Siberia. Pe malul unui râu mare și pustiu se înalță un oraș, unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraș există o fortăreață, în fortăreață — o închisoare. În această închisoare se află de nouă luni un deținut, Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare. Din ziua crimei a trecut aproape un an și jumătate.
Procesul lui a decurs fără prea mari greutăți. Criminalul își menținea depoziția cu hotărâre, precizie și claritate, nu încurca declarațiile, nu căuta circumstanțe atenuante, nu denatura faptele și nu uita nici cele mai mici amănunte. El a descris în întregime și amănunțit cum a săvârșit crima; a explicat misterul amanetului (plăcuța de lemn cu fâșia de metal), care s-a găsit în mâna bătrânei ucise; a povestit cum a luat de la victimă cheile, a descris aceste chei, sipetul și lucrurile care-l umpleau; enumeră chiar unele obiecte pe care le văzuse înăuntru; lămuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum venise și bătuse la ușă Koh, apoi studentul, repetă tot ce vorbiseră ei; istorisi cum el, criminalul, fugise jos pe scară, cum auzise țipetele lui Mikolka și Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol, cum s-a întors acasă și, în încheiere, a arătat piatra de lângă poarta unei curți de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele furate și punga. Într-un cuvânt, cazul era limpede. Anchetatorii și judecătorii se mirau grozav că el ascunsese obiectele și banii sub piatră, fără să se folosească de ele, și mai ales că nu numai că nu-și amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le știa bine nici numărul. Faptul că n-a deschis niciodată punga, și habar n-avea câți bani se aflau înăuntru, le-a părut neverosimil (în pungă se aflau trei sute șaptesprezece ruble de argint și trei monede de douăzeci de copeici fiecare; fiindcă zăcuseră multă vreme sub piatră, câteva bilete, cele mai mari, care se aflau deasupra, se deterioraseră aproape de tot). Mult timp au încercat să afle de ce inculpatul minte numai în această privință, pe când în toate celelalte mărturisește de bunăvoie și spune numai adevărul. În sfârșit, unii anchetatori (psihologi) au admis că era totuși posibil ca el să nu se fi uitat în pungă și s-o fi ascuns sub piatră fără să se fi uitat ce conține, dar din această împrejurare ei au dedus că însăși crima n-a putut fi săvârșită decât într-o stare de nebunie temporară, că, ziceau ei, era un caz de boală, de monomanie a asasinatului și a jafului, că criminalul a ucis și a jefuit fără scop și fără să se gândească la foloasele materiale pe care ar fi putut să le tragă din acțiunea lui. Tocmai atunci apăruse o teorie nouă, foarte la modă, despre alienarea mintală temporară, care, în vremurile noastre, este atât de des atribuită diverșilor criminali. În afară de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov suferea de multă vreme, a fost atestată de mulți martori, de doctorul Zosimov, de foștii lui colegi de facultate, de gazda și servitoarea ei. Toate acestea au dus la concluzia că Raskolnikov nu era întru totul un ucigaș, un tâlhar și un jefuitor de rând, și că la mijloc se ascunde altceva. Spre marele necaz al celor care susțineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a încercat să se apere; la întrebările definitive: ce anume l-a îndemnat să comită asasinatul și ce l-a făcut să jefuiască, el a răspuns cât se poate de limpede, cu cea mai brutală sinceritate, că motivul crimei a fost proasta lui situație materială, sărăcia și neputința de a ieși din impas, dorința să-și consolideze primii pași în viață, speranța că va izbuti să-și facă o carieră cu ajutorul a cel puțin trei mii de ruble, pe care credea că le va găsi la victima lui. Se hotărâse să ucidă fiindcă este ușuratic și laș, și pe deasupra înrăit de lipsuri și insuccese. La întrebarea ce anume l-a făcut să se predea, a răspuns deschis că se căia sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-a dreptul spuse...
Totuși sentința a fost mai blândă decât s-ar fi putut bănui, judecând după gravitatea faptului, fiindcă criminalul nu numai că refuza să se apere, dar parcă dorea cu tot dinadinsul să se învinuiască tot mai rău. S-a ținut seama de toate împrejurările ciudate și speciale ale cazului. Starea bolnăvicioasă și mizeria criminalului înainte de săvârșirea crimei erau absolut neîndoielnice. Faptul că el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remușcărilor, parte pe seama stării nu tocmai perfecte a facultăților mintale, în momentul crimei. Faptul că o ucisese din întâmplare pe Lizaveta servea chiar în sprijinul acestei presupuneri: omul comite două asasinate și, în același timp, uită ușa deschisă! În sfârșit, faptul că s-a predat singur, tocmai atunci când justiția fusese indusă în eroare prin falsa mărturie a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) și când împotriva adevăratului criminal nu numai că nu existau indicii precise, dar nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici s-a ținut de cuvânt pe deplin), a contribuit de asemenea la ușurarea sorții învinuitului.
