Dar Raskolnikov și intrase în odaie, cu aerul unui om care caută din răsputeri să-și țină râsul și abia izbutește s-o facă. În urma lui venea Razumihin, lung, stângaci, rușinat la culme, cu obrazul răvășit de mânie și roșu ca un rac fiert. Mutra pe care o făcea și întreaga lui înfățișare erau într-adevăr destul de caraghioase în clipa aceea ca să îndreptățească râsul lui Raskolnikov. Acesta, înainte de a fi prezentat, se înclină în fața gazdei, care sta în mijlocul camerei și-l privea întrebător; își strânseră mâna, și Raskolnikov părea să-și stăpânească cu greu buna dispoziție în timp ce se prezenta. Dar abia își luase un aer mai serios și îngăimase primele vorbe de prezentare când, ca din întâmplare, se uită din nou la Razumihin și nu se mai putu stăpâni: râsul izbucni în cascade, cu atât mai nestăvilit, cu cât îl ținuse până atunci înăbușit. Expresia de furie turbată cu care Razumihin ascultase acest râs „din toată inima” dădea scenei o aparență de sinceră veselie și, mai ales, o făcea să pară cât se poate de firească. Și, ca dinadins, Razumihin îi spori efectul fără să vrea.
— Of! Diavolul ăsta! zbieră el, dând mânios din mână. Nimeri într-o măsuță rotundă, pe care se afla un pahar cu ceai neisprăvit. Măsuța și paharul se răsturnară cu zgomot.
— De ce să spargem lucrurile, domnilor? Facem pagubă statului! strigă Porfiri Petrovici, vesel.
Scena se prezenta astfel: Raskolnikov râdea atât, că își uită câteva clipe mâna în mâna gazdei, dar știa că n-ar fi părut firesc s-o lase mai mult și prinse momentul potrivit ca s-o retragă cât mai iute și mai natural. Razumihin, rușinat la culme de căderea măsuței și de paharul spart, privea, posomorit, cioburile: apoi ridică din umeri, se întoarse brusc la fereastră și rămase cu spatele la ei, uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic. Porfiri Petrovici râdea și el cu poftă, dar era vădit că aștepta explicații. În colț, pe un scaun, ședea Zametov, care se sculase la intrarea musafirilor cu gura până la urechi, dar urmărea nedumerit și chiar bănuitor întreaga scenă și se uita, oarecum descumpănit, la Raskolnikov. Prezența neașteptată a lui Zametov îl impresiona neplăcut pe tânărul nostru.
„Trebuie să țin seama și de asta!” se gândi el.
— Iertați-mă, vă rog, începu el, prefăcându-se a fi foarte rușinat. Razumihin...
— Vai de mine, îmi face plăcere. Ați intrat atât de plăcut...
Apoi, arătând spre Razumihin:
— Iar el, nici bună ziua nu mai vrea să dea?
— În adevăr, nu știu de ce s-a înfuriat pe mine. I-am spus pe drum că seamănă cu Romeo și... și i-am dovedit-o... altceva nimic.
— Porcule! strigă Razumihin fără să se întoarcă.
— Trebuie să fi avut motive serioase ca să se înfurie într-atât pentru o singură vorbuliță, spuse, râzând, Porfiri.
— Hei, tu, anchetatorule!... Lua-v-ar dracii pe toți! îl întrerupse Razumihin, apoi deodată izbucni în râs și, cu obrazul vesel, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici. Ei, gata cu prostiile! Să trecem la treabă: ăsta-i prietenul meu Rodion Romanovici Raskolnikov; în primul rând, a auzit vorbindu-se mult despre tine și dorește să te cunoască; în al doilea rând, are o mică treabă cu tine. A, Zametov! Prin ce întâmplare ești aici? Vă cunoașteți? De când?
„Ce-o mai fi și asta?” se întrebă, alarmat, Raskolnikov. Zametov păru încurcat, dar nu din cale-afară.
— Păi, ne-am cunoscut aseară, la tine, răspunse el cu nepăsare.
— Ce potrivire! Închipuiește-ți, Porfiri, că săptămâna trecută m-a rugat să ți-l prezint, dar văd că v-ați descurcat și fără mine... Ai tutun?
Porfiri Petrovici era îmbrăcat ca acasă, în halat, papuci scâlciați și rufărie foarte curată. Era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, scund, gras, puțin borțos chiar; se purta ras, fără mustăți, fără favoriți, cu părul tuns scurt pe capul rotund și mare, cu o protuberanță spre ceafă. Fața plină, rotundă și cam cârnă avea o culoare nesănătoasă, un galben-întunecat, dar era destul de vioaie și chiar veselă. La prima vedere, putea să pară chiar blajin, să nu fi avut ochii aceia apoși, cu licăriri neașteptate, adăpostiți după genele albicioase, care clipeau mereu, ca și cum Porfiri Petrovici ar fi făcut cuiva cu ochiul. Privirea aceasta era în stranie discordanță cu restul feței, care avea ceva femeiesc; de fapt, însă, expresia era mult mai serioasă decât părea la prima vedere.
Cum auzi că musafirul are „treabă” cu el, Porfiri Petrovici îl pofti de îndată să ia loc pe divan, se așeză și el în celălalt capăt și-și aținti cu mult interes ochii asupra lui, așteptând să vadă ce are să-i spună; o asemenea atenție te face, îndeobște, să te simți stingherit, mai ales când nu cunoști destul de bine omul care te ascultă cu atâta curiozitate și mai ales când — după părerea ta — cele ce ai de spus nu sunt deloc la înălțimea atenției deosebite ce ți se dă. Totuși, Raskolnikov lămuri pe scurt, în câteva cuvinte clare și bine legate, foarte deslușit, scopul vizitei sale și, mulțumit de el însuși, izbuti chiar să-l observe destul de bine pe Porfiri Petrovici. Acesta, la rândul lui, nu-l slăbea din ochi. Razumihin, care luase loc în fața lor, la aceeași masă, urmărea cu însuflețire și nerăbdare expunerea, uitându-se mereu când la unul, când la celălalt, ceea ce oarecum întrecea măsura.
„Idiotul!” îl înjură în gând Raskolnikov.
