Raskolnikov porni după el.
— Ce înseamnă asta?! exclamă Svidrigailov, întorcându-se. Mi se pare că ți-am spus că...
— Asta înseamnă că am hotărât să te însoțesc.
— Cu-um?
Amândoi se opriră și se priviră drept în ochi, parcă măsurându-se cu privirea.
— Din ceea ce mi-ai povestit fiind pe jumătate beat, spuse tăios Raskolnikov, m-am convins că nu numai că n-ai renunțat la intențiile dumitale ticăloase cu privire la sora mea, dar chiar că ești preocupat de ele mai mult decât oricând. Sunt informat că astăzi dimineața sora mea a primit o scrisoare. Dumneata ai avut vreme să pui ceva la cale... și chiar dacă, între timp, ți-ai găsit în drum o nevastă, asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă încredințez cu ochii mei...
Despre ce voia să se încredințeze cu ochii lui, e greu de spus și, desigur, nici el nu știa prea bine.
— Așa! Vrei poate să chem poliția?
— Cheam-o!
Rămăseseră din nou unul în fața celuilalt. În cele din urmă, Svidrigailov își schimbă expresia feței. Văzând că Raskolnikov nu s-a speriat deloc de amenințările lui, își luă aerul cel mai vesel și prietenos.
— Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate că, firește, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam să amân discuția pe altă dată, dar, zău, dumneata ești în stare să scoți din sărite și pe un mort... Hai să mergem, deși îți spun dinainte: intru acasă numai pentru o clipă, ca să iau bani; apoi îmi încui locuința, iau o birjă și mă duc să-mi petrec toată seara la Ostroave. Ce nevoie ai să te ții de mine, spune și dumneata?
— Deocamdată te însoțesc până acasă, dar nu mă duc la dumneata, ci la Sofia Semionovna, să-i cer scuze că n-am fost la înmormântare.
— Fă cum dorești, dar Sofia Semionovna nu este acasă. E plecată să-i ducă pe copii la o bătrânică, o veche prietenă de-a mea și epitroapă a nu știu cărui orfelinat. Am fermecat-o pe această doamnă, plătind o sumă pentru cei trei puișori ai Katerinei Ivanovna și, în afară de aceasta, am făcut și o danie pentru orfelinatul ei; în sfârșit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, în toate amănuntele, fără să ascund nimic. I-a făcut o impresie extraordinară. Și de aceea a fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X, unde bătrâna cucoană locuiește temporar când vine de la țară.
— N-are a face, am să trec totuși pe la dânsa.
— Cum vrei, dar eu nu te însoțesc în această seară; ce rost are? Uite că am ajuns. Ascultă, eu sunt sigur că mă privești cu suspiciune numai fiindcă până acum am fost delicat, nu te-am plictisit și n-am încercat să te descos... pricepi ce vreau să spun? Acest lucru ți s-a părut neobișnuit; sunt gata să pun rămășag că așa este! Să mai fii delicat după asta!
— Socoti delicat să tragi cu urechea la ușă?
— A, despre asta vorbești? râse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus dacă, după toate câte au fost, ai fi trecut peste acest amănunt. Ha! ha! Deși am înțeles câte ceva din cele ce i-ai îndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi, totuși, ce înseamnă asta? Poate că sunt un retrograd și nu pricep nimic. Lămurește-mă, te rog, dragul meu! Luminează-mi mintea cu teoriile cele noi!
— N-ai putut să auzi nimic, minți!
— Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate că eu într-adevăr am auzit ceva), nu, eu mă refer la faptul că dumneata te indignezi întruna! Schiller din sufletul dumitale se revoltă. Și acum poftim — e împotriva celor care ascultă pe la uși! Dacă-i așa, atunci du-te și spune acolo unde se cuvine că uite ce s-a întâmplat cu dumneata, cum ți-a cam dat greș teoria. Iar dacă crezi că pe la uși nu-i voie să asculți, dar pe bătrâne e voie să le lovești în cap cu ce se nimerește, după bunul dumitale plac, atunci fugi cât mai iute în America! Fugi, tinere! Poate că mai este timp. Sincer îți spun. N-ai bani? Îți dau eu de drum.
