Așa zăcu multă vreme. Uneori se trezea și atunci își dădea seama că noaptea se lăsase de mult, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. La un moment dat, observă că se luminează de ziuă. Zăcea pe divan culcat pe spate, năuc, fără să se poată descleșta din toropeala ce-l copleșise. Niște urlete înfiorătoare, deznădăjduite, venite din stradă, îi ajunseră la ureche; de altfel le auzea în fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele îl treziră și de data aceasta. „Bețivii ies din cârciumi”, se gândi el, „e aproape trei...” Și sări în sus, ca și cum cineva l-ar fi smuls de pe divan. „Cum! E aproape trei?” Se așeză în capul oaselor și, deodată, își aduse aminte de toate!
Mai întâi crezu că înnebunește. Simți că îngheață; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă din somn, de data aceasta îl scuturau niște fiori de-i clănțăneau dinții și se zgâlțâiau toate în el. Deschise ușa și ascultă: toată casa dormea. Se uită, uimit, la el însuși, cercetă odaia fără să înțeleagă: cum de a putut aseară să lase ușa descuiată, fără să pună cârligul, cum de a putut să se arunce pe divan nu numai îmbrăcat, dar chiar cu pălăria pe cap; pălăria căzuse pe jos și zăcea alături de pernă. „Dacă intra cineva, ce-ar fi crezut? Că sunt beat, dar...” Se repezi la fereastră. Era destulă lumină și el începu în grabă să-și inspecteze, din cap până în picioare, îmbrăcămintea, ca să vadă dacă nu cumva rămăsese vreo urmă. Dar nu, așa era bine: clănțănind din dinți se dezbrăcă și cercetă totul. Întoarse tot, până la ultimul fir de ață, până la ultima zdreanță și, neîncrezător, repetă inspecția de trei ori. Nu era nimic, părea să nu fi rămas nicio urmă; numai jos, acolo unde manșeta pantalonului se rosese și se destrămase, firele care atârnau purtau urme groase de sânge închegat. Raskolnikov apucă un briceag mare și reteză franjurile. Asta părea să fie tot. Deodată, își aminti că punga și obiectele pe care le scosese din lada bătrânei se mai aflau în buzunarele lui! Nici măcar nu se gândise să le scoată și să le ascundă! Nu-și adusese aminte de ele nici în timpul când își cercetase hainele! Cum era cu putință? Se grăbi numaidecât să le scoată și le aruncă pe masă. După ce-și goli buzunarele, le întoarse pe dos, ca să se încredințeze că nu mai rămăsese nimic, apoi cără toată grămada într-un ungher. Acolo, jos, în colț, tapetul era rupt și desprins de perete; el înghesui toate obiectele în gaura de sub hârtie. „Au intrat, au dispărut din văz cu punga cu tot!” se gândi el ușurat, ridicându-se și privind prostește colțul cu gaura care se căscase și mai mult. Deodată însă tresări îngrozit. „Doamne!” șopti el, deznădăjduit. „Ce fac eu? Asta înseamnă să ascunzi? Așa se ascunde un lucru?”
Ce-i drept, nu se gândise la obiecte; crezuse că nu va găsi decât bani și de aceea nu pregătise dinainte o ascunzătoare. „Dar acum, de ce mă bucur acum?” se gândi el. „Așa se ascund lucrurile? Se vede că-mi pierd mințile!” Istovit, se așeză pe divan și îndată îl zgâlțâi același frison. Automat, trase paltonul lui străvechi de student, călduros, dar aproape numai zdrențe, care se găsea alături, pe un scaun, și se acoperi. Apoi, pierzându-și cu desăvârșire cunoștința, se scufundă într-un somn cu delir.
Dar nu trecură nici cinci minute și se trezi iar, disperat, și apucă din nou hainele. „Cum de am putut să adorm când nimic nu-i făcut?! Firește, poftim: până acum nici n-am scos lațul de sub braț! Am uitat, am uitat un lucru atât de important! O dovadă atât de serioasă.” Smulse lațul și începu să sfâșie pânza în fâșii mici, pe care le vâra sub pernă, printre rufe. „Fâșii de pânză ruptă în niciun caz nu pot trezi vreo bănuială; așa cred, da, așa cred!” repetă el, stând în mijlocul camerei și cercetând din nou, cu o dureroasă sforțare de atenție, totul în jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca să vadă dacă n-a mai uitat ceva. Convingerea că toate simțurile, până și memoria, până și simpla putință de a judeca îl trădează, îl chinuia nespus.
„Oare a și început, oare a și început pedeapsa, de pe acum? Firește, firește, așa e!” Într-adevăr, firele destrămate, pe care le tăiase de la pantaloni, zăceau pe podea în mijlocul odăii și putea să le vadă primul venit! „Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?” exclamă el din nou, pierdut.
