A doua zi dimineață, Razumihin se trezi după ora șapte, posomorât, plin de griji și nedumeriri noi și neprevăzute, cum nici nu-și închipuise vreodată că ar putea să aibă. Își amintea perfect, până în cele mai mici amănunte, tot ce se petrecuse cu o seară mai înainte și înțelegea că i se întâmpla ceva neobișnuit, că era sub imperiul unei impresii necunoscute încă și cu totul deosebite de cele încercate până atunci. Totodată, își dădea seama limpede că visul care se înfiripase în mintea lui era irealizabil și atât de fără noimă, încât îi era rușine și să se gândească, de aceea trecu cât mai repede la alte griji și nedumeriri mai prozaice, pe care i le lăsase moștenire „acea de trei ori afurisită zi de ieri”.
Cea mai dureroasă amintire era că se arătase aseară „josnic și grosolan”. Nu numai că fusese beat, dar, profitând de situația în care se afla tânăra fată, el — dintr-un sentiment de gelozie prostească, ce i se năzărise dintr-o dată — îl vorbise de rău pe logodnicul ei, fără să știe ce raporturi sau ce obligații existau între cei doi logodnici, fără măcar să-l cunoască bine pe acest om. Ce drept avea să judece atât de pripit și atât de ușuratic? Cine l-a chemat să fie judecător? Și apoi, o ființă ca Avdotia Romanovna putea să se mărite cu un om nedemn, numai din interes? Prin urmare, trebuia să aibă și calități. Hotelul? Dar de unde putea el, într-adevăr, să știe ce fel de hotel era acela? Și apoi, el pregătea doamnelor o locuință... Ah! Cât de josnic fusese totul! A fost beat? Asta-i o justificare? Este o scuză proastă, care îl înjosește și mai rău! În vin e adevărul și adevărul s-a revărsat, „adică toată josnicia unui suflet invidios și grosolan”. Și apoi, își putea oare, cât de cât, îngădui un astfel de vis el, Razumihin? Cine era el pe lângă o fată ca ea, el, bețivanul palavragiu și grosolan de ieri? „Este cinic și ridicol numai gândul unei apropieri între ființe atât de deosebite!” Razumihin roși groaznic la această idee și, ca un făcut, în aceeași clipă își aminti că spusese aseară pe scară, că gazda ar putea să devină geloasă pe Avdotia Romanovna... nu, asta era de-a dreptul de neîndurat! Izbi cu toată puterea cu pumnul în plita din bucătărie, sparse o cărămidă și își însângeră mâna.
„Firește”, șopti el peste o clipă, cu un sentiment de adâncă umilință, „firește, toate aceste ticăloșii nu se mai pot șterge, nici îndrepta! Nici gând una ca asta... De aceea trebuie să mă prezint fără să spun nimic și... și să-mi fac în tăcere datoria... fără să mă scuz, fără să spun nimic... căci, firește, acum totul e pierdut!”
Cu toate acestea, își cercetă hainele cu o deosebită grijă. Nu avea alte straie, și chiar să fi avut, poate nu le-ar fi pus — ca să nu pară că s-a gătit anume. În orice caz, nu-și putea îngădui o cinică neglijență și lipsă de curățenie, nu avea niciun drept să-i jignească pe alții, mai ales când aceștia aveau nevoie de el și-l rugau să vină la ei. Își perie cu grijă hainele. Rufăria o avea totdeauna destul de proaspătă, în această privință era îngrijit.
Se spălă bine — Nastasia avea săpun — își spălă părul, gâtul și mai ales mâinile. Când se puse problema dacă trebuia sau nu să-și radă țepii de pe obraz (Praskovia Pavlovna avea brice foarte bune, rămase de la răposatul domn Zarnițîn), problema fu rezolvată cu furie în sens negativ: „Rămân cum sunt! Să nu creadă că m-am ras ca să... ar crede-o negreșit! Pentru nimic în lume!”
„Și... și mai ales după ce m-am purtat atât de grosolan, atât de josnic, ca un obișnuit al tractirelor; și... și să presupunem că știu că sunt — fie cât de cât — un om de treabă... pot oare să mă mândresc cu atâta lucru? Orice om trebuie să fie de treabă, și încă mai ceva ca mine și totuși (îmi amintesc foarte bine) am la activul meu unele lucruri... nu că ar fi cu totul necinstite, totuși!... Și ce idei îmi trec uneori prin minte! Hm... să le pun pe toate acestea alături de Avdotia Romanovna! Drace! Fie! Am să mă arăt dinadins josnic, trivial, cu comportări de tractir, nici nu-mi pasă! Și chiar și mai rău!”...