— Trebuie să faci o declarație la poliție, zise cu un aer preocupat Porfiri, să scrii că, aflând despre cutare și cutare întâmplare, adică despre acest asasinat, ceri să se aducă la cunoștința anchetatorului, căruia i s-a încredințat cazul, că obiectele cutare și cutare îți aparțin și că dorești să le răscumperi... sau să le... în sfârșit, au să-ți spună ei ce trebuie să scrii...
— Tocmai asta e: în clipa de față, nu prea stau bine cu banii, spuse Raskolnikov, prefăcându-se că se rușinează, și nu pot nici măcar atâta lucru... Vedeți dumneavoastră, aș dori numai să anunț că obiectele astea sunt ale mele și că atunci când voi avea bani...
— N-are importanță, răspunse Porfiri Petrovici, ascultând cu răceală explicațiile privitoare la starea financiară; de altfel, declarația mi-o poți adresa chiar mie, dacă vrei, în același sens, cum că, aflând cutare și cutare fapt, declar că obiectele cutare sunt ale mele și vă rog...
— Pe hârtie simplă, nu? îl întrerupse grăbit Raskolnikov, părând că se interesează numai de latura bănească a chestiunii.
— O, pe cea mai simplă!
Și Porfiri Petrovici îl privi deodată, vădit ironic, printre gene, făcându-i parcă semn din ochi. De altfel, poate că lui Raskolnikov i s-a părut numai, fiindcă acestea s-au petrecut într-o clipită. Totuși, parcă a fost ceva. Raskolnikov ar fi putut să jure că Porfiri Petrovici i-a făcut cu ochiul, dracu' știe pentru ce.
„Știe!” îi fulgeră prin minte.
— Iertați-mă că v-am deranjat pentru atâta lucru, urmă el cam descumpănit. Obiectele mele nu valorează mai mult de cinci ruble, dar îmi sunt scumpe, fiind amintiri de la ființe dragi și, mărturisesc, când am aflat, m-am speriat grozav...
— De aceea ai sărit ca ars ieri, când Zosimov a spus că Porfiri cheamă la interogator pe toți debitorii bătrânei! se amestecă Razumihin cu vădită intenție.
Asta era prea mult. Raskolnikov nu se mai putu stăpâni și ochii lui negri îl fulgerară, scăpărând de mânie. Dar își reveni numaidecât.
— Mi se pare, frățioare, că îți bați joc de mine? spuse el cu prefăcută enervare. Recunosc că poate mă preocupă prea mult niște lucruri care-ți par ție fără nicio valoare; dar pentru atâta lucru nu mă poți socoti nici egoist, nici zgârcit și apoi, în ochii mei, aceste două obiecte nu sunt niște nimicuri. Ți-am mai spus că ceasul de argint, care nu valorează mare lucru, este singurul obiect care mi-a rămas de la tata. Puteți să râdeți, dar a venit mama (se întoarse el deodată către Porfiri Petrovici) și dacă ar afla (se întoarse iar iute către Razumihin, făcând să-i tremure glasul), că ceasul s-a pierdut, îți jur că ar fi disperată! De, așa-s femeile!
— Dar deloc! N-am spus-o în acest sens! Dimpotrivă! strigă Razumihin, necăjit.
„E bine? Natural? N-am exagerat?”, se întrebă, neliniștit, Raskolnikov. „Pentru ce am spus: «Așa-s femeile!»”
— A venit mama dumitale? se informă, cine știe pentru ce, Porfiri Petrovici.
— Da.
— Când?
— Aseară.
Porfiri Petrovici tăcu, pe gânduri.
— Obiectele dumitale nu puteau să se piardă în niciun caz, zise el liniștit și rece. Te așteptam de mult.
Și ca și cum nu ar fi spus nimic, împinse cu grijă scrumiera spre Razumihin, care arunca fără milă scrumul pe covor. Raskolnikov tresări. Porfiri Petrovici însă părea că nici nu se uită la el, îngrijorat de țigara lui Razumihin.
— Cu-um? L-ai așteptat? Dar știai că el amaneta acolo? strigă Razumihin.
— Cele două obiecte care-ți aparțin — inelul și ceasul — s-au găsit la ea, învelite într-o hârtiuță pe care e scris cu creionul numele dumitale, precum și data când le-a primit...
— Ce strașnică memorie aveți!... zâmbi, cam stânjenit, Raskolnikov, căutând anume să-l privească drept în ochi; dar nu se putu stăpâni să nu adauge: Am spus-o fiindcă, probabil, au fost foarte mulți care au amanetat lucruri... așa că nu era ușor să-l țineți minte pe fiecare... Și totuși, vi-i amintiți pe toți atât de precis și... și...
„Slab! Ce prostie! Pentru ce am adăugat asta?”
— Păi îi cunoaștem pe toți și dumneata ești singurul care încă n-ai binevoit să poftești pe la noi, răspunse Porfiri cu o nuanță abia simțită de ironie.
— Nu prea am fost sănătos.
— Am auzit. Am auzit, de asemenea, că ai fost tare necăjit, nu știu de ce. Și acum mi se pare că ești cam palid.
— Nu sunt palid câtuși de puțin... dimpotrivă, sunt sănătos tun! răspunse brutal și furios Raskolnikov, schimbând deodată tonul.
Furia clocotea în el și nu mai putea s-o înăbușe. „Și tocmai într-un moment de furie am să mă trădez!”, îi fulgeră prin minte. „De ce mă torturează?...”
— Nu prea sănătos, se amestecă Razumihin. Auzi ce zice! Până mai ieri a zăcut în delir... Mă crezi, Porfiri? Ieri, abia se ținea pe picioare și n-am apucat, Zosimov și cu mine, să întoarcem o clipă spatele că s-a și îmbrăcat, a șters-o pe ascuns de acasă și a rătăcit, dracu' știe pe unde, până la miezul nopții! Și asta absolut inconștient, în delir, îți închipui? Este un caz extraordinar!
— Cum? Absolut inconștient? Auzi dumneata!
Porfiri clătină din cap ca o babă.
— Ei, fleacuri! Nu-l credeți! De altfel, sunt sigur că nu-l credeți! îi scăpă lui Raskolnikov într-un acces de mânie.