Apoi îi veni în minte ideea ciudată că s-ar putea ca și hainele lui să fie pătate de sânge, că s-ar putea să fie pete multe și el să nu le vadă, fiindcă facultățile lui mintale sunt slăbite, fărâmițate... fiindcă i se întunecă mintea... și deodată își aminti că văzuse sânge pe pungă. „Vai de mine! Asta înseamnă că și buzunarul trebuie să fie murdar de sânge pentru că am vârât înăuntru punga încă udă!” Întoarse îndată buzunarul pe dos: așa și era! Căptușeala era pătată de sânge! „Așadar mintea nu m-a părăsit cu totul, așadar mai funcționează și rațiunea și memoria, dacă eu singur mi-am dat seama de toate astea!” se gândi el, victorios, fericit, răsuflând adânc, din străfundul plămânilor. „Nu-i decât o slăbiciune de-o clipă, pricinuită de friguri, de delir”, își zise el și smulse toată căptușeala buzunarului stâng... În aceeași clipă, o rază de soare îi lumină cizma stângă: ciorapul care ieșea din căputa găurită părea pătat. Se descălță: „Așa și este, urme de sânge! Tot vârful ciorapului e năclăit de sânge; oi fi călcat din greșeală în băltoacă... Dar acum ce să fac cu ciorapul? Unde să pun acest ciorap, franjurile tăiate de la pantaloni, buzunarul?”
Le strânse în pumn și rămase în mijlocul camerei. „În sobă? Dar ei în primul rând acolo vor căuta. Să le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine să mă duc să le arunc undeva. Da! Mai bine să le arunc!” repeta el, așezându-se pe divan. „Să le arunc imediat, chiar în clipa asta, fără zăbavă!...” Dar, în loc să facă așa, capul îi căzu pe pernă; frisonul chinurilor îi îngheță din nou trupul; trase iarăși mantaua și se înveli. Mult timp, câteva ore în șir, îl chinui în răstimpuri același gând: „Acum, chiar acum, fără zgomot, trebuie să mă duc și să le arunc undeva pe toate, să nu le mai văd în fața ochilor, cât mai repede, cât mai repede!” Încerca să se ridice de pe divan, să se scoale în picioare, dar nu avea putere. O bătaie puternică în ușă îl trezi de-a binelea.
— Deschide odată, ce, ai murit? Doarme și doarme! țipă Nastasia, bătând cu pumnul în ușă. Zile întregi doarme ca un câine! Adevărat câine! Deschide odată. E trecut de zece.
— Poate că nici nu este acasă, rosti un glas de bărbat.
„Vai de mine! E vocea portarului... Ce-o fi vrând?” Raskolnikov sări în sus și se așeză în capul oaselor. Inima îi bătea atât de tare, că-l durea.
— Atunci cine a pus cârligul? răspunse Nastasia. Ia te uită la el, se încuie! S-o fi temând să nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezește-te!
„Ce-or fi vrând? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Să opun rezistență sau să deschid? Ei, fie ce-o fi...”
Se ridică, se aplecă înainte și săltă cârligul.
Odaia era atât de mică, încât putea să salte cârligul fără să se miște din pat.
Nu greșise: în prag era portarul cu Nastasia.
Aceasta îi aruncă o privire ciudată. Iar el se uită sfidător și deznădăjduit la portarul care îi întindea în tăcere o foaie de hârtie cenușie, îndoită și sigilată cu ceară.
— O citație de la secție, spuse el, dându-i hârtia.
— Care secție?
— Ești chemat la poliție, la secție, cum s-ar zice. Se știe ce fel de secție.
— La poliție?... Pentru ce?...
— De un' să știu? Ești chemat — du-te.
Și portarul îl privi cercetător, apoi își roti privirile prin odaie și dădu să plece.
— Nu cumva te-ai îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia, care nu-și mai lua ochii de la el.
Portarul întoarse și el capul o clipă.
— De ieri are fierbințeli, adăugă dânsa.
Raskolnikov nu răspunse: ținea hârtia în mână, fără s-o deschidă.
— Nu te mai scula din pat, urmă Nastasia, înduioșată, văzând că-și lasă picioarele jos din pat. Dacă ești bolnav, poți să nu te duci, că n-o fi foc. Ce tot ții acolo în mână?
Raskolnikov se uită și el: în mâna dreaptă ținea franjurile tăiate de la pantalon, ciorapul și căptușeala ruptă a buzunarului. Dormise cu ele. Mai târziu, gândindu-se la toate acestea, își aduse aminte că, în cursul accesului de friguri, când se trezea din delir, le strângea tare în mână și adormea din nou.
— Ia te uită la el: a strâns niște zdrențe și doarme cu ele, de parcă ar fi cine știe ce comoară...
Și Nastasia râse așa cum îi era obiceiul, isteric, bolnăvicios. Raskolnikov vârî în grabă zdrențele sub manta și-și aținti privirile iscoditoare asupra ei. Deși în clipa aceea nu-i era mintea limpede, simțea că nu așa se poartă lumea cu unul care trebuie să fie arestat. „Totuși... poliția?”
— Ar trebui să bei un ceai. Vrei? Îți aduc, că mi-a rămas...
— Nu... mă duc, mă duc chiar acum, mormăi el sculându-se în picioare.
