O vară minunată strălucea deasupra Angliei: ceruri atât de limpezi și sori atât de strălucitori, cum se văzură atunci zile în șir, rareori se arată, fie și câte unul, țării noastre încinse de valuri. Parcă un pâlc de zile italiene ar fi venit din sud, ca un stol de falnice păsări călătoare, și s-ar fi lăsat să se odihnească pe stâncile Albionului. Fânul era strâns tot; câmpurile din jurul Thornfieldului erau verzi și cosite; drumurile, albe și coapte de soare; copacii erau în plinătatea lor întunecată; gardurile vii și pădurea, înfrunzite din belșug și adânc colorate, se deosebeau frumos de nuanța însorită a pajiștilor cosite dintre ele.
În ajunul de Sânziene, Adèle, ostenită după ce culesese fragi jumătate de zi pe drumul spre Hay, se culcase odată cu soarele. O privii până adormi și, când o lăsai, mă dusei în grădină.
Era acum cel mai dulce ceas din cele douăzeci și patru: „Ziua își mistuise focurile arzătoare”, iar roua cădea răcoroasă pe câmpia care gâfâia și pe culmea pârjolită. Acolo unde soarele asfințise într-o măreție simplă — curată de fastul norilor —, se întindea o purpură solemnă, arzând cu lumina nestematei roșii și a flăcării de cuptor într-un singur loc, deasupra unei culmi de deal, și întinzându-se sus și larg, tot mai blândă și mai blândă, peste jumătate de cer. Răsăritul își avea farmecul lui, de un albastru adânc și frumos, și podoaba lui modestă, o stea singuratică ce răsărea: în curând avea să se mândrească și cu luna; dar ea era încă sub zare.
Mă plimbai o vreme pe aleea pavată; dar o mireasmă subtilă, bine cunoscută — a unei țigări de foi — se strecură de la o fereastră; văzui că fereastra bibliotecii era deschisă de o palmă; știam că puteam fi urmărită de acolo; așa că mă dusei deoparte, în livadă. Nu era în tot parcul niciun colț mai ferit și mai asemenea Edenului; era plin de pomi, înflorea de flori: un zid foarte înalt îl despărțea de curte, într-o parte; în cealaltă, o alee de fagi îl ascundea de pajiște. În fund era un gard îngropat într-un șanț, singurul lucru care-l despărțea de câmpurile singuratice: o alee șerpuită, mărginită de lauri și sfârșind într-un castan uriaș, înconjurat la bază de o bancă, cobora până la gard. Aici puteai rătăci fără să fii văzut. Cât timp cădea o asemenea mană, domnea o asemenea tăcere, se aduna un asemenea amurg, mi se părea că aș fi putut bântui pentru totdeauna umbra aceasta; dar, străbătând răzoarele cu flori și cu pomi roditori din partea de sus a grădinii, ademenită acolo de lumina pe care luna, care tocmai răsărea, o revărsa asupra acestui loc mai deschis, pasul mi se oprește — nu de vreun sunet, nu de vreo priveliște, ci încă o dată de o mireasmă care mă prevestește.
Măceșul mirositor și lemnul-Domnului, iasomia, garofița și trandafirul își aduc de mult jertfa de seară de tămâie: mireasma aceasta nouă nu e nici de arbust, nici de floare; e — o cunosc bine — e țigara de foi a domnului Rochester. Mă uit în jur și ascult. Văd pomii încărcați de roade care se pârguiesc. Aud o privighetoare cântând într-o pădure, la o jumătate de milă; nicio făptură nu se vede mișcând, niciun pas nu se aude apropiindu-se; dar mireasma aceea crește: trebuie să fug. Mă îndrept spre portița care duce la boschete și-l văd pe domnul Rochester intrând. Mă dau deoparte, în umbrarul cu iederă; n-o să stea mult: se va întoarce curând de unde a venit și, dacă stau liniștită, n-o să mă vadă.
