Dar de îndată ce rămase singur, Raskolnikov se sculă, închise ușa cu cârligul, desfăcu legătura de haine adusă adineauri de Razumihin și începu să se îmbrace. Ciudat: o liniște desăvârșită părea să fi înlocuit starea frenetică de adineauri și frica chinuitoare din ultima vreme. Era cea dintâi clipă de liniște, stranie și neașteptată. Mișcările precise și sigure vădeau o hotărâre puternică. „Astăzi, chiar astăzi!” șoptea el. Își dădea seama că este încă foarte slab, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, și-i dădea putere și încredere în sine: spera, de altfel, că nu va cădea în stradă. După ce se îmbrăcă cu hainele noi, se uită la banii care erau pe masă, se gândi puțin, și-i vârî în buzunar. Erau cu totul douăzeci și cinci de ruble. Luă și pitacii de aramă, restul de la cele zece ruble cheltuite de Razumihin pentru haine. Apoi scoase încet cârligul, ieși din odaie, coborî scara și aruncă o privire pe ușa larg deschisă a bucătăriei: Nastasia era acolo, dar sta cu spatele la el și, aplecată, sufla în samovar. Nu auzi nimic. Și apoi, cine și-ar fi putut închipui că are să fugă? Peste o clipă, Raskolnikov se și afla în stradă.
Era ora opt seara, soarele asfințea. Afară domnea aceeași zăpușeală; dar el înghiți cu nesaț aerul îmbâcsit de praf, otrăvit de duhorile pestilențiale ale marelui oraș. Capul începu să i se învârtească ușor; un fel de energie sălbatică se citea în ochii lui înfrigurați și pe fața suptă și lividă. Nu știa și nici nu se gândea unde avea să-și îndrepte pașii; știa numai că „trebuie să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum; că altfel nu se mai întoarce acasă fiindcă nu vrea să trăiască în acest fel”. Dar cum să isprăvească? Cu ce să isprăvească? Nu avea nici cea mai mică idee și nici nu voia să se gândească. Alunga acest gând care-l chinuia. Simțea și știa numai că trebuia neapărat ca totul să se schimbe într-un fel sau altul, „oricum”, repeta el, cu îndârjire, cu hotărâre deznădăjduită.
După vechiul lui obicei, se îndreptă spre Sennaia, locul plimbărilor sale de altădată. Dar înainte de a ajunge acolo, zări pe trotuar, în fața unei dughene cu mărunțișuri, un tânăr flașnetar cu părul negru, cântând o romanță sentimentală. Acompania cu flașneta pe o fată de vreo cincisprezece ani care sta înaintea lui, îmbrăcată ca o domnișoară, cu crinolină și măntăluță, cu mănuși și pălărioară de pai împodobită cu o pană roșie ca para focului; gătelile ei erau vechi și ponosite. Cu o voce dogită de cântăreață de stradă, dar destul de plăcută și de puternică, ea cânta romanța în așteptarea celor două copeici pe care aveau, poate, să i le arunce cei din dugheană. Raskolnikov se opri printre cei doi-trei auditori, ascultă, scoase un pitac și-l puse în mâna fetei. Ea își întrerupse brusc cântecul la nota cea mai înaltă și mai sentimentală de parcă l-ar fi tăiat cineva cu cuțitul, strigă scurt flașnetarului: „Ajunge!” și amândoi trecură mai departe, către dugheana următoare.
— Vă place muzica de stradă? îl întrebă deodată Raskolnikov pe un cetățean între două vârste, un trecător care se vântura pe acolo și se oprise lângă el să asculte flașneta.
Omul îl privi, ursuz și mirat.
— Mie îmi place grozav, urmă Raskolnikov, ca și cum ar fi vorbit despre altceva decât despre niște cântece de stradă. Îmi place să aud un glas cântând în sunetele flașnetei, pe o seară rece, întunecoasă și umedă de iarnă, neapărat umedă, când trecătorii au fețele supte și bolnăvicioase, palide-verzi; sau — și mai bine — pe ninsoare, când fulgii mari, umezi cad drept de tot și nu e vânt — știți? — și vezi strălucind printre fulgi felinarele cu gaz...
— Nu știu... Mă iertați... bolborosi domnul, speriat și de întrebare, și de aerul ciudat al lui Raskolnikov, și trecu pe partea cealaltă a străzii.
Raskolnikov porni drept înainte și ajunse la colțul din Sennaia, unde își avea taraba negustorul cu nevasta care vorbiseră în seara aceea cu Lizaveta; dar ei lipseau. Recunoscând locul, Raskolnikov se opri, se uită de jur împrejur și îl întrebă pe un tânăr cu cămașă roșie, care căsca la intrarea unei făinării:
— E aici un târgoveț cu nevastă-sa care fac negustorie în colț, da?
— Aici fac negoț fel de fel de oameni, răspunse flăcăul, măsurându-l disprețuitor de sus până jos.
— Cum îl cheamă?
— Cum l-au botezat.
— Nu cumva ești și tu din regiunea Zaraiski? Din ce gubernie?
Flăcăul îl privi din nou.
— Noi nu suntem din gubernie, înălțimea voastră, ci din județ; de plecat, a plecat frate-meu, eu am rămas acasă, așa că nu știu nimic... Să ne fie cu iertăciune, înălțimea-voastră.
— Colo sus este vreun birt?
— Un tractir, este și biliard, ba se găsesc și contese... Și încă ce mai contese!