— Dar poți să cobori scara?
— Mă duc...
— Cum vrei.
Femeia ieși după portar. Raskolnikov se repezi numaidecât la lumină să cerceteze ciorapul și firele tăiate de la pantalon. „Pete există, dar nu se observă; totul e murdar, șters, decolorat. Cine nu știe dinainte, nu poate să vadă mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut să observe de la distanță, slavă Domnului!”
Apoi, cu mâinile tremurânde, desfăcu citația și începu să citească: o citi de câteva ori și, în sfârșit, pricepu. Era o citație obișnuită, emisă de circumscripția de poliție, prin care era invitat să se prezinte în ziua aceea, la orele nouă și jumătate, în biroul comisarului.
„Când s-a mai întâmplat una ca asta? N-am niciun fel de treburi cu poliția! Și de ce tocmai azi?” se gândea el, chinuit de nedumerire. „Doamne, de s-ar isprăvi mai repede!” Căzu în genunchi ca să se roage, și-i veni să râdă — nu de rugăciune, ci de el însuși. „Dacă-mi este scris să merg la pierzanie, fie, îmi e totuna! Să-mi pun ciorapul!” se gândi el deodată. „Are să se murdărească de praf și au să dispară urmele.” Își puse ciorapul, dar pe loc îl smulse din picior, dezgustat și îngrozit. Apoi își zise că tot nu are altul, îl puse din nou și râse. „Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decât simple aparențe, nimic mai mult”, își spuse el, cercând să se agațe de un gând, dar tremurând din tot trupul. „Uite că l-am încălțat! Am sfârșit prin a mă încălța cu el!” De altfel, deznădejdea îi curmă râsul numaidecât. „Nu, nu mă simt în stare...” se gândi el. Picioarele îi tremurau. „De frică”, șopti el. Capul i se învârtea și-l durea din pricina febrei. „Asta este un vicleșug! Vor să mă atragă printr-un vicleșug și apoi să mă prindă în plasă”, urmă el, ieșind pe scară. „Cel mai rău este că aproape aiurez... sunt în stare să îndrug acolo cine știe ce prostii...” Pe scară își aminti că lăsase obiectele în gaura tapetului. „Și tocmai acum, în lipsa mea, ar putea să facă o percheziție”, își zise și se opri. Dar atât de mare îi era deznădejdea, atât de cinic, dacă se poate spune astfel, ajunsese să admită că se duce la prăbușire sigură, încât renunță să se mai gândească și porni la drum.
„De s-ar isprăvi mai repede!”
Afară domnea o arșiță de nesuferit: niciun strop de ploaie nu căzuse în ultimele zile. Iarăși praf, cărămizi și var, din nou putoarea cârciumilor și a băcăniilor, aceiași bețivi, aceiași zarzavagii ambulanți și birjari moțăind în birjele lor. Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învârtească, așa cum se întâmplă bolnavilor de friguri, când ies în stradă pe o zi însorită.
Ajuns la colțul străzii din ajun, se uită cu o neliniște chinuitoare spre casa aceea... și pe loc întoarse ochii.
„Dacă mă întreabă, poate că am să mărturisesc”, se gândi el, apropiindu-se de poliție.
Secția era la un sfert de verstă. Abia se mutase acolo, într-o casă nouă, la etajul trei. În localul vechi fusese o singură dată, mai demult. Intrând în gang, văzu în dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mână. „Un portar: așadar, secția e aici...” Și începu să urce la întâmplare. N-avea chef să întrebe de drum.
„Am să intru, am să cad în genunchi și am să spun tot...” se gândi, ajungând la etajul trei.
Scara era îngustă, foarte abruptă și murdară. Bucătăriile celor trei etaje dădeau pe această scară și stăteau cu ușile deschise aproape toată ziua. De aceea pe scară domnea o căldură înăbușitoare. Urcau și coborau portarii cu registrele sub braț, curieri și diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Ușa secției era de asemenea larg deschisă. Raskolnikov pătrunse în sală, unde așteptau în picioare câțiva bărbați, și se opri. Și aici era o căldură înăbușitoare, la care se adăuga mirosul grețos de vopsea proaspătă, încă neuscată, duhnind a ulei rânced, din odăile abia zugrăvite. Raskolnikov așteptă puțin, apoi se hotărî să înainteze și trecu în odaia vecină. Erau un șir de odăițe mici, cu tavanul jos. O nerăbdare febrilă îl împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua odăiță ședeau conțopiștii care-și vedeau de scripte; nu erau îmbrăcați nici ei mult mai bine decât el și aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.
— Ce vrei?
Arătă citația trimisă de poliție.
— Sunteți student? întrebă conțopistul, uitându-se la citație.
— Da, fost student.
Conțopistul îl cercetă din ochi, de altfel, fără pic de curiozitate. Era un omuleț cu părul ciufulit, care părea preocupat numai de-ale lui.
„De la ăsta nu poți afla mare lucru, fiindcă lui totul îi este indiferent”, se gândi Raskolnikov.