Zosimov, care dormise în salonul Praskoviei Pavlovna, îi întrerupse monologul.
Pleca acasă și se grăbea să-și mai vadă o dată bolnavul înainte de plecare. Razumihin îi raportă că pacientul doarme dus, ca un hârciog. Zosimov îi spuse să nu-l scoale până nu se trezește singur, și promise să vină pe la unsprezece.
— Numai să fie acasă, adăugă el. Cu un bolnav ca ăsta, te poți aștepta la orice. N-ai cum îl stăpâni; e greu de tratat. Nu știi, are să se ducă el acolo, sau ele au să vină aici?
— Cred că ele, răspunse Razumihin, înțelegând rostul întrebării, și au să vorbească probabil despre treburile lor de familie. Eu am să plec. Dar tu, ca medic, ai firește mai multe drepturi ca mine.
— Doar nu sunt duhovnic; am să vin să-l văd și apoi am să plec imediat; am și așa destulă treabă.
— Un singur lucru mă neliniștește, îl întrerupse Razumihin, încruntat, aseară, de beat ce eram, m-a luat gura pe dinainte și pe drum i-am spus lui fel de fel de prostii... vrute și nevrute... între altele i-am spus că te temi că ar fi... înclinat spre nebunie...
— Și doamnelor le-ai spus același lucru.
— Știu, am făcut o mare prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar spune-mi, crezi serios asta?
— Fleacuri, nu ți-am spus? Nimic serios! Tu, când m-ai adus la el, mi l-ai zugrăvit ca pe un monoman... Aseară, am mai turnat gaz peste foc, tu adică, povestind despre... vopsitorul acela; frumoasă discuție, când poate tocmai povestea asta i-a tulburat mințile! Dacă aș fi știut atunci tot ce s-a petrecut la secție și că o canalie... l-a jignit, bănuindu-l! Hm... atunci nu aș fi îngăduit discuția aceea. Monomanii ăștia fac din țânțar armăsar, văd ca aievea tot ce li se năzare... Din cele povestite de Zametov aseară, cazul mi s-a lămurit pe jumătate. Ce să mai vorbim! Am cunoscut un ipohondru, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care nefiind în stare să îndure ironiile cotidiene cu care-l necăjea la masă un băiețel de opt ani, l-a ucis, înjunghiindu-l! Iar în cazul nostru, gândește-te câte s-au adunat: el numai zdrențe, în fața unui comisar de poliție obraznic, boala care începea și o bănuială ca asta, trântită așa de la obraz. Un ipohondru furios! Ținând seama de orgoliul sălbatic, extraordinar, s-ar putea ca tocmai acesta să fi fost punctul de plecare al bolii!... Drace!... Trebuie să-ți spun, însă, că Zametov ăsta este într-adevăr un băiat simpatic, numai că... hm... a făcut rău că a vorbit aseară despre toate acestea. E prea limbut!
— Dar cui i-a vorbit? Ție și mie?
— Și lui Porfiri.
— Și ce-i dacă i-a spus și lui Porfiri?
— Ascultă, tu te bucuri de trecere pe lângă mama și sora lui? Ar trebui să-i vorbească mai cu prudență azi...
— Au să se înțeleagă! răspunse fără chef Razumihin.
— De ce oare s-a repezit așa la acest Lujin? Un om cu parale, tinerei se pare că nu-i displace... și apoi, ele nu au para chioară, ai?
— Ce mă tot descoși? strigă Razumihin, enervat. De unde vrei să știu dacă au para chioară sau nechioară? Întreabă-le tu, poate afli mai ușor...
— Uf, tare ești prost uneori! Nu ți-au trecut încă fumurile de aseară... La revedere; mulțumește-i pentru mine Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat, i-am spus bună ziua prin ușă, dar n-a răspuns, măcar că era sculată de la șapte; am văzut când i s-a adus samovarul din bucătărie... N-am avut cinstea să-i văd fața...