Dar Porfiri Petrovici păru că nu auzise aceste cuvinte ciudate.
— Dacă nu erai inconștient, ai fi plecat de-acasă? se înfierbântă deodată Razumihin. Pentru ce ai ieșit din casă? Pentru ce?... Și de ce în ascuns? Recunoaște și tu că nu erai în toate mințile! Acum, când primejdia a trecut, ți-o pot spune deschis.
— Ieri m-au plictisit de moarte, se întoarse Raskolnikov spre Porfiri, cu un zâmbet obraznic și sfidător, și am fugit să-mi caut o locuință unde să nu mă mai găsească, ba am luat cu mine și o groază de bani. Domnul Zametov i-a văzut. Ascultă, domnule Zametov, eram aseară în toate mințile sau deliram? Rezolvă dilema!
În clipa aceea l-ar fi sugrumat bucuros pe Zametov, a cărui tăcere și privire nu-i plăceau deloc.
— După părerea mea, ai vorbit ca un om absolut conștient de ce spune, și chiar isteț, cu multă inteligență, numai că erai nervos din cale-afară, declară pe un ton sec Zametov.
— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amestecă Porfiri Petrovici, că v-a întâlnit ieri, foarte târziu, în locuința unui funcționar care a fost călcat de o trăsură...
— Chiar și asta! prinse firul Razumihin. Spune, nu te-ai purtat ca un nebun la funcționarul acela? Ultimii bani pe care îi avea i-a dat văduvei pentru înmormântare! Dacă ai vrut s-o ajuți, puteai să-i dai cincisprezece, hai, douăzeci de ruble, să-ți fi lăsat și ție măcar trei ruble; dar nu, i-ai trântit toate douăzeci și cinci!
— De unde știi, poate am găsit o comoară și nu ți-am spus nimic? Și de aceea am fost atât de generos ieri... Domnul Zametov știe că am găsit o comoară!... Mă scuzați, vă rog, spuse el lui Porfiri, cu buzele tremurânde, că vă plictisim de o jumătate de ceas cu vorbăria asta măruntă. V-am obosit, nu?
— Vai de mine, dimpotrivă, dimpotrivă! Dacă ai ști cât de mult mă interesează persoana dumitale! Mă interesează să te văd și să te ascult... și, mărturisesc, sunt încântat că ai binevoit, în sfârșit, să vii la mine...
— Dă-ne măcar un ceai! Mi s-a uscat gâtlejul! strigă Razumihin.
— Minunată idee! Poate că și ceilalți ne țin companie? Dar... n-ai vrea să iei ceva mai substanțial înainte de ceai?
— Du-te odată!
Porfiri Petrovici ieși să comande ceaiul.
În capul lui Raskolnikov gândurile se învălmășeau vijelios. Era grozav de iritat.
„Când te gândești că nici măcar nu se ostenește să se prefacă! Dacă nu mă cunoști defel, ce te-a făcut să vorbești despre mine cu Nikodim Fomici? Prin urmare, nici nu mai vor să ascundă că mă urmăresc ca o haită de câini! Mă scuipă în obraz!” Tremură el de furie. „Hai, loviți-mă, dar nu vă mai jucați cu mine ca pisica cu șoarecele! Este nepoliticos din partea dumitale, Porfiri Petrovici; s-ar putea să nu-ți permit să te joci cu mine!... S-ar putea să mă scol și să-ți trântesc de la obraz tot adevărul; atunci o să vedeți voi cât vă disprețuiesc!...” Răsufla greu. „Dar dacă mi se pare numai? Dacă nu e decât un miraj și greșesc, mă înfurii și, din lipsă de experiență, nu-mi pot juca rolul mârșav? Poate că tot ce spun ei o spun fără nicio intenție? Cuvintele în sine sunt foarte obișnuite, dar ele sunt pline de subînțelesuri... Ar fi putut să spună toate acestea oricând și totuși e ceva... De ce a spus Porfiri Petrovici de-a dreptul «ea», vorbind despre bătrână? De ce Zametov a adăugat «isteț, cu multă inteligență»? De ce-mi vorbesc pe acest ton? Da... tonul... Cum se face că lui Razumihin nu i se pare suspect? Acestui nătărău candid nu i se pare niciodată nimic suspect. Iar mă apucă frigurile!... Mi-a făcut adineauri Porfiri cu ochiul sau mi s-a părut numai? Mi s-a nălucit, desigur; de ce să-mi fi făcut cu ochiul? Vor să mă ațâțe, să mă scoată din fire? Sau toate nu-s decât o nălucire — sau ei știu tot!... Până și Zametov a fost obraznic... Dar oare Zametov a fost într-adevăr obraznic? Și-a schimbat părerea în cursul nopții. Știam eu că are să-și schimbe părerea. Se poartă ca unul de-ai casei și totuși vine aici pentru întâia oară. Porfiri nu-l consideră un musafir, stă cu spatele la el. S-au înțeles! S-au înțeles pe socoteala mea! Înainte de sosirea mea, au vorbit despre mine, asta-i sigur!... Or fi știind despre vizita mea la locuința bătrânei? Aș vrea să știu cât mai repede!... Când i-am spus adineauri că am fugit ca să-mi închiriez o locuință, s-a făcut niznai, n-a ridicat mănușa... Bine am mai întors-o cu locuința: poate să-mi prindă bine mai târziu!... Deliram, și pace bună!... Ha-ha-ha! Știe tot ce s-a întâmplat aseară! Numai de venirea mamei n-a știut!... Auzi, zgripțuroaica scria cu creionul până și data!... Nu, nu, n-ai să mă prinzi! Toate astea încă nu sunt fapte, sunt numai presupuneri! Mie să-mi dați fapte! Și nici vizita la locuința bătrânei nu este un fapt, se explică perfect prin delir; știu eu ce să le spun... Dar ei știu că am fost acolo? Nu plec până nu aflu! De ce am venit aici?... Faptul că sunt furios ar putea deveni o dovadă împotriva mea. Ah, cât de irascibil am ajuns! Poate că totuși e mai bine așa: îmi joc rolul de bolnav... Ei dibuiesc încă. Au să încerce să mă încurce. De ce am venit aici?”