— Duceți-vă dincolo, la secretar, zise conțopistul, arătând cu degetul spre cea din urmă odaie.
Raskolnikov intră în această cameră (a patra la rând) strâmtă și plină de lume, o lume ceva mai bine îmbrăcată decât în celelalte odăi. Printre solicitatori se aflau două femei. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, ședea la masă în fața secretarului și scria ceea ce îi dicta acesta. Cealaltă, foarte grasă, cu pete stacojii pe obraz, arătoasă și cam luxos îmbrăcată, cu o broșă cât o farfurioară de ceai prinsă în piept, sta deoparte, în așteptare. Raskolnikov întinse secretarului citația. Acesta o privi în treacăt și zise: „Așteptați”. Apoi se ocupă mai departe de femeia în doliu.
Raskolnikov răsuflă ușurat. „Trebuie să fie altceva la mijloc!” Puțin câte puțin, începu să prindă curaj: încerca pe cât cu putință să se îmbărbăteze și să se dezmeticească.
„Orice prostie, o imprudență cât de mică și pot să mă dau de gol! Hm... Păcat că aici nu-i aer”, adăugă el în gând. „Ce zăpușeală!... Mi se învârtește și mai rău capul... și mintea de asemenea.”
Își simțea întreaga ființă răscolită și se temea să nu-și piardă stăpânirea de sine. Căuta să-și fixeze gândurile asupra unui obiect oarecare, să se gândească la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, îl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut să ghicească, după fizionomia lui, ce gânduri ascunde. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci și doi de ani, cu o față oacheșă și mobilă, cam trecută pentru vârsta lui. Îmbrăcat după ultima modă, ferchezuit și pomădat, părul pieptănat cu cărare dusă până la ceafă, purta o mulțime de inele pe degetele albe, foarte îngrijite, și lanțișoare de aur la jiletcă. Schimbase chiar vreo două vorbe pe franțuzește cu un străin ce se afla în odaie și le pronunțase destul de corect.
— Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el în treacăt cucoanei stacojii, gătită foc, care tot mai stătea în picioare, ca și cum n-ar fi îndrăznit să se așeze fără să fie poftită, deși scaunul era alături.
— Ich danke, răspunse dânsa și, în foșnet de mătăsuri, se lăsă încet pe scaun.
Rochia ei azurie, garnisită cu dantelă albă, învălui scaunul ca un val de spume, ocupând mai bine de jumătate din cameră. În aer se răspândi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zâmbea cu teamă și îndrăzneală totodată, și era vădit îngrijorată, părea că se sfiește de faptul că ocupa atâta loc și că miroase atât de tare a parfum.
Doamna în doliu isprăvi de scris și se ridică. Deodată, intră în odaie un ofițer: părea că sfidează pe toată lumea cu mersul și felul lui de a-și răsuci umerii la fiecare pas. Își aruncă pe masă chipiul cu cocarda și se așeză în fotoliu. Văzându-l, doamna gătită sări în sus și îi făcu o reverență cu un deosebit respect; ofițerul, însă, nu-i dădu nicio atenție, iar dânsa nu mai îndrăzni să se așeze în prezența lui. Era ajutorul comisarului; avea mustăți lungi, roșcate, care stăteau țepene, orizontal, sub nas, și niște trăsături foarte mărunte, banale, care nu exprimau nimic, decât poate o oarecare impertinență. Îl privi pieziș și cu oarecare indignare pe Raskolnikov: îmbrăcămintea acestuia era din cale-afară de ponosită și, cu toată umilința lui, ținuta încă nu se potrivea cu hainele: fără să-și dea seama, Raskolnikov îl privise prea lung și prea fix, așa încât ofițerul se simți jignit.
— Ce vrei? strigă el, pesemne mirat că un coate-goale ca Raskolnikov îndrăznește să nu intre în pământ în fața privirii sale scăpărătoare.
— Am fost chemat... cu o citație... îngână Raskolnikov.
— Este în legătură cu reclamația pentru neplata banilor de către domnul student, se grăbi să spună secretarul, smulgându-se dintre hârtiile sale. Poftim (și-i aruncă un caiet, arătându-i un anumit pasaj), citește!
„Banii? Ce fel de bani?” se gândea Raskolnikov. „Dar... atunci nu este vorba de... nu, cu siguranță!” Tresări de bucurie. Își simți inima ușoară, nespus de ușoară. Parcă i se luase toată greutatea de pe piept.
— La ce oră erai citat să te prezinți, stimate domn? strigă locotenentul, simțindu-se, fără niciun motiv, din ce în ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora nouă și jumătate și acum e trecut de unsprezece!
— Citația mi-a fost predată abia acum un sfert de oră, răspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umăr, înfuriindu-se și el deodată, spre mirarea lui, și chiar lăsându-se cu plăcere în voia acestei furii. Nu-i destul că am venit bolnav, în toiul unui acces de friguri!!
— Te rog să nu țipi!
— Nici nu mă gândesc să țip, vorbesc foarte liniștit, dumneata ești acela care-ți permiți să țipi la mine. Sunt student și nu permit nimănui să se răstească la mine.
Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atât de tare, că în prima clipă nu putu scoate un cuvânt, doar stropi de salivă îi țâșneau din gură. Sări ars.
— Te poftesc să taci! Te afli într-o instituție publică. Să nu te obrăznicești, domnule!
— Și dumneata te afli într-o instituție publică! exclamă Raskolnikov. Și în afară de faptul că țipi, mai și fumezi, și prin urmare arăți că ne desconsideri pe toți.
Spunând aceasta, Raskolnikov simți o nespusă satisfacție. Secretarul îl privea, zâmbind. Ofițerul cel iute din fire rămase cu gura căscată.
— Asta nu te privește pe dumneata! răspunse el, în sfârșit, nefiresc de tare. Poftim de răspunde la întrebarea ce ți se pune. Arată-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plânge lumea de dumneata! Nu vrei să plătești! Ia te uită ce grozav e dumnealui!
Dar Raskolnikov nici nu-l mai asculta și, apucând iute hârtia, căuta să afle cât mai repede despre ce este vorba. Citi o dată, de două ori, și nu înțelese nimic.
— Ce-i asta? îl întrebă el pe secretar.
— Sunteți pus sub urmărire pentru neplata unei datorii pentru care ați dat o poliță. Trebuie ori să achitați datoria, toate cheltuielile, penalizările etc., ori să răspundeți în scris, specificând când veți putea achita datoria și totodată să vă luați obligația de a nu părăsi capitala până la achitarea ei, de a nu înstrăina și de a nu tăinui averea ce o posedați. Creditorul este liber să vă scoată averea la mezat și să procedeze conform legilor în vigoare.
— Dar eu... eu nu sunt dator nimănui!
— Asta nu ne privește. Noi am primit pentru urmărire o poliță a cărei scadență a trecut de mult și care a fost protestată conform legilor: polița este în valoare de o sută cincisprezece ruble și a fost dată văduvei asesorului de colegiu Zarnițîna acum nouă luni; de la văduva Zarnițîna acest înscris a trecut spre încasare la consilierul de curte Cebarov și noi vă invităm să răspundeți la această sesizare.
— Dar Zarnițîna este gazda mea.
— Și ce-i dacă vă este gazda?
Secretarul privea de sus, cu un zâmbet plin de compătimire și, totodată, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oară în cleștele procedurii juridice. Părea că zice: „Ei, cum te mai simți acum?” Dar ce-i păsa, ce-i păsa acum lui Raskolnikov de poliță și de urmărire pentru neplată! Făcea oare să te neliniștești pentru atâta lucru, făcea oare să-i dai cea mai mică atenție?! Sta, citea, asculta, răspundea, întreba chiar, dar toate acestea le făcea în chip mecanic. Triumful instinctului de conservare, senzația de a fi scăpat de un pericol iminent — iată ce-i umplea în clipa de față întreaga ființă: și aceasta, fără presimțiri, fără analiză, fără încercări de a ghici ce se va întâmpla mai departe, fără îndoieli și fără întrebări. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu în odaie ceva asemănător cu o furtună cu fulgere și tunete. Ofițerul, încă zguduit de lipsa de respect ce i se arătase, fierbând probabil de indignare și voind pesemne să-și satisfacă amorul propriu atins, se năpusti cu tunete și fulgere la nefericita „doamnă îmbrăcată luxos”, care-l privea din clipa intrării cu zâmbetul cel mai nătâng pe buze.
— Ia ascultă, dezmățato! zbieră el deodată cât îl ținea gura (doamna îndoliată părăsise biroul). Ce s-a întâmplat la tine noaptea trecută? Hăi? Dezmăț, scandal, de a răsunat toată strada. Iar bătaie și beție? Vrei să ajungi la răcoare? Ți-am spus, te-am prevenit de zeci de ori că dacă se mai întâmplă o dată, nu te mai iert! Și tot nu te astâmperi, destrăbălato!
Hârtia scăpă din mâinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii căscați pe doamna cea luxoasă, luată în primire atât de brutal: curând însă se dumiri despre ce era vorba și toată povestea începu să-l distreze. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea să râdă, să râdă cu hohote... Toți nervii îi vibrau.
— Ilia Petrovici! începu grijuliu secretarul, dar se opri să aștepte clipa prielnică, fiindcă știa din experiență că ofițerul, odată înfuriat, nu mai putea fi potolit decât doar cu forța.