Fix la ora nouă, Razumihin își făcu apariția la hotelul lui Bakaleev. Cele două doamne îl așteptau de mult cu o nerăbdare febrilă. Se sculaseră pe la șapte sau poate chiar mai devreme. El intră în odaie, întunecat ca un nor, salută cu stângăcie și se înfurie pe el însuși, bineînțeles. Își greșise socoteala: Pulheria Aleksandrovna se repezi la el, îl apucă cu amândouă mâinile și fu cât pe-aci să i le sărute. Razumihin aruncă o privire sfioasă Avdotiei Romanovna, dar obrazul acesta mândru avea în clipa aceea o expresie atât de recunoscătoare și de prietenoasă, atât de plină de respect (în locul privirilor ironice și al disprețului involuntar, prost camuflat, la care se așteptase), încât își pierdu cumpătul. S-ar fi simțit desigur mai bine dacă ele l-ar fi întâmpinat cu ocări. Din fericire, avea subiect de conversație și se grăbi să se agațe de el.
Auzind că „el încă nu s-a trezit”, dar că „să n-aibă nicio grijă”, Pulheria Aleksandrovna declară că era chiar mai bine așa „pentru că trebuia neapărat, neapărat, să discute în prealabil ceva cu Razumihin”. Apoi urmă întrebarea dacă acesta își luase ceaiul și invitația să-l ia împreună; căci nici ele nu gustaseră nimic în așteptarea lui. Avdotia Romanovna sună, la chemarea ei sosi un individ murdar și jerpelit, căruia îi porunci să aducă ceaiul; acesta fu adus după un timp destul de lung, dar atât de prost servit și de murdar, încât doamnele se rușinară. Razumihin înjură energic hotelul, dar, aducându-și aminte de Lujin, tăcu stingherit și se bucură nespus când întrebările Pulheriei Aleksandrovna începură să plouă asupra lui, scăpându-l din încurcătură.
Răspunzând la întrebările ei, vorbi vreo trei sferturi de oră, mereu întrerupt, descusut pe îndelete, și izbuti să comunice faptele cele mai importante, semnificative, din câte știa că i se întâmplaseră lui Rodion Romanovici în cursul ultimului an de viață, încheind cu descrierea amănunțită a bolii. De fapt, trecu sub tăcere unele lucruri care trebuiau lăsate deoparte, între altele nu pomeni o vorbă despre scena de la secție și despre urmările ei. Fu ascultat cu aviditate, și, când crezu că isprăvise și le satisfăcuse curiozitatea, văzu că pentru ele parcă abia începuse să vorbească.
— Spune-mi, spune-mi, cum crezi... ah, iartă-mă, până acum nici nu știu care ți-e numele? spuse cu înfrigurare Pulheria Aleksandrovna.
— Dmitri Prokofici.
— Și așa, Dmitri Prokofici, aș vrea foarte mult să aflu... cum vede el... în general... lucrurile, adică, înțelege-mă, nu știu cum să-ți spun ca să fie mai clar: ce-i place și ce nu-i place? E întotdeauna așa de nervos? Ce dorințe, ce visuri are? Spune-mi, dacă poți. Sub ce anume influență se găsește în clipa de față? Într-un cuvânt, aș vrea să știu...
— Vai, măicuțo, cum ar putea cineva să răspundă dintr-odată la toate? spuse Dunia.
— Of, Doamne, nu m-am așteptat deloc, dar deloc, să-l găsesc așa cum l-am găsit, Dmitri Prokofici.
— Cât se poate de natural, răspunse Dmitri Prokofici. N-am mamă, dar unchiul meu vine în fiecare an și de fiecare dată aproape că nu mă recunoaște, deși e un om înțelept; iar în cei trei ani de când nu v-ați văzut, multă apă s-a scurs. Ce-aș putea să vă spun? Îl cunosc pe Rodion de un an și jumătate: e ursuz, posomorât, mândru, chiar trufaș; în ultima vreme (poate că era mai demult) a ajuns bănuitor și ipohondru. E mărinimos și bun. Nu-i place să-și dea pe față sentimentele și mai curând ar jigni pe cineva decât să-și arate bunătatea. Uneori, de altminteri, nu este deloc ipohondru, ci numai rece, și nimic nu-l mișcă, e aproape neomenos; s-ar zice în adevăr că în el sunt două firi opuse, care se manifestă pe rând. Uneori este grozav de tăcut, pretextează că-i ocupat, că nu vrea să fie stânjenit, dar stă culcat toată ziua și nu face nimic. Nu e înclinat să glumească și nu din lipsă de spirit, ci parcă nu-și îngăduie să se țină de astfel de fleacuri. Nu ascultă până la sfârșit ce i se spune. Nu se interesează de lucrurile care la un moment dat interesează pe toată lumea. Are o părere foarte, foarte bună despre el și socot că este îndreptățită. Ce să vă mai spun?... Cred că venirea dumneavoastră va avea un efect binefăcător...