Toate acestea îi trecură prin minte cu iuțeala fulgerului.
Porfiri Petrovici se întoarse numaidecât. Părea brusc foarte bine dispus.
— De aseară, de la cheful tău, frate, capul meu... Și în întregime parcă mă simt deșurubat, începu el să-i spună lui Razumihin, cu un ton vesel pe care nu-l avusese până atunci.
— Ce-a mai fost? Aseară v-am părăsit când era discuția mai interesantă. Cine a învins?
— Nimeni, bineînțeles. Au ajuns la probleme eterne, au bătut câmpii.
— Închipuiește-ți, Rodea, unde au ajuns ieri: dacă există sau nu există crimă. Ți-am spus că e mare încurcătură!
— Nimic extraordinar. Cea mai obișnuită problemă socială, răspunse distrat Raskolnikov.
— Problema n-a fost formulată astfel, observă Porfiri.
— Nu tocmai așa, ai dreptate, se învoi numaidecât Razumihin, înfierbântându-se după obiceiul lui. Ascultă, Rodion, ascultă și dă-ți și tu părerea. Țin foarte mult. Aseară m-au scos din sărite și te-am tot așteptat; le spusesem că ai să vii... Întâi au pornit de la punctul de vedere al socialiștilor. E știută teoria lor: crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale, nimic mai mult, asta e tot; ei nu admit alte cauze!
— Nu-i adevărat! strigă Porfiri Petrovici.
Părea tot mai însuflețit și râdea mereu, uitându-se la Razumihin, ceea ce îl înfierbânta și mai mult pe acesta.
— Ei nu admit alte cauze! îl întrerupse Razumihin cu foc. Spun adevărul!... Uită-te în cărțile lor: întreaga vină o poartă „mediul” și nimic altceva! Asta este expresia lor preferată! De aici urmează concluzia că dacă societatea ar fi bine orânduită, crima ar dispărea, fiindcă, nemaiexistând motive de protest, toată lumea, într-o clipită, ar deveni sfântă. De fire nu se ține seama, firea este desconsiderată, ea n-are ce căuta! Teoriile lor nu admit o umanitate care se dezvoltă istoric, urmând o cale vie și transformându-se până la urmă de la sine, într-o societate bine organizată, ci, dimpotrivă, un sistem social izvorât din cine știe ce cap de matematician, care organizează umanitatea și o face într-o clipă să devină sfântă și lipsită de cusururi, fără să mai treacă prin niciun proces de transformare, fără să urmeze calea dezvoltării firești, vii, istorice! Și de aceea, ei, instinctiv, urăsc atât de mult istoria: „Istoria e numai monstruozitate și prostie”, zic ei, și pun totul pe seama prostiei! De aceea urăsc ei atât de mult procesul viu al vieții: ei nu au nevoie de suflete vii! Sufletul viu cere viață, nu vrea să se supună ca un automat, sufletul viu este suspicios, sufletul viu este retrograd! Pe când la ei, omul poate să miroasă a hoit, numai să fie suplu, ca de cauciuc — n-are suflet viu, n-are voință, e un suflet de rob și n-are să se răzvrătească! Până la urmă ei reduc totul la așezarea cărămizilor, la împărțirea coridoarelor și a odăilor în falanster! Poftim: falansterul e gata; atâta doar că firea noastră încă nu-i coaptă pentru falanster, ea vrea viață, ea nu și-a desăvârșit încă procesul viu și e încă prea devreme s-o înmormântăm! Înarmat numai cu logica nu poți trece peste fire! Logica prevede trei cazuri, iar ele se numără cu milioanele! Să tai milioanele și să reduci totul numai la o problemă de confort! Ce soluție ușoară! E ispititor de limpede. Nici măcar nu-ți cere să gândești! Toată taina vieții se reduce la două pagini!
— Ia priviți cum s-a aprins, cum îi turuie gura! Trebuie să-l ținem de mâini, râse Porfiri. Închipuiește-ți dumneata, se întoarse el către Raskolnikov, aseară a fost la fel, într-o singură odaie, pe șase voci, ba ne-a mai dat și punci în prealabil, îți poți închipui ce a fost! Nu, frate, nu-i adevărat: „mediul” face mult în crimă; pot să-ți afirm acest lucru.
— Știu și eu că înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un bărbat de patruzeci de ani violează o fetiță de zece. Mediul l-a împins s-o facă?
— Dacă vrei, în sensul strict al termenului, poate că și mediul, răspunse Porfiri cu mare seriozitate. Crima împotriva fetiței poate fi foarte, foarte bine explicată cu ajutorul „mediului”.
Razumihin aproape că sări în aer de furie.
— Vrei să-ți argumentez imediat, zbieră el, că ai genele albe numai din cauză că biserica Ioan cel Mare are o înălțime de treizeci și cinci de stânjeni? Am să-ți argumentez limpede, exact, progresist, ba chiar cu o nuanță liberală! Mă prind! Pui rămășag?
— Primesc! Să auzim cum are să argumenteze!
— Se preface, diavolul! urla Razumihin, sărind de la locul lui și dând din mâini. Nu meriți să stea cineva de vorbă cu tine! Dinadins vorbește așa, tu nu-l cunoști încă, Rodion! Și aseară le-a ținut parte numai ca să ne zăpăcească pe toți. Ce n-a spus el ieri, Doamne! Și ei nu mai puteau de bucurie!... O, el o poate ține așa două săptămâni în șir. Anul trecut ne-a convins, nu știu pentru ce, că vrea să se călugărească: două luni a ținut-o una și bună! Acum, nu demult, i-a venit ideea să ne încredințeze că se însoară, că totul e gata pentru nuntă. Ba și-a făcut chiar haine noi. Am început să-l felicităm. Și când colo, nici tu mireasă, nici tu nimic: pură fantezie!
— Nu-i adevărat! Hainele mi le-am făcut mai înainte. Tocmai din pricina lor mi-a venit ideea să vă duc de nas.
— Chiar atât de prefăcut sunteți? întrebă Raskolnikov nepăsător.
