Iar Raskolnikov, după ce ieși din casă, se îndreptă spre canal, de-a dreptul către casa unde locuia Sonia. Era o clădire cu două caturi, veche, verzuie. Îl găsi cu greu pe portar și obținu de la acesta vagi indicații cu privire la locuința lui Kapernaumov, croitorul. Descoperi într-un colț al curții intrarea unei scări înguste și întunecoase, urcă la etajul doi și ieși pe veranda care împrejmuia casa dinspre curte. În vreme ce rătăcea prin întuneric, întrebându-se care o fi locuința croitorului, la trei pași de el se deschise deodată o ușă; el se agăță mașinal de ea.
— Cine-i aici? întrebă un glas sfios de femeie.
— Eu... vin la dumneata, răspunse Raskolnikov, și intră într-un antrețel îngust.
Acolo, pe un scaun rupt, o lumânare ardea într-un sfeșnic strâmbat, de alamă.
— Dumneata! Doamne! făcu cu glas stins Sonia, rămânând stană de piatră în prag.
— Pe unde se intră la dumneata? Pe aici?
Și Raskolnikov, căutând să nu se uite la ea, se grăbi să intre în odaie.
Peste o clipă intră și Sonia cu sfeșnicul în mână; puse lumânarea pe masă și se opri în fața lui, uluită, cuprinsă de o tulburare de nedescris și vădit înspăimântată de vizita lui neașteptată. Deodată, tot sângele îi năvăli în obrajii palizi și ochii i se umplură de lacrimi... Se simțea grozav de stingherită, îi era rușine și totodată era nespus de fericită... Raskolnikov își luă iute ochii de la ea și se așeză pe scaunul de lângă masă. În treacăt, cuprinse cu privirea întreaga odaie.
Era o încăpere mare, dar cu tavanul foarte jos, singura pe care o închiria familia Kapernaumov; în peretele din stânga se afla o ușă închisă, care ducea spre locuința gazdei. În peretele opus, cel din dreapta, se afla încă o ușă, totdeauna încuiată. Acolo începea un alt apartament, cu alt număr. Odaia Soniei semăna cu o șură și avea forma unui dreptunghi strâmb, ceea ce o urâțea grozav. Un perete cu trei ferestre dădea spre canal, tăind odaia în diagonală, formând astfel, în colțul camerei, un unghi extrem de ascuțit, în fundul căruia nu se putea desluși nimic la lumina slabă a lumânării; celălalt colț era, dimpotrivă, într-un unghi obtuz. Și în toată această încăpere mare aproape nu erau mobile. În colțul drept se afla un pat; alături, mai aproape de ușă, un scaun. În lungul aceluiași perete, lângă ușa care ducea în locuința vecină, era așezată o masă simplă de brad, cu o față de masă albastră; în fața mesei — două scaune împletite. La peretele opus, în preajma unghiului ascuțit, se vedea un scrin mic, simplu, care se pierdea parcă în gol. Asta era tot. Tapetul gălbui, soios și uzat se înnegrise prin colțuri: iarna trebuia, desigur, să fie umed în odaie, și mult fum. Totul vădea sărăcia, și nici măcar patul nu avea polog.
Sonia își privea în tăcere musafirul, care îi cerceta cu atenție și lipsă de jenă odaia, și până la urmă începu să tremure de spaimă, de parcă s-ar fi aflat în fața unui judecător care avea să-i hotărască soarta.
— Am venit târziu... E unsprezece? întrebă el fără să ridice ochii.
— Da, bâigui Sonia. Ah, da, da! se pripi ea deodată, ca și cum de răspunsul ei ar fi atârnat totul. A bătut ceasul la gazdă... am auzit... Este unsprezece.
— Am venit la dumneata pentru ultima oară, urmă Raskolnikov, posomorit, uitând, se vede, că la ea venea întâia oară. S-ar putea să nu te mai văd niciodată.
— Pleci?...
— Nu știu... mâine totul...
— Atunci n-ai să vii mâine la Katerina Ivanovna? tremura glasul Soniei.
— Nu știu... Mâine dimineața se vor hotărî toate... Dar nu despre asta este vorba: am venit să-ți spun un singur cuvânt...
Își ridică spre ea privirea visătoare și deodată își dădu seama că el ședea jos, în timp ce ea tot mai stătea în picioare în fața lui.
— De ce stai în picioare? Așază-te! rosti el deodată, cu glasul schimbat, blând și mângâietor.
Sonia se așeză. El o privi prietenos, aproape cu înduioșare, câteva clipe.
— Ce slăbuță ești! Uite ce mânuță! E străvezie. Ai degete ca de moartă.
O luă de mână. Sonia zâmbi ușor.
— Totdeauna am fost așa, zise dânsa.
— Chiar când erai acasă?
— Da.
— Firește, nici nu se putea altfel! rosti el întretăiat, și expresia obrazului și sunetul glasului se schimbară iarăși.
Își roti privirile prin odaie.
— Închiriezi odaia de la Kapernaumov?
— Da.
— Sunt acolo, după ușa aceea?