Raskolnikov străbătu piața. În colțul străzii se înghesuiau o mulțime de oameni, numai mujici. Se vârî unde era lume mai multă, uitându-se la fiecare în față. Nu știa nici el de ce simțea nevoia să intre în vorbă cu toată lumea. Dar mujicii nu-l băgau în seamă și își vedeau de-ale lor, sporovăind, împărțiți în grupuri mici. Raskolnikov stătu, se gândi puțin și porni la dreapta, pe trotuar, în direcția podului V. Străbătu piața și ajunse în ulicioară...
I se întâmplase de multe ori să treacă prin această ulicioară scurtă, care cotea brusc și care lega Sennaia cu Sadovaia. În ultima vreme, se simțea chiar atras spre aceste locuri, mai ales când îl apuca urâtul, „ca să simtă și mai puternic urâtul”. Acum intrase în ulicioară fără vreun gând anumit. Acolo se afla o casă mare, ocupată în întregime de cârciumi și alte localuri, unde se putea bea și mânca; prin ușile acestor stabilimente ieșeau întruna femei ușor îmbrăcate, așa cum fac când se duc „prin vecini”, cu capul gol și numai în rochii. Ici-colo, ele se îmbulzeau pe trotuar, mai ales în jurul scărilor care duceau la demisol, unde erau diverse localuri de petrecere. Într-unul dintre ele domnea o zarvă, de răsuna întreaga stradă: se auzea zdrăngănind o chitară și cântece de veselie. Un grup mare de femei se înghesuiau la intrare; unele ședeau pe trepte, și altele pe trotuar, iar altele stăteau de vorbă în picioare. Un soldat beat, cu țigara în gură, se învârtea de colo-colo, în mijlocul străzii, înjurând în gura mare. Părea că voia să intre undeva, dar uitase unde anume. Doi zdrențăroși se certau între ei; un altul, beat mort, zăcea de-a curmezișul străzii. Raskolnikov se apropie de grupul mare de femei; vorbeau cu glasuri răgușite și purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră, și erau cu capul gol. Unele trecuseră de patruzeci de ani, altele nu împliniseră nici șaisprezece, aproape toate aveau ochii încercănați. Fără să știe de ce, îl atrăgeau cântecele și toată zarva și gălăgia care domneau acolo, jos... În mijlocul hohotelor de râs și al chiuiturilor, în zdrăngănit de chitară îmbinat cu un glas de tenor ce cânta în falset un cântec dezmățat, cineva juca frenetic, bătând tactul cu călcâiele. Raskolnikov ascultă atent, posomorit și îngândurat, aplecat spre intrare, privind cu curiozitate de pe trotuar înăuntru.
„Măi vardist, drăguțul meu, Geaba mă tot bați mereu!...”
Răsună glasul subțire al cântărețului.
Raskolnikov simțea o mare dorință să audă fiecare cuvânt al cântecului, ca și cum ar fi putut găsi în aceste cuvinte o dezlegare.
„Să intru?” se gândi el. „Cum râd! De beți ce sunt... Dacă m-aș îmbăta și eu?”
— Nu intrați, boierule? îl întrebă una dintre femei, cu glas destul de sonor, rămas încă proaspăt.
Era tânără și numai ea din tot grupul nu era respingătoare.
— Ia uite, ce fată drăguță! răspunse el, îndreptându-se de spate și privind-o.
Femeia zâmbi: complimentul îi făcuse plăcere.
— Și dumneavoastră sunteți foarte drăguț, zise ea.
— Ce jigărit e! spuse alta cu o voce de bas. Pesemne că a ieșit acum din spital.
— Ian priviți, toate-s fete de general, da toate-s cârne! o întrerupse un mujic afumat, apropiindu-se cu sumanul descheiat și cu o mutră veselă și mucalită. De-o frumusețe!
— Intră dacă ai venit!
— Intru, frumoaso!
Și omul se năpusti pe scară. Raskolnikov se depărtă încet.
— Ascultă, boierule! strigă din urmă fata.
— Ce vrei?
Ea se fâstâci.
— Mie, boierule, mi-ar face oricând plăcere să petrec un ceas cu dumneavoastră, dar acu, dacă sunteți aici, parcă mi-e rușine. Dați-mi șase copeici de băut, iubite cavaler.
Raskolnikov scoase la întâmplare din buzunar trei pitaci.
— Vai, ce boier bun!
— Cum te cheamă?
— Să întrebați de Duklida.
— Frumos îți șade, zise deodată altă femeie din grup, dând din cap cu dojană spre Duklida. Nici nu știu cum se numește asta: să ceri așa, pe gratis. Eu una aș intra în pământ de rușine...
Raskolnikov o cercetă atent pe cea care vorbea. Era o femeie de vreo treizeci de ani, ciupită de vărsat și plină de vânătăi, cu buza de sus umflată. Își exprimase părerea dojenitoare cu liniște și seriozitate.
„Unde am citit oare”, se gândea Raskolnikov, mergând mai departe, „că un condamnat la moarte, un ceas înainte de execuție, spunea sau se gândea, că dacă ar fi silit să trăiască undeva la o mare înălțime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur împrejur ar fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern, singurătate și furtună, și să rămână pe spațiul acela de jumătate de metru o viață întreagă, o mie de ani, o veșnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața — dar să trăiești!... Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar și mai ticălos este acela care pentru asta îl numește ticălos”, adăugă el după o clipă.
Ajunse într-o altă stradă. „Aha! Palatul de cristal! Adineauri Razumihin a pomenit despre Palatul de cristal... Dar ce voiam să fac? Ah, da, să citesc! Zosimov spunea că citise în ziare...”
— Ai ziare? întrebă el, intrând într-o cârciumă destul de mare și curată, alcătuită din câteva săli, aproape goale. Doi-trei mușterii, iar în odaia din fund, patru oameni beau împreună șampanie. Lui Raskolnikov i se părea că printre ei se afla Zametov. Dar nu putu să-l vadă prea bine din pricina distanței.
