mă faceți să cred că vreți să vă însurați cu domnișoara Ingram?
— Asta-i tot? Slavă Domnului că nu-i mai rău!
Și-și descreți sprâncenele negre; privi în jos spre mine, zâmbind, și-mi mângâie părul, ca unul care se bucură că a scăpat de o primejdie.
— Cred că pot să-ți mărturisesc, urmă el, chiar dacă te-aș face să te cam indignezi, Jane — și am văzut ce duh de foc poți fi când te indignezi. Străluceai aseară în lumina rece a lunii, când te-ai răzvrătit împotriva soartei și ți-ai cerut locul de egală a mea. Janet, fiindcă veni vorba, tu mi-ai cerut mâna.
— Bineînțeles. Dar la subiect, vă rog, domnule: domnișoara Ingram?
— Ei bine, m-am prefăcut că o curtez pe domnișoara Ingram, fiindcă doream să te fac să mă iubești tot atât de nebunește cât te iubeam și eu pe tine și știam că gelozia era cel mai sigur aliat pe care-l puteam chema în ajutor pentru a-mi atinge ținta.
— Minunat! Acum sunteți mic, nu mai mare nici cât vârful degetului meu cel mic. A fost o rușine strigătoare și o nemernicie să vă purtați astfel. La simțămintele domnișoarei Ingram nu v-ați gândit deloc, domnule?
— Toate simțămintele ei se reduc de fapt la unul singur: mândria; și asta cere umilire. Erai geloasă, Jane?
— Ce-are a face, domnule Rochester? Asta nu vă poate interesa în niciun fel pe dumneavoastră. Răspundeți-mi încă o dată și sincer: credeți că domnișoara Ingram n-o să sufere din cauza cochetăriei dumneavoastră necinstite? N-o să se simtă jignită și părăsită?
— E cu neputință! Ți-am spus doar că dimpotrivă, ea e aceea care m-a părăsit. Gândul că aș fi sărăcit i-a răcit, sau mai bine zis i-a stins într-o clipă flacăra.
— Aveți o minte ciudată și plină de vicleșuguri, domnule Rochester. Mă tem că principiile dumneavoastră sunt, în unele privințe, cam excentrice.
— Principiile mele n-au fost niciodată îndrumate, Jane: se poate să fi crescut cam strâmb, din lipsă de îngrijire.
— Vă întreb încă o dată, serios: pot oare să mă bucur de marea fericire care mi-a fost hărăzită, fără teama de a vedea pe alta suferind durerile cumplite ce le-am îndurat eu acum câtăva vreme?
— Da, poți, draga și buna mea fetiță; nimeni pe lume n-are pentru mine o dragoste atât de curată ca a ta; credința în dragostea ta, Jane, e un balsam neprețuit pentru sufletul meu.
Îmi apăsai buzele pe mâna pe care el mi-o pusese pe umăr. Îl iubeam foarte mult, mai mult decât îndrăzneam să spun, mai mult decât pot spune cuvintele.
— Mai cere-mi ceva, îmi zise el după o clipă; e o plăcere pentru mine să fiu rugat și să cedez.
Cererea mea era și de astă dată pregătită.
— Spuneți-i, vă rog, doamnei Fairfax care vă sunt intențiile, domnule. M-a văzut aseară cu dumneavoastră în hol și s-a scandalizat. Dați-i câteva lămuriri înainte de a o vedea eu. Mă doare să fiu judecată greșit de o femeie atât de bună cum e dânsa.
— Du-te la tine în odaie și pune-ți pălăria, îmi răspunse el. Vreau să mergi cu mine la Millcote azi dimineață. În vreme ce te îmbraci, eu o să-i luminez mintea bătrânei. Și-a închipuit cumva, Janet, că ai dat lumea pentru dragoste și ai socotit-o bine pierdută?
— Cred că și-a închipuit că am uitat de rangul meu, și de al dumneavoastră, domnule.
— Rangul! Rangul! Locul tău e în inima mea și pe grumazul celor care ar îndrăzni să te jignească, acum sau de-acum înainte. Du-te.