— Nici nu mă gândesc, îl întrerupse Raskolnikov cu dezgust.
— Înțeleg (de altfel, nu te obosi, dacă nu vrei, poți să nu răspunzi). Înțeleg ce fel de probleme îți pui: morale, nu-i așa? Problema omului și a cetățeanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă tocmai ești cetățean și om? Dacă-i așa, atunci trebuia să ți le pui mai înainte și să nu te apuci de o treabă care te depășește; acum n-are rost sau, dacă e așa, împușcă-te! Sau nu te atrage?
— Mi se pare că dumneata vrei să mă enervezi anume ca să-ți întorc spatele și să plec...
— Om ciudat ce ești, uite că am ajuns, poftim sus pe scară. Uite, acolo, este intrarea Sofiei Semionovna și vezi și dumneata că nu-i nimeni acasă! Nu mă crezi? Întreabă-l pe Kapernaumov — ea le lasă cheia când pleacă. Uite-o și pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surdă.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu, n-are să vină până seara târziu. Și acum, hai la mine. Doar ai vrut să vii la mine? Poftim, suntem în locuința mea. Madame Reslih nu este acasă. Femeia asta se agită mereu, dar este de treabă, te încredințez... Ți-ar putea fi de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Și acum uite: iau din biroul meu un bilet de cinci la sută (privește câte am!), ăsta are să se ducă astăzi la zaraf. Ai văzut? Acum nu mai am pentru ce să-mi pierd vremea aici. Încui biroul, încui locuința și iată-ne pe scară. Dacă vrei, hai să luăm o birjă! Eu mă duc la Ostroave. Nu te atrage o mică plimbare? Iau trăsura până la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai poți? De ce să nu mergem? Are să plouă, dar nu-i nimic, tragem coviltirul...
Svidrigailov se și urcase în trăsură. Raskolnikov socoti că, cel puțin pentru moment, bănuielile lui nu erau întemeiate. Fără să răspundă un cuvânt, îi întoarse spatele și-o luă înapoi spre Sennaia. Dacă ar fi întors măcar o dată capul, ar fi văzut că Svidrigailov, după ce făcu o sută de pași cu trăsura, plăti birjarului și coborî pe trotuar. Dar el nu se întoarse, nu văzu nimic și coti după colț. Un adânc dezgust îl îndemna să se depărteze cât mai mult de Svidrigailov. „Cum de am putut măcar o clipă să aștept ceva de la acest ticălos grosolan, de la acest om stricat, libidinos și mârșav?” exclamă el fără voie. Ce-i drept, această condamnare o rostise cam pripit și ușuratic. Era ceva în Svidrigailov, în tot felul lui de a fi, original și oarecum misterios. În privința Duniei, Raskolnikov rămase adânc convins că Svidrigailov nu renunțase la ea. Dar era prea greu, prea de neîndurat să se gândească la acest lucru!
Ca întotdeauna când rămânea singur, după douăzeci de pași, se cufundă într-o adâncă visare. Se urcă pe pod, se opri lângă parapet și-și aținti ochii asupra apei. În aceeași clipă, puțin mai încolo se afla Avdotia Romanovna.
Urcându-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fără s-o vadă. Iar Dunecika încă nu-l văzuse niciodată astfel pe stradă și-l privea mirată, aproape speriată. Se opri, neștiind ce să facă: să-l strige sau nu? Deodată, îl zări pe Svidrigailov, care se apropia grăbit, venind dinspre Sennaia.