„Ei, și?!” se gândi el.
— Doriți votcă? întrebă chelnerul.
— Adu ceai. Și ziare mai vechi, cele de vreo cinci zile încoace, capeți un bacșiș bun.
— Înțeles. Poftim ziarul de azi. Votcă nu doriți?
Apoi au sosit ceaiul și ziarele vechi. Raskolnikov se așeză și începu să caute... „Izler... Izler... Aztecii... Izler... Bartola... Massimo... Aztecii... Izler... ptiu, drace! A, iată fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveț s-a curățat din cauza băuturii; un incendiu la Peski; un incendiu în Petersburgskaia; încă unul, tot în Petersburgskaia; încă unul tot acolo; Izler, Izler, Izler, Izler... Massimo... Iată...”
Găsi, în sfârșit, ceea ce căuta și începu să citească; rândurile îi jucau în fața ochilor, totuși izbuti să descifreze întreaga „știre”, apoi căută, înfrigurat, continuarea în numerele următoare. În timp ce răsfoia ziarele, mâinile i se crispau spasmodic de nerăbdare. Deodată, cineva se așeză alături de el la masă. Ridică ochii și-l văzu pe Zametov, așa cum îl mai văzuse și înainte, cu aceleași inele, lanțișoare, cu aceeași cărare în părul negru, cârlionțat și pomădat, cu jiletca lui de filfizon, cu surtucul cam ponosit și rufăria mototolită. Era vesel, cel puțin zâmbea vesel și blajin. Șampania îi îmbujorase puțin obrazul oacheș.
— Cum! Aici? începu el mirat, cu tonul unuia care l-ar cunoaște de când lumea. Încă ieri Razumihin îmi spunea că tot nu ți-ai revenit. Ciudat! Te-am vizitat de curând...
Raskolnikov știuse că Zametov se va apropia de el. Puse ziarele deoparte și se întoarse. Un zâmbet îi juca pe buze și un fel de nerăbdare nervoasă străbătea prin acest zâmbet.
— Știu că ai fost la mine, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul... Știu, Razumihin e nebun după dumneata, spune că ați fost împreună la Laviza Ivanovna, individa pe care voiai s-o protejezi și pentru care îi tot făceai semne cu ochiul locotenentului Dinamită și el tot nu pricepea ce vrei, îți amintești? Cum să nu înțeleagă, doar era un lucru clar... nu-i așa?
— Mare zurbagiu!
— Cine, Dinamită?
— Nu, prietenul dumitale, Razumihin...
— Ce bine o duci dumneata, domnule Zametov; poți să intri fără să plătești în localurile cele mai plăcute. Cine te-a cinstit acum cu șampanie?
— Păi... am băut și eu... De unde ai scos dumneata că m-au cinstit?
— Ce onorariu! Dumneata tragi foloase din toate!
Și Raskolnikov se porni pe râs.
— Nu-i nimic, ești băiat bun, nu-i nimic! adăugă el, bătându-l pe Zametov pe umăr. Doar nu vorbesc din răutate, ci „din joacă, ne hârjoneam și noi așa”; cum spunea lucrătorul acela al dumitale, când îi căra pumni lui Mitka; zugravul acela anchetat în cazul bătrânei.
— De unde știi?
— Ehei, eu poate știu mai multe decât dumneata.
— Ciudat mai ești... Trebuie să fii încă foarte bolnav. Rău ai făcut că ai ieșit din casă...
— Îți par ciudat?
— Da. Citeai ziare?
— Da.
— Scrie mult despre incendii.
— Nu, eu n-am citit despre incendii.
Raskolnikov îl privi ciudat și același zâmbet ironic îi strâmbă buzele.
— Nu, n-am citit despre incendii, repetă el, făcându-i cu ochiul. Mărturisește, dragă tinere, că mori de curiozitate să afli ce citeam!
— Defel: am întrebat și eu într-o doară. Nu e voie? De ce o tot...
— Ascultă, dumneata ești un om cult, cunoști literatura, nu-i așa?
— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov cu demnitate.
— Cinci clase? Auzi, ce boboc! Cu cărare, cu inele, un om bogat. Vai, ce arătos este!
Și Raskolnikov îi râse nervos drept în nas. Zametov se dădu înapoi, dacă nu jignit, în tot cazul foarte mirat.
— Ce ciudat ești! repetă el foarte serios. Părerea mea este că dumneata mai delirezi încă.
— Delirez? Glumești, bobocule!... Va să zică sunt ciudat? Și ești curios? Nu-i așa? Ești curios?
— Foarte.
— Să-ți spun atunci ce citeam? Ce căutam. Ia te uită ce maldăr de ziare am comandat! Asta dă de gândit, nu?
— Ei, spune...
— Ești numai ochi și urechi?
— Numai ochi și urechi? Cum adică?
— Am să-ți spun mai pe urmă, iar acum, dragul meu, îți declar... nu, mai degrabă: „mărturisesc”... Nu, nici asta: „eu declar și dumneata înregistrezi” — așa e bine! Și așa, declar că citeam, eram curios să citesc... căutam...
Raskolnikov închise ochii pe jumătate și așteptă o clipă.
— Așadar, căutam — în acest scop am venit aici — tot ce scrie despre asasinatul bătrânei văduve de arhivar, rosti el, în sfârșit, în șoaptă, apropiindu-și cât mai mult obrazul de cel al lui Zametov.