— Da... Au o odaie la fel.
— Și stau cu toții într-o odaie?
— Da.
— Mie mi-ar fi frică noaptea în odaia dumitale, spuse el, ursuz.
— Gazdele sunt foarte de treabă, oameni buni, răspunse Sonia, care parcă tot nu-și venise în fire și vorbea fără să-și dea foarte bine seama ce spune. Și mobila și toate... sunt ale lor. Sunt oameni foarte buni și copiii vin mereu pe la mine...
— Sunt bâlbâiți?
— Da... El se bâlbâie și e șchiop. Și soția de asemenea... Nu că se bâlbâie, dar nu poate spune deslușit cuvintele. E o femeie foarte bună, da. El a fost iobag la o curte boierească. Au șapte copii... și numai cel mare se bâlbâie, ceilalți sunt bolnavi... dar nu se bâlbâie... Dar de unde știi? adăugă ea, puțin mirată.
— Tatăl dumitale mi-a vorbit despre el. Mi-a povestit totul și despre dumneata... Cum ai plecat la șase și te-ai întors la nouă și cum Katerina Ivanovna a stat în genunchi în fața patului dumitale.
Sonia se rușină.
— Mi s-a părut că-l văd azi, șopti ea șovăitor.
— Pe cine?
— Pe tata. Mergeam pe stradă și acolo, în colț, pe la zece, mi s-a părut că merge în fața mea. Parcă era el. Am vrut chiar să mă duc la Katerina Ivanovna...
— Te-ai plimbat?
— Da... șopti Sonia și, rușinată, își plecă din nou ochii în pământ.
— Katerina Ivanovna te bătea rău pe când ședeai la tatăl dumitale?
— Vai, nu, nu, ce spui dumneata, nu!
Sonia îl privi aproape cu teamă.
— Atunci o iubești?
— Pe dânsa? Firește! răspunse Sonia tărăgănat, împreunându-și, cu un gest de rugă și suferință, mâinile. Ah, dumneata n-o cunoști... Dacă ai ști. E ca un copil... Aproape că și-a pierdut mințile... de durere. Și ce femeie inteligentă... și generoasă... și bună! Dumneata nu știi nimic, nimic... ah!
Sonia spuse toate acestea cu un fel de disperare: era foarte mișcată, îndurerată, și-și frângea mâinile. Obrajii ei palizi se îmbujorară deodată și o suferință adâncă i se citea în ochi. Era limpede că Raskolnikov răscolise multe lucruri tăinuite în sufletul ei, pe care ar fi vrut să le exprime în apărarea Katerinei Ivanovna. O compătimire nesățioasă, dacă ne putem exprima astfel, se oglindea pe fața ei.
— Ea să mă bată! Ce spui dumneata! Doamne, ea să mă bată! Și chiar dacă m-ar fi bătut, ce-i cu asta? Ce-i cu asta? Nu știi nimic, nimic... Este atât de nenorocită, vai, cât e de nenorocită! Și bolnavă... Ea caută dreptate... Are sufletul curat. Ea crede că trebuie să fie dreptate peste tot și o cere... chiar dacă ai pune-o la chinuri, ea n-o să facă un lucru nedrept. Nu vede că nu pot fi toate lucrurile drepte și se supără. Ca un copil, ca un copil! E dreaptă, dreaptă!
— Ce are să fie cu dumneata?
Sonia îl privi întrebător.
— Ei au rămas în sarcina dumitale. Ce-i drept, și înainte tot așa a fost; și răposatul venea să-ți ceară bani de votcă să-i treacă mahmureala. Dar acum, ce are să fie?
— Nu știu, șopti trist Sonia.
— Vor rămâne acolo?
— Nu știu, e datoare gazdei și am auzit că ar fi spus că vrea să-i dea afară astăzi, iar Katerina Ivanovna spunea și dânsa că nu vrea să rămână nicio zi acolo.
— Ce o face atât de curajoasă? Se bizuie pe dumneata?
— Vai, nu, de ce vorbești așa?... Punem totul împreună, suntem o singură familie, se tulbură Sonia și chiar se înfurie parcă, întocmai cum s-ar înfuria un canar sau o altă păsărică măruntă. Și apoi ce ar putea să facă? Spune și dumneata, ce ar putea să facă? întrebă dânsa, aprinzându-se și tulburându-se tot mai mult. Vai, cât a plâns, cât a plâns astăzi! N-ai băgat de seamă că-și cam pierde mințile? Da, da; ba se neliniștește, ca o copiliță, ca mâine totul să fie cum trebuie, praznicul și toate celelalte... ba își frânge mâinile, scuipă sânge, plânge, apoi deodată începe să se dea cu capul de pereți ca o disperată. Apoi se liniștește; își pune toată speranța în dumneata, zice că ai s-o ajuți dumneata, că are să împrumute nu știu de unde niște bani și are să plece în orașul ei, cu mine împreună, și are să deschidă un pension aristocratic, iar pe mine are să mă ia ca pedagogă și atunci vom începe o viață nouă, minunată, și mă sărută, și mă îmbrățișează, și mă alintă, și crede, vai, cât de mult crede în visurile astea! Cine ar avea inimă s-o contrazică? Azi toată ziua a spălat, a frecat, a dres, a tras singură albia în casă, așa slăbuță cum e, și-a pierdut suflarea și a căzut pe pat; dimineața am fost împreună la piață să cumpăr ghetuțe pentru Polenka și Lena, pentru că cele vechi s-au rupt de tot, dar nu ne-au ajuns banii și n-am putut cumpăra; lipseau prea mulți. Și ea alesese niște ghetuțe atât de drăguțe, pentru că are gust, dumneata nu știi... Și a podidit-o plânsul acolo, în prăvălie, de față cu negustorii, a podidit-o plânsul fiindcă nu-i ajungeau banii... Vai, era atât de trist să vezi cum plânge!
