Zosimov era un bărbat de douăzeci și șapte de ani, înalt și gras, cu obrazul umflat și palid, bine ras, cu părul blond spălăcit, lins, cu ochelari și inel mare de aur pe degetul plinuț. Purta un pardesiu larg, bine croit, pantaloni de vară de culoare deschisă; în general, toate hainele lui erau largi, îngrijite și elegante; rufăria — ireproșabilă. Lanțul de la ceas — masiv. Vorbea încet, moale și, în același timp, cu un ton sigur, bine studiat; afectarea, de altfel tăinuită cu grijă, se făcea simțită în fiecare clipă. Toți cei care-l cunoșteau găseau că era un om greu de mistuit, dar că-și cunoștea meseria.
— Am fost de două ori la tine, frate... S-a trezit, vezi! strigă Razumihin.
— Văd, văd; și cum ne simțim acum? îl întrebă Zosimov pe Raskolnikov, privindu-l țintă și așezându-se pe divan la picioarele lui, unde se instală îndată cât se poate de comod.
— E prost dispus, urmă Razumihin. L-am primenit adineauri și era cât pe-aci să plângă.
— Nu-i de mirare; puteați să mai așteptați cu rufăria, dacă nu avea poftă să se schimbe... Pulsul e bun. Capul tot mai doare încă, hai?
— Sunt sănătos, sunt sănătos tun! stărui cu încăpățânare și enervare Raskolnikov și, zicând aceste vorbe, se ridică în capul oaselor, fulgerându-l cu privirea, dar pe loc recăzu pe pernă și se întoarse cu fața la perete.
Zosimov îl observa atent.
— Foarte bine... merge strună, rosti el moale. A mâncat ceva?
Razumihin îi spuse ce și cum, și-l întrebă ce putea să-i mai dea de mâncare.
— Poți să-i dai tot ce vrei... supă, ceai... în afară de ciuperci și castraveți, bineînțeles... și nici carne să nu-i dai, și nici... dar e de prisos să mai vorbim...
Și-l privi cu înțeles pe Razumihin.
— Anulăm doctoria, anulăm toate celelalte; am să văd mâine ce mai e de făcut... N-ar fi rău nici azi... ei, da...
— Mâine seară am să-l scot la plimbare în parcul Iusupov! hotărî Razumihin. Apoi o să intrăm la „Palais de Cristal”.
— Eu nu l-aș scoate deloc mâine, sau... poate, puțin... ei, dar asta o să vedem.
— Ce rău îmi pare. Tocmai astăzi îmi sărbătoresc mutarea și stau la doi pași de aici; m-ar bucura să vină și el. Măcar să stea culcat pe divan în mijlocul nostru! Tu vii? îl întrebă Razumihin. Să nu uiți, mi-ai promis.
— Poate ceva mai târziu. Ce ai organizat acolo?
— Mai nimic: ceai, votcă, hering. O să fie și plăcintă; ne adunăm mai mulți prieteni.
— Cine anume?
— Sunt mai toți de prin partea locului și aproape toți cunoștințe noi, în afară de bătrânul meu unchi, dar și el e nou printre noi, fiindcă a sosit abia ieri la Petersburg cu nu știu ce trebușoare de-ale lui; ne vedem o dată la cinci ani.
— Cine e?
— Eh, el și-a făcut veacul prin provincie, ca diriginte de poștă... Acum are o pensioară, șaizeci și cinci de ani, ce să mai vorbim... De altfel, mi-e tare drag. Are să vină Porfiri Petrovici, comisarul anchetelor din orașul nostru, un bun cunoscător al legilor. De altfel, tu-l cunoști...
— Mi se pare că și el îți este rudă?
— De departe; ce te încrunți? Știu, v-ați certat într-o zi. Ești în stare să nu vii din pricina lui?
— Nici nu-mi pasă de el...
— Cu atât mai bine. Au să mai fie niște studenți, un profesor, un funcționar, un muzicant, un ofițer, Zametov...
— Spune-mi, te rog, ce legătură poate fi între tine sau dânsul — Zosimov arătă cu capul spre Raskolnikov — și un Zametov oarecare?