Zametov îl privea țintă, fără să facă vreo mișcare, fără să-și depărteze obrazul. Ceea ce-i păru ciudat mai târziu lui Zametov e că un minut întreg s-au privit astfel unul pe altul, fără o vorbă, în tăcere.
— Ei, și ce dacă citeai despre asasinat? strigă el deodată, nedumerit și enervat de purtările ciudate. Ce-mi pasă mie? Ce importanță are?
— E vorba de bătrâna aceea, urmă Raskolnikov tot în șoaptă, fără să tresară la exclamația lui Zametov. De bătrâna aceea despre care s-a vorbit atunci la birou, îți amintești, când am leșinat? Ei, acum pricepi?
— Ce-i cu asta? Ce... „să pricep”? întrebă Zametov, aproape speriat.
Obrazul grav și nemișcat al lui Raskolnikov își schimbă deodată expresia și același râs nervos de adineauri îl scutură năprasnic, de parcă n-ar fi fost în stare să-l stăpânească. În aceeași clipă își aduse aminte, cu o limpezime extraordinară, de acel moment, dintr-un trecut apropiat, când stătuse după ușa bătrânei, cu toporul în mână... Zăvorul săltă, Koh și celălalt se certau și încercau să intre cu tot dinadinsul, iar lui îi venise pofta să le strige ceva, să-i înjure, să-și bată joc de ei, să-i zădărască și să râdă, să râdă cu hohote!
— Ești sau nebun sau... începu Zametov și se opri deodată sub imperiul unui gând ce-i fulgerase pe neașteptate prin minte.
— Sau? Sau ce? Haide, spune! Spune!
— Nimic! se oțărî Zametov. Toate astea-s fleacuri!
Tăcură amândoi. După accesul neașteptat de râs bolnăvicios, Raskolnikov se întunecă deodată și căzu pe gânduri. Își sprijini coatele pe masă și-și lăsă capul în palme. Părea că uitase cu desăvârșire de Zametov. Tăcerea ținu destul de mult.
— De ce nu-ți bei ceaiul? Are să se răcească, zise Zametov.
— Cum? Ceaiul?... Da, poate...
Raskolnikov sorbi din pahar, puse în gură o bucățică de pâine și deodată, uitându-se la Zametov, își aduse aminte de toate, și parcă se trezi, iar obrazul lui își reluă expresia ironică de mai înainte. Astfel continuă să-și bea ceaiul.
— Multe escrocherii se fac astăzi, zise Zametov. Nu demult am citit în „Moskovskie vedomosti” că la Moscova a fost prinsă o bandă de falsificatori de bani. O asociație întreagă falsifica bancnote.
— O, asta s-a întâmplat demult! Am citit încă acum mai bine de o lună, răspunse liniștit Raskolnikov. Și după părerea dumitale, aceștia sunt escroci? întrebă el, zâmbind.
— Cum, nu sunt escroci?
— Aceștia? Niște copii cu caș la gură, nicidecum escroci. Auzi dumneata, să se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Se poate? Și trei sunt prea mulți, și încă trei care să fie mai siguri unul de altul decât de ei înșiși! Altfel, ajunge ca unul să scape o vorbă la beție și se duce totul de râpă! Boboci cu caș la gură! Au trimis niște oameni nepricepuți să schimbe bancnotele la bancă; o treabă ca asta s-o încredințezi primului venit! Dar să zicem că ar fi reușit să facă treaba și cu acești boboci, să zicem că ar fi schimbat bancnotele false și s-ar fi ales fiecare cu câte un milion; și după aceea? O viață întreagă fiecare să depindă de ceilalți, o viață întreagă! Mai bine te spânzuri! Ei însă nici măcar să schimbe hârtiile la bancă nu s-au priceput: s-a dus unul, a luat cinci mii și îi tremurau mâinile. A numărat patru mii, iar a cincea a luat-o așa, pe încredere, ca s-o pună mai repede în buzunar și s-o șteargă. Și firește că a trezit bănuiala! Totul s-a dus pe copcă din pricina unui singur prost! Se poate?
— Să-i tremure mâinile? spuse Zametov. E de înțeles și chiar firesc. Găsesc că asta i se poate întâmpla oricui. Se întâmplă să-ți pierzi cumpătul.
— Pentru atâta lucru?
— Dumneata nu ți l-ai fi pierdut? Nu? Ba eu n-aș fi putut! Pentru o sută de ruble recompensă să treci printr-o așa spaimă! Să te duci cu bancnota falsă și unde?... La bancă, la funcționarii care-s specialiști la de-alde astea! Nu, eu unul m-aș fi fâstâcit. Dar dumneata nu te-ai fi fâstâcit?
Raskolnikov simți deodată dorința să-i „dea cu tifla”. Din când în când, îl treceau fiori.
— Eu aș fi făcut altfel, începu el pe departe. Eu uite cum aș fi făcut: aș fi numărat prima mie de vreo patru ori, de la cap la coadă și de la coadă la cap, aș fi cercetat fiecare bancnotă și m-aș fi apucat de a doua mie; aș fi numărat-o cam până la mijloc, aș fi scos vreo hârtie de cincizeci de ruble, m-aș fi uitat la ea în zare, aș fi sucit-o, iar m-aș fi uitat în zare, să văd dacă nu cumva e falsă... „Mă tem”, aș fi zis, „o rudă de-a mea, acum câteva zile, a pierdut așa douăzeci și cinci de ruble.” Ba aș mai fi născocit și o poveste. Iar când m-aș fi apucat de a treia mie — nu — aș fi zis: „Stai, mi se pare că am greșit pe când număram mia ailaltă, n-am numărat bine a șaptea sută, mă cam îndoiesc” și aș fi lăsat a treia mie și iarăși m-aș fi apucat de a doua și tot așa cu toate cinci mii. După ce aș fi isprăvit, aș fi scos din ultima și din a doua mie câte o hârtie și iar m-aș fi uitat în zare și iar m-aș fi îndoit. „Schimbați-mi-le pe astea, vă rog.” L-aș fi băgat în sudori pe funcționarul acela, l-aș fi făcut să nu mai știe cum să scape de mine! Aș fi isprăvit, în sfârșit, m-aș fi întors să plec și când aș fi ajuns la ușă: „Scuzați” și iar m-aș fi apropiat de ghișeu, ca să întreb nu mai știu ce, să cer vreo lămurire... Așa aș fi făcut!