— Credeai că nu? Așteaptă numai, am să te duc de nas și pe dumneata, ha-ha-ha! Nu, să vezi, să-ți spun tot adevărul: în legătură cu aceste probleme, crime, medii, fetițe, mi-am adus aminte chiar acum — de altfel, m-a interesat întotdeauna — un articolaș semnat de dumneata: „Despre crimă”... așa mi se pare, am uitat titlul, nu mi-l mai amintesc exact. Acum două luni am avut plăcerea să-l citesc în „Cuvânt periodic”.
— Articolul meu? În „Cuvânt periodic”? întrebă, uluit, Raskolnikov. Într-adevăr, acum o jumătate de an, când am părăsit facultatea, am scris un articol; era în legătură cu o carte; dar l-am dus atunci la ziarul „Cuvânt săptămânal”, nu la „Cuvânt periodic”.
— Și totuși acolo a nimerit.
— Păi da, „Cuvânt săptămânal” a încetat să apară, tocmai de aceea n-au publicat articolul...
— Așa este; dar, încetându-și apariția, „Cuvânt săptămânal” s-a unit cu „Cuvânt periodic” și de aceea articolașul dumitale a fost publicat acum două luni în „Cuvânt periodic”. Dumneata n-ai știut?
Raskolnikov într-adevăr nu știa nimic.
— Păi atunci le poți cere banii pentru articol! Ce om ciudat! Trăiești atât de retras, că nu știi nici măcar lucrurile care te privesc direct.
— Așa este.
— Bravo, Rodka! Și nici eu n-am știut nimic! strigă Razumihin. Chiar azi am să dau o fugă la bibliotecă să cer numărul. Acum două luni zici? Din ce dată? Nu-i nimic, îl găsesc eu! Auzi, ce poveste! Și nici nu spune!
— Dar cum ați știut că este articolul meu? Era semnat cu o singură literă.
— Am aflat întâmplător, acum câteva zile, de la un redactor pe care-l cunosc... Mă interesase foarte mult articolul.
— Pe cât îmi amintesc, analizam starea psihologică a criminalului în timp ce săvârșește crima.
— Da, și afirmai că ucigașul se află întotdeauna într-o stare morbidă când săvârșește actul criminal. Foarte, foarte original, dar... pe mine, de fapt nu m-a interesat această latură a articolului dumitale, ci o anumită idee strecurată la sfârșitul lui, o idee pe care, din păcate, ai schițat-o numai foarte vag... Într-un cuvânt, dacă-ți amintești, lăsai să se înțeleagă că sunt unii oameni pe lume care ar putea... sau, mai bine zis, care ar avea tot dreptul să comită fel de fel de nelegiuiri și crime, fără să țină seama de legi.
Această denaturare silită și premeditată a ideii îl făcu pe Raskolnikov să zâmbească.
— Cum? Ce? Dreptul la crimă? Și nu pentru că „l-ar copleși mediul”? întrebă, aproape speriat, Razumihin.
— Nu, nu din pricina asta, răspunse Porfiri. În articolul dumnealui oamenii se împart în „obișnuiți” și „deosebiți”. Oamenii obișnuiți trebuie să se supună legilor și nu au dreptul să le calce pentru că, vedeți dumneavoastră, ei sunt oameni obișnuiți. Iar cei „deosebiți” au dreptul să comită crime și să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni „deosebiți”. Așa spune articolul dumitale, dacă nu mă înșel?
— Cum asta? Nu se poate! mormăi, nedumerit, Razumihin.
Raskolnikov zâmbi din nou. Înțelese numaidecât despre ce era vorba și unde voiau să-l împingă; își aducea aminte perfect de articolul lui. Și hotărî să accepte provocarea.
— De fapt, articolul meu nu spune asta, începu el cu simplitate și modestie. Recunosc că ați redat aproape exact ideea mea, dacă doriți, chiar foarte exact... (rosti ultimele cuvinte cu oarecare plăcere). Singura diferență este că nu afirm deloc că oamenii deosebiți trebuie neapărat să comită tot soiul de nelegiuiri, după cum ați spus dumneavoastră. Cred că un astfel de articol nici nu ar fi publicat în presă. Am lăsat numai să se înțeleagă că un om „deosebit” ar avea dreptul... nu oficial, ci de la sine putere, ar avea dreptul să permită conștiinței sale să treacă... peste unele piedici, și asta numai când realizarea ideii lui (care uneori ar putea fi salvatoare pentru omenire) ar cere acest lucru. Ați binevoit să spuneți că articolul meu nu este clar; sunt gata să vi-l lămuresc, pe cât cu putință. Poate că nu greșesc, presupunând că tocmai asta este dorința dumneavoastră. După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler sau Newton, din pricina unor împrejurări, nu ar fi putut să ajungă la cunoștința oamenilor decât jertfindu-se viața unui om, a zece, a o sută și chiar a mai multora, care ar întârzia aceste descoperiri sau ar fi piedici în calea lor, atunci Newton ar fi avut tot dreptul sau chiar datoria... să-i înlăture pe acești zece sau chiar o sută de oameni, ca să aducă descoperirea lui la cunoștința lumii. De aici nu rezultă că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i s-ar fi năzărit, sau să fure în fiecare zi la piață. În cursul articolului meu am dezvoltat, pe cât îmi amintesc, ideea că... legiuitorii și marii conducători ai omenirii, începând din timpurile străvechi și continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii etc., toți, fără nicio excepție, au fost niște criminali, dacă n-ar fi decât prin faptul că, făcând legi noi, le-au călcat pe cele vechi, respectate cu sfințenie de societate, moștenite din moși-strămoși; și, desigur, ei nu se dădeau înapoi de la vărsări de sânge (uneori cu desăvârșire nevinovat și vărsat cu vitejie pentru legile cele vechi), dacă acest lucru le putea fi de folos. Trebuie să ținem seama de faptul că mai toți acești mari conducători și binefăcători ai omenirii au făcut să curgă sângele cu nemiluita. De unde trag concluzia că nu numai oamenii mari, dar toți cei care se înalță câtuși de puțin deasupra nivelului obișnuit, cei care sunt în stare să spună ceva nou, trebuie să fie neapărat, prin însăși firea lor, niște criminali — mai mult sau mai puțin, bineînțeles. Altminteri ei n-ar putea