— Of, ce ți-e și cu oamenii aceștia superiori! Principii!... Ești căptușit tot numai de principii; nici nu îndrăznești să faci un pas după cum ți-e voia; iar eu spun: omul să fie bun, ăsta-i principiul, de rest nu-mi pasă. Iar Zametov este un om minunat.
— Da, ia mită.
— Și ce dacă ia? Nu mă interesează! Ce-i dacă ia? strigă deodată Razumihin, înfierbântându-se. Parcă eu ți l-am lăudat fiindcă ia mită? Am spus numai că e bun în felul lui! Iar dacă ar fi să judecăm lumea sub toate aspectele, câți oameni cumsecade ar mai rămâne în picioare? Sunt convins că în acest caz lumea n-ar da pe mine, cu haine cu tot, mai mult de o ceapă degerată și încă asta numai în cazul când i s-ar oferi și persoana ta pe deasupra!...
— Prea puțin; eu aș da pentru tine două cepe...
— Iar eu pentru tine n-aș da decât una! Să mai faci spirite și altă dată! Zametov e un puști, mai trebuie tras de urechi, și tocmai de aceea e bine să-l atragem și nu să-l respingem. Nu îndrepți niciodată omul respingându-l, mai ales când e vorba de un băiețandru. Cu un puștan trebuie să te porți de două ori mai cu băgare de seamă. Eh, voi încuiaților, cu idei progresiste, nu pricepeți nimic! Respectă, ca să fii respectat! Dacă vrei să știi, apoi noi doi avem și o preocupare comună.
— Aș fi curios să aflu care anume?
— Tot în legătură cu zugravul, adică cu vopsitorul acela... îl scoatem noi din bucluc. De altfel, nici n-are să fie greu. Cazul lui este clar, clar de tot. Noi doar o să-i grăbim eliberarea.
— Care vopsitor?
— Cum, nu ți-am spus nimic? Nu? Ba mi se pare că începusem să-ți povestesc... e în legătură cu asasinarea bătrânei cămătărese, a văduvei arhivarului acela... acum a fost arestat un vopsitor...
— Despre acel asasinat am auzit înainte să-mi vorbești tu, și cazul mă interesează... într-o anumită măsură... fiindcă... în sfârșit, am citit în ziare! Dar despre...
— Au ucis-o și pe Lizaveta! se amestecă Nastasia, vorbindu-i lui Raskolnikov.
Rămăsese toată vremea în odaie, rezemată de ușă, și ascultase ce se vorbea.
— Pe Lizaveta? repetă Raskolnikov, abia auzit.
— Pe Lizaveta, precupeața, n-o cunoști? Venea aici, jos. Ți-a dres o cămașă.
Raskolnikov se întoarse spre perete, alese pe tapetul galben cu floricele albe una mai aparte, cu niște liniuțe cafenii, și începu s-o studieze atent: câte petale are, cum sunt crestate, câte liniuțe sunt? Simțea că-i amorțesc mâinile și picioarele, parcă nici nu mai erau ale lui, dar nu încerca să facă vreo mișcare, tot privind cu încăpățânare floricica.
— Ce-i cu vopsitorul? întrerupse Zosimov, cu vădită enervare, vorbăria Nastasiei.
Femeia oftă și tăcu.
— Păi, l-au înscris și pe el pe lista prezumtivilor ucigași! urmă cu însuflețire Razumihin.
— Sunt dovezi?
— Dovezi! Pe dracu! De altfel, îl suspectează pe temeiul unui indiciu, dar acest indiciu nu este o dovadă, și asta trebuie demonstrat! Aceeași poveste ca atunci când i-au luat și i-au interogat mai întâi pe cei doi, cum le zice... da, Koh și Pestreakov. Vai, ce anchetă stupidă! Chiar dacă ești cu totul străin de chestia asta, dar tot te revoltă! S-ar putea ca și Pestreakov să vină azi la mine... Dar, Rodea, cunoști și tu povestea, s-a întâmplat înainte de a te îmbolnăvi, chiar în ajunul zilei când ai leșinat la secție, tocmai se vorbea despre asta...