— Uf, ce lucruri îngrozitoare spui! zise Zametov, râzând. Numai că toate astea-s vorbe goale, la o adică te-ai poticni și dumneata, cu siguranță. În cazuri de astea nu numai dumneata și cu mine, dar niciun om încercat în alde astea, trecut prin ciur și prin dârmon, nu poate garanta pentru el. Dar stai, ce să umblăm așa departe, uite un exemplu: în cartierul nostru a fost asasinată o bătrână. Ucigașul trebuie să fie un om îndrăzneț, a cutezat s-o facă în plină zi, cu toate riscurile, e o minune că a scăpat neprins! Și totuși, și lui i-au tremurat mâinile: n-a știut să jefuiască, și-a pierdut capul; se vede limpede din fapte...
Raskolnikov păru jignit.
— Se vede! Încercați să puneți mâna pe el acum! strigă el, ațâțându-l cu răutate pe Zametov.
— Au să pună mâna pe el, nu te teme.
— Cine? Dumneata? Degeaba te ostenești! La dumneavoastră totul se rezumă la asta: să aflați omul care cheltuiește deodată prea mulți bani. Unul care n-a avut niciun sfanț și deodată începe să cheltuiască, și deci el este ucigașul! Astfel că orice copil vă poate duce de nas dacă vrea!
— Vezi că ei toți procedează așa, răspunse Zametov. Omoară cu multă chibzuință, își riscă viața, apoi se duc la cârciumă și acolo se dau de gol. De cele mai multe ori, cheltuielile îi trădează, și sunt prinși. Nu toți sunt atât de șmecheri ca dumneata. Dumneata nu te-ai fi dus la cârciumă, bineînțeles!
Raskolnikov se încruntă și-l privi țintă.
— Mi se pare că ai prins gust și ai vrea să afli cum aș fi procedat eu în acest caz? întrebă el fără chef.
— Aș vrea, răspunse hotărât Zametov. Îl privea și vorbea parcă prea serios.
— Ții mult să știi?
— Foarte mult.
— Bine. Eu uite cum aș fi făcut... începu Raskolnikov, apropiindu-și din nou obrazul de obrazul lui Zametov și privindu-l țintă în ochi, făcându-l de astă dată să se înfioare. Și, coborându-și glasul până la șoaptă, urmă:
— Uite cum aș fi procedat — aș fi luat banii, lucrurile și, ieșind de acolo, fără să zăbovesc o clipă, m-aș fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde nu umblă aproape nimeni, într-o grădină de zarzavat, sau altceva de felul ăsta. Aș fi ochit dinainte, în curtea aceea, vreun pietroi de vreo cincisprezece-douăzeci de kilograme, într-un colț oarecare, lângă gard, vreun bolovan care zace acolo poate de când s-a ridicat casa; aș fi săltat pietroiul acela — dedesubt trebuie să fie o adâncitură — și aș fi pus toate lucrurile și banii în adâncitura aceea. După aceea aș fi așezat pietroiul deasupra la locul lui, exact cum stătuse mai înainte, ba aș mai fi bătătorit și pământul cu piciorul de jur împrejur, și m-aș fi cărat. Un an-doi, poate chiar trei, nu m-aș fi atins de nimic... și — poftim acum de caută ucigașul! A fost, dar s-a mistuit.
— Ești nebun, zise Zametov, vorbind, nu se știe de ce, de asemenea în șoaptă și depărtându-se de Raskolnikov.
Ochii acestuia scânteiară; pălise grozav; buza de sus îi tresări și începu să-i tremure. Se aplecă mai tare, cât putu, spre Zametov și începu să-și miște buzele fără să rostească vreun cuvânt; asta timp de vreo jumătate de minut. Știa ce face, dar nu se putea stăpâni. Cuvântul îngrozitor, ca și atunci cu zăvorul ușii, îi tremura pe buze: acuși are să-i scape; acuși îi dă drumul; acuși îl rostește!
— Dar dacă eu sunt acela care a ucis-o pe bătrână și pe Lizaveta? întrebă el deodată și se dezmetici.
Zametov îl privi buimac. Obrazul i se făcuse alb ca fața de masă. Gura i se strâmbă într-un zâmbet.
— E posibil oare? rosti el abia auzit.
Raskolnikov îl privi furios.
— Mărturisește: erai gata s-o crezi? Nu-i așa? Nu-i așa?
— Deloc! Acum mai puțin ca oricând aș crede una ca asta! se grăbi să răspundă Zametov.
— Te-am prins! În sfârșit, am prins bobocul. Prin urmare, ai crezut înainte, dacă acum „mai puțin ca oricând ai crede una ca asta”?
— Nu, nu, deloc! exclamă Zametov, vădit tulburat. Dumneata ai încercat să mă sperii, ca să mă aduci la asta!
— Prin urmare, nu crezi? Atunci despre ce ați vorbit când am plecat atunci de la secție? De ce m-a interogat locotenentul Dinamită când m-am trezit din leșin? Hei, tu, strigă el chelnerului, sculându-se și luându-și șapca, cât am de plată?
— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta, venind în grabă.
— Poftim încă douăzeci bacșiș. Ia uite ce de bani! zise el, întinzându-i lui Zametov mâna tremurândă, plină cu bani. Uite: roșii, albastre, douăzeci și cinci de ruble. De unde? De unde haine noi? Doar știi și dumneata că n-am avut o lețcaie! Doar ai interogat-o, de bună seamă, pe gazda mea... Haide, ajunge! Assez causé, la o revedere... mai plăcută!...
Ieși tremurând tot, sub imperiul unei senzații de nervozitate isterică, amestecată cu voluptate frenetică, însă posomorât, istovit. Obrazul îi era crispat ca după o criză. Se simțea tot mai obosit. Forțele îi creșteau numai sub imboldul unei excitații vii și slăbeau tot atât de iute, pe măsură ce slăbea excitația.
Rămas singur, Zametov șezu multă vreme nemișcat, adâncit în gânduri. Raskolnikov îi răsturnase pe neașteptate toate ideile ce și le făcuse asupra unui anumit punct, și acum părerea lui era formată.
„Ilia Petrovici este un idiot”, își spuse el hotărât.
Iar Raskolnikov, în clipa când deschise ușa care da în stradă, se ciocni de Razumihin. Abia la un pas unul de altul se văzuseră, și erau cât pe ce să se lovească cap în cap. Câteva clipe se măsurară din ochi. Razumihin era uluit. Apoi furia, o adevărată furie, scăpără amenințător în ochii lui.
— Aha, aici erai! strigă el cât îl ținea gura. Ai fugit din pat! Și eu l-am căutat până și sub divan! Ne-am urcat cu toții în pod! Cât pe aici s-o iau la bătaie pe Nastasia din pricina ta... Și dumnealui, poftim unde-și face veacul! Rodka! Ce înseamnă asta? Să-mi spui tot adevărul! Mărturisește. Auzi?
— Asta înseamnă că-s sătul de voi până peste cap și că vreau să rămân singur, răspunse calm Raskolnikov.
— Singur? Când abia te ții pe picioare, când ești alb la față ca varul și gâfâi! Idiotule... Ce ai făcut la „Palatul de Cristal”? Mărturisește, mărturisește chiar acum!
— Lasă-mă în pace, zise Raskolnikov și vru să treacă înainte.
Asta îl scoase din sărite pe Razumihin, care-l apucă de umăr cu putere.
— Să te las în pace? Îndrăznești să spui să te las în pace? Știi ce-am să fac cu tine? Am să te iau pe sus, am să te leg burduf și am să te duc la subsuoară acasă, unde am să te încui!
— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov încet și, în aparență foarte calm, tu nu vezi că n-am nevoie de binefacerile tale? Ce plăcere ai să faci pe binefăcătorul față de oamenii care... cărora puțin le pasă de binefacerile tale? Față de oameni, în sfârșit, cărora le vine greu să suporte binefacerile altuia? Pentru ce, spune, pentru ce m-ai descoperit la începutul bolii? Poate că eram fericit să mor... Nu ți-am arătat destul de limpede astăzi că mă chinuiești, că... m-am săturat de tine? Ce plăcere să chinuiești oamenii! Te asigur că toate acestea împiedică serios întremarea mea, pentru că mă enervează întruna. Zosimov a plecat adineauri ca să nu mă enerveze. Lasă-mă și tu, pentru numele lui Dumnezeu! Și apoi, ce drept ai să mă reții cu forța? Nu vezi că sunt pe deplin conștient și că nu mai delirez? Învață-mă cum, cum să te conving să nu te mai ții după mine și să mă scutești de binefacerile tale? Sunt un nerecunoscător? Fie! Sunt un ticălos? Nu-mi pasă, dar lăsați-mă în pace cu toții, pentru Dumnezeu! Lăsați-mă în pace!
Începuse liniștit, savurând dinainte plăcerea ce i-o va da otrava pe care se pregătea s-o picure în vorbe, și isprăvise plin de mânie, gâfâind ca atunci când îl dăduse afară pe Lujin.
Razumihin rămase nemișcat, se gândi puțin, și-i dădu drumul.
— Du-te dracului, dacă-i așa! zise el încet, aproape meditativ. Stai! zbieră el pe neașteptate, când Raskolnikov se urni din loc. Ascultă ce am să-ți spun! Îți declar că sunteți cu toții niște palavragii și niște fanfaroni! Cum aveți o suferință, cât de mică, o clociți ca găina oul! Până și în suferință nu faceți altceva decât să-i plagiați pe alții. Nici urmă de viață, de independență! Sunteți făcuți din alifie de spermanțet și în vinele voastre curge bragă, nu sânge! Nu vă cred pe niciunul! Tot ce urmăriți, în orice împrejurare v-ați afla, este să n-aveți nimic omenesc! Sta-a-ai! strigă el, și mai mânios, văzând că Raskolnikov dă iarăși să plece. Ascultă până la capăt! Tu știi că astăzi se adună lumea la mine ca să sărbătorim mutarea. S-ar putea să fi și sosit o parte, dar l-am lăsat pe unchiul meu să primească musafirii, am trecut adineauri pe acasă. Și dacă n-ai fi un idiot, un idiot banal, un idiot fără pereche, dacă n-ai fi o copie după original... Vezi, Rodea, recunosc că ești băiat deștept, dar ești și idiot totodată! Și așa, dacă n-ai fi idiot, ai veni la mine astă-seară, să stai cu noi, în loc să-ți rupi pingelele pe drumuri. Dacă ai ieșit din casă, ai ieșit, și nu mai avem ce face! Ți-aș da un fotoliu moale, are gazda mea... Ceai, societate plăcută... Dacă nu, te-aș culca pe sofa, și tot ai sta în mijlocul nostru... Are să vină Zosimov. Vrei?