Cât privește pe doamna cea luxoasă, la început aceste fulgere și trăsnete o făcură să tremure; dar ciudat: cu cât injuriile se întețeau, cu atât ea se făcea mai mieroasă, și zâmbetul cu care îi zâmbea neîncetat fiorosului ofițer era mai fermecător. Se învârtea pe loc, făcea nesfârșite reverențe, așteptând cu nerăbdare să i se îngăduie, în sfârșit, să spună și ea un cuvânt; până la urmă prinse momentul:
— La mine n-a fost niciun fel de gălăgie și bătăi, domnule capiten, începu să turuie deodată, cu iuțeala boabelor de mazăre ce se răstoarnă din sac; vorbea curgător rusește, dar cu un puternic accent german. Niciun scandal, niciunul, dumnealui a venit beat și eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat... eu am casă onorabilă, domnule capiten, cu purtări onorabil, eu nu vrei niciodată, niciodată la mine șcăndal. Dumnealui a venit beat de tot și a cerut trei butilca, apoi a ridicat picior și a început cânta pian cu picior și asta nu-i frumos într-o casă onorabil și el a spart ganz piano și asta înseamnă lipsă de manieren și eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca și a bătut pe toți la spate cu butilcă. Atunci eu am chemat repede portar și când Karl a venit dumnealui a învinețit ochi la Karl, și la Henriet a învinețit ochi, și a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat într-o casă onorabil, domnule capiten, și eu am țipat: „Ajutor!” Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal și a început guițat ca un purcel: rușine. Cum se poate guițat la fereastră în stradă ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac și a tras la el, ăsta adevărat, domnule capiten, Karl a rupt la dânsul seinen Rock! Atunci dumnealui a țipat că man muss ihm cincisprezece carboave amendă plătim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un mușteriu neonorabil, domnule capiten, și dumnealui tot felul de scandal a făcut! Dumnealui a zis că are să publice eine grosse Satire despre mine pentru că dumnealui putut scrie în toate gazetele.
— Un scriitor, prin urmare?
— Da, domnule capiten, și ce mușteriu neonorabil, domnule capiten, dacă într-o casă onorabil...
— Haide, haide! Ajunge! Ți-am spus, ți-am spus...
— Ilia Petrovici!! rosti din nou semnificativ secretarul.
Ofițerul îi aruncă o privire iute; secretarul își înclină ușor capul.
— ...Ascultă, stimată Laviza Ivanovna, ți-o spun pentru cea din urmă oară, auzi dumneata? urmă ofițerul. Dacă în casa ta onorabilă va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la țuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scriitor ia cinci ruble pentru pulpana ruptă într-o... „casă onorabilă”! Auzi ce sunt în stare acești scriitori?
Și ofițerul îi aruncă lui Raskolnikov o privire disprețuitoare.
— Acum două zile, la tractir, s-a întâmplat aceeași poveste: un individ a mâncat, a băut și n-a vrut să plătească. Cică „am să fac o satiră”. Săptămâna trecută un altul pe vapor a insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soția și pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brânci dintr-o cofetărie. Iată ce fel de oameni sunt acești studenți, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! Într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te ferești! Auzi?
Cu o amabilitate febrilă, făcând reverențe în toate părțile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndăratelea spre ușă: dar în prag dădu cu spatele peste un ofițer prezentabil, cu fața proaspătă, deschisă, și cu niște superbi favoriți blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripție în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverență până la pământ și, cu pași mărunți și săltăreți, o zbughi afară.
— Iar gălăgie, iar tunete și trăsnete, vijelie, uragan! vorbi amabil și prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit încă de pe scară.
— Ce să mai vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de superioară plictiseală (nici măcar nu rosti „ce să mai vorbim”, ci părea un fel de „e-e-es-mai-orbim”) și se mută cu hârtiile în mână la o altă masă. Străbătând odaia, își tot mișca teatral umerii: un pas, o mișcare, încă un pas, încă o mișcare.
— Iată acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-și plătește chiria, dă polițe peste polițe, nu vrea să se mute, primim întruna plângeri împotriva dumnealui și acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins țigara în prezența dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci incorectitudini și ia priviți-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!
— Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaștem, ești ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simțit jignit de ceva și nu te-ai mai putut stăpâni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Raskolnikov. Să știi însă că n-ai avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dinamită! Se aprinde, sare în sus, arde — și gata! A trecut. Rămâne o inimă de aur și atâta tot! La regiment l-au poreclit: „locotenentul dinamită”...
— Și ce regiment, ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulțumit că fusese atât de plăcut măgulit, dar tot mai făcând pe supăratul.
Raskolnikov simți deodată dorința de a le spune ceva cât se poate de plăcut.
— Vai de mine, domnule căpitan, începu el deodată să-i vorbească lui Nikodim Fomici, cu exagerată familiaritate, gândiți-vă puțin la situația mea... Sunt gata să-i cer scuze domnului locotenent dacă cumva nu i-am arătat destul respect... Sunt un biet student, sărman și bolnav, deprimat (chiar așa a spus „deprimat”) de sărăcie. Fost student, fiindcă nu mă mai pot întreține, dar am să primesc bani... Am mamă și soră în gubernia X... Au să-mi trimită și... am să achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă mi-am pierdut meditațiile și de trei luni nu-i plătesc, s-a supărat pe mine, așa că nici prânzul nu mi-l mai trimite... Nu înțeleg ce-i cu polița asta! Mi se cere să achit această poliță? Pot eu să plătesc? Judecați și dumneavoastră!...
— Asta nu ne privește... încercă din nou să intervină secretarul.