— Acum pricep de ce... stai cum stai, zise Raskolnikov cu un zâmbet amar.
— Dumitale nu-ți este milă? Nu-ți este milă? sări iar Sonia. Doar știu că ai dat ce ai avut, ultimii bani, și încă fără să fi văzut nimic. Dar dacă ai fi văzut! Doamne! De câte ori, de câte ori am făcut-o să plângă! Chiar și săptămâna trecută! Ah, eu, cu o săptămână înainte de moartea lui, cât de crudă am fost! Și de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât m-a durut azi toată ziua când mi-aminteam!
Sonia își frângea mâinile, atâta o durea această amintire.
— Dumneata crudă?
— Da, eu, eu! M-am dus să-i văd atunci, urmă dânsa, plângând, și tata mi-a spus: „Citește-mi, Sonia”, zice, „mă cam doare capul, citește-mi... uite cartea” — nu știu ce carte luase de la Andrei Semionovici Lebeziatnikov, care șade în aceeași casă; are dânsul niște cărți caraghioase. Iar eu i-am zis: „Trebuie să plec”, și n-am vrut să stau să-i citesc. Venisem, de fapt, ca să-i arăt Katerinei Ivanovna niște gulerașe și manșetuțe ieftine, foarte drăguțe, aproape noi, cu broderie, pe care mi le dăduse Lizaveta, precupeața; Katerinei Ivanovna i-au plăcut grozav, le-a încercat, s-a uitat în oglindă și i-au plăcut și mai mult: „Dă-mi-le mie, Sonia”, a zis, „te rog frumos.” Mi-a spus „te rog”, că tare ar fi vrut să le aibă. Nu avea unde să se gătească cu ele, dar le-ar fi vrut numai așa, ca să-și amintească de vremuri mai bune! Se uita în oglindă, se admira, ea care nu mai are niciun fel de rochii noi, nici alte lucruri, de atâta amar de vreme. Dar nu cere niciodată nimic de la nimeni; e mândră și mai curând ar da tot ce are decât să ceară, dar de data asta a cerut, atât de mult i-au plăcut manșetuțele acelea! Mie însă mi-a părut rău de ele și i-am zis: „Ce să faci cu ele, Katerina Ivanovna?” Chiar așa i-am zis. Și tocmai asta nu trebuia să spun! S-a uitat la mine cu atâta tristețe, că ți se strângea inima privind-o, și mie mi-a părut așa de rău și mi-a fost așa milă... Și nu de manșetuțele acelea îi părea ei rău, ci era tristă pentru că am refuzat-o, asta o vedeam bine. Ah, dacă aș putea să-mi iau cuvintele înapoi; aș face altfel, n-aș mai spune cuvintele acelea... Oh, eu...! Dar ce să mai vorbim! Dumitale ți-e totuna!
— Ai cunoscut-o pe Lizaveta — precupeața?
— Da... Și dumneata ai cunoscut-o? întrebă Sonia, cam mirată.
— Katerina Ivanovna e grav bolnavă; are oftică și are să moară curând, zise Raskolnikov după o scurtă tăcere, fără să răspundă la întrebarea fetei.
— Vai, nu, nu, nu!
Cu o mișcare inconștientă, Sonia îl apucă de mâini, implorându-l parcă să oprească moartea.
— Dar e mai bine să moară.
— Nu, nu e bine, nu e bine deloc! repetă ea, speriată.
— Dar copiii? Ce ai să faci cu ei, îi vei lua la dumneata, nu-i așa?
— Vai, nu știu!... exclamă Sonia cu deznădejde, luându-și capul în mâini.
Se vedea că gândul acesta o frământase de multe ori, și acum se trezise iarăși.
— Dar dacă încă acum, cât trăiește Katerina Ivanovna, te îmbolnăvești cumva și ești dusă la spital, ce are să se întâmple? insistă el necruțător.
— Vai, ce spui dumneata?! Asta nu se poate!
Și fața Soniei se strâmbă de groază.
— Nu se poate? De ce? urmă Raskolnikov cu un zâmbet crud. Doar nu ești asigurată împotriva bolii? Ce are să se întâmple atunci cu ei? Au să iasă în stradă cu toții, ea are să tușească, să ceară de pomană și să se dea cu capul de pereți ca astăzi, iar copiii au să plângă... Apoi are să cadă, au s-o ducă la secție, de-acolo la spital, are să moară, și copiii...