Fui gata repede; și când îl auzii pe domnul Rochester ieșind din salonașul doamnei Fairfax, mă grăbii să cobor acolo. Bătrâna doamnă își citise partea de dimineață din Scriptură — lectura zilei; Biblia îi stătea deschisă dinainte, cu ochelarii deasupra. Îndeletnicirea, întreruptă de vestea adusă de domnul Rochester, părea acum uitată: ochii ei, ațintiți asupra peretelui gol din față, trădau uimirea unui suflet liniștit, răscolit de vești neobișnuite. Când mă văzu, se scutură din gânduri: făcu un fel de efort să zâmbească și îngână câteva cuvinte de felicitare; dar zâmbetul îi pieri și fraza rămase neterminată. Își strânse ochelarii, închise Biblia și-și împinse scaunul de lângă masă.
— Sunt atât de uimită, începu ea, că nu știu ce să-ți spun, domnișoară Eyre. Doar n-am visat, nu-i așa? Uneori, când stau singură, ațipesc pe jumătate și-mi închipui lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Mai mult decât o dată mi s-a părut, când ațipeam, că scumpul meu soț, care a murit acum cincisprezece ani, intra și se așeza lângă mine; și că l-am auzit chiar strigându-mă pe nume, Alice, cum avea obiceiul. Spune-mi, e adevărat că domnul Rochester te-a cerut de nevastă? Nu râde de mine. Dar mi se pare, totuși, că a intrat acum cinci minute aici, să-mi spună că peste o lună o să fii nevasta lui.
— Și mie mi-a spus același lucru, răspunsei.
— Într-adevăr! Și crezi ce ți-a spus? Ai primit?
— Da.
Mă privi uluită.
— N-aș fi crezut-o niciodată. E un om trufaș: toți Rochesterii au fost trufași; iar tatălui său, cel puțin, îi plăceau banii. Și despre el s-a spus totdeauna că e strâns la mână. Are de gând să te ia de nevastă?
— Așa mi-a spus.
Mă privi din cap până în picioare și-i citii în ochi că nu găsea în mine niciun farmec în stare să dezlege enigma.
— Nu pot să înțeleg, urmă ea, dar fără îndoială că e adevărat, dacă spui dumneata. Ce o să iasă din toate astea? N-aș putea spune; zău că nu știu. De multe ori e bine ca soții să aibă aceeași avere și stare socială; apoi sunt douăzeci de ani diferență între dumneavoastră. Aproape că ți-ar putea fi tată.
— Ba deloc, doamnă Fairfax! exclamai eu, înțepată. Nu seamănă câtuși de puțin cu un tată! Nimeni din cei care ne-ar vedea împreună nu și-ar închipui una ca asta nici măcar o clipă. Domnul Rochester pare, și e, tot atât de tânăr ca alți bărbați la douăzeci și cinci de ani.
— Și te ia, într-adevăr, din dragoste? mă întrebă doamna Fairfax.
Răceala și scepticismul ei mă loviră atât de crunt, încât mă podidiră lacrimile.
— Îmi pare rău că te supăr, urmă bătrâna, dar ești atât de tânără și cunoști atât de puțin bărbații, încât aș fi vrut să te fac atentă. Există o veche zicală care spune că nu tot ce strălucește e aur și mă tem să nu descoperi și aici ceva la care nici eu, nici dumneata, nu ne așteptăm.
— Cum adică? Sunt chiar un monstru? exclamai eu. Nu-i cu putință ca domnul Rochester să țină la mine cu adevărat?
— Nu; arăți foarte bine și te-ai schimbat mult în bine în ultima vreme; iar domnul Rochester, îndrăznesc să spun, ține la dumneata. Am băgat totdeauna de seamă că erai un fel de favorită a lui. Au fost clipe când, de dragul dumitale, m-a cam neliniștit preferința lui atât de vădită și aș fi vrut să te fac să te păzești; dar nu-mi venea să las să se înțeleagă nici măcar că răul ar fi cu putință. Știam că un asemenea gând te-ar fi tulburat, poate te-ar fi jignit; și erai atât de discretă, atât de cu desăvârșire modestă și cu judecată, încât nădăjduiam că se poate avea încredere că o să te aperi singură. Nu pot să-ți spun cât am suferit noaptea trecută când, după ce am căutat prin toată casa și nu te-am găsit nici pe dumneata, nici pe domnul Rochester, v-am văzut întorcându-vă împreună, la miezul nopții…
— Bine, acum nu te mai gândi la asta! o întrerupsei eu cu nerăbdare. E de ajuns că n-a fost nimic rău.