Dar nu: amurgul îi e la fel de plăcut ca și mie, și grădina asta veche la fel de atrăgătoare; și el se plimbă mai departe, când ridicând crengile agrișilor ca să se uite la fructele, mari cât prunele, cu care sunt încărcate; când luând o cireașă coaptă de pe zid; când aplecându-se spre un mănunchi de flori, fie ca să le soarbă mireasma, fie ca să admire mărgelele de rouă de pe petale. Un fluture de noapte mare trece bâzâind pe lângă mine; se așază pe o plantă, la picioarele domnului Rochester: el îl vede și se apleacă să-l cerceteze.
„Acum stă cu spatele la mine”, mă gândii, „și e și ocupat; poate, dacă merg încet, mă pot strecura fără să fiu văzută.”
Călcai pe o margine de iarbă, ca să nu mă trădeze scârțâitul pietrișului: el stătea printre răzoare, la un yard sau doi de locul pe unde trebuia să trec; fluturele părea să-l prindă cu totul. „Am să trec foarte bine”, socotii eu. Pe când îi treceam peste umbră, aruncată lung peste grădină de luna care nu se înălțase încă mult, el spuse liniștit, fără să se întoarcă:
— Jane, vino să te uiți la flăcăul ăsta.
Nu făcusem niciun zgomot: n-avea ochi la spate — putea oare să simtă umbra lui? Tresării la început, apoi mă apropiai de el.
— Uită-te la aripile lui, spuse el; îmi amintește mai degrabă de o insectă din Indiile Occidentale; nu vezi des în Anglia un hoinar de noapte atât de mare și de pestriț; uite! a zburat.
Fluturele se duse în rătăcirea lui. Mă retrăgeam și eu, stânjenită; dar domnul Rochester veni după mine și, când ajunserăm la portiță, spuse:
— Întoarce-te: într-o noapte atât de frumoasă e păcat să stai în casă; și de bună seamă nimeni nu poate dori să se culce cât timp apusul soarelui se întâlnește astfel cu răsăritul lunii.
E unul dintre cusururile mele că, deși limba mea e uneori destul de iute la răspuns, sunt clipe când mă lasă jalnic de baltă când e vorba să găsesc o scuză; și întotdeauna poticneala se petrece la vreo cumpănă, când e nevoie mai ales de un cuvânt ușor sau de un pretext care să pară întemeiat, ca să mă scoată dintr-o încurcătură chinuitoare. Nu-mi plăcea să mă plimb la ceasul acela singură cu domnul Rochester în livada plină de umbre; dar nu puteam găsi niciun motiv de spus ca să-l părăsesc. Îl urmai cu pas zăbavnic și cu gândurile zorite să descopere un mijloc de scăpare; dar el însuși arăta atât de liniștit și de grav, încât mi se făcu rușine că simțeam vreo tulburare: răul — dacă era vreun rău, de față sau de așteptat — părea să fie numai în mine; mintea lui era neștiutoare și liniștită.
— Jane, reluă el, când intrarăm pe aleea cu lauri și coborârăm încet spre gardul din șanț și spre castan, Thornfield e un loc plăcut vara, nu-i așa?
— Da, domnule.
— Trebuie să te fi legat întrucâtva de casă, dumneata, care ai ochi pentru frumusețile firii și ai bine dezvoltat organul Atașamentului?
— Sunt legată de ea, într-adevăr.
— Și, deși nu pricep cum vine asta, văd că ai prins o oarecare dragoste și pentru copila aceea nătângă, Adèle; și chiar pentru simpla cucoană Fairfax?
— Da, domnule; țin la amândouă, în feluri deosebite.
— Și ți-ar părea rău să te desparți de ele?
— Da.
— Păcat! spuse el, și oftă și se opri. Așa merg totdeauna lucrurile în viața asta, urmă el curând: nici nu te-ai așezat bine într-un loc plăcut de odihnă, că un glas te strigă să te ridici și să pleci mai departe, căci ceasul odihnei s-a sfârșit.