să se ridice deasupra celorlalți; iar să rămână la nivelul celorlalți, asta desigur ei nu pot să admită, fiindcă nu le permite însuși felul în care sunt alcătuiți și, după părerea mea, e chiar de datoria lor să nu admită. Într-un cuvânt, după cum vedeți, până aici nimic nou în articolul meu. Aceste lucruri au fost spuse și scrise de mii de ori. Cât despre împărțirea oamenilor în obișnuiți și deosebiți, pe care o fac, recunosc că este cam arbitrară, de aceea nici n-am insistat asupra cifrelor exacte. Eu cred însă în ideea mea, și anume că oamenii, prin însăși legea firii, se împart în general în două categorii: în inferiori (oameni obișnuiți), material uman care servește numai la procreare, și în oameni în adevăratul înțeles al cuvântului, cei care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou. Firește, se pot face subdiviziuni la infinit, dar trăsăturile acestor două categorii sunt destul de caracteristice: oamenii care fac parte din prima, adică materialul uman, oamenii în genere, sunt prin firea lor conservatori, cumpătați, trăiesc în ascultare și le place să se supună. După părerea mea, ei sunt chiar datori să fie supuși, pentru că asta este menirea lor, și aici nu este absolut nimic înjositor pentru ei. Oamenii care fac parte din cea de-a doua — calcă legile sau sunt înclinați, prin firea lor, să le calce. Crimele acestor oameni sunt, firește, relative și de diferite grade; cei mai mulți cer, sub diverse forme, distrugerea lucrurilor de azi în numele binelui de mâine. Și dacă un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sânge, să treacă peste cadavre, conștiința lui, după părerea mea, ar trebui să-i poată permite s-o facă, proporțional, firește, cu ideea, cu amploarea ei — vă rog să notați asta. În articolul meu am vorbit despre dreptul lor la crimă numai în acest sens. (Dacă vă amintiți, am pornit de la o problemă juridică.) De altminteri, nu trebuie să ne alarmăm: masa aproape niciodată nu le recunoaște acest drept, îi spânzură, îi pedepsește (mai mult sau mai puțin) și, prin asta, își îndeplinește cu perfectă dreptate menirea conservatoare, ceea ce nu împiedică apoi ca, în generațiile următoare, aceeași masă să-i așeze pe cei spânzurați pe un piedestal și să-i preamărească (mai mult sau mai puțin). Oamenii din prima categorie sunt totdeauna stăpânii prezentului, cei din a doua — stăpânii viitorului. Cei dintâi conservă lumea și o înmulțesc numeric; cei din a doua categorie o împing înainte și o duc spre un țel. Și unii și alții au absolut același drept la existență, într-un cuvânt, toți au aceleași drepturi și — „vive la guerre éternelle” până la Noul Ierusalim, firește!
— Deci crezi totuși în Noul Ierusalim?
— Cred, răspunse cu tărie Raskolnikov; spunând acest cuvânt, și în tot cursul lungii sale tirade, își ținea ochii ațintiți într-un anume punct de pe covor.
— Și... în Dumnezeu crezi? Iartă-mi această curiozitate.
— Cred, repetă Raskolnikov, ridicându-și ochii către Porfiri Petrovici.
— Și... în învierea lui Lazăr crezi?
— Cred... cred. Dar de ce vă interesează?
— Crezi literalmente?
— Literalmente.
— Așa... eram curios să știu. Scuză-mă, te rog. Dar, dă-mi voie, urmă el, revenind la discuțiile de mai înainte, oamenii aceștia nu sunt totdeauna trași la răspundere, unii, dimpotrivă...
— Triumfă în cursul vieții? O, da, unii își ating țelul în cursul vieții și atunci...
— Atunci trag pe alții la răspundere?
— Dacă este nevoie, și, la drept vorbind, asta se întâmplă de cele mai multe ori. În general, observația dumneavoastră este foarte subtilă.
— Mulțumesc. Dar spune-mi: cum să-i deosebim pe oamenii aceștia deosebiți de cei obișnuiți? Au un semn din naștere? Cred că ar trebui mai multă precizie, cum s-ar zice, o mai vădită diferențiere exterioară; iartă această grijă firească a unui om practic și loial, dar nu s-ar putea să le dăm, de pildă, haine deosebite sau poate vreo insignă specială?... Întrucât, trebuie să recunoști că dacă s-ar întâmpla vreo încurcătură, dacă unuia dintr-o categorie i s-ar năzări că aparține celeilalte categorii și ar începe să „înlăture toate piedicile”, după cum te-ai exprimat foarte fericit, atunci...
— O, asta se întâmplă destul de des! Această observație este și mai subtilă decât cea precedentă.
— Mulțumesc...
— N-aveți pentru ce; trebuie însă să țineți seama că această greșeală este cu putință numai din partea oamenilor din prima categorie, pe care am denumit-o, poate nu prea reușit, a oamenilor „obișnuiți”. În pofida înclinației înnăscute pentru ascultare, mulți dintre ei, printr-un joc al naturii, chiar dacă ar fi niște dobitoci, se complac în a se crede oameni înaintați, meniți să „distrugă” vechile rânduieli, se cred chemați să spună „cuvântul nou”, și asta absolut sincer. Cât despre adevărații inovatori, pe ei adeseori nici nu-i observă sau îi disprețuiesc ca fiind înapoiați și purtători ai unor idei înjositoare pentru umanitate. După părerea mea, însă, asta nu este o primejdie prea mare și, în adevăr, nu prea aveți motiv să vă alarmați, fiindcă ei nu merg niciodată prea departe. Firește, ar putea fi bătuți cu vergile, din când în când, ca pedeapsă că au greșit și ca să fie puși la locul lor, dar atâta tot; și nici măcar n-au nevoie de unul care să execute sentința, fiindcă se flagelează ei singuri, căci sunt oameni foarte morali; uneori își fac acest serviciu unii altora, iar alteori se biciuiesc cu propria lor mână... Se pocăiesc în public — ceea ce este frumos și o pildă înălțătoare; într-un cuvânt, nu aveți niciun motiv să vă neliniștiți din pricina lor... Există o anumită lege în această privință.