— Vai, de-ar da Dumnezeu! exclamă Pulheria Aleksandrovna, foarte îngrijorată de părerea lui Razumihin despre fiul ei.
Iar acesta îi aruncă, în sfârșit, Avdotiei Romanovna o privire mai îndrăzneață. În timp ce vorbea, se uitase mereu la dânsa, dar numai în fugă, o clipă, și numaidecât își întorcea privirile într-altă parte. Avdotia Romanovna ba se așeza la masă și asculta cu luare-aminte, ba se scula și, după obiceiul ei, începea din nou să măsoare odaia în lung și în lat, cu brațele încrucișate, buzele strânse, punând din când în când câte o întrebare, fără să-și întrerupă mersul și căzând apoi pe gânduri. Și ea avea obiceiul să nu asculte până la sfârșit ceea ce i se spunea. Purta o rochiță ușoară de vară, de culoare închisă, iar la gât avea o băsmăluță albă, străvezie. După unele indicii, Razumihin își dădu seama că mijloacele de care dispuneau cele două femei erau extrem de modeste. Dacă Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, poate că nu s-ar fi simțit intimidat față de ea, dar așa, poate tocmai pentru că era așa de sărăcăcios îmbrăcată, și-și dăduse seama de mijloacele lor restrânse, sufletul îi fu cuprins de teamă și se sfia de fiecare vorbă, de fiecare gest pe care-l făcea, ceea ce, desigur, sporea stinghereala unui om care și așa nu avea încredere în el.
— Mi-ați spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu și... le-ați spus cu totul nepărtinitor. E bine; eu credeam că-l admirați din cale-afară, zise Avdotia Romanovna, zâmbind. Poate că aveți dreptate și poate că simte nevoia unei femei în viața lui, adăugă dânsa, dusă pe gânduri.
— N-am spus așa ceva, de altfel, poate că aveți dreptate, numai că...
— Ce anume?
— El nu iubește pe nimeni; și poate că nici n-are să iubească vreodată, spuse scurt Razumihin.
— Adică nu e în stare să iubească?
— Știți, Avdotia Romanovna, dumneavoastră îi semănați grozav, în toate privințele! zise el pe neașteptate chiar pentru el însuși, apoi, aducându-și pe loc aminte de cele ce-i spusese despre fratele ei, se roși ca un rac și se fâstâci grozav.
Avdotia Romanovna nu-și putu stăpâni râsul, privindu-l.
— În ceea ce-l privește pe Rodea, ați putea să greșiți amândoi, interveni Pulheria Aleksandrovna, oarecum atinsă. Nu vorbesc despre starea lui de acum, Dunecika. Ceea ce scrie Piotr Petrovici în bilețelul acela... și ceea ce am presupus noi, s-ar putea să nu fie adevărat, dar nu vă puteți închipui, Dmitri Prokofici, ce om bizar și capricios este, ca să mă exprim mai exact; niciodată nu eram în stare să-i ghicesc firea, încă de pe când era numai de cincisprezece ani. Sunt sigură că e în stare să facă și acuma câte una care nu i-ar trăsni nimănui prin cap... Ce să mai vorbim! Știți că acum un an și jumătate m-a uluit, m-a zdruncinat, aproape să mă îmbolnăvească, atunci când i s-a năzărit să se însoare cu fata aceea... cu fiica Zarnițînei, gazda lui?
— Știți ceva amănunte despre povestea asta? întrebă Avdotia Romanovna.
— Credeți, poate, urmă cu înflăcărare Pulheria Aleksandrovna, că l-ar fi oprit atunci lacrimile mele, rugămințile mele, boala mea, poate moartea mea pricinuită de durere, mizeria noastră? Ar fi călcat cât se poate de liniștit peste toate piedicile. Și totuși, se poate, se poate oare să nu ne iubească?
— El însuși nu mi-a vorbit niciodată nimic despre povestea aceea, răspunse precaut Razumihin. Dar am auzit câte ceva de la doamna Zarnițîna, care nici ea nu este prea comunicativă, și ceea ce am auzit ar putea să vă pară oarecum ciudat...