— Trebuie să plec mai departe, domnule? întrebai eu. Trebuie să părăsesc Thornfieldul?
— Cred că trebuie, Jane. Îmi pare rău, Janet, dar cred cu adevărat că trebuie.
Era o lovitură: dar nu mă lăsai doborâtă de ea.
— Ei bine, domnule, voi fi gata când va veni porunca de plecare.
— A venit acum… trebuie să ți-o dau în seara asta.
— Așadar chiar vă însurați, domnule?
— În-toc-mai… e-xact: cu agerimea dumitale obișnuită, ai nimerit cuiul drept în cap.
— În curând, domnule?
— Foarte curând, draga… adică domnișoară Eyre: și-ți amintești, Jane, prima dată când eu, sau Zvonul, ți-am dat limpede de înțeles că aveam de gând să-mi bag gâtul de holtei bătrân în lațul sfânt, să intru în sfânta stare a căsătoriei — s-o strâng, pe scurt, pe domnișoara Ingram la piept (e cam multă de cuprins în brațe: dar nu asta contează — nu poți avea niciodată prea mult dintr-un lucru atât de minunat ca frumoasa mea Blanche): ei bine, cum spuneam… ascultă-mă, Jane! Nu-ți întorci capul după alți fluturi, nu-i așa? N-a fost decât o buburuză, copilă, care „zbura acasă”. Vreau să-ți amintesc că dumneata mi-ai spus întâi, cu discreția aceea pe care o respect la dumneata — cu prevederea, prudența și umilința care se potrivesc situației dumitale de răspundere și de dependență —, că, în cazul în care m-aș însura cu domnișoara Ingram, și dumneata, și micuța Adèle ar fi bine s-o luați din loc numaidecât. Trec peste un fel de pată pe care propunerea asta o aruncă asupra firii iubitei mele; ba chiar, când vei fi departe, Janet, voi încerca s-o uit: voi lua în seamă doar înțelepciunea ei; care e atât de mare, încât am făcut din ea legea faptelor mele. Adèle trebuie să meargă la școală; iar dumneata, domnișoară Eyre, trebuie să-ți găsești un post nou.
— Da, domnule, voi da numaidecât un anunț: și între timp, presupun…
Voiam să spun: „Presupun că pot rămâne aici până găsesc un alt adăpost în care să mă duc”: dar mă oprii, simțind că n-ar fi bine să risc o frază lungă, căci glasul nu-mi mai era cu totul supus.
— Peste vreo lună sper să fiu mire, urmă domnul Rochester; și, între timp, îți voi căuta chiar eu o slujbă și un adăpost.
— Vă mulțumesc, domnule; îmi pare rău că vă dau…
— O, n-ai de ce să te scuzi! Socotesc că, atunci când cineva aflat în slujba altuia își face datoria atât de bine cum ți-ai făcut-o dumneata pe a dumitale, are un fel de drept asupra stăpânului la orice mic ajutor pe care acesta i-l poate da fără greutate; și, de fapt, am și aflat, prin viitoarea mea soacră, de un loc care cred că ți se va potrivi: e vorba să te îngrijești de educația celor cinci fiice ale doamnei Dionysius O'Gall, de la Bitternutt Lodge, Connaught, în Irlanda. Cred că o să-ți placă Irlanda: se spune că oamenii de acolo au o inimă atât de caldă.
— E foarte departe, domnule.
— Nu-i nimic… o fată cu judecata dumitale nu se va împotrivi nici călătoriei pe mare, nici depărtării.
— Nu călătoriei, ci depărtării: și apoi marea e o stavilă…
— Stavilă între ce, Jane?
— Între mine și Anglia, și Thornfield: și…
— Ei?
— Și dumneavoastră, domnule.