Cu totul pe neașteptate au fost descoperite și alte fapte, care de asemenea au pledat în favoarea inculpatului. Astfel, fostul student Razumihin a dezgropat, nu se știe cum, și a reușit să aducă toate dovezile că criminalul Raskolnikov, pe vremea studenției, a ajutat din puținii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sărac și bolnav de tuberculoză, pe care aproape că l-a întreținut o jumătate de an. Iar după moartea acestuia, a îngrijit de tatăl bătrân și bolnav al colegului său mort (care, muncind aproape de la vârsta de treisprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit părinte), l-a internat într-un spital și când a murit l-a înmormântat. Toate aceste informații au avut o influență binefăcătoare asupra destinului său. Fosta lui gazdă, văduva Zarnițîna, mama logodnicei sale moarte, a declarat că încă pe vremea când stăteau în casa de la Cinci Colțuri, noaptea, a luat foc casa și Raskolnikov, punându-și viața în primejdie, a salvat dintr-un apartament în flăcări doi copilași; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amănuntul și confirmat de numeroși martori. Pe scurt, ținându-se seama de faptul că criminalul s-a predat singur și de alte circumstanțe atenuante, procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani muncă silnică cu deportare.
Încă de la începutul procesului, mama lui Raskolnikov a căzut la pat. Dunia și Razumihin găsiră mijlocul s-o scoată din Petersburg pe tot timpul cât a ținut procesul. Razumihin a ales un orășel în apropiere de Petersburg, cu legătură de cale ferată, ca să poată urmări îndeaproape toate fazele procesului și, în același timp, să se vadă cât mai des cu Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudată boală de nervi, însoțită de alienare mintală, cel puțin parțială, dacă nu totală. Întorcându-se de la ultima ei întâlnire cu fratele său, Dunia o găsise bolnavă, cu febră mare și delirând. În aceeași seară, ea se înțelese cu Razumihin ce să-i răspundă mamei când va întreba de fiul ei și chiar născoci împreună cu el o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la granița Rusiei, unde era trimis într-o misiune particulară, care îi va aduce, în sfârșit, bani și renume. Ceea ce i-a mirat, însă, era că Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nicio întrebare și nu i-a descusut în această privință nici atunci, nici mai târziu. Dimpotrivă, născocise ea însăși o întreagă poveste cu plecarea neașteptată a fiului ei; cu lacrimi în ochi, ea povestise că venise să-și ia rămas bun de la dânsa; totodată, făcea aluzie că numai ea știe multe lucruri tainice, de mare importanță: spunea că Rodea are mulți dușmani, foarte puternici, așa că este nevoit chiar să se ascundă. În ceea ce privește cariera lui viitoare, o vedea sigură și strălucită, în clipa când vor trece unele împrejurări neprielnice; îl încredința pe Razumihin că fiul ei va ajunge odată un mare om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedește cu prisosință extraordinarul lui talent literar. Recitea întruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai-mai că dormea cu revista în pat și totuși nu întreba unde se afla Rodea, deși faptul că ceilalți evitau să vorbească despre acest lucru ar fi trebuit să-i trezească bănuielile. Până la urmă, această tăcere ciudată a Pulheriei Aleksandrovna începu chiar să-i sperie. De pildă, ea nu se plângea niciodată că nu primește scrisori de la el, cu toate că pe vremuri, în orășelul lor, trăise numai cu speranța și în veșnica așteptare de a primi cât mai iute vești de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atât de inexplicabil, încât Dunia se îngrijora; uneori se gândea că mama ei presimte că s-a întâmplat ceva îngrozitor fiului ei și se teme să întrebe, ca să nu afle ceva și mai îngrozitor. În orice caz, Dunia vedea limpede că Pulheria Aleksandrovna nu mai este în toate mințile.
Totuși, de două ori, ea singură a adus vorba despre el într-așa fel, încât n-a fost cu putință să-i răspundă fără să pomenească unde se afla Rodea; iar după răspunsurile primite, care nu puteau fi decât încurcate și șovăielnice, ea s-a întristat grozav, a rămas posomorâtă, tăcută, și această stare a ținut mult timp. Dunia își dădu seama, în sfârșit, că minciunile și născocirile nu prindeau și că era mai bine să treacă cu totul sub tăcere anumite puncte; dar își dădea seama din ce în ce mai limpede, și acum era chiar sigură, că biata mamă bănuiește ceva groaznic. Între altele, Dunia își aduse aminte de vorbele fratelui ei, care-i spusese că mamă-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn în noaptea care a urmat după scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scăpate în delir? De multe ori, după câteva zile sau chiar săptămâni de tăcere ursuză, posomorâtă și lacrimi mute, bolnava se însuflețea, cuprinsă de-o exaltare nervoasă, și începea deodată să vorbească cu glas tare, aproape fără întrerupere, despre fiul ei, despre speranțele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o contraziceau, îi cântau în strună (uneori ea singură vedea poate clar că i se cântă în strună numai pentru a o mângâia) și totuși nu contenea să vorbească...