— Vai, nu!... Are s-o ferească Dumnezeu! spuse Sonia cu glas sugrumat.
Îl asculta, privindu-l rugătoare, cu mâinile împreunate, ca și cum de el ar fi atârnat totul.
Raskolnikov se sculă și începu să umble prin odaie. Se scurse un minut. Sonia stătea în picioare, cu brațele căzute de-a lungul trupului, cu capul în piept, pradă unei dureri cumplite.
— Nu poți să economisești? Să pui deoparte pentru zile negre? întrebă el, oprindu-se deodată în fața ei.
— Nu, șopti Sonia.
— Nu, firește! Ai încercat? întrebă el aproape cu ironie.
— Am încercat.
— Și n-ai izbutit? Firește! Ce mai întreb?!
Mai făcu câțiva pași prin odaie. Se scurse încă un minut.
— Nu câștigi bani în fiecare zi?
Sonia se rușină și mai mult și obrajii i se îmbujorară iarăși.
— Nu, șopti ea, cu o sforțare chinuitoare.
— Așa are să fie și cu Polecika, zise el deodată.
— Nu! Nu! Nu se poate, nu! țipă cu deznădejde Sonia, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuțit în inimă. Dumnezeu e mare, Dumnezeu n-are să îngăduie... asemenea grozăvie!...
— Și totuși a îngăduit el altele.
— Nu, nu! Pe ea are s-o ferească Dumnezeu!... repeta ea în neștire.
— Dar poate nici nu există Dumnezeu, răspunse Raskolnikov cu un fel de bucurie răutăcioasă; râse și se uită la ea.
Fața Soniei se schimbă deodată, toți mușchii i se contractau dureros. Se uită la el cu nespusă dojană, voi să spună ceva, dar nu izbuti să deschidă gura și doar izbucni într-un plâns amar, acoperindu-și fața cu mâinile.
— Katerina Ivanovna își pierde mințile, zici dumneata, dar și dumitale ți-e mintea rătăcită, zise el după un răstimp de tăcere.
Trecură vreo cinci minute. El tot mai umbla încolo și încoace, tăcut, fără s-o privească. Apoi se apropie de ea; ochii îi ardeau. Îi puse mâinile pe umeri și se uită la fața ei scăldată în lacrimi. Privirea îi era înfrigurată, pătrunzătoare, buzele uscate îi tremurau cu putere... Apoi, pe neașteptate, se aplecă până la pământ și-i sărută piciorul. Îngrozită, Sonia se feri ca de un nebun. Și, într-adevăr, părea nebun în clipa aceea.
— Ce faci dumneata, ce faci? În genunchi, în fața mea? murmură ea, pălind și simțind că inima i se strânge de durere.
El se ridică.
— Nu m-am plecat în fața ta, ci în fața întregii suferințe umane, spuse el straniu și se depărtă spre fereastră. Ascultă, începu el, întorcându-se peste o clipă, adineauri am spus unuia care m-a insultat că nu face cât degetul tău mic... și că i-am făcut onoare surorii mele așezând-o alături de tine.
— Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta? Și încă în fața ei? strigă Sonia, speriată. Să stea alături de mine! Onoare! Dar eu... eu nu sunt o femeie cinstită... Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta!
— Nu pentru necinstea și păcatele tale am spus-o, ci pentru marea ta suferință. Ești păcătoasă, așa e, adăugă el, aproape exaltat, dar ești păcătoasă mai ales fiindcă te-ai vândut și jertfit în zadar. Există oare o grozăvie mai mare? Există oare ceva mai înfiorător decât viața pe care o duci în murdăria asta, pe care o urăști și care — o știi prea bine (ajunge doar să deschizi ochii) — nu ajută pe nimeni, nu salvează pe nimeni! Spune-mi, în sfârșit, rosti el aproape frenetic, cum poate această rușine și această murdărie să se îmbine, în sufletul tău, cu sentimente atât de opuse, cu sentimente atât de sfinte? Era mult mai bine, de o mie de ori mai bine și mai cuminte să te arunci cu capul în apă și să isprăvești cu toate!
— Și cu ei ce s-ar fi întâmplat? întrebă cu glas stins Sonia, privindu-l chinuită și fără să pară deloc mirată de propunerea lui.
Raskolnikov o privi ciudat.
Și din această privire înțelese tot. Prin urmare, ea însăși avusese acest gând. Poate că de multe ori se gândise, în clipe de disperare, să sfârșească dintr-o dată cu toate și chiar se gândise atât de serios, încât acum propunerea lui nu o mira deloc. Nu observa nici cruzimea vorbelor lui (îi scăpa, firește, înțelesul mustrărilor lui, precum și punctul lui personal de vedere în privința dezonoarei ei, asta se vedea clar). El înțelese cât de cumplit și de câtă vreme o chinuia gândul situației infamante în care se găsea și se întreba ce o putuse opri până acum să-și pună capăt vieții. Și abia acum înțelese pe deplin cât de mult însemnau pentru ea acei bieți copii orfani și Katerina Ivanovna, nefericita femeie bolnavă de oftică și pe jumătate nebună, care se dădea cu capul de pereți.