Spusei asta aproape fără să vreau și, tot atât de puțin cu voia mea, lacrimile îmi țâșniră. Totuși, nu plângeam așa încât să fiu auzită; mă feream să suspin. Gândul la doamna O'Gall și la Bitternutt Lodge mă îngheța la inimă; și mai rece era gândul la toată apa sărată și spuma sortite, cum părea, să se năpustească între mine și stăpânul lângă care mergeam acum; și cea mai rece, amintirea oceanului și mai larg — bogăția, rangul, obiceiul — care se întindea între mine și ceea ce iubeam firesc și de neocolit.
— E foarte departe, spusei eu din nou.
— Este, de bună seamă; și când vei ajunge la Bitternutt Lodge, Connaught, în Irlanda, n-am să te mai văd niciodată, Jane: asta e cât se poate de sigur. Eu nu mă duc niciodată în Irlanda, căci nu-mi prea place țara aceea. Am fost prieteni buni, Jane; nu-i așa?
— Da, domnule.
— Și când prietenii sunt în ajunul despărțirii, le place să-și petreacă puțina vreme care le-a mai rămas unul lângă altul. Haide! vom vorbi liniștiți despre călătorie și despre despărțire vreo jumătate de ceas, în timp ce stelele își încep viața lor strălucitoare acolo, sus, în cer: iată castanul: iată banca de la rădăcinile lui bătrâne. Haide, vom sta aici în pace în seara asta, chiar dacă nu ne-ar mai fi sortit niciodată să stăm aici împreună.
Mă așeză pe mine și se așeză și el.
— E departe până în Irlanda, Janet, și-mi pare rău să-mi trimit mica prietenă într-o călătorie atât de obositoare: dar, dacă nu pot face mai bine, ce-i de făcut? Crezi că-mi ești cumva înrudită, Jane?
Nu mai puteam să risc niciun fel de răspuns: inima mi se oprise.
— Pentru că, spuse el, am uneori un simțământ ciudat în privința dumitale — mai ales când ești lângă mine, ca acum: e ca și cum aș avea undeva, sub coastele din stânga, o sfoară, strâns și fără dezlegare înnodată de o sfoară asemenea, aflată în locul corespunzător al micii dumitale făpturi. Și dacă Canalul acela furtunos și vreo două sute de mile de uscat se vor întinde larg între noi, mă tem că sfoara aceasta a împărtășirii se va rupe; și atunci am o presimțire neliniștită că aș începe să sângerez pe dinăuntru. Cât despre dumneata… dumneata m-ai uita.
— Asta niciodată, domnule: știți…
Cu neputință să urmez.
— Jane, auzi privighetoarea cântând în pădure? Ascultă!
Ascultând, suspinai înecându-mă; căci nu mai puteam ține în mine ce înduram; trebuii să mă las înfrântă și eram scuturată din cap până în picioare de o suferință ascuțită. Când vorbii, în sfârșit, fu numai ca să-mi spun dorința năvalnică de a nu mă fi născut niciodată, sau de a nu fi venit niciodată la Thornfield.
— Pentru că-ți pare rău să-l părăsești?
Năvala simțirii, stârnită în mine de durere și de dragoste, cerea să stăpânească și se lupta să domnească deplin și-și cerea dreptul de a birui, de a învinge, de a trăi, de a se ridica și de a domni în sfârșit: da — și de a vorbi.
— Mă doare să părăsesc Thornfieldul: iubesc Thornfieldul… îl iubesc pentru că am trăit aici o viață plină și încântătoare — pentru o vreme, cel puțin. N-am fost călcată în picioare. N-am fost împietrită. N-am fost îngropată printre minți mai prejos și oprită de la orice licărire de împărtășire cu ce e luminos și plin de putere și înalt. Am vorbit, față în față, cu ceea ce venerez, cu ceea ce mă încântă — cu o minte originală, viguroasă, cuprinzătoare. V-am cunoscut, domnule Rochester; și mă umple de groază și de chin să simt că trebuie neapărat să fiu smulsă de lângă dumneavoastră pentru totdeauna. Văd că plecarea e de neocolit; și e ca și cum aș privi în față moartea, de neocolit și ea.