Cinci luni după ce criminalul și-a mărturisit vina, s-a dat sentința. Razumihin îl vizita la închisoare de câte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despărțirii; Dunia îi jură fratelui ei că această despărțire nu va fi lungă; Razumihin făcu același lucru. În mintea tânără și înflăcărată a lui Razumihin încolțise un proiect foarte hotărât: în următorii patru-cinci ani să câștige și să pună deoparte ceva bani, și apoi să se mute în Siberia, unde pământul era bogat în toate privințele, iar oameni care să muncească și bani erau puțini; se vor stabili în orașul în care va fi Rodea și... vor începe împreună o viață nouă. Luându-și rămas bun, toți au plâns. În ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte îngândurat, întreba mereu de mama lui și era foarte îngrijorat din pricina ei. Era cu gândul numai la ea, plin de durere, și acest lucru o neliniștea pe Dunia. Aflând amănunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomorî adânc. Cu Sonia era foarte tăcut. Cu ajutorul banilor pe care îi lăsase Svidrigailov, Sonia își făcuse de mult pregătirile ca să urmeze lotul de arestați cu care urma să plece Raskolnikov. Niciunul dintre ei nu pomenea niciodată despre acest lucru, dar amândoi știau că așa va fi. În ultima zi, când își luă rămas bun de la ai lui, Raskolnikov zâmbi ciudat la încredințările înflăcărate ale surorii lui și ale lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, după ce el își va fi ispășit pedeapsa, căci presimțea că boala mamei lui o va duce în scurt timp în mormânt. În sfârșit, avu loc plecarea lui și a Soniei.
Două luni mai târziu, Dunia s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă și discretă. Printre invitați se aflau Porfiri Petrovici și Zosimov. În ultimul timp, totul vădea în Razumihin un om care a luat o hotărâre energică. Dunia credea orbește că el își va aduce la îndeplinire toate planurile și nici nu se putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voință de fier; s-a reînscris la facultate ca să isprăvească studiile; amândoi își făceau planuri de viitor; erau hotărâți ca peste cinci ani să se mute în Siberia; până atunci își puneau toată nădejdea în Sonia...
Pulheria Aleksandrovna binecuvântă cu bucurie căsătoria fiicei ei cu Razumihin; dar după nuntă rămase parcă și mai tristă, și mai îngrijorată. Ca să-i facă plăcere, Razumihin îi vorbi, între altele, despre purtarea frumoasă a lui Raskolnikov față de acel student și de tatăl bătrân al acestuia, despre faptul că Rodea a salvat acum un an doi copilași dintr-un incendiu, și apoi a zăcut în pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o aduseră pe Pulheria Aleksandrovna, și așa bolnavă de nervi, într-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decât despre aceste fapte ale lui Rodea, le împărtășea și oamenilor de pe stradă (deși Dunia o însoțea totdeauna). În vehiculele de transport, în magazine, dacă punea mâna pe un ascultător, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student și s-a ales cu arsuri grave în timpul unui incendiu etc., etc. Dunecika nu știa cum s-o oprească. Această stare de exaltare, în afară că o obosea pe bolnavă, era primejdioasă și fiindcă s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-și aducă aminte de numele lui Raskolnikov din procesul penal și să înceapă să vorbească despre el, ceea ce ar fi putut dezlănțui o catastrofă. Pulheria Aleksandrovna află adresa mamei celor doi copilași salvați de la incendiu și voi neapărat să-i facă o vizită. În cele din urmă, neliniștea ei ajunse la culme. Uneori, începea deodată să plângă, făcea mereu febră și delira. Într-o dimineață, spuse hotărât că, după socotelile ei, Rodea trebuia să vină în curând, deoarece ea-și amintește că, luându-și rămas bun de la dânsa, i-a spus că trebuia să-l aștepte exact peste nouă luni. Se apucă să strângă în casă și să se pregătească să-l întâmpine, i-a îngrijit și așezat odaia pe care i-o destina (propria ei odaie), a curățat mobila, a spălat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmată, dar nu spunea nimic, și chiar o ajuta să pregătească odaia fratelui ei. După o zi agitată, plină de închipuirile cele mai fanteziste, de visuri de fericire și de lacrimi, noaptea i-a fost rău tare, cu febră și delir, și dimineața s-a declarat congestia cerebrală. Peste două săptămâni, Pulheria Aleksandrovna s-a prăpădit. În delir îi scăpau unele cuvinte, din care se putea deduce că bănuia mult mai mult despre soarta groaznică a fiului ei decât s-ar fi putut crede.