— Ei, măcar sub acest raport m-ai liniștit puțin; dar mai e un lucru care mă îngrijorează; spune-mi, te rog, acești oameni care au dreptul să-i taie pe alții, oamenii „deosebiți”, se nasc în număr mare? Firește, eu sunt gata să mă înclin în fața lor, totuși, dacă sunt foarte mulți, trebuie să admiți că e oarecum înspăimântător, nu-i așa?
— O, nu vă alarmați nici în această privință, urmă pe același ton Raskolnikov. În general, oamenii înzestrați cu idei noi, sau măcar capabili să spună cât de cât ceva nou se nasc într-un număr nespus de restrâns, uimitor de restrâns chiar. Este limpede că ordinea apariției acestor oameni trebuie să fie foarte strict determinată de o lege a naturii. Firește, această lege astăzi nu ne este cunoscută, dar sunt încredințat că există și că, odată și odată, va putea fi cunoscută. Masa uriașă de oameni, materialul uman, există numai ca, în cele din urmă, printr-un lung și misterios proces de încrucișări între diferitele neamuri și rase, să facă sforțarea să dea naștere, în sfârșit, fie și în proporție de unul la mie, unui om independent. Oameni cu o independență mai largă se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, pentru ilustrare). Oameni și mai independenți — unul la o sută de mii. Genii se nasc unul la câteva milioane, iar marile genii, care schimbă fața lumii, nu se nasc, poate, decât după trecerea a mii și mii de milioane de oameni pe pământ. Pe scurt, n-am avut ocazia să mă uit în retorta în care se petrec toate acestea. Dar, desigur, există, și trebuie să existe, o lege anume, și nu poate fi vorba de întâmplare.
— Dar ce faceți voi, vă arde de glumă! strigă, în sfârșit, Razumihin. Vă duceți de nas reciproc? Priviți-i cum își bat joc unul de altul! Vorbești serios, Rodea?
Raskolnikov își ridică obrazul palid și trist și nu-i răspunse nimic. Alături de acest obraz calm și întristat, îi păru ciudat lui Razumihin tonul vădit sarcastic, insolent, sfidător și nepoliticos al lui Porfiri...
— Ei, frate, dacă vorbești serios, atunci... Firește, ai dreptate, spunând că teoria asta nu e nouă și seamănă cu acelea pe care le-am citit și auzit de o mie de ori; dar partea într-adevăr originală și care, spre groaza mea, îți aparține într-adevăr numai ție, este că totuși admiți vărsarea de sânge. Admiți — iartă-mă, cu un fel de fanatism... că, în unele cazuri, conștiința să dea omului dezlegarea de a ucide. Asta este ideea principală a articolului tău. Dar dezlegarea aceasta de a ucide, dată de conștiință, este — după părerea mea — mult mai îngrozitoare decât o autorizație oficială, legală de a vărsa sânge...
— Absolut just, mult mai îngrozitoare, interveni Porfiri.
— Nu, eu cred că te-ai exprimat greșit! N-ai vrut să spui asta. Am să-ți citesc articolul... Te-ai înfierbântat! Tu nu poți să gândești astfel... Am să citesc neapărat.
— Articolul meu nu conține nimic din toate acestea, acolo abia am atins această chestiune, spuse Raskolnikov.
Porfiri nu-și găsea astâmpăr.
— Așa, așa, acum aproape înțeleg felul dumitale de a privi crima, dar... iartă-mi insistența (prea te plictisesc, zău, mă simt chiar prost), vezi dumneata: adineauri m-ai liniștit în privința greșelilor ce s-ar putea produce în cazul când cele două categorii s-ar încurca, dar... pe mine mă preocupă diverse cazuri concrete! Ce se întâmplă, de pildă, dacă un bărbat, sau un tânăr oarecare își închipuie că este un Licurg sau un Mahomed (în devenire, bineînțeles) și începe să înlăture piedicile... „Am în fața mea o campanie lungă”, își va zice el; „pentru această campanie am nevoie de bani...” și se apucă să-și procure mijloace pentru ea... înțelegi cum?
La aceste vorbe, Zametov, în colțul lui, pufni disprețuitor în semn de aprobare. Raskolnikov nici nu-și ridică ochii.
— Trebuie să recunosc, răspunse el liniștit, că astfel de cazuri într-adevăr s-ar putea întâmpla. Oamenii proști, și mai ales vanitoșii, trebuie să se prindă în această undiță; mai cu seamă tineretul.
— Vezi? Și atunci?
— Atunci, ce? zâmbi Raskolnikov. Eu nu am nicio vină. Așa este și așa va fi. Uitați-vă, el, de pildă (și-l arată cu capul pe Razumihin), îmi reproșa adineauri că eu admit vărsarea de sânge. Ei, și? Nu-i societatea destul de bine apărată prin deportări, închisori, anchetatori, ocne? Și atunci, de ce să ne alarmăm? Prindeți hoțul...
— Și dacă punem mâna pe el?
— Să-i fie de bine.
— E logic. Bine, și conștiința lui?
— Ce vă pasă de ea?
— Totuși din spirit de umanitate.
— Cine are conștiință să sufere, dacă devine conștient de greșeala lui. Asta-i va fi pedeapsa — în afară de ocnă, bineînțeles.
— Dar oamenii cu adevărat geniali, întrebă Razumihin, încruntându-se, acei care au dreptul să ucidă, nu trebuie să sufere defel, nici pentru sângele pe care l-au vărsat?
— Ce rost are cuvântul: „trebuie”? Nu este vorba nici de permisiune, nici de interdicție. N-au decât să sufere, dacă le este milă de victimă... Suferința și durerea sunt totdeauna legate de o conștiință largă și de o inimă adânc simțitoare. Oamenii cu adevărat mari cred că trebuie să se simtă foarte triști pe pământ, adăugă el deodată visător, pe alt ton decât cel de până atunci.
Ridică ochii, se uită gânditor la cei de față, zâmbi și-și luă șapca. Era mult prea liniștit în comparație cu felul în care intrase adineauri și simțea acest lucru. Toată lumea se ridică.
— Ei, ai să mă înjuri ori nu, ai să te superi ori nu, dar tot nu mă pot ține, spuse Porfiri Petrovici, dă-mi voie să-ți mai pun o mică întrebare (prea te obosesc), n-aș vrea decât să-ți expun o mică idee, și numai așa, ca să nu uit...