— Unde vezi că e de neocolit? întrebă el deodată.
— Unde? Dumneavoastră, domnule, mi-ați pus-o în față.
— Sub ce chip?
— Sub chipul domnișoarei Ingram; o femeie nobilă și frumoasă… mireasa dumneavoastră.
— Mireasa mea! Ce mireasă? N-am nicio mireasă!
— Dar veți avea.
— Da… voi avea! voi avea!
Strânse din dinți.
— Atunci trebuie să plec: ați spus-o chiar dumneavoastră.
— Nu: trebuie să rămâi! Jur… și jurământul va fi ținut.
— Vă spun că trebuie să plec! i-o întorsei eu, aprinsă de ceva ca o patimă. Credeți că pot rămâne ca să nu mai fiu nimic pentru dumneavoastră? Credeți că sunt un automat? o mașină fără simțăminte? și că pot îndura să mi se smulgă de la gură bucățica de pâine și să mi se verse din cupă picătura de apă vie? Credeți că, pentru că sunt săracă, neînsemnată, urâțică și mică, n-am suflet și n-am inimă? Vă înșelați! Am tot atâta suflet cât dumneavoastră și tot atâta inimă! Și dacă Dumnezeu m-ar fi înzestrat cu puțină frumusețe și cu multă bogăție, v-aș fi făcut să vă fie tot atât de greu să mă părăsiți, cât îmi e mie acum să vă părăsesc pe dumneavoastră. Nu vă vorbesc acum prin mijlocirea obiceiului, a convențiilor, nici chiar a trupului muritor: duhul meu e cel care vorbește duhului dumneavoastră; întocmai ca și cum amândoi am fi trecut prin mormânt și am sta la picioarele lui Dumnezeu, egali… așa cum suntem!
— Așa cum suntem! repetă domnul Rochester. Așa, adăugă el, cuprinzându-mă în brațe, strângându-mă la piept, apăsându-și buzele pe buzele mele: așa, Jane!
— Da, așa, domnule, răspunsei eu: și totuși nu așa; căci sunteți un om însurat — sau ca și însurat, și cununat cu o femeie care vă e mai prejos — cu una cu care nu aveți nimic în comun — pe care nu cred că o iubiți cu adevărat; căci v-am văzut și v-am auzit batjocorind-o. Eu aș disprețui o asemenea unire: așadar, sunt mai bună decât dumneavoastră… lăsați-mă să plec!
— Unde, Jane? În Irlanda?
— Da… în Irlanda. Mi-am spus gândul și acum pot pleca oriunde.
— Jane, stai liniștită; nu te zbate așa, ca o pasăre sălbatică, înnebunită, care-și smulge penele în deznădejdea ei.
— Nu sunt o pasăre; și nicio plasă nu mă prinde; sunt o ființă omenească liberă, cu o voință neatârnată, pe care o folosesc acum ca să vă părăsesc.
Încă o sforțare mă eliberă și rămăsei dreaptă în fața lui.
— Și voința dumitale îți va hotărî soarta, spuse el: îți ofer mâna mea, inima mea și o parte din tot ce am.
— Jucați o farsă de care nu pot decât să râd.
— Îți cer să treci prin viață alături de mine — să fii al doilea eu al meu și cea mai bună tovarășă a mea pe pământ.
— Pentru soarta aceasta v-ați ales deja tovarășa și trebuie să vă țineți de alegere.
— Jane, stai liniștită câteva clipe: ești prea tulburată: voi sta și eu liniștit.
O adiere de vânt veni măturând aleea cu lauri și tremură prin crengile castanului: se îndepărtă, departe — departe, într-o depărtare nedeslușită — și muri. Cântecul privighetorii era atunci singurul glas al ceasului acela: ascultându-l, plânsei din nou. Domnul Rochester ședea liniștit, uitându-se la mine cu blândețe și gravitate. Trecu o vreme până să vorbească; în sfârșit, spuse:
— Vino lângă mine, Jane, și să ne lămurim și să ne înțelegem unul pe altul.