— Nădăjduiesc că totul va fi bine până la urmă, continuă dânsa. Dar ascultă-mă și fii cât se poate de prevăzătoare, încearcă să-l ții la distanță pe domnul Rochester; nu te încrede prea mult în dumneata, nici în el. Gentilomii cu situația lui n-au obiceiul să se însoare cu guvernantele lor.
Începusem să mă enervez de-a binelea: din fericire tocmai atunci intră Adèle în odaie, ca o vijelie.
— Luați-mă și pe mine, luați-mă și pe mine la Millcote! exclamă ea. Domnul Rochester nu vrea, cu toate că-i atâta loc în trăsura cea nouă. Rugați-l să mă ia, mademoiselle.
— O să-i spun, Adèle.
Și mă grăbii să ies cu ea, bucuroasă că scap de sfătuitoarea mea atât de mohorâtă. Trăsura era gata: o aduceau în fața casei, iar stăpânul se plimba de colo-colo pe pavaj, cu Pilot după el.
— Poate să vie și Adèle cu noi, nu-i așa, domnule? întrebai.
— I-am spus că nu. Nu iau plozii după mine! Vreau să fiu numai cu tine.
— Lăsați-o să vină, domnule Rochester. Vă rog eu; e mai bine.
— Nu; ar fi o piedică.
Era cu totul neînduplecat, și în privire, și în glas. Răceala avertismentelor doamnei Fairfax și umezeala îndoielilor ei mă cuprinseseră: ceva nesigur, fără temei, îmi împresurase nădejdile. Pierdusem pe jumătate simțământul puterii mele asupra lui. Eram gata să mă supun mașinal, fără să mai obiectez nimic; dar când mă ajută să urc în trăsură, mă privi în față.
— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. Ți-a pierit lumina de pe obraz. Vrei într-adevăr să vie și micuța și ai fi necăjită dacă aș lăsa-o aici?
— Aș ține mult să vină, domnule.
— Atunci fugi de-ți ia pălăria și într-o clipă să-mi vii îndărăt! strigă el Adèlei.
Fetița îl ascultă, alergând cât o țineau picioarele.
— La urma urmei, o singură dimineață stingherită nu contează mare lucru, zise el, când am de gând să te iau curând în stăpânire — gândurile, vorbele și tovărășia ta — pentru toată viața.
Când fu ridicată în trăsură, Adèle începu să mă sărute, ca să-și arate recunoștința pentru mijlocirea mea; dar fu numaidecât vârâtă într-un colț, de cealaltă parte a lui. De acolo trăgea cu ochiul spre locul unde ședeam eu: un vecin atât de aspru o stânjenea prea mult; lui, în toanele lui de acum, nu cuteza să-i șoptească nicio observație, nici să-i ceară vreo lămurire.
— Lăsați-o să vină lângă mine, îl rugai eu; poate că vă stânjenește, domnule; în partea asta e loc destul.
O trecu la mine ca pe un cățeluș de salon.
— Tot am s-o trimit la pension, spuse el; dar acum zâmbea.
Adèle îl auzi și întrebă dacă o să meargă la pension „sans mademoiselle”.
— Da, răspunse el, absolut sans mademoiselle; fiindcă pe mademoiselle o iau cu mine în lună; și acolo am să caut o peșteră într-una din văile albe dintre piscurile vulcanilor, iar mademoiselle o să locuiască acolo cu mine, numai cu mine.
— Dar n-o să aibă nimic de mâncare; ai s-o lași să moară de foame, remarcă Adèle.
— O să culeg mană pentru ea dimineața și seara: câmpiile și coastele dealurilor din lună sunt albe de mană, Adèle.
— Și când o să-i fie frig, cum o să facă foc?
— Focul țâșnește din munții lunii: când o să-i fie frig, am s-o duc sus, pe un pisc, și am s-o culc pe marginea unui crater.
— Oh, qu'elle y sera mal — peu comfortable! Și rochiile o să i se rupă: de unde o să-și facă altele?
Domnul Rochester se arătă încurcat.