— Ce, ce anume ați auzit? întrebară amândouă femeile într-un glas.
— Poate că nici nu este ceva din cale-afară de neobișnuit. Am aflat că această căsătorie, definitiv hotărâtă și împiedicată numai de moartea logodnicei, nu-i surâdea prea mult nici doamnei Zarnițîna... În afară de asta, se zice că logodnica nu era frumoasă, adică se zice că era chiar urâțică... și bolnăvicioasă și... ciudată... de altfel, se pare că nu-i lipseau unele calități. Și cred că o fi avut, altminteri nu este de înțeles... Zestre n-avea, dar el nu-i omul care să se gândească la partea materială... În general, este foarte greu să judeci o asemenea situație.
— Sunt convinsă că fata avea calități, spuse scurt Avdotia Romanovna.
— Să mă ierte Dumnezeu, dar eu m-am bucurat când a murit, cu toate că nu știu pe cine ar fi nenorocit mai tare această căsătorie, pe el sau pe ea? încheie Pulheria Aleksandrovna.
Apoi prudent, cu sfială și aruncând întruna priviri Dunecikăi, ceea ce o supăra vădit pe fată, începu din nou să-l întrebe despre scena ce avusese loc cu o zi mai înainte între Rodea și Lujin. Era limpede că mai ales această întâmplare o neliniștea, o speria și o făcea să tremure. Razumihin repetă aceeași poveste în toate amănuntele ei, dar adăugă de data aceasta concluzia lui; îl învinuia pe față pe Raskolnikov de a-l fi insultat cu premeditare pe Piotr Petrovici, de astă dată nemaipunând acest lucru pe seama bolii.
— Era hotărât la aceasta încă înainte de boală, zise el.
— Și eu tot așa cred, spuse Pulheria Aleksandrovna, zdrobită. Era însă foarte mirată de faptul că, de data aceasta, Razumihin vorbea despre Piotr Petrovici reținut și aproape cu stimă. Acest lucru o miră pe Avdotia Romanovna.
— Va să zică asta e părerea dumitale despre Piotr Petrovici? întrebă Pulheria Aleksandrovna, nemaiputând să se stăpânească.
— Nu pot avea altă părere despre viitorul soț al fiicei dumneavoastră, răspunse cu tărie și înflăcărare Razumihin, nu spun asta din banală politețe, ci pentru că... pentru că... ei, da, dacă Avdotia Romanovna l-a ales singură, de bunăvoie, pe acest om, e prea de ajuns. Și dacă l-am ocărit ieri, e că am fost beat, îngrozitor de beat și... și nebun, îmi pierdusem capul, înnebunisem de-a binelea... și azi mi-e rușine!...
Roși și amuți. Avdotia Romanovna se aprinse la față, dar rămase tăcută. Nu spusese o vorbă de când începuse discuția despre Lujin. Iar Pulheria Aleksandrovna, fără sprijinul fiicei sale, părea că șovăie. În sfârșit, bâiguind și uitându-se întruna la fie-sa, declară că pe dânsa o neliniștește grozav o anumită împrejurare.
— Vezi dumneata, Dmitri Prokofici, începu dânsa, am să vorbesc absolut deschis cu Dmitri Prokofici, Dunecika!
— Fără îndoială, măicuțo, întări Avdotia Romanovna.
— Uite despre ce e vorba, se grăbi mama, ca și cum cineva i-ar fi luat o povară de pe umeri, îngăduindu-i să vorbească despre necazurile ei. Astăzi, foarte devreme, am primit din partea lui Piotr Petrovici un bilețel drept răspuns la scrisorica noastră prin care ne anunțam sosirea. Vezi dumneata, ieri, el trebuia să ne aștepte la gară, așa cum promisese. În locul lui, însă, el a trimis în întâmpinarea noastră un servitor cu adresa acestui hotel, ca să ne însoțească și să ne anunțe că Piotr Petrovici va veni să ne vadă azi-dimineață. Azi, însă, am primit acest bilețel... Citește-l singur mai bine; este acolo un punct care mă neliniștește grozav... o să vezi și dumneata care este și... aș vrea să-mi spui părerea dumitale sinceră, Dmitri Prokofici! Dumneata cunoști mai bine ca oricine caracterul lui Rodea și vei ști mai bine ca oricine să ne dai un sfat. Te previn că Dunecika a și hotărât ce să facă, din prima clipă, dar eu tot nu știu acum ce e mai bine de făcut și... și te-am așteptat să vii.