— Nu voi mai veni niciodată lângă dumneavoastră: m-am smuls acum și nu mă pot întoarce.
— Dar, Jane, te chem ca pe soția mea: numai pe dumneata am de gând s-o iau de soție.
Tăcui: credeam că-și bate joc de mine.
— Vino, Jane… vino aici.
— Mireasa dumneavoastră stă între noi.
Se ridică și dintr-un pas fu lângă mine.
— Mireasa mea e aici, spuse el, trăgându-mă iar spre el, pentru că aici e egala mea și asemănarea mea. Jane, vrei să te măriți cu mine?
Tot nu răspunsei și tot mă smulgeam din strânsoarea lui: căci tot nu-l credeam.
— Te îndoiești de mine, Jane?
— Cu totul.
— N-ai încredere în mine?
— Nici cât negru sub unghie.
— Sunt un mincinos în ochii dumitale? întrebă el pătimaș. Mică necredincioasă, vei fi convinsă. Ce dragoste am eu pentru domnișoara Ingram? Niciuna: și asta o știi. Ce dragoste are ea pentru mine? Niciuna: cum m-am străduit să dovedesc: am făcut să ajungă la ea un zvon că averea mea nu era nici a treia parte din cât se credea și după aceea m-am înfățișat să văd ce urmare are; a fost răceală și din partea ei, și din partea mamei ei. N-aș vrea — n-aș putea — să mă însor cu domnișoara Ingram. Pe dumneata — făptură ciudată, aproape nepământeană! — te iubesc ca pe propria mea carne. Pe dumneata — săracă și neînsemnată, și mică, și urâțică, cum ești — te rog fierbinte să mă primești de soț.
— Cum, pe mine! izbucnii eu, începând, după seriozitatea lui — și mai ales după lipsa lui de politețe —, să-i cred sinceritatea. Pe mine, care n-am alt prieten pe lume decât pe dumneavoastră — dacă-mi sunteți prieten: niciun șiling în afară de cei pe care mi i-ați dat?
— Pe dumneata, Jane; trebuie să te am numai pentru mine… numai și numai pentru mine. Vrei să fii a mea? Spune da, repede.
— Domnule Rochester, lăsați-mă să vă privesc fața: întoarceți-vă spre lumina lunii.
— De ce?
— Pentru că vreau să vă citesc pe chip… întoarceți-vă!
— Iată! N-o să-l găsești cu mult mai lizibil decât o pagină mototolită și zgâriată. Citește: numai grăbește-te, căci sufăr.
Fața îi era foarte tulburată și foarte aprinsă, trăsăturile i se frământau puternic, iar în ochi îi licăreau luciri ciudate.
— O, Jane, mă chinui! exclamă el. Cu privirea aceea cercetătoare și totuși credincioasă și mărinimoasă, mă chinui!
— Cum aș putea să vă chinui? Dacă sunteți sincer și oferta dumneavoastră e adevărată, singurele mele simțăminte pentru dumneavoastră nu pot fi decât recunoștință și devotament — și ele nu pot chinui.
— Recunoștință! izbucni el; și adăugă cu înfrigurare: Jane, primește-mă repede. Spune: Edward — spune-mi pe nume —, Edward, mă mărit cu tine.
— Vorbiți serios? Mă iubiți cu adevărat? Doriți din inimă să vă fiu soție?
— Da; și dacă e nevoie de un jurământ ca să te încredințezi, jur.
— Atunci, domnule, mă mărit cu dumneavoastră.
— Edward… micuța mea soție!
— Dragă Edward!
— Vino la mine… vino la mine acum cu totul, spuse el; și adăugă, cu glasul lui cel mai adânc, vorbindu-mi la ureche, cu obrazul lipit de al meu: Fă-mi fericirea… și eu ți-o voi face pe a dumitale.