Dar Svidrigailov părea că se apropie cu grijă, făcând pe misteriosul. Nu urcă pe pod — se opri mai la o parte, pe trotuar, căutând să facă în așa fel ca Raskolnikov să nu-l vadă. O zărise pe Dunia și începu să-i facă semne. I se păru că o roagă să nu-și strige fratele, să-l lase în pace, și că o cheamă la el.
Așa și făcu. Se depărtă încet de Raskolnikov și îl ajunse pe Svidrigailov.
— Să mergem mai iute, șopti acesta. N-aș vrea ca Rodion Romanici să afle despre întâlnirea noastră. Vă previn că am stat împreună într-un tractir din apropiere, unde m-a găsit singur, și abia am putut să scap de el. Nu știu de unde știe despre scrisoarea mea către dumneavoastră și bănuiește ceva. Bineînțeles, nu dumneavoastră i-ați spus. Dar dacă nu i-ați spus dumneavoastră, atunci cine?
— Am cotit după colț, îl întrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai poate vedea. Vă spun hotărât că mai departe n-am să merg. Spuneți aici tot ce aveți de spus; toate acestea pot fi spuse și în stradă.
— În primul rând, ceea ce am eu de spus nu poate fi spus în stradă; în al doilea rând, trebuie s-o ascultați pe Sofia Semionovna; în al treilea rând, am să vă arăt unele documente... Și, în sfârșit, dacă nu acceptați să intrați la mine, refuz să vă dau orice explicație și plec. Totodată, vă rog să nu uitați că un secret foarte interesant al iubitului dumneavoastră frate se află cu desăvârșire în mâinile mele.
Dunia se opri șovăitoare, uitându-se pătrunzător la Svidrigailov.
— De ce vă temeți? spuse acesta liniștit. Orașul nu-i sat. Și până și la țară mi-ați făcut mai mult rău mie decât v-am făcut eu dumneavoastră, așa că aici...
— Ați prevenit-o pe Sofia Semionovna?
— Nu, nu i-am spus niciun cuvânt și nici nu sunt cu totul sigur că este acasă. De altfel, cred că este acasă. Azi și-a înmormântat ruda; nu-i o zi să se ducă în vizită. Până una-alta, n-aș vrea să vorbesc nimănui despre toate acestea și chiar mă căiesc într-o oarecare măsură că v-am dezvăluit dumneavoastră ce știu. Orice imprudență, în astfel de cazuri, este echivalentă cu un denunț. Locuiesc aici, în casa de care ne apropiem. Uitați-vă: acesta este portarul casei noastre — mă cunoaște foarte bine; poftim, mă salută... vede că vin cu o doamnă și, desigur, a și avut timpul să vă privească fața, iar acest lucru ar putea să vă liniștească, dacă vă temeți atât de mult de mine și mă suspectați. Iertați-mă că vă spun toate acestea atât de brutal. Stau cu chirie aici. De Sofia Semionovna mă desparte un singur perete; dânsa de asemenea a subînchiriat la niște locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriași. Și atunci, de ce vă temeți ca un copil? Ce este atât de spăimântător în mine?
Obrazul lui Svidrigailov se strâmbă într-un zâmbet îngăduitor; dar, de fapt, nu avea deloc chef să zâmbească. Inima îi bătea cu putere și răsuflarea i se tăia. Vorbea anume foarte tare ca să-și ascundă emoția; dar Dunia nu observă nimic deosebit; prea o enervase observația că se teme ca un copil, ca să mai bage de seamă altceva.
— Cu toate că știu că sunteți un om... fără onoare, nu mă tem defel. Arătați-mi drumul, zise ea, în aparență foarte liniștită, dar fața îi era palidă.
Svidrigailov se opri în fața locuinței Soniei.