Și cu toate acestea, era limpede pentru el că Sonia, cu firea ei și educația pe care, în pofida împrejurărilor, o căpătase, nu putea în niciun caz să rămână întotdeauna în starea în care se afla. Nu înțelegea cum izbutise să rămână totuși atâta amar de vreme în situația asta fără să înnebunească, dacă nu fusese în stare să se arunce în apă? Înțelegea, firește, că Sonia era un fenomen întâmplător în societate, deși, din nenorocire, situația ei era departe de a fi un caz izolat și excepțional. Dar tocmai prin faptul că era un fenomen întâmplător, ar fi trebuit s-o ucidă rușinea de la primul pas făcut pe acel drum respingător și atât de opus vieții ei de mai înainte și acelui pic de cultură pe care-l avea. Ce o susținea? Doar nu putea fi vorba de viciu...
După cum se vedea, prostituția o atinsese numai mecanic; nicio picătură de desfrâu nu-i pătrunsese încă în suflet: era limpede, o vădea întreaga ei ființă...
„Are trei drumuri”, se gândea el: „să sară în apă, să ajungă la balamuc sau... să se arunce, în sfârșit, în brațele desfrâului, acelui desfrâu care amețește gândirea și împietrește inima.” Mai ales ultima perspectivă îi părea dezgustătoare; dar era sceptic, tânăr și obișnuit să gândească abstract; deci era crud și nu putea să nu creadă că ultima soluție, adică viciul, era cea mai probabilă.
„Se poate”, striga un glas în inima lui, „se poate oare ca și ființa asta, care a păstrat încă puritatea sufletească, să ajungă până la urmă să fie atrasă de mocirla pestilențială în care să se scufunde conștient? Poate că a și început să fie atrasă și dacă a izbutit să reziste este tocmai fiindcă viciul nu-i mai pare atât de hidos? Nu, nu se poate”, se revoltă el în sinea lui, întocmai cum se revoltase adineauri Sonia, „nu, ceea ce a împiedicat-o să se arunce în canal a fost teama de păcat și grija pentru ei... Iar dacă n-a înnebunit până acum... Dar cine spune că n-a înnebunit? E ea oare în toate mințile? Poate cineva, având mintea limpede, să vorbească cum vorbește ea? Poate cineva să meargă la pieire, călcând în mocirla pestilențială, în care a și început să se scufunde, cum face ea, și să-și astupe urechile la orice glas al primejdiei? Nu cumva așteaptă o minune? Asta e. Și nu sunt toate acestea semne de nebunie?”
Se opri cu îndărătnicie la acest gând. Această soluție îi plăcea mai mult ca oricare alta. O analiza mai atent.
— Așadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă el.
Sonia tăcea, iar el sta în picioare lângă ea și aștepta răspunsul.
— Ce-aș fi fără Dumnezeu? șopti ea cu tărie și, ridicându-și o clipă la el ochii strălucitori, îi strânse cu putere mâna.
„Asta este!” se gândi el.
— Și ce face Dumnezeu pentru tine? întrebă el, iscodind-o.
Sonia tăcu multă vreme, ca și cum n-ar fi fost în stare să răspundă. Pieptul ei slab se zbuciuma de emoție.
— Taci! Nu mă întreba! Nu ești demn!... strigă deodată, privindu-l sever, cu mânie.
„Asta este! Asta este!” repeta el în sinea lui.
— Îmi dă tot! șopti ea repede, lăsându-și din nou ochii în pământ.
„Asta este explicația!” hotărî el, cercetând-o cu lacomă curiozitate.
Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrăjor palid, slăbuț, cu trăsături neregulate, colțuroase, la ochii blânzi, albaștri, în care putea să se aprindă atâta foc, atâta pătimașă putere, la trupșorul acela micuț care tremura încă de revoltă și mânie, și toate acestea îi păreau tot mai ciudate, aproape fantastice. „E nebună! Nebună!” își repeta el în sinea lui.
O carte zăcea pe scrin. O văzuse în timp ce umbla de colo colo prin odaie; acum o luă în mână și o deschise. Era Noul Testament în tălmăcirea rusă. Cartea era veche, cu coperta de piele.
— De unde o ai? întrebă el din capătul odăii.
Sonia stătea locului, la trei pași de masă.
— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea fără chef și fără să-l privească.
— Cine?
— Lizaveta; am rugat-o eu.
„Lizaveta! Ciudat!” gândi el. Cu fiecare clipă, tot ce vedea la Sonia îi părea mai ciudat și mai extraordinar. Aduse cartea lângă lumânare și începu s-o răsfoiască.
— Unde scrie despre Lazăr? întrebă el deodată.
Sonia își ținea cu îndărătnicie ochii în pământ și nu-i răspunse. Stătea puțin întoarsă într-o parte.