— Hm! zise el. Tu ce-ai face, Adèle? Pune-ți mintea la-ncercare și află un mijloc. Ce-ai zice de un nor alb sau trandafiriu pentru o rochiță; și nu crezi că dintr-un curcubeu s-ar putea face o eșarfă drăguță?
— Îi stă mult mai bine așa cum e, încheie Adèle, după ce se gândi puțin. De altfel s-ar și plictisi să trăiască numai cu dumneata acolo în lună. În locul domnișoarei, n-aș primi niciodată să plec cu dumneata.
— A primit; și-a dat cuvântul.
— Dar n-o s-o poți duce acolo sus; nu-i niciun drum înspre lună; nu-i decât aer, și nici ea, nici dumneata nu știți să zburați.
— Adèle, uită-te la câmpul ăsta.
Ieșiserăm pe porțile Thornfieldului și trăsura aluneca ușor pe drumul neted spre Millcote, unde furtuna așternuse bine praful și unde gardurile vii scunde și copacii înalți de pe amândouă laturile sclipeau verzi, înviorați de ploaie.
— Pe câmpul acela, Adèle, mă plimbam într-o seară târziu, acum vreo două săptămâni — în seara zilei când m-ai ajutat să strâng fânul din pajiștile livezii; și, cum eram obosit de cât greblasem brazdele, m-am așezat să mă odihnesc pe o scăriță; și acolo am scos o cărticică și un creion și am început să scriu despre o nenorocire care mi s-a întâmplat demult și despre dorința mea de zile fericite care să vină: scriam foarte repede, deși lumina zilei se stingea de pe foaie, când ceva a urcat pe cărare și s-a oprit la doi yarzi de mine. M-am uitat la el. Era o făptură mică, cu un văl de pânză de păianjen pe cap. I-am făcut semn să se apropie; curând a stat lângă genunchiul meu. Nu i-am vorbit niciodată în cuvinte, și nici ea mie; dar eu i-am citit în ochi și ea mi-a citit într-ai mei; și convorbirea noastră fără grai a fost cam așa:
— Era o zână, venită din Țara Spiridușilor, spunea ea; și venise să mă facă fericit: trebuia să plec cu ea din lumea obișnuită într-un loc singuratic — în lună, de pildă — și a făcut un semn cu capul spre cornul lunii, care se înălța deasupra dealului Hay; mi-a vorbit de peștera de alabastru și de valea de argint unde am putea locui. I-am spus că mi-ar plăcea să merg; dar i-am amintit, cum mi-ai amintit tu mie, că n-aveam aripi să zbor.
— «Oh», mi-a răspuns zâna, «asta n-are nicio însemnătate! Iată un talisman care va înlătura toate greutățile»; și mi-a întins un inel frumos de aur. «Pune-l», a zis ea, «pe al patrulea deget al mâinii mele stângi, și eu sunt a ta și tu ești al meu; și vom părăsi pământul și ne vom face cerul nostru acolo.» Și iar a făcut semn cu capul spre lună. Inelul, Adèle, e în buzunarul pantalonilor mei, deghizat într-o monedă de aur; dar am de gând să-l prefac curând iarăși în inel.
— Dar ce legătură are mademoiselle cu povestea asta? Nu-mi pasă mie de zână, dar mi-ai spus că pe mademoiselle vrei s-o duci în lună!…
— Mademoiselle e o zână, zise el, șoptind tainic.
Atunci îi spusei Adèlei să nu ia în seamă glumele lui; iar ea, la rândul ei, dădu dovadă de o sumedenie de autentic scepticism franțuzesc, numindu-l pe domnul Rochester „un vrai menteur” și asigurându-l că nu punea niciun preț pe „contes de fée” ale lui și că „du reste, il n'y avait pas de fées, et quand même il y en avait”: era sigură că nu i s-ar arăta niciodată lui, nici nu i-ar da inele, nici nu s-ar oferi să locuiască cu el în lună.