Raskolnikov nu știu multă vreme despre moartea mamei lui, deși era în corespondență cu familia chiar de la începutul șederii în Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o dată pe lună la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, și primea tot atât de punctual răspuns la scrisorile ei. La început, epistolele Soniei îi păreau Duniei și lui Razumihin cam seci și nesatisfăcătoare; dar mai târziu ajunseră la concluzia că mai bine nici nu se putea scrie, fiindcă, la urma urmei, găseau în ele datele cele mai complete și exacte ale existenței sărmanului lor frate. Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obișnuite, de descrierile cele mai simple și precise ale vieții de ocnaș a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodată despre speranțele ei, nu încerca să ghicească ce va fi în viitor, nu descria propriile ei sentimente. În loc să încerce să lămurească starea lui sufletească și, în general, viața lui lăuntrică, ea se mărginea numai la fapte, adică le comunica vorbele lui, știri amănunțite despre starea sănătății, ce dorințe și-a exprimat când a fost să-l vadă, ce a rugat-o, ce a întrebat, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunțit. Și astfel chipul nefericitului frate se desprindea de la sine, se contura clar și precis; nu putea fi vorba de nicio greșeală, fiindcă nu erau decât fapte directe, simple.
Dar din toate aceste știri, Dunia și soțul ei nu puteau desprinde decât prea puține lucruri îmbucurătoare, mai ales la început. Sonia scria că Raskolnikov este veșnic posomorât, puțin vorbăreț, că știrile pe care i le comunică, de câte ori primește o scrisoare, aproape nu-l interesează; că uneori întreabă de mama lui; și că atunci când ea, simțind că el bănuiește adevărul, i-a spus, în sfârșit, tot, spre marea ei mirare, știrea morții mamei lui nu i-a făcut o impresie prea puternică, cel puțin așa i s-a părut după înfățișarea lui. Între altele, ea scria că, deși el s-a zăvorit în sine însuși și pare străin de tot ce-l înconjoară, a acceptat noua lui viață, deschis și cu simplitate; că înțelege perfect situația, nu așteaptă în viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutrește nicio speranță deșartă (ceea ce ar fi atât de ușor de înțeles în situația lui), că nu-l miră nimic în ambianța aceea atât de nouă și atât de puțin asemănătoare cu cea de altădată. Scria că e sănătos. Se duce la lucru, nu se ferește de muncă, dar nici nu arată mare râvnă. Este absolut nepăsător față de mâncarea ce i se dă, dar că această mâncare, în afară de duminici și zilele de sărbătoare, este atât de proastă, încât, în cele din urmă, a primit cu plăcere de la ea, Sonia, ceva bani ca să bea zilnic ceai; cât despre toate celelalte, a rugat-o să nu-i ducă grija, fiindcă a asigurat-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai târziu, Sonia a comunicat că n-a văzut niciodată camera comună pe care o împarte cu ceilalți deținuți și, în general, interiorul închisorii, dar că deduce că acolo trebuie să fie mare înghesuială, urât și nesănătos; că Rodea doarme pe priciul comun, așternut cu o pătură de pâslă, și că altceva nu vrea să-și procure. Că duce o viață simplă și sărăcăcioasă, nu din principiu sau după un plan conceput de mai înainte, ci pur și simplu din nepăsare și lipsă de grijă pentru soarta lui. Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu-i făceau deloc plăcere, dar chiar îl iritau, că aproape nu vorbea cu ea și uneori se purta grosolan; până la urmă, însă, s-a obișnuit cu aceste vizite, care au ajuns să-i fie aproape necesare, așa că s-a simțit foarte trist când ea s-a îmbolnăvit și n-a putut să vină să-l vadă câteva zile. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii sau la corpul de gardă, unde el este adus pentru câteva minute; în cursul săptămânii se ducea să-l vadă la locul de muncă, unde ea putea să intre, fie prin ateliere sau în fabricile de cărămizi, fie în șurile de pe malul Irtîșului. Despre ea, Sonia scria că a reușit să facă unele cunoștințe și chiar să găsească protecție; că face croitorie și, cum în oraș nu există aproape nicio croitoreasă, e apreciată în multe case; numai despre faptul că, datorită ei, și Raskolnikov a început să fie protejat de superiorii lui, care-i ușurează munca și altele, Sonia n-a scris nimic. Apoi a sosit știrea (Dunia observase o oarecare neliniște și îngrijorare în ultimele ei scrisori) că Raskolnikov se ține departe de toți ceilalți, că ocnașii nu l-au îndrăgit; că tace zile întregi și este din ce în ce mai palid. Apoi, în ultima scrisoare, Sonia le scrise că el s-a îmbolnăvit destul de grav și zace în spital, în salonul pentru deținuți...