— Dumnezeu să mă ierte! adăugă el curând; și oamenii să nu se amestece: o am și o voi păstra.
— Nu e nimeni care să se amestece, domnule. N-am rude care să se pună de-a curmezișul.
— Nu… asta e partea cea mai bună, spuse el.
Și dacă l-aș fi iubit mai puțin, aș fi socotit sălbatice glasul și privirea lui de biruință; dar, șezând lângă el, trezită din coșmarul despărțirii — chemată în paradisul unirii —, nu mă gândeam decât la fericirea care mi se dădea s-o sorb dintr-un izvor atât de îmbelșugat. Iar și iar mă întreba: „Ești fericită, Jane?” Și iar și iar îi răspundeam: „Da.” După care murmura: „Asta va ispăși… asta va ispăși. N-am găsit-o eu fără prieteni, și înfrigurată, și fără mângâiere? N-am s-o păzesc, și s-o îndrăgesc, și s-o mângâi? Nu e dragoste în inima mea și statornicie în hotărârile mele? Asta va ispăși în fața judecății lui Dumnezeu. Știu că Făcătorul meu încuviințează ceea ce fac. Cât despre judecata lumii… mă spăl pe mâini de ea. Cât despre părerea oamenilor… o sfidez.”
Dar ce se întâmplase cu noaptea? Luna nu apusese încă, și totuși eram cu totul în umbră: abia puteam vedea fața stăpânului meu, deși eram atât de aproape. Și ce avea castanul? se zvârcolea și gemea; în timp ce vântul urla pe aleea cu lauri și venea măturând peste noi.
— Trebuie să intrăm, spuse domnul Rochester: se schimbă vremea. Aș fi putut sta cu tine până dimineață, Jane.
„Și eu cu dumneavoastră”, mă gândii. Poate că aș fi spus-o, dar o scânteie vânătă, vie, țâșni dintr-un nor la care mă uitam, și se auzi o pocnitură, un trosnet și un bubuit apropiat, rostogolit; și nu mă gândii decât să-mi ascund ochii orbiți la umărul domnului Rochester.
Ploaia se porni năvalnic. El mă duse în grabă pe alee în sus, prin parc și în casă; dar eram uzi de-a binelea până să putem trece pragul. Îmi scotea șalul în hol și-mi scutura apa din părul despletit, când doamna Fairfax ieși din odaia ei. Nu o băgai de seamă la început, nici domnul Rochester. Lampa era aprinsă. Ceasul stătea să bată douăsprezece.
— Grăbește-te să-ți scoți hainele ude, spuse el; și, înainte să pleci, noapte bună… noapte bună, scumpa mea!
Mă sărută iar și iar. Când ridicai ochii, desprinzându-mă din brațele lui, acolo stătea văduva, palidă, gravă și uluită. Îi zâmbii doar și alergai sus. „Lămuririle pot aștepta altă dată”, mă gândii. Totuși, când ajunsei în odaia mea, simții o înțepătură la gândul că ea ar putea, fie și pentru o vreme, să tălmăcească greșit ce văzuse. Dar bucuria șterse curând orice alt simțământ; și, oricât de tare sufla vântul, oricât de aproape și de adânc bubuia tunetul, oricât de aprig și de des scânteia fulgerul, oricât ploaia cădea ca o cascadă, în timpul unei furtuni care ținu două ceasuri, nu simții nicio frică și prea puțină cutremurare. Domnul Rochester veni de trei ori la ușa mea în timpul ei, să mă întrebe dacă eram în siguranță și liniștită: și asta era mângâiere, asta era tărie pentru orice.
Înainte să mă ridic din pat dimineața, micuța Adèle veni în fugă să-mi spună că marele castan din fundul livezii fusese lovit de trăsnet în timpul nopții și că jumătate din el se despicase și căzuse.