Ceasul petrecut la Millcote mă cam chinui. Domnul Rochester mă sili să merg într-o anume prăvălie de mătăsuri: acolo mi se porunci să aleg o jumătate de duzină de rochii. Îmi era nesuferită treaba asta; îl rugai s-o amânăm: nu, trebuia isprăvită acum. Cu rugăminți șoptite cu înflăcărare, izbutii să scad jumătatea de duzină la două; dar pe acestea, jură el, avea să le aleagă singur. Îl privii cu neliniște plimbându-și ochii peste mărfurile în culori vii: se hotărî pentru o mătase bogată, de un ametist cât se poate de strălucitor, și un superb atlaz trandafiriu. Îi spusei, într-un nou șir de șoapte, că ar fi putut tot atât de bine să-mi cumpere de-a dreptul o rochie de aur și o pălărie de argint: fără doar și poate n-aș fi cutezat niciodată să port ce alesese el. Cu nesfârșită greutate, căci era încăpățânat ca o piatră, îl convinsei să le schimbe pe un atlaz negru, sobru, și o mătase cenușie ca perla. „Deocamdată poate să treacă”, zise el; „dar tot avea să mă vadă odată strălucind ca un strat de flori.”
Bucuroasă fusei când îl scosei din prăvălia de mătăsuri, și apoi dintr-a bijutierului: cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât îmi ardeau obrajii de un simțământ de neplăcere și de umilință. Când ne urcarăm din nou în trăsură și mă lăsai pe spate, înfrigurată și sleită, îmi amintii ceea ce, în vârtejul întâmplărilor, întunecate și luminoase, uitasem cu desăvârșire: scrisoarea unchiului meu, John Eyre, către doamna Reed; intenția lui de a mă înfia și de a mă face moștenitoarea lui. „Ar fi într-adevăr o ușurare”, mă gândii, „să am o cât de mică avere a mea; nu pot suferi să fiu îmbrăcată ca o păpușă de domnul Rochester, nici să stau ca o a doua Danae, cu ploaia de aur căzând zilnic în jurul meu. Cum ajung acasă, îi scriu în Madeira și-i spun unchiului John că mă mărit, și cu cine: dacă aș avea măcar nădejdea să-i aduc într-o zi domnului Rochester un spor de avere, aș îndura mai ușor să fiu întreținută de el acum.” Și, ceva mai ușurată de gândul acesta (pe care nu pregetai să-l împlinesc chiar în ziua aceea), îndrăznii iarăși să înfrunt privirea stăpânului și iubitului meu, care o căuta cu cea mai mare stăruință pe a mea, deși eu îmi feream și fața, și ochii. Zâmbi; și mi se păru că zâmbetul lui era cum ar putea să-l dăruiască un sultan, într-o clipă de fericire și de drăgăstoșenie, unei roabe pe care aurul și nestematele lui au îmbogățit-o: îi strânsei cu putere mâna, care mereu o vâna pe a mea, și i-o împinsei înapoi, roșie de strânsoarea pătimașă.
— Nu e nevoie să mă priviți așa, zisei eu; dacă o mai faceți, n-o să port până la sfârșitul sfârșitului decât rochiile mele vechi de la Lowood. O să mă mărit în rochia asta de stambă liliachie. Vă puteți face un halat din mătasea cenușie și un număr nesfârșit de veste din atlazul cel negru.
Râse înfundat și-și frecă mâinile.
— Oh, ce desfătare e s-o vezi și s-o auzi! exclamă el. Nu-i originală? Nu-i picantă? N-aș da-o pe micuța asta englezoaică pe tot seraiul Marelui Turc, cu ochi de gazelă, cu trupuri de hurii și cu tot!
Aluzia orientală mă înțepă din nou.
— Nu vă țin locul unui serai nici cât negru sub unghie, zisei eu; așa că nu mă socotiți un echivalent. Dacă aveți poftă de așa ceva, duceți-vă, domnule, fără zăbavă la bazarurile din Stambul și cheltuiți pe sclave, din belșug, o parte din banii de prisos pe care se pare că nu știți să-i cheltuiți cum se cuvine aici.
— Și tu ce-o să faci, Janet, cât o să mă tocmesc eu pentru atâtea tone de carne și un asemenea asortiment de ochi negri?
— O să mă pregătesc să plec ca misionară, să propovăduiesc libertatea celor robiți — printre ei și locuitoarele haremului dumneavoastră. O să izbutesc să fiu primită acolo și o să stârnesc răscoala; iar dumneavoastră, pașă cu trei tuiuri cum sunteți, domnule, vă veți trezi într-o clipă în lanțuri, în mâinile noastre; și eu una n-o să mă învoiesc să vă tai legăturile până nu veți semna o cartă, cea mai liberală pe care a acordat-o vreodată un despot.