— Nu.
— Te înșeli! exclamă nerăbdător Razumihin. De unde știi? Poți să răspunzi de tine? Și apoi, tu nici nu înțelegi chestiile astea... Și mie mi s-a întâmplat de o mie de ori să o rup cu oamenii, și, după ce am fugit de ei, am venit iarăși înapoi... Ți-e rușine și vii înapoi! Așa că ține minte: casa lui Pocinkov, etajul doi...
— Păi dacă o ții tot așa, domnule Razumihin, numai pentru plăcerea de a face pe binefăcătorul, ai să ajungi să te lași să te și bată oamenii.
— Pe cine să bată? Pe mine? Numai să îndrăznească cineva, că-i și sucesc gâtul! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci și șapte, locuința funcționarului Babușkin...
— N-am să vin, Razumihin!
Raskolnikov se întoarse și plecă.
— Pun rămășag că ai să vii! îi strigă din urmă Razumihin. Altfel... altfel nici nu vreau să te mai cunosc! Stai, hei! Zametov e aici?
— Este.
— L-ai văzut?
— L-am văzut.
— I-ai vorbit?
— I-am vorbit.
— Despre ce? Bine, lua-te-ar dracu să te ia, nu spune dacă nu vrei. Casa lui Pocinkov, patruzeci și șapte, locuința lui Babușkin, să nu uiți!
Raskolnikov ajunse în Sadovaia și coti după colț. Razumihin se uită după el, dus pe gânduri. Apoi, ridicând din umeri, intră în local, dar se opri pe la mijlocul scării.
„La dracu!” își spuse el aproape cu glas tare. „Vorbește ca și când ar fi în toate mințile și totuși... Dar ce idiot sunt! Parcă nebunii nu vorbesc logic? Și Zosimov, pare-mi-se, tocmai de așa ceva se teme!”
Se lovi cu degetul peste frunte.
„Dar dacă... pot eu să-l las singur tocmai acum? Dacă se aruncă în apă... Uf, ce greșeală am făcut! Nu, așa nu se poate!”
Alergă înapoi să-l ajungă pe Raskolnikov, dar acesta parcă intrase în pământ. Razumihin scuipă de necaz și se înapoie iute la „Palatul de Cristal”, să-l descoasă cât mai repede pe Zametov.
Raskolnikov se duse de-a dreptul la podul N-ski, se opri pe la mijlocul lui, sprijinindu-se cu amândouă coatele de parapet, și privi în lungul apei. După ce se despărțise de Razumihin, se simțise atât de slab, că abia putuse să ajungă acolo, pe pod. Îi venea să se așeze, sau să se culce undeva în stradă. Aplecat peste parapet, urmărea mecanic ultima licărire trandafirie a asfințitului, șirul de case tot mai întunecate în amurgul ce se lasă pe nesimțite, un geam depărtat, undeva la mansardă, pe partea stângă a cheiului, incendiat o clipă de ultima rază de soare, apa neagră a canalului, da, tocmai apa o privea cu o atenție deosebită. Apoi, cercuri roșii prinseră a i se roti în fața ochilor, casele se clătinară, trecătorii, cheiurile, echipajele, totul în jur începu să joace. Tresări, salvat poate din leșin de o apariție stupidă și hidoasă. Simți că cineva se oprește alături, în dreapta lui; privi și văzu o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu obrazul galben, prelung, scofâlcit și ochii roșii, căzuți în orbite. Îl privea drept în față, probabil fără să-l vadă, fără să deslușească ce se petrece în jurul ei. Apoi se sprijini cu mâna dreaptă de parapet, ridică piciorul drept și-l trecu peste grilaj; făcu același lucru cu piciorul stâng și se aruncă în canal. Apa murdară se desfăcu, înghițindu-și victima, dar, în clipa următoare, înecata se ridică la suprafață și pluti încet la vale, dusă de curent cu capul și picioarele în apă, cu spatele în sus, cu fusta ridicată și umflată deasupra apei ca o pernă.
— S-a înecat! S-a înecat! țipau zeci de glasuri; lumea venea de pretutindeni, cele două cheiuri se umpleau de spectatori; pe pod, în jurul lui Raskolnikov, se înghesuiau oamenii, împingându-l și lipindu-l de parapet.
— Doamne, e Afrosiniușka noastră! se văita alături un glas de femeie. Oameni buni, salvați-o, dragii mei!
— Barca! Aduceți o barcă! striga mulțimea.
Dar nu mai era nevoie de barcă: sergentul de stradă coborâse în fugă treptele care duceau spre canal, își lepădase mantaua, cizmele și se aruncase în apă. N-avea mare lucru de făcut, curentul o ducea pe înecată la doi pași de trepte, o apucă de haine cu mâna dreaptă, cu stânga se agăță de parul ce i-l întindea un camarad și înecata fu scoasă la mal. O culcară pe treptele de granit. Ea se dezmetici repede, se așeză și începu să strănute și să pufăie, ștergându-și fără niciun rost rochia udă cu mâinile. Nu vorbea.
— A năucit-o băutura, maică, a năucit-o de tot, se vaită același glas de femeie, de data asta alături de Afrosiniușka. Deunăzi a vrut să se spânzure — am scos-o din laț. Acum m-am dus la băcănie și am lăsat fetișcana să vadă de ea și ian te uită ce păcat! Îi orășeancă de-a noastră, maică, șade lângă noi, a doua casă din colț, iac-aici...