— Unde scrie despre învierea lui Lazăr? Caută, Sonia.
Ea îl privi cu coada ochiului.
— Nu-i acolo... e în Evanghelia a patra... șopti cu asprime, fără să se apropie.
— Caută și citește, zise el, apoi se așeză, își sprijini coatele pe masă, puse capul în palme și-și aținti posomorit privirile într-o parte, gata să asculte.
„Peste trei săptămâni ai să ajungi la balamuc, draga mea. Și pare-mi-se că eu tot acolo am să sfârșesc, dacă nu o pățesc și mai rău”, șopti el încet de tot.
Șovăitoare, Sonia făcu un pas spre masă, supunându-se cu neîncredere ciudatei lui dorințe. Puse mâna pe carte.
— Dumneata n-ai citit niciodată? întrebă ea, privindu-l, încruntată, peste masă.
Glasul ei suna din ce în ce mai aspru.
— Cândva... La școală. Citește!
— Nici la biserică n-ai auzit?
— Eu... nu mă duc la biserică. Tu te duci mereu?
— N-nu, șopti Sonia.
Raskolnikov zâmbi.
— Înțeleg... Prin urmare nici la înmormântarea tatii n-ai să te duci mâine?
— Ba da. Am fost și săptămâna trecută... la un parastas.
— Pentru cine?
— Pentru Lizaveta. Au ucis-o cu toporul.
El era tot mai nervos. Capul i se învârtea.
— Erai prietenă cu Lizaveta?
— Da... Era dreaptă... venea la mine... uneori... rar... fiindcă n-avea când. Citeam împreună și... vorbeam. Acum s-a înfățișat înaintea Domnului.
Cât de ciudat sunau pentru el aceste cuvinte, rostite ca din carte!... Și iar i se dezvălui un lucru nou cu privire la ea: întâlnirile ei misterioase cu Lizaveta — amândouă nebune.
„Nu e greu să-ți pierzi mințile în felul ăsta! E molipsitor!” se gândi el.
— Citește! strigă el deodată, autoritar și enervat.
Sonia mai șovăia încă. Inima îi bătea cu putere. Parcă nu îndrăznea să-i citească. Iar el o privea aproape cu durere pe „biata nebună”.
— Pentru ce să citesc? Dumneata nu ești credincios... șopti ea încet, gâfâind.
— Citește! Așa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit Lizavetei.
Sonia deschise cartea și găsi pasajul. Mâinile îi tremurau, glasul i se curma. De două ori încercă și nu izbuti să rostească prima silabă.
„Ci era bolnav unul, Lazăr din Betania...” rosti ea, în sfârșit, cu greu și deodată, la al treilea cuvânt, glasul îi sună ascuțit și se frânse ca o coardă întinsă. Respirația i se tăie, o greutate îi apăsa pieptul.
Raskolnikov înțelegea întrucâtva de ce Sonia nu se hotăra să-i citească, și, cu cât înțelegea mai bine, cu atât mai brutal și mai iritat stăruia să citească. Își dădea prea bine seama cât de greu îi venea fetei să-i deschidă și să dea în vileag lumea ei lăuntrică. Înțelese că acest sentiment era poate, într-adevăr, taina care o susținuse și îi dăduse putere încă din adolescență, de pe când trăia în sânul familiei, alături de nefericitul ei tată și de mama ei vitregă, înnebunită de durere, alături de copiii flămânzi, în mijlocul țipetelor monstruoase și al mustrărilor. Vedea toate acestea, dar mai vedea limpede în același timp și că, în pofida sentimentului de tristețe și teamă inexplicabilă ce-i răsărise în suflet, ea dorea grozav să citească, și tocmai lui, și mai ales acum, „orice ar fi să se întâmple mai târziu!”... Toate acestea i le citise în ochi, le înțelese din tulburarea și exaltarea ei... Fata își stăpâni emoția, își înăbuși nodul din gât, care îi frânsese la început glasul, și urmă lectura capitolului unsprezece din Evanghelia lui Ioan. Așa ajunse la versetul al nouăsprezecelea.
„Și mulți dintre Iudei veniseră în casa Martei și a Mariei, ca să le mângâie de moartea fratelui lor. Deci Marta, când a auzit că Isus vine, a ieșit întru întâmpinarea lui, iar Maria ședea jos în casă, și Marta a grăit către Isus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit! Pentru că bine știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da ție.”
Sonia se opri, presimțind rușinată că glasul are să-i tremure și are să i se frângă din nou.
„Isus rostește către ea: Fratele tău va învia. Marta îi răspunde: Știu că va învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Isus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în mine va fi viu chiar dacă va muri. Și oricine viază și crede întru mine în veac nu va muri. Crezi tu aceasta?”
Și, răsuflând anevoios, Sonia citi tare, răspicat, de parcă s-ar fi spovedit ea însăși în fața norodului.
„Marta îi grăiește: Da, Doamne, cred că tu ești Mesia, fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vie în lume.”