— Voi consimți bucuros să depind de voia ta, Jane.
— N-aș avea nicio îndurare, domnule Rochester, dacă ați cere-o cu o privire ca asta. Câtă vreme ați privi așa, aș fi sigură că, oricare ar fi carta pe care ați acorda-o silit, prima dumneavoastră faptă, odată liber, ar fi să-i încălcați prevederile.
— Ei, Jane, ce vrei de fapt? Mă tem că o să mă silești să trec printr-o ceremonie de cununie numai a noastră, pe lângă cea de la altar. Văd că o să ceri condiții deosebite: care anume?
— Nu vreau decât un suflet împăcat, domnule, nestrivit de grămada îndatoririlor. Vă aduceți aminte ce mi-ați spus despre Céline Varens, despre diamantele și cașmirurile pe care i le-ați dăruit? Nu vreau să fiu Céline Varens englezoaica dumneavoastră. O să rămân mai departe guvernanta Adèlei; așa o să-mi câștig casa și masa, și pe deasupra treizeci de lire pe an. Din banii aceștia o să-mi fac singură garderoba, iar dumneavoastră n-o să-mi dați nimic decât…
— Doar ce?
— Doar stima dumneavoastră. Și dacă vă voi da-o în schimb pe a mea, datoria va fi plătită.
— Ei bine, cât despre obrăznicie rece și firească și mândrie curată și înnăscută, nu-ți găsești pereche, zise el.
Ne apropiam acum de Thornfield.
— Îți face plăcere să iei masa cu mine astăzi? mă întrebă el când intrarăm din nou pe porți.
— Nu, domnule, vă mulțumesc.
— Și pot cunoaște pricina pentru care refuzi?
— N-am luat niciodată masa numai cu dumneavoastră, domnule, și nu văd de ce aș face-o înainte de…
— Înainte de ce? Îți plac frazele spuse numai pe jumătate.
— Înainte de-a nu mai avea încotro.
— Crezi că mănânc ca un căpcăun sau ca un vampir, de ți-e teamă să mă ai tovarăș de masă?
— Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule, dar vreau să-mi mai păstrez încă o lună vechile obiceiuri.
— Ai să lași de îndată robia asta de guvernantă.
— Ba nu, domnule, iertați-mă, n-o voi face. Voi urma întocmai ca și până acum. Voi sta, ca și până acum, toată ziua departe de dumneavoastră; veți putea trimite să mă cheme seara, când veți dori să mă vedeți, și atunci o să viu, dar altfel nu.
— Mi-ar trebui o țigară de foi, Jane, sau o priză de tabac, ca să mă mângâi de toate astea, „pour me donner une contenance”, cum ar spune Adèle; și din nefericire n-am la mine nici portțigaretul, nici tabachera. Dar ascultă — încet. Acum e vremea ta, mică tirană, dar curând o să vină a mea; și odată ce te-oi prinde de-a binelea, ca să te am și să te țin, am să te leg — ca să zic așa — de un lanț ca ăsta (și atinse lanțul ceasului). Da, mititico drăguță, am să te port la sân, ca să nu-mi pierd giuvaerul.
Rosti aceste cuvinte în timp ce mă ajuta să cobor din trăsură; și, pe când o scotea apoi pe Adèle, eu intrai în casă și izbutii să mă retrag sus.
Seara, cum era de așteptat, mă chemă la el. Îi pregătisem o îndeletnicire, căci eram hotărâtă să nu ne petrecem tot timpul într-o conversație în tête-à-tête. Îmi aminteam de glasul lui frumos; știam că-i place să cânte, cum le place de obicei bunilor cântăreți. Eu nu știam să cânt din gură și, după judecata lui pretențioasă, nici la pian nu cântam ca lumea; dar mă încânta să ascult când muzica era bună. Abia începuse amurgul, ceasul acesta al romanțelor, să-și coboare peste fereastră stindardul albastru și înstelat, că mă ridicai, deschisei pianul și-l rugai, pentru numele cerului, să-mi cânte ceva. Îmi spuse că sunt o vrăjitoare cu toane și că ar cânta mai degrabă altă dată; dar eu îi declarai că nicio clipă nu era ca aceasta.