— Dați-mi voie să întreb dacă este acasă. Nu este. Păcat! Dar știu că trebuie să se întoarcă foarte repede. Dacă a ieșit, atunci nu s-a putut duce decât la o doamnă, în privința orfanilor la care ține. Le-a murit mama. M-am ocupat și eu de chestiunea asta și i-am dat o mână de ajutor. Dacă Sofia Semionovna nu se înapoiază în zece minute, am s-o trimit la dumneavoastră chiar astăzi, dacă vreți; iată și locuința mea. Aici sunt cele două odăi pe care le ocup. Dincolo, după ușă, șade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitați-vă aici, am să vă arăt documentele cele mai importante: ușa din dormitorul meu duce la aceste două odăi absolut goale, care sunt de închiriat. Priviți... vă rog să vă uitați cu cea mai mare atenție.
Svidrigailov ocupa două odăi mobilate, destul de încăpătoare. Dunecika se uită, neîncrezătoare, în jurul ei, dar nu văzu nimic deosebit nici în mobilierul camerelor, nici în împărțirea lor, cu toate că ar fi putut să observe, de pildă, că locuința lui Svidrigailov era situată între două apartamente oarecum nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin două camere ale gazdei, aproape goale. După ce descuie ușa din dormitor, încuiată cu cheia, Svidrigailov îi arătă încă o cameră goală care era de închiriat. Dunecika se opri în prag, neînțelegând de ce este poftită să o cerceteze, dar Svidrigailov se grăbi s-o lămurească.
— Uitați-vă, aici în această a doua cameră mai mare. Observați ușa aceasta încuiată cu cheia. Lângă ea se află un scaun, unul singur în cele două odăi goale: l-am adus din apartamentul meu, ca să-mi fie mai la îndemână să ascult. Dincolo, în dosul ușii, se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat dânsa de vorbă cu Rodion Romanici. Iar eu am stat dincoace și am ascultat; două seri de-a rândul am stat pe scaun și am ascultat de fiecare dată câte două ceasuri și, firește, am putut să aflu câte ceva, nu-i așa?
— Ați tras cu urechea la ușă?
— Da, am ascultat la ușă; acum să mergem la mine; aici nu avem pe ce să ședem.
O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept salon, și o pofti să ia loc pe scaun. El se așeză la capătul celălalt al mesei, la o distanță de cel puțin un stânjen, dar pesemne că în ochii lui ardea din nou acea flacără care o mai speriase odată pe Dunecika. Ea tresări fără să vrea și, deși voia să se arate foarte stăpână pe sine, se uită încă o dată, bănuitoare, de jur împrejur. În cele din urmă, își dădu seama de izolarea apartamentului. Vru să întrebe dacă cel puțin gazda era acasă, dar nu întrebă... din mândrie. Și apoi, o suferință infinit mai mare decât teama pentru ea însăși îi umplea sufletul și îi chinuia inima.
— Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dânsa, punând-o pe masă. Este cu putință ce scrieți aici? Faceți aluzie la o crimă pe care pretindeți că ar fi săvârșit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai dați înapoi. Să știți însă că am mai auzit despre această poveste absurdă și că nu cred nimic, niciun cuvânt. Este o bănuială mârșavă și ridicolă; cunosc și cauzele care au creat-o. Dumneavoastră mi-ați promis dovezi: vorbiți! Dar să știți dinainte că nu vă cred! Nu cred nimic!...
Dunecika spuse toate acestea foarte repede și o clipă tot sângele îi năvăli în obraji.
— Dacă n-ați crede nimic, ați fi riscat oare să veniți singură la mine? Pentru ce ați venit? Din simplă curiozitate?
— Nu mă chinuiți, vorbiți odată!
— N-am ce spune, sunteți o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l rugați pe domnul Razumihin să vă însoțească până aici. Dar nu l-am zărit nici cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta dovedește curaj și înseamnă că ați vrut să-l menajați pe Rodion Romanici. De altfel, tot ce faceți este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aș putea spune? L-ați văzut adineauri. Cum v-a părut?
— Doar nu vă întemeiați numai pe asta?
— Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de două ori la rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au șezut ei. A mărturisit totul fetei. Este un ucigaș. A ucis o bătrână, văduva unui funcționar, cămătăreasă, la care el însuși amaneta unele obiecte: a ucis-o și pe sora ei, o precupeață cu numele Lizaveta, care a intrat întâmplător în casă în clipa aceea. Le-a ucis pe amândouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca să le jefuiască, și le-a jefuit; a luat banii și unele obiecte de valoare... Toate acestea le-a spus cuvânt cu cuvânt Sofiei Semionovna. Numai ea îi cunoaște secretul, dar n-are niciun amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca și dumneavoastră acum. Dar fiți pe pace, ea n-are să-l trădeze.
— E cu neputință! șoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, care se înăbușea. E cu neputință, n-avea niciun motiv, nici cel mai mic motiv... Este o minciună! O minciună.
— A jefuit, acesta este motivul. A luat bani și obiecte. Ce-i drept, după cum a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, și le-a ascuns sub o piatră unde zac și acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat să se folosească de ele.
— Dar este verosimil ca el să fure, să jefuiască? E cu putință ca el să se fi gândit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-ați cunoscut, l-ați văzut. Poate el fi un hoț?
Părea că-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.
— Această categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii și milioane de varietăți. În genere, un hoț fură și știe că este un ticălos; eu însă am auzit despre un om foarte de treabă care a jefuit poșta; cine știe, poate că fratele dumneavoastră a crezut cu adevărat că face un lucru mare. Bineînțeles, eu însumi n-aș fi crezut, după cum nu credeți nici dumneavoastră toată istoria asta, dacă mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea să-și creadă urechilor, dar până la urmă s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.
— Și care sunt... aceste motive?
— Este o poveste lungă, Avdotia Romanovna. Cum să vă spun, este vorba de o anumită teorie, aceeași teorie după care eu, bunăoară, socot că fărădelegile izolate sunt admisibile dacă țelul este bun. Un singur rău și o sută de fapte bune! Apoi, firește, este dureros pentru un tânăr plin de merite și cu un orgoliu nemaipomenit să știe că, dacă ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieții lui s-ar schimba; și el nu are aceste trei mii de ruble. Adăugați pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuința strâmtă, de zdrențele pe care le poartă, de înțelegerea clară a „superbei” sale situații sociale și, totodată, a poziției surorii și mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat, desigur, orgoliul, mândria și vanitatea; Dumnezeu știe, poate că având numai însușiri bune... Să nu credeți cumva că-l învinuiesc, eu nu-l învinuiesc defel, și nici nu e treaba mea. A fost la mijloc și o teorie a lui proprie — o teorie după care oamenii se împart, vedeți dumneavoastră, în material uman, adică oameni de rând, și în oameni deosebiți, adică oameni cărora le este permis orice, care prin esența lor superioară nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalți, adică pentru materialul uman, pentru pleavă. O teorie oarecare: une théorie comme une autre. Îl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona faptul că mulți oameni geniali nu țin seama de răul izolat, ci trec peste el fără să stea pe gânduri. Mi se pare că și-a închipuit că este un om genial — adică a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav și mai suferă și acum la gândul că a știut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără să stea pe gânduri și că, deci, nu este un om genial. Și asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tânăr ambițios, mai ales în secolul nostru...
— Dar remușcările, conștiința? Îi refuzați așadar orice simț moral? Poate el fi așa?
— Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt, niciodată n-a fost prea multă ordine pe lume. Rușii noștri sunt, în general, oameni cu sufletul larg, larg ca și țara lor, și extrem de înclinați spre tot ce e fantastic și dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu ești totodată și genial. Vă aduceți aminte cât am discutat pe această temă între patru ochi, după masa de seară, pe terasa din grădină?... Dumneavoastră mă dojeneați tocmai pentru această larghețe de suflet. Cine știe, poate că în vreme ce noi discutam acolo, el zăcea aici și-și desăvârșea teoria. La noi, în societatea cultă, nu există tradiții sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate câte unul și le formează din cărți... sau deduce câte ceva din letopisețe. Dar asta o fac mai ales oamenii de știință, care, între noi fie vorba, sunt niște nătăfleți, așa că unui om de lume nici nu-i șade bine să se ia după ei. De altfel, îmi cunoașteți părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trântor și rămân ca atare. Și despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar și fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteți foarte palidă, Avdotia Romanovna!
— Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revistă, vorbește despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...
— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-o revistă? Există un asemenea articol? N-am știut. Trebuie să fie interesant. Dar unde plecați, Avdotia Romanovna?
— Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum să ajung la dânsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o văd chiar acum. Să-mi...
Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.
— Sofia Semionovna n-are să se înapoieze până la noapte. Așa cred eu. Trebuia să vină foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte târziu...
— A, vasăzică minți! Văd... ai mințit!... ai mințit! Nu te cred! Nu te cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-și stăpânirea de sine.
Aproape leșinată, se prăbuși pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l împingă spre ea.
— Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniți-vă în fire! Poftim apă. Luați o înghițitură...
O stropi cu apă. Dunecika tresări și-și reveni.
— Efectul a fost prea puternic! murmură ca pentru el Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, liniștiți-vă! Să știți că el are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreți să-l duc în străinătate? Am bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitale are să facă o mulțime de fapte bune, care au să șteargă tot. Nu vă faceți griji. Poate încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simțiți?
— Om hain. Îți bați joc de mine. Lasă-mă...
— Unde? Unde plecați?
— Vreau să mă duc la el. Unde este? Știi unde este? De ce ușa asta este încuiată? Am intrat prin ea și acum este încuiată cu cheia. Când ai avut timp s-o încui?
— Nu trebuie să se audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am săturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să vă duceți așa cum sunteți acum? Vreți să-l împingeți la pierzanie? O să-l faceți să se înfurie și are să se predea. Trebuie să știți că este urmărit, că i s-a dat de urmă. N-o să faceți altceva decât să-l trădați. Stați puțin: l-am văzut și am stat de vorbă cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat... Stați, așezați-vă, să ne gândim împreună. V-am chemat tocmai ca să vedem împreună ce-i de făcut. Dar așezați-vă odată!
— Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat?
Dunia se așeză. Svidrigailov își apropie scaunul.
— Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră, începu el în șoaptă; ochii îi scânteiau și de emoție se încurca și rostea cu greu unele cuvinte.
Dunia se depărtă, îngrozită. El tremura de asemenea.
— Dumneavoastră... un singur cuvânt și e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani, am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un pașaport, două pașapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc mulți oameni influenți... Vreți? Am să scot un pașaport și pentru dumneavoastră... și pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveți de Razumihin? Și eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lăsați-mă să vă sărut tivul rochiei, lăsați-mă, vă rog! Nu pot să-i aud foșnetul! Porunciți-mi: fă asta — și am să fac! Am să fac tot ce vreți. Am să fac imposibilul. Credința dumneavoastră are să fie credința mea. Am să fac tot, tot ce vreți! Nu vă uitați așa la mine, nu vă uitați! Mă ucideți...
Începuse să delireze. Părea amețit, de parcă ar fi băut. Dunia sări la ușă și începu s-o zgâlțâie.
— Deschide! Deschide! strigă ea, sperând că o va auzi cineva din casă. Deschideți odată! Ah! Nu e nimeni aici?
Svidrigailov se sculă, se dezmetici. Un zâmbet răutăcios și batjocoritor i se ivi pe buzele tremurânde.
— Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat și nu are niciun rost să țipați, să vă enervați degeaba.
— Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce ești!
— Am pierdut cheia și nu o pot găsi.
— Așa? Dar asta-i siluire! strigă Dunia, albă ca o moartă, și se repezi într-un colț, unde se baricadă cu o măsuță ce i se nimerise la-ndemână.