— Dați-mi voie, dați-mi voie, sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar permiteți-mi să vă explic (reîncepu Raskolnikov nu către secretar, ci tot către Nikodim Fomici, străduindu-se din răsputeri să intre în vorbă și cu Ilia Petrovici, cu toate că acesta scotocea cu încăpățânare printre hârtii și, disprețuitor, nu-i dădea nicio atenție), permiteți-mi la rândul meu să vă explic că locuiesc la dânsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie și că altădată... altădată... dar, în sfârșit, de ce n-aș recunoaște deschis la rândul meu că, la început, îi promisesem să mă însor cu fiica dumneaei; o promisiune verbală, absolut liberă... Era o fată... de altfel, îmi plăcea chiar... deși nu eram îndrăgostit de dânsa... într-un cuvânt: tinerețe, adică vreau să spun că gazda mea, pe vremea aceea, îmi acorda un credit nelimitat și că, într-o oarecare măsură, am dus o viață... am fost cam ușuratic...
— Nimeni nu vă cere să ne relatați astfel de intimități, stimate domn, și nici nu avem vreme de pierdut, îl întrerupse grosolan și triumfător Ilia Petrovici, dar Raskolnikov îl opri, înflăcărat, cu toate că simți deodată că-i vine foarte greu să mai vorbească.
— Dați-mi voie, dați-mi voie să vă explic la rândul meu cât de cât... cum s-au petrecut lucrurile... cu toate că sunt de acord cu dumneavoastră că este de prisos să spun toate acestea: dar, acum un an, această domnișoară a murit de tifos exantematic, iar eu am rămas chiriaș, așa cum am fost. Și când gazda mea s-a mutat în apartamentul pe care-l ocupă acum, dânsa mi-a spus... și mi-a spus prietenește... că are încredere absolută în mine și toate celelalte... dar că dacă n-am nimic împotrivă să-i dau această poliță, în valoare de o sută cincisprezece ruble, cât aprecia dânsa datoria mea. Permiteți: dânsa mi-a spus tocmai că dacă îi dau această hârtie are să mă crediteze din nou cât poftesc și niciodată, niciodată — sunt propriile ei cuvinte — nu se va folosi de acest act până ce nu voi plăti de bunăvoie... și acum, când mi-am pierdut meditațiile și nu mai am ce mânca, cere să fiu pus sub urmărire pentru neplată?... Ce pot spune?
— Toate aceste amănunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteză brutal Ilia Petrovici. Dumneata trebuie să ne dai o declarație și să semnezi obligația, cât despre faptul că ai fost îndrăgostit și toate celelalte peripeții tragice, ele nu ne interesează câtuși de puțin.
— Haide, haide, ești prea... crud, murmură Nikodim Fomici, luând loc la masă și începând și el să semneze hârtii.
Părea rușinat.
— Scrieți, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.
— Ce să scriu? întrebă tăios.
— Am să vă dictez.
Raskolnikov avu impresia că, după spovedania lui, secretarul parcă începuse să-i vorbească mai de sus și mai disprețuitor, dar, ciudat, simți deodată că nu-i mai păsa de părerea nimănui și că această schimbare se petrecuse într-o clipă. Dacă ar fi vrut să se gândească câtuși de puțin, atunci, firește, s-ar fi mirat singur de faptul că putuse chiar să le impună să-i înțeleagă sentimentele. De unde se iviseră aceste sentimente? Acum, chiar dacă odaia ar fi fost plină nu de ofițeri de poliție, ci de cei mai intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvânt omenos, atât de secată îi era inima. Senzația apăsătoare a unei izolări și a unei înstrăinări chinuitoare, nesfârșite, puse stăpânire pe sufletul lui, și era pe deplin conștient de acest lucru. Nici josnicia confidențelor lui sentimentale în fața lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stârniseră în el această schimbare. O, ce-i păsa de propria lui ticăloșie, de toate aceste ambiții, de toți acești locotenenți, nemțoaice, urmăriri pentru neplată, polițe etc., etc.? În acea clipă, dacă l-ar fi condamnat să fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crâcnit măcar, ba chiar poate că nici nu ar fi ascultat cu atenție sentința până la capăt. Se petrecea în el ceva cu totul nou, straniu, neașteptat, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Înțelegea sau, mai bine zis, avea senzația limpede, simțea cu toată ființa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sentimentală ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite, și nu numai cu acești funcționari de poliție, dar nici chiar cu cei apropiați lui, soră și mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată până atunci nu încercase o senzație atât de stranie și de cumplită. Și ceea ce era și mai chinuitor, e că era mai curând o senzație decât un gând conștient, deslușit: o senzație vie, cea mai chinuitoare din câte avusese până atunci.
Secretarul îi dictă o declarație obișnuită în astfel de cazuri: „nu pot achita, promit să achit pe data de... (cândva), nu voi părăsi orașul, nu voi vinde și nu voi înstrăina averea mea” ș.a.m.d.
— Văd că abia poți să scrii, îți cade tocul din mână, spuse secretarul, cercetându-l cu atenție. Ești bolnav?