Zosimov privi atent la Raskolnikov: acesta nu făcu nicio mișcare.
— Știi ceva, Razumihin? Mă uit la tine și mă gândesc: prea te amesteci tu în treburile altora! spuse Zosimov.
— Ei, și o să-l scoatem totuși din bucluc! strigă Razumihin, izbind cu pumnul în masă. Știi ce mă supără mai cu seamă? Nu că se înșală, greșeala poate fi iertată; greșeala poate duce la adevăr. Nu, mă revoltă faptul că oamenii aceștia se înșală și sunt atât de încrezuți, încât nu vor să admită că pot greși. Am toată stima pentru Porfiri, dar... Știi ce i-a zăpăcit în primul rând? Ușa era închisă, iar atunci când au adus portarul — au găsit-o deschisă; prin urmare, Koh și Pestreakov au ucis! Auzi logică!
— Nu te aprinde; au fost reținuți, și atâta tot; nu se putea altfel... Știi, l-am mai întâlnit pe acest Koh: cumpăra de la bătrână amanetele nerăscumpărate, știai?
— Un șnapan! Cumpăra și polițe. Frumoasă meserie, lua-l-ar dracii, nu-mi pasă de el! Știi de ce mă înfurii? Mă revoltă rutina lor învechită, anchilozată... era momentul, în cazul acesta, s-o dea deoparte și să se deschidă un drum nou. Numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigașului. „Avem fapte!” spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul; felul de a le interpreta e cel puțin tot atât de important pentru a reuși să descoperi adevărul!
— Dar tu știi să le interpretezi?
— Nu se poate să taci când simți, simți în adâncul tău, că ai putea să ajuți să se descopere... Ehe!... Cunoști toate amănuntele?
— Aștept să aud ce e cu vopsitorul acela.
— Atunci ascultă: exact a treia zi după asasinat, dimineața, pe când ei tot se mai căzneau cu interogatoriul lui Koh și Pestreakov, cu toate că amândoi au putut să dovedească pas cu pas tot ce au făcut (era limpede ca ziua), a ieșit la iveală un fapt cu totul neașteptat. Un oarecare țăran Dușkin, proprietarul cârciumii din fața casei în care s-a petrecut crima, se prezintă la secție, aducând o cutiuță cu niște cercei de aur, și spune o întreagă poveste: „Alaltăieri”, zice, „pe înserate, să fi trecut puțin de ora opt” (de reținut ziua și ora! Îți dai seama?), „lucrătorul zugrav Nikolai, care a mai fost pe la mine ziua, a venit în fugă mare și mi-a adus cutiuța cu cercei de aur și pietricele, și mi-a cerut să-i dau două ruble și să i le primesc amanet, iar la întrebarea mea: «De unde ai luat-o?» a răspuns că a găsit cutiuța pe trotuar. Eu nu l-am descusut” (așa spune Dușkin), „i-am dat o bumașcă” (o rublă adică), „fiindcă m-am gândit că dacă n-o amanetează la mine, o să se ducă la altul și tot are să-i dea bani, așa că-i mai bine să fie în mâinile mele, că de: dacă pui bine, ai de unde lua mai târziu, iar dacă se află ceva sau se zvonește cine știe ce, o înfățișez eu unde se cuvine.” Firește, minciuni gogonate, fiindcă eu îl cunosc pe Dușkin: e cămătar, tăinuitor de