Nu mai țipa; îl sfredelea cu privirea pe călăul ei și-i urmărea cu luare-aminte fiecare mișcare. Svidrigailov sta în fața ei, la celălalt capăt al odăii, fără să se clintească. Își recăpătase stăpânirea de sine, cel puțin în aparență, dar fața îi rămăsese palidă, și zâmbea batjocoritor ca și mai înainte.
— Ați rostit cuvântul „siluire”, Avdotia Romanovna. Dacă este vorba de „siluire”, vă puteți închipui că mi-am luat toate măsurile. Sofia Semionovna nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere încuiate. În sfârșit, sunt de două ori mai puternic decât dumneavoastră și, în afară de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteți plânge; doar n-o să vreți să vă trădați fratele! Și apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fată ar putea să vină singură acasă la un bărbat care trăiește singur? Așa că, chiar dacă l-ați jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-ați dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.
— Ticălosule! șopti Dunia, indignată.
— Fie, dar țineți seama, vă rog, că până acum n-am făcut decât să judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personală, aveți toată dreptatea: siluirea este o mârșăvie. Am spus tot ce am spus numai ca să vă liniștesc conștiința dumneavoastră, în caz că... consimțiți de bunăvoie să vă salvați fratele, așa cum v-am propus... S-ar putea spune că v-ați supus împrejurărilor, să zicem forței, dacă nu putem evita acest cuvânt. Gândiți-vă bine; soarta fratelui și a mamei este în mâinile dumneavoastră. Iar eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viața... am să aștept aici...
Svidrigailov se așeză pe divan la vreo opt pași de Dunia. Pentru ea nu exista nicio îndoială că hotărârea lui era nestrămutată. Și apoi, îl cunoștea bine...
Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoșul și lăsă mâna înarmată pe măsuță. Svidrigailov sări în sus.
— Aha! Așa vasăzică! strigă el uluit, zâmbind cu răutate. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi ușurați nespus situația, Avdotia Romanovna! De unde ați luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecțiile de tir, pe care am avut cinstea să vi le dau la țară, n-au fost pierdute degeaba!
— Nu este revolverul tău, ci al Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să bănuiesc de ce ești în stare. Îndrăznește să faci un pas și-ți jur că am să te ucid!
Dunia, în culmea furiei, ținea revolverul gata să tragă.
— Și fratele? Întreb din pură curiozitate, zise Svidrigailov, fără să se clintească de la locul lui.
— Denunță-l, dacă vrei! Nu înainta, că trag! Ți-ai otrăvit soția, o știu, tu însuți ești un ucigaș!...
— Sunteți absolut sigură că eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?
— Da! Tu însuți mi-ai dat a înțelege mai de mult; mi-ai vorbit despre otravă... știu că ți-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o... ticălosule!
— Chiar dacă ar fi adevărat, aș fi făcut-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta.
— Minți! Te-am urât totdeauna, totdeauna!
— Eh! Avdotia Romanovna! Ați uitat pesemne cum, în zelul dumneavoastră moralizator, vă aplecați spre mine cu priviri galeșe... Vă citeam în ochi, vă amintiți, într-o seară cu lună plină?... Cânta privighetoarea...
— Minți!
Mânia fulgeră în ochii Duniei.
— Minți, clevetitorule!
— Mint? Fie, mint. Am mințit. Nu trebuie niciodată să pomenești femeilor despre lucruri de acest fel.
Zâmbi.
— Știu că ai să tragi, fiară mică și frumoasă! Hai, trage!
Dunia ridică revolverul; albă ca o moartă, cu buza de jos tremurândă, cu ochii mari negri care ardeau ca focul, îl privea hotărâtă, calculând distanța și așteptând prima mișcare. Niciodată încă Svidrigailov n-o văzuse atât de frumoasă. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse parcă și inima i se strânse de durere. Făcu un pas înainte și glonțul porni; îi lunecă prin păr și se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri și râse încet:
— A înțepat viespea! Țintește drept în cap... Ce-i asta? Sânge?