— Da... mi se învârtește capul... spuneți mai departe!
— Asta-i tot: semnează.
Secretarul îi luă hârtia și trecu la alți solicitatori.
Raskolnikov îi dădu tocul, dar în loc să se scoale și să plece, își puse coatele pe masă și-și strânse capul în mâini. Parcă îi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodată, îi veni o idee ciudată: să se ridice, să se apropie de Nikodim Fomici și să-i spună tot ce s-a petrecut ieri, să-i spună tot, tot, cu toate amănuntele, și apoi să meargă împreună la locuința lui și să-i arate obiectele ascunse în colț în gaura de sub tapet. „N-ar fi mai bine să mă mai socotesc o clipă?” îi trecu prin minte. „Nu, mai bine să nu mă gândesc, să isprăvesc o dată pentru totdeauna.” Deodată însă se opri înmărmurit — Nikodim Fomici vorbea cu însuflețire cu Ilia Petrovici, și următoarele cuvinte ajunseră la urechile lui:
— Nu se poate, au să-i elibereze pe amândoi. În primul rând, totul e neverosimil. Judecă și dumneata: dacă ei ar fi făcut treaba asta, de ce au chemat portarul? Să se denunțe singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Și apoi, studentul Pestreakov a fost văzut, în clipa când intra în gang, de doi portari și o târgoveață: era însoțit de trei prieteni, s-a despărțit de ei la intrare și, de față cu prietenii lui, l-a întrebat pe portar unde locuiește bătrâna. Ar fi întrebat el unde locuiește bătrâna dacă ar fi venit cu intenția de a o ucide? Cât despre Koh, el, înainte de a urca la bătrână, a stat o jumătate de oră jos la argintar și a plecat de la el exact la ora opt fără un sfert. Acum judecă și dumneata...
— Dar, dați-mi voie, cum explicați atunci contradicția: ei spun că atunci când au bătut la ușă, ea fusese încuiată, iar peste trei minute, când au venit cu portarul, ușa era deschisă?
— Aici e aici! Ucigașul era înăuntru și pusese zăvorul: și ei ar fi pus mâna pe el dacă Koh n-ar fi făcut prostia să se ducă și el după portar. În vremea asta ucigașul a izbutit să coboare și să se furișeze pe lângă ei. Koh își face cruce cu amândouă mâinile: „Dacă aș fi rămas acolo”, zice, „ar fi sărit la mine și m-ar fi ucis cu toporul”. Vrea să dea un acatist, după obiceiul rusesc, he-he!
— Și ucigașul n-a fost văzut de nimeni?
— Cum să-l vadă? Casa este o adevărată arcă a lui Noe, se amestecă în vorbă secretarul, care asculta discuția de la locul lui.
— E clar, este absolut clar! repetă aprins Nikodim Fomici.
— Nu, nu este deloc clar, obiectă Ilia Petrovici.
Raskolnikov își luă pălăria și porni spre ușă, dar nu ajunse până la ea...
Când își reveni, văzu că șade pe un scaun, că este susținut la dreapta de un om, că în stânga lui se afla altul, cu un pahar galben plin de apă gălbuie, și Nikodim Fomici stă în fața lui și-l privește țintă: Raskolnikov se sculă.
— Ce ai, ești bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.
— Pe când semna declarația, abia ținea tocul în mână, observă secretarul, așezându-se la locul lui și reluându-și hârtiile.
— De mult ești bolnav? îi strigă Ilia Petrovici de la masa lui, răsfoind de asemenea niște acte.
Se apropiase și el, bineînțeles, de bolnav, în timpul leșinului, dar se depărtase de îndată ce acesta își revenise.
— De aseară... bâigui Raskolnikov drept răspuns.
— Ieri ai ieșit din casă?
— Am ieșit.
— Bolnav?
— Da.
— Pe la ce oră?
— Pe la opt seara.
— Și unde te-ai dus, dacă îmi dai voie să te întreb?
— M-am plimbat.
— Scurt și cuprinzător!
Raskolnikov, alb ca varul, răspundea răspicat, scurt și nu-și cobora ochii negri, aprinși de febră, sub privirea lui Ilia Petrovici.
— Omul abia se ține pe picioare, și tu... începu Nikodim Fomici.
— Nu-i nimic! făcu Ilia Petrovici cu o intonație deosebită.
Nikodim Fomici voi să mai adauge ceva, dar se uită la secretar, care de asemenea îl fixa atent, și tăcu. Toți tăcură deodată în odaie, ceea ce era destul de ciudat.
— Bine, încheie Ilia Petrovici, nu vă mai reținem.
Raskolnikov ieși. Auzi în urma lui discuția însuflețită ce se încinsese între ei; cel mai clar răsuna glasul întrebător al lui Nikodim Fomici... Abia în stradă se dezmetici de-a binelea.
„Percheziție, percheziție, au să facă percheziție chiar acum!” repeta el, grăbind spre casă. „Tâlharii! Mă bănuiesc.” Groaza de adineauri îl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap până în picioare.