obiecte furate și, de bună seamă, nu l-a jefuit pe Nikolai de un obiect de treizeci de ruble cu scopul de a-l „înfățișa”. S-a speriat, asta e. Dar, la dracu, ascultă mai departe — iată ce-a mai spus acest Dușkin: „Pe mujicul ăsta, adicătelea pe Mikolai Dementiev, îl cunosc de când era copil, e din părțile noastre, din Zaraiski, că și noi tot din gubernia Reazan suntem. Nikolai nu are darul beției, dar bea și el când are cu ce, și știu că a lucrat în seara aceea ca zugrav împreună cu Mitrei, că și Mitrei îi tot dintr-un sat cu dânsul. Cum a căpătat bumașca, a schimbat-o pe loc, a băut două păhărele unul după altul, a luat restul, și dus a fost; pe Mitrei nu l-am văzut atuncea cu dânsul. A doua zi, aflai că Aleona Ivanovna și surioara dumneaei, Lizaveta Ivanovna, au fost ucise cu toporul: le cunoșteam și atunci am intrat la bănuială cu privire la cercei, fiindcă știam că răposata dădea bani pe amanet. M-am dus la casa aceea și i-am descusut pe ai casei, așa ca pentru mine, pe îndelete, iar cea dintâi întrebare mi-a fost dacă Mikolai mai era acolo? Și mi-a zis Mitrei că Mikolai s-a pus pe băutură, că a venit acasă în zori, beat turtă, a stat ca la vreo zece minute și a plecat iar; de atunci Mitrei nu l-a mai văzut și isprăvea lucrarea singur. Lucrau amândoi pe aceeași scară cu femeile ucise, la etajul unu. Auzind astea toate, n-am spus nimănui nimic” (așa zicea Dușkin), „dar am căutat să aflu despre crima aceea tot ce am putut; și m-am înapoiat acasă, bănuindu-l și mai tare. Azi-dimineață, pe la orele opt” (a treia zi, pricepi tu?), „numai ce văd că vine la mine Mikolai, bine afumat, dar nu beat cât să nu priceapă ce-i spun. Se așază pe laviță, stă și tace. Afară de el, în cârciumă nu era decât un om străin și încă unul, pe care-l cunosc bine, și-l lăsasem să doarmă pe laviță. Mai erau și doi băieți de-ai noștri. «L-ai văzut pe Mitrei?» zic. «Nu», zice, «nu l-am văzut.» «Și nici nu ai fost pe aici?» «Nu», zice, «n-am mai fost de două zile.» «Și unde ai mers noaptea asta?» «Apoi», zice, «la Peski, la cei din Colomna.» «Da cerceii», zic, «de unde i-ai luat?» «I-am găsit pe trotuar.» Și a spus-o așa, nu știu cum, de nu puteai să-l crezi, și fără să mi se uite în față. «Da'», zic, «ai auzit ce s-a întâmplat în seara aceea și în ceasul acela, pe aceeași scară?» «Nu», zice, «n-am auzit nimic.» Îi spun ce și cum, iar el mă ascultă cu ochii holbați, și se făcuse alb ca varul la față, și numai ce-l văd că pune mâna pe șapcă și dă să plece. Am vrut să-l opresc pe loc: «Stai, Mikolai», zic, «nu vrei să bei ceva?» și i-am făcut semn cu ochiul băiatului, să țină ușa, iar eu am ieșit de după tejghea. Aș! A țâșnit pe lângă mine, a zbughit-o în stradă și fuga în ulicioară; și dus a fost. De atuncea nu m-am îndoit defel că el e vinovatul, numai el...”
— Firește!... rosti Zosimov.