Scoase batista ca să șteargă sângele care se prelingea în șuviță subțire pe tâmpla lui dreaptă; glonțul, pesemne, îi atinsese ușor pielea craniului. Dunia lăsă revolverul jos, și-l privea, nu îngrozită, ci năucă. Părea că nu înțelege ce a făcut și ce se petrece!
— Nu-i nimic, ați greșit ținta! Trageți din nou, aștept, rosti încet Svidrigailov, tot zâmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Dacă întârziați, am să vă apuc înainte de a fi avut timp să ridicați cocoșul!
Dunecika tresări, trase cocoșul și ridică din nou revolverul.
— Lăsați-mă! se rugă ea, deznădăjduită. Vă jur că am să trag din nou... Am... să vă ucid...
— Da... la trei pași nu se poate da greș, dar dacă nu mă ucideți... atunci...
Ochii lui Svidrigailov scânteiară și el făcu încă doi pași înainte. Dunecika trase: glonțul nu porni!
— Ați încărcat neglijent. Nu-i nimic! Mai aveți o capsulă, îndreptați-o, am să aștept.
Stătea la doi pași de ea și aștepta, învăluind-o într-o privire plină de hotărâre sălbatică, pătimașă, aprinsă și apăsătoare. Dunia înțelese că mai bine ar muri decât s-o lase să plece... Și... desigur, ea are să-l omoare acum, la doi pași...
Deodată azvârli revolverul.
— L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat, și răsuflă adânc.
Părea că inima lui scăpase dintr-o strânsoare grozavă, și poate că nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu știa dacă o simțise în acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros și mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.
Se apropie de Dunia și o luă ușor de mijloc. Ea nu se împotrivi, dar, tremurând ca o frunză în bătaia vântului, îl privi implorându-l. El voi să spună ceva, dar buzele i se strâmbau fără să poată rosti un cuvânt.
— Lasă-mă! imploră Dunia.
Svidrigailov tresări: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.
— Vasăzică nu mă iubești? întrebă el încet.
Dunia clătină din cap.
— Și... n-ai putea?... Niciodată?... șopti el, disperat.
— Niciodată! răspunse tot în șoaptă Dunia.
Se scurse o clipă; o luptă tăcută și cumplită se dădea în sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redată în cuvinte. Apoi, deodată, își luă brațul de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastră și rămase acolo.
Se mai scurse o clipă.
— Poftim cheia.
O scoase din buzunarul stâng al pardesiului și o puse pe masă, la spatele lui, fără să se uite, fără să se întoarcă spre Dunia.
— Luați-o și plecați cât mai iute!...
Privea stăruitor pe fereastră. Dunia se apropie și luă cheia.
— Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, fără să se miște și fără să se întoarcă.
Dar acest „mai repede” suna ca o amenințare.
Dunia înțelese, apucă cheia, se repezi la ușă, o descuie și dădu buzna afară. Peste un minut alerga ca o nebună, fără să-și dea seama ce e cu ea, de-a lungul canalului, în direcția podului K.
Svidrigailov rămase la fereastră vreo trei minute; în sfârșit, se întoarse, se uită în jurul lui și-și trecu încet mâna peste frunte. Un zâmbet ciudat îi strâmba fața, un zâmbet jalnic, trist, slab, zâmbetul deznădejdii. Sângele care se închegase îi murdări mâna; se uită cu mânie la acest sânge, apoi muie prosopul în apă și-și spălă tâmpla. Privirea lui se opri deodată pe revolverul azvârlit de Dunia, căzut lângă ușă. Îl ridică și-l cercetă. Era un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloanțe; mai avea două încărcături și o capsulă. Se mai putea trage o dată. După o clipă de gândire, Svidrigailov vârî revolverul în buzunar, își luă pălăria și ieși.