Se opri, își ridică iute privirea către el, dar se stăpâni și citi mai departe. Raskolnikov ședea nemișcat și asculta fără să se întoarcă, cu capul sprijinit în palme și privind într-o parte. Ajunseră la versetul treizeci și doi.
„Deci Maria, când a ajuns unde era Isus, și l-a văzut, a căzut la picioarele lui și i-a zis: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Ci Isus, când o văzu plângând și pe Iudeii, care veniseră cu ea, plângând și ei, se zgudui în duhul său și se tulbură. Apoi îi întrebă: Unde l-ați pus? I-au răspuns: Doamne, vino și vezi. Și Isus a lăcrămat. Iar Iudeii ziceau: Iată cât de mult îl iubea! Ci unii dintre ei vorbeau: Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe Lazăr să nu moară?”
Raskolnikov se întoarse spre ea și o privi, tulburat: „Da, așa este!” Sonia tremura toată ca scuturată de friguri. El se așteptase la asta. Lectura se apropia de minunea cea mare și nemaiauzită. Și ea se simțea cuprinsă de un sentiment uriaș de triumf. Glasul întărit de bucurie și fericire avea un sunet metalic. Rândurile se învălmășeau în fața ochilor ei tulburi de lacrimi, dar cunoștea pe de rost fiece vers. Când rosti: „Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe...” — ea coborî vocea, redând cu ardoare și patimă îndoiala, dojana și hula acestor Iudei orbi, necredincioși, și care peste o clipă aveau să cadă ca trăsniți în genunchi, aveau să plângă și să creadă... „Iar el, el care este și el un orb și un necredincios ca dânșii, el va auzi și va crede, da, da! Chiar acum, în clipa asta”, visa ea, tremurând de bucuria așteptării.
„Isus, însă, zguduindu-se iarăși înlăuntrul său, a mers la mormânt, care era o peșteră, și o piatră stătea la gura ei. Isus a poruncit: Ridicați piatra. Marta, sora celui răposat, îi zice atunci: Doamne, a început să miroasă, că este de patru zile.”
Apăsa cu tărie pe cuvântul patru.
„Isus grăiește către ea: Nu ți-am spus oare că, de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat piatra la o parte, iar Isus și-a ridicat ochii în sus și a zis: Tată, mulțumescu-ți ție că m-ai ascultat. Ci eu știam că pururea mă asculți, dar grăit-am pentru mulțimea care stă împrejur, ca să creadă că tu m-ai trimis pe mine. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: — Lazăre, vino afară! Și mortul a ieșit la lumină”, citi ea tare, cu exaltare, cuprinsă de fiori, de parcă ar fi văzut aievea minunea, „cu picioarele și cu mâinile legate în fâșii de pânză și cu fața acoperită de o mahramă. Isus le-a poruncit: Dezlegați-l și lăsați-l să meargă. Deci mulți din Iudeii care veniseră la Maria și au văzut ce a făcut Isus au crezut într-însul.”
Nu citi mai departe și nici n-ar fi putut să mai citească: închise cartea și se sculă brusc de pe scaun.
— Asta-i tot despre învierea lui Lazăr, șopti răspicat și aspru, oprindu-se nemișcată, cu privirile într-o parte, parcă nemai-îndrăznind și rușinându-se să ridice ochii spre el. Tot o mai scuturau fiorii.
Mucul de lumânare pâlpâia, gata să se stingă în sfeșnicul strâmb, luminând slab odăița sărăcăcioasă unde un ucigaș și o femeie pierdută citiseră împreună din Evanghelie. Se scurseră vreo cinci minute, poate mai mult.
— Am venit să-ți vorbesc serios, zise deodată, cu putere, Raskolnikov; încruntat, se sculă și se apropie de Sonia.
Ea-și ridică în tăcere ochii. Privirea lui era neobișnuit de severă și parcă oglindea o hotărâre sălbatică.
— Azi mi-am părăsit familia, zise el, mi-am părăsit mama și sora. N-am să mă mai duc la ele. Am rupt toate legăturile.
— Pentru ce? întrebă Sonia, înmărmurită.
Întâlnirea din dimineața aceea îi lăsase o impresie adâncă, deși poate încă neclară. Știrea rupturii o îngrozi.
— Nu te mai am decât pe tine, urmă el. Hai să plecăm împreună... Am venit la tine. Amândoi suntem blestemați, să plecăm deci amândoi!
Ochii îi scânteiau. „Parcă ar fi nebun!” se gândi la rândul ei Sonia.
— Unde să plecăm? întrebă ea, speriată, făcând fără voie un pas înapoi.
— De unde vrei să știu? Știu numai că drumul și țelul sunt aceleași pentru tine și pentru mine: asta o știu sigur și altceva nimic.
Ea îl privi fără să înțeleagă, dar își dădea seama din spusele lui că este grozav de nenorocit.
— Niciunul nu te-ar înțelege dacă i-ai vorbi, zise el, dar eu te-am înțeles. Am nevoie de tine, de aceea am venit.
— Nu înțeleg... șopti Sonia.