— Stai! Ascultă până la sfârșit. Bineînțeles, ai noștri au pornit în goană să-l caute pe Mikolai; pe Dușkin l-au reținut, au făcut o percheziție, l-au reținut și pe Mitrei; i-au luat la trei păzește și pe cei din Colomna și acum două zile iată că mi-l aduc și pe Mikolai: puseseră mâna pe el în apropiere de bariera X., la han. Venise acolo, își scosese crucea de argint de la gât și în schimbul ei ceruse un păhăruț. I-au dat. Ceva mai târziu, o femeie s-a dus să mulgă vaca și vede, prin crăpătură, că Mikolai al nostru a legat cureaua de o grindă în șura de alături, s-a suit pe un lemn și dă să-și pună ștreangul de gât; femeia a început să urle ca o smintită și s-a adunat lumea: „Aha, de ăștia-mi ești!” „Duceți-mă”, zice, „la cutare secție de poliție, vreau să spun tot.” Și mi l-au înfățișat cu onorurile cuvenite la secția respectivă, adică aici, în cartierul nostru. Încep să-l întrebe: „Cine ești?”, „Ce ești?”, „Câți ani ai?”, „Douăzeci și doi” etc. I-au pus întrebarea: „Când ai lucrat cu Mitrei, n-ai văzut cumva pe cineva pe scară în ziua de..., la ora cutare?” Și el a răspuns: „Poate să fi trecut careva, dar nu am băgat de seamă.” „Nu cumva ai auzit vreun zgomot sau altceva?” „N-am auzit nimic deosebit.” „Dar tu, Mikolai, ai știut în ziua cutare, că văduva cutare și sora ei au fost ucise și jefuite în ziua cutare, la ora cutare?” „Nici n-am știut, nici n-am auzit. Abia a treia zi am aflat de la Afanasi Pavlîci, la cârciumă.” „Da' cerceii de unde i-ai luat?” „I-am găsit pe trotuar.” „Da' a doua zi de ce n-ai venit la lucru cu Mitrei?” „Fiindcă m-am pus pe băutură.” „Unde?” „Acolo și acolo.” „Da' de la Dușkin de ce ai fugit?” „M-am speriat tare.” „De ce te-ai speriat?” „Că mă bagă la răcoare.” „Păi de ce te-ai speriat dacă nu te simți vinovat cu nimic?”... Mă crezi sau nu mă crezi, Zosimov, dar întrebarea i-a fost pusă literalmente în acești termeni, știu precis, că mi-a fost redată exact! Ce zici? Ai?
— Ce vrei, probele totuși există.
— Eu nu-ți vorbesc acum de probe, eu îți spun despre felul cum a fost pusă întrebarea, despre felul în care își înțeleg ei rolul! Ei, drace!... Și mi l-au strâns, și mi l-au strâns cu ușa până a recunoscut. „N-am găsit cerceii pe trotuar, i-am găsit în locuința pe care o vopseam împreună cu Mitrei.” „Cum i-ai găsit?” „Iac-așa. Am vopsit toată ziua aceea cu Mitrei, până pe la opt, și ne pregăteam să plecăm acasă. Mitrei a luat pensula și mi-a dat una peste bot cu vopsea, și pe urmă a luat-o la fugă, iară eu după el. Am fugit și am tot țipat ca un apucat, iar când am ajuns din scară în gang, am dat, din fugă, peste un portar și niște domni. Câți erau — nu știu. Portarul m-a suduit și un alt portar de asemenea, apoi a ieșit și muierea portarului și ne-a suduit și ea, și ne-a mai ocărât și un domn cu o cucoană, care taman atunci intrau în gang, fiindcă m-am pus cu Mitka de-a curmezișul drumului: eu l-am apucat de păr și l-am trântit pe jos și îi căram la pumni, iar Mitka, de sub mine, m-a apucat și el de păr și-mi căra la pumni, dar nu cu răutate, ci din joacă, ne hârjoneam și noi așa. Apoi Mitka a scăpat de sub mine și a fugit în stradă, iar eu după el, dar nu l-am mai putut prinde, și m-am înapoiat în locuință singur, fiindcă trebuia să-mi strâng lucrurile de acolo. Strângeam și-l tot așteptam pe Mitrei, credeam că se întoarce. La ușa ce da în săliță, în colț, lângă perete, calc peste o cutiuță. O ridic și văd că-i înfășurată în hârtie. Scot hârtia și văd niște cârligașe mititele, scot cârligașele acelea și ce să vezi: în cutiuță erau niște cercei...”
— După ușă? Erau în dosul ușii? În dosul ușii? strigă deodată Raskolnikov, privind cu ochii îngroziți și tulburi la Razumihin și ridicându-se încet, în coate, pe divan.
— Da... și ce-i? Ce-i cu tine? De ce ai sărit așa?
Razumihin se ridică și el de la locul lui.
— Nimic! răspunse cu glas stins Raskolnikov, lăsându-se pe pernă și întorcându-se din nou cu fața la perete.
Toți trei tăcură un răstimp.
— A ațipit pesemne și o fi tresărit din somn, zise, în sfârșit, Razumihin, privindu-l întrebător pe Zosimov.
Acesta clătină ușor din cap, în semn că n-ar fi chiar convins.