Razumihin desfăcu biletul, datat din ajun, și citi următoarele:
„Stimată doamnă Pulheria Aleksandrovna,
Am onoarea să vă aduc la cunoștință că o întâmplare neprevăzută m-a împiedicat să vă întâmpin la gară și am trimis în locul meu un om de încredere. Totodată, împrejurările mă silesc să renunț la plăcerea de a vă vedea mâine de dimineață, fiind reținut de unele treburi la senat, care nu suferă amânare și pentru a nu stingheri întâlnirea cu fiul dumneavoastră și fratele Avdotiei Romanovna. Voi avea cinstea să vă vizitez și să vă prezint omagiile mele în apartamentul dumneavoastră abia mâine la orele opt postmeridian, și îndrăznesc totodată să adaug rugămintea stăruitoare și nestrămutată ca la această întrevedere Rodion Romanovici să nu ia parte, deoarece m-a jignit într-un chip grosolan și fără precedent, cu ocazia vizitei ce i-am făcut ieri, aflând că este bolnav; în afară de aceasta, doresc să am cu dumneavoastră o explicație personală, serioasă și absolut necesară, cu privire la un anumit punct despre care aș dori să aflu propria dumneavoastră părere. Am onoarea totodată să vă anunț că dacă, împotriva rugăminții mele insistente, îl voi întâlni la dumneavoastră pe Rodion Romanovici, mă voi vedea silit să mă retrag imediat și atunci vă rog să nu aruncați vina pe mine. Vă scriu presupunând că Rodion Romanovici, care în cursul vizitei mele păruse grav bolnav, ca apoi peste două ore, sănătos tun, să iasă din casă, ar putea să ajungă și la dumneavoastră. Sunt sigur de cele ce spun, pentru că l-am văzut cu ochii mei în locuința unui bețiv călcat de o trăsură și decedat în urma acestui accident, dând, sub pretextul înmormântării, fiicei acestuia, o fată de moravuri ușoare, circa douăzeci și cinci de ruble, fapt care m-a uluit, cunoscând în ce condiții ați strâns această sumă. Totodată, transmit deosebita mea stimă onorabilei Avdotia Romanovna și vă rog să primiți asigurările devotamentului meu respectuos,
supusa dumneavoastră slugă,
P. LUJIN”
— Ce să fac, Dmitri Prokofici? întrebă Pulheria Aleksandrovna gata să izbucnească în lacrimi. Cum să-i spun lui Rodea să nu vină? El ne cerea ieri cu atâta tărie să-l refuzăm pe Piotr Petrovici și, când colo, am primit ordinul să nu-l primim pe el! Dar el are să vină dinadins, de îndată ce-o afla și... și atunci ce are să se întâmple?
— Cred că trebuie să faceți așa cum a hotărât Avdotia Romanovna, răspunse liniștit Razumihin, fără să șovăie nicio clipă.
— Vai, Doamne! Ea zice... Dumnezeu știe ce zice, că nu-mi lămurește scopul! Ea zice că e mai bine, adică nu mai bine, ci că trebuie neapărat să vină Rodion astăzi, la ora opt, să se întâlnească cu Piotr Petrovici... Eu însă n-aș vrea să-i arăt nici scrisoarea, ci, prin vreun șiretlic, să fac în așa fel, cu ajutorul dumitale, ca el să nu vină... pentru că este atât de nervos... Și apoi, nu pricep ce-i cu bețivanul acela care a murit și ce-i cu fie-sa, și cum de a putut să-i dea ultimii bani... pe care...
— Pe care i-ai obținut cu atâtea sacrificii, măicuțo, adăugă Avdotia Romanovna.
— Ieri nu știa nici el ce face, zise, dus pe gânduri, Razumihin. Dacă ați ști ce a făcut ieri la tractir; de altminteri, nu-i rău ce a făcut, hm! Mi-a vorbit și mie despre un mort și despre o fată, ieri, pe când mergeam spre casă, dar n-am priceput nimic. De altminteri, nici eu ieri...
— Cel mai bun lucru, măicuțo, e să mergem la dânsul și te asigur că acolo o să vedem numaidecât ce este de făcut. Și apoi, e și timpul. Doamne! E trecut de zece! exclamă Dunia, uitându-se la un ceas de aur cu email de toată frumusețea, pe care-l purta la gât pe un lanțișor subțire, venețian, de aur, și care nu se armoniza câtuși de puțin cu îmbrăcămintea ei.