— Bine, expuneți-vă mica idee.
Raskolnikov sta în fața lui în așteptare, serios și palid.
— Vezi dumneata... nu știu, cum să mă exprim mai bine... ideea mea e cam poznașă... psihologică... în timpul când ai scris articolașul acela, nu se poate — cred eu, he-he! — să nu te fi considerat — măcar cât de cât — unul dintre acei oameni „deosebiți”, un om care rostește cuvântul nou, în sensul dumitale adică... Nu-i așa?
— Se prea poate, răspunse cu dispreț Raskolnikov.
Razumihin făcu o mișcare.
— Dar dacă-i așa, atunci te-ai putea hotărî oare — în virtutea cine știe căror insuccese, greutăți sau pentru a contribui la binele întregii omeniri — să treci peste acest obstacol... de pildă să omori sau să jefuiești pe cineva?...
Și Porfiri parcă îi făcu din nou cu ochiul stâng, râzând tăcut, întocmai cum făcuse mai adineauri.
— Chiar dacă aș trece, fără îndoială, nu v-aș spune nimic, îl sfidă Raskolnikov cu dispreț și trufie.
— Pe mine mă interesează numai în principiu, am întrebat ca să pătrund mai bine înțelesul articolului dumitale...
„Ah, ce cusută cu ață albă este viclenia lui”, gândi Raskolnikov, dezgustat.
— Dați-mi voie să vă atrag atenția, răspunse el pe un ton sec, că nu mă consider nici un Mahomed, nici un Napoleon... sau un alt personaj de acest fel, și prin urmare, nu vă pot da o lămurire satisfăcătoare asupra felului cum aș proceda.
— Vai de mine, dar cine la noi în Rusia nu se consideră azi un Napoleon?! spuse deodată, cu o neplăcută familiaritate, Porfiri.
De data asta până și intonația glasului trăda un gând ascuns.
— Oare nu cumva un Napoleon în devenire a dat-o gata săptămâna trecută și pe Aleona Ivanovna a noastră? făcu deodată, din ungherul lui, Zametov.
Raskolnikov tăcea, uitându-se atent și dârz la Porfiri. Razumihin se încruntă, supărat. Și înainte i se păruse că această discuție ascunde ceva. Își roti furios privirile asupra lor. O clipă domni o tăcere apăsătoare. Raskolnikov se întoarse să plece.
— Pleci? întrebă amabil Porfiri, întinzându-i cât se poate de prietenos mâna. Mi-a făcut mare, mare plăcere să te cunosc. Cât despre rugămintea dumitale, să n-ai nicio grijă. Scrie așa cum ți-am spus. Ar fi bine să mai treci pe la mine... zilele astea... fie și mâine. Am să fiu singur pe la unsprezece. O să aranjăm tot... și mai stăm de vorbă... Dumneata ai fost acolo printre ultimii, poate că ne-ai putea spune ceva... adăugă el cu aerul cel mai blajin.
— Doriți să-mi luați interogatoriul în mod oficial, după toate regulile? întrebă tăios Raskolnikov.
— Dar pentru ce? Nu-i vorba deocamdată de așa ceva. Nu m-ai înțeles. Vezi dumneata, nu vreau să scap nicio ocazie... și am stat de vorbă cu toți acei care amanetau la ea... unora le-am luat declarații... dumneata ești ultimul. Da, à propos! strigă el, bucuros deodată. Ce bine că mi-am adus aminte! (Și se întoarse către Razumihin). Mi-ai spart urechile cu Mikolașka acela... ei bine (se răsuci el din nou către Raskolnikov), sunt convins că băiatul e curat ca lacrima, dar ce să-i faci, a trebuit să-l necăjim și pe el, și pe Mitka... Iată despre ce-i vorba, unde-i buba: suind scara în ziua aceea... dă-mi voie: ai venit pe la opt?
— Da, răspunse Raskolnikov, simțind cu neplăcere în aceeași clipă că ar fi putut să nu răspundă.
— Ei bine, suind scara pe la ora opt, n-ai văzut dumneata la etajul întâi, într-o locuință cu ușile deschise — dacă-ți amintești — doi zugravi, sau măcar pe unul dintre ei? Zugrăveau acolo, nu i-ai văzut? Este de mare, mare importanță pentru ei!...
— Zugravi? Nu, nu i-am văzut... zise Raskolnikov încet, căutând parcă să-și amintească, și, în aceeași clipă, încordându-și întreaga ființă într-o tensiune chinuitoare, ca să nu-i scape nimic și să ghicească cât mai repede unde era capcana... Nu, n-am văzut și nici n-am observat ca vreun apartament să fi fost deschis... dar la etajul trei (în sfârșit, înțelese unde era capcana și triumfă), îmi amintesc că se muta un funcționar... din apartamentul care e pe același palier cu Aleona Ivanovna... da, da, îmi amintesc limpede... soldații tocmai scoteau un divan și m-au înghesuit în perete... cât despre zugravi, nu, nu-mi amintesc să-i fi văzut... și pare-mi-se că nici vreo locuință deschisă nu era. Nu, nu era...
— Ce tot îndrugi! strigă deodată Razumihin, ca și cum s-ar fi dezmeticit și și-ar fi dat seama despre ce era vorba. Zugravii au lucrat în ziua asasinatului, iar el a fost acolo cu trei zile înainte! Ce tot întrebi?
— Ptiu! Le-am încurcat! se plesni cu palma peste frunte Porfiri. Dracu' să mă ia, m-am zăpăcit rău cu chestia asta! spuse el drept scuză lui Raskolnikov. Este atât de important să aflăm dacă i-a văzut cineva pe la ora opt în locuința aceea, încât fără să mă gândesc, am crezut că dumneata mi-ai putea spune ceva... am încurcat zilele!
— Trebuie să fii mai atent! spuse Razumihin, supărat.
Ultimele cuvinte fură rostite în antreu. Porfiri Petrovici îi însoți cu multă amabilitate până la ușă. Cei doi ieșiră în stradă, întunecați și ursuzi; făcură câțiva pași fără să scoată o vorbă. Raskolnikov răsufla din adâncul plămânilor...