— Haide, zi, spuse el, și ce a fost mai departe?
— Ce să fie? Cum a văzut cerceii, a uitat și de locuință, și de Mitka, și-a luat șapca și a fugit la Dușkin și, după cum ți-am mai spus, a luat de la el o rublă, mințindu-l că-i găsise pe trotuar. Cum a luat banii, s-a și pus pe băut. Cât despre asasinat, o ține una și bună: „Nici n-am știut, nici n-am auzit: abia a treia zi mi s-a spus.” „Atunci de ce nu te-ai prezentat până astăzi?” „De frică!” „Și de ce ai vrut să te spânzuri?” „De gânduri negre.” „Ce fel de gânduri negre?” „Că au să mă bage la ocnă.” Asta-i toată povestea. Acu, tu ce crezi, ce au dedus ei din toată istoria asta?
— Ce să cred, e o prezumție, oricum ar fi ea. Asta-i faptul. Cum ar fi putut să-i dea drumul vopsitorului tău?
— Păi, ei l-au și înscris de-a dreptul pe lista ucigașilor! Ei nu mai au nicio îndoială.
— Stai, că nu-i chiar așa. Ce te aprinzi? Și cerceii? Trebuie să recunoști că dacă tocmai în aceeași zi și cam la aceeași oră cu asasinatul, niște cercei nimeresc din lada bătrânei în mâinile lui Mikolai, pesemne că, într-un fel oarecare, au ajuns la el, nu-i așa? Asta nu-i puțin lucru pentru anchetă.
— Cum au nimerit? Auzi întrebare: cum au nimerit?! strigă Razumihin. Și tu, medic, tu, care în primul rând ești dator să studiezi omul și ai prilejul mai bine ca oricare altul să cunoști firea omului, tocmai tu nu vezi din toate aceste date ce fel de fire are acest Mikolai? Nu vezi tu dintru început că tot ce a mărturisit la interogatorii este adevărul curat? Cerceii au ajuns în mâinile lui exact așa cum a spus. A călcat pe cutie și a ridicat-o!
— Adevărul curat! Dar a recunoscut chiar el că a mințit întâiași dată!
— Ascultă-mă. Ascultă atent. Și portarul, și Koh, și Pestreakov, și celălalt portar, și soția primului portar, și târgoveața, care tocmai atunci se afla în odăița portarului, și consilierul de curte Kriukov, care în clipa aceea coborâse din trăsură și străbătuse gangul la braț cu o doamnă — toți, adică opt sau zece martori au declarat în unanimitate că Mikolai îl trântise jos pe Dmitri, și-i căra la pumni, iar celălalt îl trăgea de păr și îi căra și el la pumni. Se tăvăleau amândoi de-a curmezișul drumului și închideau trecerea; toată lumea îi înjura, iar ei „ca doi copii mici” (expresie exactă a martorilor) tabără unul pe celălalt, se bat, țipă și râd, și râd care mai de care, cu niște mutre caraghioase, și apoi o iau la fugă pe stradă ca niște copii. Auzi? Acum bagă de seamă: sus cadavrele mai erau calde, auzi tu: calde, așa au fost găsite! Dacă femeile au fost ucise de ei, sau numai de Mikolai, iar lăzile sparte și jefuite, sau dacă numai au fost complici la acest jaf, atunci dă-mi voie să-ți pun o întrebare: corespunde starea lor sufletească, adică țipetele, râsetele, hârjoana de copii din gang, cu topoare, sânge, viclenie de criminal, prudență, jaf? Au ucis și nu trec nici cinci sau zece minute — așa reiese, fiindcă trupurile mai erau calde — părăsesc cadavrele și locuința larg deschisă și, știind că lumea s-a dus într-acolo, își lasă prada și se bat în drum ca niște copii, râd de se prăpădesc, atrag atenția tuturora și toate acestea sunt confirmate în unanimitate de zece martori!
— Firește, e cam ciudat! Pare ceva cu neputință, dar...