„Darul logodnicului”, se gândi Razumihin.
— Ah, da!... E timpul, Dunecika! spuse, neliniștită, Pulheria Aleksandrovna. Ar putea să creadă că ținem supărare pentru cele ce s-au petrecut ieri și de aceea întârziem. Vai, Doamne!
Vorbind, își puse în grabă mantăluța și pălăria. Dunecika se îmbrăcă și ea. Mănușile ei nu numai că erau uzate, dar chiar rupte, fapt pe care îl observă Razumihin numaidecât, și, cu toate acestea, sărăcia vădită a straielor dădea celor două femei un aer de o deosebită distincție, așa cum se întâmplă totdeauna cu cei care știu să poarte cu demnitate o îmbrăcăminte săracă. Razumihin o privea cu evlavie pe Dunecika și era mândru s-o însoțească pe stradă. „Regina care-și cârpea ciorapii la închisoare”, gândea el, „în clipa aceea arăta ca o adevărată regină, poate chiar mai mult decât în timpul celor mai somptuoase solemnități și recepții.”
— Doamne, exclamă Pulheria Aleksandrovna, mi-ar fi trecut oare vreodată prin minte că am să mă tem de întâlnirea cu scumpul meu Rodea, așa cum mă tem acum?!... Mă tem, Dmitri Prokofici, adăugă dânsa, privindu-l cu sfială.
— Nu te teme, măicuțo, zise Dunia, sărutând-o, mai bine încrede-te în el. Eu am încredere în el.
— Vai, Doamne! Și eu am încredere, dar n-am închis ochii toată noaptea! se văita biata femeie.
Ieșiră în stradă.
— Știi, Dunecika, spre dimineață, când am ațipit puțin, am visat-o pe răposata Marfa Petrovna... era toată în alb... s-a apropiat de mine, m-a luat de mână și tot dădea din cap atât de sever, de parcă m-ar fi dojenit... O fi bine? Vai, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneata nici nu știi: Marfa Petrovna a murit!
— Nu, nu știu; cine este Marfa Petrovna?
— A murit subit; închipuiește-ți că...
— Altădată, măicuțo! se amestecă Dunia. Dumnealui nici nu știe cine a fost Marfa Petrovna.
— Ah, nu știi? Credeam că dumneata știi totul. Iartă-mă, Dmitri Prokofici, de două zile mi-e mintea atât de tulburată. Te socotesc o adevărată providență pentru noi și de aceea eram convinsă că știi tot ce ne privește. Te consider ca pe o rudă de aproape... Nu te supăra că-ți vorbesc astfel. Vai, Doamne, ce ai la mâna dreaptă? Te-ai rănit?
— Da, m-am rănit, șopti Razumihin fericit.
— Eu vorbesc uneori prea din inimă, așa că Dunia mă îndreaptă... Dar, Doamne, în ce chilioară locuiește Rodea! S-o fi trezit? Și femeia aceea, gazda lui, socotește că asta-i odaie? Ascultă, dumneata spui că lui nu-i place să-și arate pe față sentimentele, atunci poate că am să-l plictisesc cu... cu slăbiciunile mele?... Nu vrei să mă înveți, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el? Știi, simt că-mi pierd capul.
— Nu-i puneți multe întrebări dacă vedeți că se încruntă: și, mai ales, nu-l întrebați de sănătate: nu-i place.
— Vai, Dmitri Prokofici, cât e de greu să fii mamă! Dar iată și scara... Ce scară îngrozitoare!
— Măicuțo, ești palidă, liniștește-te, draga mea, zise Dunia, alintând-o. De ce te frămânți atâta? Ar trebui să se simtă fericit că te vede, adăugă ea, cu o privire scăpărătoare.
— Stați puțin, mă duc înainte să văd dacă s-a trezit.
Doamnele îl urmară încet pe scară și, ajungând la etajul trei, în dreptul apartamentului proprietăresei, văzură că ușa este ușor crăpată și că doi ochi negri, ageri, le cercetează pe amândouă din întuneric. Când privirile li se încrucișară, ușa se trânti deodată cu atâta zgomot, că Pulheria Aleksandrovna abia își stăpâni un țipăt de spaimă.