— Îți place glasul meu? mă întrebă el.
— Foarte mult, îi răspunsei.
Nu-mi plăcea să-i răsfăț vanitatea aceea a lui, atât de susceptibilă; dar de data asta, din socoteală, voiam s-o mângâi și s-o ațâț.
— Atunci, Jane, trebuie să mă acompaniezi.
— Foarte bine, domnule; am să încerc.
Încercai, într-adevăr, dar curând fui măturată de pe taburet și numită „o mică neîndemânatică”. Fiind împinsă fără nicio ceremonie la o parte — tocmai ce doream —, el îmi uzurpă locul și începu să se acompanieze singur, căci știa să cânte la pian tot așa de bine ca și din gură. Eu mă refugiai în firida ferestrei. Și, în timp ce ședeam acolo și priveam afară copacii nemișcați și pajiștea întunecată, auzii cântat, pe o melodie dulce, cu glas catifelat, cântecul următor:
„Iubirea cea mai-adevărată
Ce-a ars în piept vreodat'
Prin vine mi-a vărsat deodată
Al vieții val bogat.
Venirea ei nădejde-mi da,
Plecarea, suferință;
Ce-i zăbovea pasul era
Ca gheața-n a mea ființă.
Visam o fericire fără nume:
Iubind, să fiu iubit;
Și spre acest țel, uitând de lume,
M-am dus orb și grăbit.
Dar larg, fără cărare, golul
Ce viețile ne despărțea,
Primejdios ca goana-n larguri
A valului verde ce spumega;
Și bântuit ca drum de hoți
Prin codri și pustie;
Căci între suflete stăteau
Putere, Drept, Jale, Mânie.
Primejdii, piedici am sfidat
Și semnele cele rele;
Ce-amenința, chinuia, vestea,
Năvalnic am trecut peste ele.
Gonea-al meu curcubeu ca lumina;
Ca-n vis eram în zbor;
Căci se-nălța, slăvit, în fața-mi
Copilul ploii și-al razei din nor.
Pe norii negri-ai suferinței
Lucește-ncă bucuria blândă, sfântă;
Nu-mi pasă cât de deasă, cruntă,
Năpasta lângă mine se avântă.
Nu-mi pasă-n clipa asta dulce
De-ar năvăli, în zbor iute și tare,
Tot ce-am călcat în goana mea,
Vestind cumplită răzbunare;
De m-ar trânti trufașa Ură,
Și Dreptul drumul mi-ar opri,
Și Forța ce strivește, cruntă,
Mi-ar jura veșnic dușmănii.
Iubita mi-a pus mâna mică
Cu nobilă credință-ntr-a mea,
Și-a jurat că sfânta legătură-a nunții
Firea ne-o va îngemăna.
Iubita mi-a jurat, cu un sărut-pecete,
Să-mi fie-alături — în viață și-n mormânt;
Am fericirea fără nume-n sfârșit:
Cum eu iubesc — iubit sunt!”
Se ridică și veni spre mine, și-i văzui fața toată aprinsă, ochiul mare de șoim scăpărând, iar duioșia și patima în fiecare trăsătură. O clipă mă pierdui cu firea; apoi îmi revenii. Scene duioase, declarații îndrăznețe nu voiam; și eram în primejdie și de una, și de alta: trebuia pregătită o armă de apărare; îmi ascuții limba: și, când ajunse lângă mine, îl întrebai cu asprime cu cine voia să se însoare acum.
— E o întrebare ciudată în gura dragei mele Jane, zise el.
— Nicidecum! O socotesc foarte firească și chiar foarte necesară: ați vorbit de viitoarea dumneavoastră soție că va muri împreună cu dumneavoastră. Ce înseamnă o asemenea idee păgână? Eu n-am deloc de gând să mor împreună cu dumneavoastră — puteți fi sigur de asta!
— Oh, tot ce doresc, tot ce cer în rugăciunile mele e să trăiești alături de mine! Moartea nu-i pentru unele ca tine!
— Ba da: am același drept ca și dumneavoastră să mor când îmi va veni vremea; dar o să aștept vremea aceea și n-o să mă las grăbită pe rug, ca văduvele indiene.