— Nu, frate, nu este niciun „dar”, iar dacă cerceii care au ajuns în mâinile lui Mikolai tocmai în aceeași zi, și la aceeași oră a crimei, reprezintă o importantă probă materială împotriva lui, fapt pe care el totuși îl explică în declarația lui, și prin urmare este o prezumție discutabilă, trebuie să luăm în considerație și faptele justificative, cu atât mai mult cu cât acestea sunt incontestabile. Dar, judecând după spiritul dreptului nostru, vor accepta judecătorii noștri, sau vor fi ei în stare să accepte un fapt întemeiat numai pe imposibilitatea psihologică, pe starea sufletească — ca un argument incontestabil care dă peste cap probele materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, nu vor accepta, nu vor accepta pentru nimic în lume, din pricină că Mikolai a găsit cutiuța și a vrut să se spânzure, fapt „care nu s-ar fi întâmplat dacă omul nu s-ar fi simțit vinovat!” Iată problema capitală, iată pentru ce-mi ies din fire. Înțelege odată!
— Văd eu că te aprinzi și-ți ieși din fire. Stai, am uitat să te întreb: s-a dovedit că în adevăr cutiuța cu cerceii provenea din lada bătrânei?
— S-a dovedit, răspunse Razumihin, încruntându-se și vorbind în silă parcă. Koh a recunoscut obiectul și l-a numit pe cel care l-a amanetat, iar individul a dovedit fără putință de tăgadă că obiectul îi aparține.
— Prost. Și acum spune-mi: nu cumva l-a văzut cineva pe Mikolai în timpul când Koh și Pestreakov urcau scara, și nu s-ar putea dovedi într-un fel unde se afla?
— Aici e buba: nu l-a văzut nimeni, răspunse Razumihin cu ciudă, tocmai asta e prost; nici măcar Koh și Pestreakov nu i-au observat pe cei doi zugravi, în vreme ce urcau sus, cu toate că mărturia lor nu ar avea mare greutate. „Am văzut”, spun ei, „o locuință deschisă, ne-am dat seama că acolo probabil lucrează cineva, dar, trecând prin fața ei, n-am dat atenție și nu ne amintim exact dacă în momentul acela lucrătorii erau înăuntru sau nu.”
— Hm! Prin urmare, nu au altă justificare decât că se băteau și râdeau în hohote. Într-adevăr, este o dovadă serioasă, dar... Dă-mi voie: tu cum îți explici întreaga întâmplare? Cum îți explici găsirea cerceilor, dacă, într-adevăr, i-a găsit așa după cum spune?
— Cum îmi explic? Ce să-mi explic? E clar! Cel puțin calea care trebuie urmată în anchetarea cazului este clară și dovedită, și tocmai cutiuța o confirmă. Adevăratul ucigaș a pierdut acești cercei. În vreme ce Koh și Pestreakov băteau la ușă, ucigașul era sus, închis înăuntru. Koh a făcut prostia să se ducă jos; atunci ucigașul a tulit-o din locuință și a alergat jos, fiindcă nu avea altă ieșire. Pe scară s-a ascuns de Koh, Pestreakov și portar în apartamentul gol, tocmai în clipa când Dmitri și Mikolai se fugăreau pe afară. A stat în dosul ușii în vreme ce portarul și ceilalți urcau sus, a așteptat să se stingă zgomotul pașilor și a coborât cât se poate de liniștit, tocmai când Dmitri și Mikolai fugiseră în stradă, lumea se împrăștiase și în gang nu mai rămăsese nimeni. Chiar dacă l-a văzut cineva, nu i-a dat nicio atenție; câtă lume nu mișună pe acolo? Cât despre cutiuță, a scăpat-o din buzunar în timp ce sta ascuns după ușă, și nu a băgat de seamă că a scăpat-o, pentru că atunci avea alte griji mai mari. Cutiuța însă dovedește clar că ucigașul s-a ascuns acolo. Și asta e tot.
— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Asta-i mai ingenios ca toate.
— Dar de ce? De ce?
— Fiindcă prea se îmbină toate... se îmbină... se potrivesc ca la teatru.
— Ehe! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea ușa se deschise și intră în odaie un nou musafir, pe care niciunul dintre cei de față nu-l cunoștea.