— Ai să înțelegi mai târziu. Parcă tu n-ai făcut... ca mine? Și tu ai trecut... peste unele margini... și ai putut să treci. Ai ridicat mâna asupra ta, ți-ai distrus viața... viața ta (este același lucru). Ai suflet și minte, ai fi putut să trăiești, dar ai să-ți închei zilele în Sennaia... Dar tu n-ai să poți rezista, dacă rămâi singură, ai să înnebunești; de altminteri, și eu. De pe acum chiar pari cu mintea rătăcită; prin urmare, noi doi trebuie să mergem împreună pe același drum! Hai să plecăm!
— De ce? De ce vorbești așa? întrebă Sonia straniu, răscolită și mișcată de vorbele lui.
— De ce? Pentru că așa nu putem rămâne, uite de ce! La urma urmelor, trebuie să judecăm serios și deschis; să încetăm de a ne tot văicări și de a țipa copilărește că „o să ne ferească Dumnezeu!” Ce are să se întâmple dacă mâine au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna, ofticoasă și aproape nebună, are să moară curând... iar copiii? Oare n-are să se prăpădească Polecika? N-ai văzut tu pe aici, prin hudițe, mame care-și trimit copiii la cerșit? Am aflat unde stau aceste mame, în ce condiții. Acolo copiii nu pot rămâne copii. Acolo un puști de șapte ani e vicios și hoț. Și doar copiii sunt după chipul lui Christos: „A lor este împărăția cerurilor”. El ne-a poruncit să-i respectăm și să-i iubim, ei sunt viitorul omenirii...
— Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut? își frângea mâinile Sonia, plângând isteric.
— Ce-i de făcut? Trebuie să tai funia o dată pentru totdeauna, orice-ar fi, și să iei suferința asupra ta! Cum? Nu înțelegi? Ai să înțelegi mai târziu... Libertate și putere, mai ales putere! Puterea asupra făpturilor acestora tremurânde, asupra întregului furnicar!... Iată țelul! Să nu uiți! Asta e urarea mea de drum! S-ar putea să-ți vorbesc pentru cea din urmă oară. Dacă nu vin mâine, ai să auzi singură, și atunci să-ți aduci aminte ce ți-am spus acum. Iar cândva, după ce vor trece anii, odată cu curgerea vieții, poate că vei înțelege și ce au însemnat vorbele mele. Iar dacă am să vin mâine, atunci am să-ți spun cine a ucis-o pe Lizaveta. Rămâi cu bine!
Sonia tresări, speriată.
— Cum? Dumneata știi cine a ucis-o? întrebă ea, înghețând de groază și uitându-se sălbatic la el.
— Știu și am să-ți spun... Ție, numai ție! Te-am ales. N-am să vin să-ți cer iertare, am să-ți spun, atâta tot. Te-am ales de mult, de pe când îmi vorbea tatăl tău despre tine și pe când Lizaveta mai trăia încă; de atunci m-am gândit la asta. Rămâi cu bine. Nu-mi da mâna. Pe mâine!
Raskolnikov ieși. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăși era ca nebună, și o simțea, capul i se învârtea. „Doamne! De unde știe cine a ucis-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele lui? Cât de înspăimântător este!” Dar gândul că... nu-i trecea prin minte. Nu, nu!... „O, trebuie să fie groaznic de nenorocit!... Și-a părăsit mama și sora. De ce? Ce s-a întâmplat? Ce gânduri are? Ce i-a spus? I-a sărutat piciorul și a spus... a spus (da, asta a spus-o limpede) că nu poate să trăiască fără dânsa... O, Doamne!”
Sonia își petrecu noaptea în friguri și delir. Uneori, sărea din pat, plângea, își frângea mâinile, apoi ațipea, înfrigurată, și o visa pe Polecika, pe Katerina Ivanovna, pe Lizaveta, lectura Evangheliei... Îl visa pe el, pe el... cu obrazul lui palid, cu ochii scăpărători... Îi săruta picioarele, plângea... O, Doamne!
După ușa din dreapta, în dosul acelei uși care despărțea locuința Soniei de apartamentul Gertrudei Karlovna Reslih, se afla o odaie de trecere, care era de multă vreme neocupată și ținea de apartamentul doamnei Reslih; odaia era de închiriat, fapt pe care-l vestea afișul de la poartă și bucățile de hârtie lipite pe geamurile ferestrelor care dădeau spre canal. Sonia se obișnuise s-o socotească nelocuită. Și cu toate acestea, în tot răstimpul acesta, domnul Svidrigailov stătuse la pândă în odaia aceea goală și trăsese cu urechea. După ce ieși Raskolnikov, el mai stătu câteva clipe, se gândi puțin, se duse în vârful picioarelor în camera lui, vecină cu odaia cea goală, luă un scaun, îl aduse încetișor și-l puse lângă ușa care dădea spre odaia Soniei. Convorbirea pe care o auzise îl interesase nespus de mult, atât de mult, încât își adusese acest scaun ca pe viitor — bunăoară mâine — să nu fie silit să stea în picioare o oră întreagă, ci să stea cât mai comod, ca plăcerea să-i fie deplină.