— Nu-mi vei ierta oare gândul egoist și nu vei pecetlui iertarea cu un sărut de împăcare?
— Nu; prefer să fiu scutită.
Atunci m-auzii numită „o mică făptură împietrită”; și se adăugă că „oricare altă femeie s-ar fi topit până-n măduva oaselor auzind asemenea strofe îngânate spre lauda ei”.
Îl asigurai că eram de felul meu aspră — ca cremenea — și că o să mă găsească adesea așa; și că, pe deasupra, eram hotărâtă să-i arăt, înainte de a se scurge cele patru săptămâni, multe colțuri aspre ale firii mele: să știe pe deplin ce târg făcuse, cât mai era vreme să-l desfacă.
— Vrei să stai liniștită și să vorbești ca o fată cu judecată?
— Voi sta liniștită, dacă doriți asta, dar de vorbit îmi place să cred că vorbesc așa cum trebuie.
Se frământă, pufni și mormăi. „Foarte bine”, îmi zisei; „puteți să fierbeți și să vă foiți cât vreți: dar sunt sigură că asta e cea mai bună cale de urmat cu dumneavoastră. Țin la dumneavoastră mai mult decât pot spune; dar n-am să mă cufund în dulcegării: și cu acul ăsta al replicii am să vă țin și pe dumneavoastră departe de marginea prăpastiei; și, pe deasupra, cu ajutorul lui înțepător, am să păstrez între noi distanța cea mai prielnică adevăratului nostru folos amândurora.”
Din aproape în aproape, îl întărâtai strașnic; apoi, după ce se retrase bosumflat tocmai la celălalt capăt al odăii, mă ridicai și-i spusei, cu respectul meu firesc și obișnuit:
— Vă doresc noapte bună, domnule!
Apoi mă strecurai pe ușa laterală și o ștersei.
Sistemul acesta, odată început, îl urmai în tot timpul logodnei, și cu cel mai bun succes. E drept că-l țineam cam supărat și țâfnos; dar, una peste alta, vedeam că se distra de minune și că o supunere de mielușea și o simțire de turturică, deși i-ar fi hrănit mai mult despotismul, i-ar fi plăcut judecății, i-ar fi mulțumit bunul-simț și chiar i-ar fi priit gustului mai puțin.
De față cu alții eram, ca și altădată, respectuoasă și liniștită; altă purtare nici n-ar fi fost potrivită: numai în convorbirile de seară îl contraziceam și-l chinuiam astfel. Trimitea mai departe să mă cheme, întocmai cum bătea ceasul de șapte; deși acum, când mă înfățișam înaintea lui, nu mai avea pe buze cuvinte de miere ca „iubito” și „draga mea”: cele mai bune vorbe pe care le căpătam erau „păpușă îndrăcită”, „spiriduș răutăcios”, „drăcușor”, „copil schimbat de zâne” și altele. În loc de dezmierdări căpătam acum strâmbături; în loc de o strângere de mână, o ciupitură de braț; în loc de un sărut pe obraz, o trasă zdravănă de ureche. Așa era bine: deocamdată preferam hotărât aceste favoruri sălbatice oricărui lucru mai duios. Doamna Fairfax, vedeam, îmi dădea dreptate: neliniștea ei în privința mea pierise; deci eram sigură că făceam bine. În vremea asta, domnul Rochester susținea că-l topeam de tot, până la piele și os, și-mi amenința purtarea de acum cu o răzbunare cumplită într-o zi ce se apropia cu repeziciune. Râdeam în sinea mea de amenințările lui. „Acum vă pot ține în frâu cum se cuvine”, cugetam eu; „și nu mă îndoiesc că voi putea și de-acum înainte: dacă un mijloc își pierde puterea, trebuie născocit altul.”
Și totuși, la urma urmei, sarcina mea nu era deloc ușoară; adesea aș fi vrut mai curând să-i fiu pe plac decât să-l necăjesc. Viitorul meu soț ajungea să fie pentru mine lumea întreagă; și mai mult decât lumea: aproape nădejdea mea în cer. Venise să se așeze între mine și orice gând religios, ca o eclipsă între om și soarele uriaș. În zilele acelea nu-l mai zăream pe Dumnezeu din pricina făpturii sale, din care-mi făcusem un idol.