Lumea se împrăștia, sergenții de stradă își mai făceau de lucru cu înecata, cineva pomenise despre secție... Raskolnikov urmărea scena cu o senzație ciudată de nepăsare și răceală. Simți că i se face greață. „Nu, e dezgustător... apa... nu face...”, mormăi el printre dinți. „N-are să iasă nimic”, adăugă el, „n-am ce aștepta... Secție?... De ce Zametov nu este la secție? Secția e deschisă la ora zece...” Se întoarse cu spatele la balustradă și-și roti privirile împrejur. „Ei și! Poate n-ar fi rău!” hotărî el, urnindu-se din loc și pornind înspre secție. Inima îi era pustie și surdă la toate. Nu voia să se gândească. Nu mai simțea nici anxietate, nu mai avea nici urmă din energia de adineauri, când plecase de acasă hotărât „să sfârșească cu toate!”. O apatie totală le luase locul.
„Și asta ar fi o ieșire”, se gândea el, mergând încet, apatic, pe cheiul canalului. „Oricum, toate ar lua sfârșit, pentru că așa vreau eu... Dar este oare într-adevăr o ieșire? A, ce-mi pasă?! Un metru de spațiu tot voi avea, he-he! Dar ce sfârșit! Să fie, într-adevăr, sfârșitul? Am să mărturisesc sau n-am să mărturisesc? Eh... drace! Sunt obosit de nu mai pot, aș vrea să mă culc, sau să mă așez undeva cât mai repede! Ce este mai rușinos este tâmpenia lucrului! Dar nu-mi pasă! Doamne, câte prostii îmi trec prin minte!”...
Ca să ajungă la secție, trebuia să meargă drept înainte și să cotească după a doua stradă la stânga; era la doi pași. Dar, ajuns la primul colț, el se opri, se gândi puțin și intră în ulicioară ca să facă un ocol de două străzi — poate că o făcuse fără niciun scop sau poate ca să lungească cu un minut drumul și să câștige timp. Mergea cu privirile în pământ. Deodată, i se păru că cineva îi șoptește ceva la ureche. Ridică ochii și văzu că se afla în dreptul casei aceleia, în fața gangului.
Din seara aceea nu mai fusese pe acolo și nici nu trecuse prin fața ei.
O dorință inexplicabilă și de neînvins îl împinse înainte. Intră, străbătu gangul, o luă pe prima scară și începu să urce treptele cunoscute până la etajul trei. Scara strâmtă și aproape verticală era cufundată în întuneric. Se oprea la fiecare palier și se uita cu curiozitate împrejur. Pe palierul de la parter, fereastra nu avea ramă. „Atunci nu era așa”, gândi el. Iată și locuința de la etajul întâi, unde lucraseră Mikolașka și Mitka: „E încuiată; și ușa a fost proaspăt vopsită; prin urmare, e de închiriat. Iată etajul doi... și trei... Aici!” Rămase nedumerit: ușa apartamentului era dată de perete, înăuntru erau oameni, le auzea glasurile; la una ca asta nu se așteptase defel. Șovăi o clipă, apoi urcă ultimele trepte și pătrunse în locuință.
Apartamentul era în reparație; se aflau înăuntru lucrători, ceea ce păru să-l mire grozav pe Raskolnikov. Își închipuise, cine știe de ce, că va găsi totul așa cum lăsase atunci, că va găsi poate până și cadavrele la locul lor, întinse pe podea. Și când colo, pereții erau goi, nici urmă de mobilă... Straniu! Străbătu odaia până la fereastră și se așeză pe prichiciul ei.
Înăuntru nu erau decât doi flăcăi tineri, unul ceva mai în vârstă, celălalt — un băiețandru. Tapetau din nou pereții cu hârtie albă, cu floricele liliachii în locul celor galbene, jerpelite și murdare de altădată. Acest lucru, cine știe de ce, îl supără grozav; privea cu dușmănie tapetele cele noi ca și cum l-ar fi nemulțumit toate aceste schimbări.
Lucrătorii întârziaseră pesemne și acum își strângeau în grabă tapetul și se pregăteau să plece. Aproape nici nu luară în seamă apariția lui Raskolnikov și vorbeau mai departe între ei. Raskolnikov își încrucișă brațele și ascultă.
— Și a venit la mine, așa cu noaptea-n cap, povestea cel mai în vârstă, băiețandrului; devreme, devreme de tot, și înțolită cum nu se poate mai bine. „Ce te tot fâțâi”, îi zic, „în fața mea, ce te tot foiești?” „Eu”, zice, „Tit Vasilici, vreau de azi și până în vecii vecilor să rămân la cheremul tău.” Iac-așa mi-a spus. Și ce bine era înțolită: curat jurnal de mode!
— Da ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă băiețandrul.
Se vedea bine că învăța de la nene-său.
— Jurnal, frățioare, sunt niște poze în culori care vin din străinătate la croitorii de pe aici, în fiece sâmbătă, arătând cum să se îmbrace și partea bărbătească și partea femeiască. Ia, niște poze. Partea bărbătească îi zugrăvită mai mult cu haine încrețite în talie, cât despre partea femeiască, apoi pentru ele, frățioare, e așa ceva că-ți stă mintea-n loc!
— Ce nu găsești în Piterul ista! strigă cu înflăcărare băiețandrul. Numai bunica lipsește!
— În afară de ea, toate cele se găsesc, frățioare, încheie povățuitor cel mai în vârstă.
Raskolnikov se sculă și trecu în cealaltă odaie, acolo unde altădată se aflau lădița, patul și scrinul; goală, camera îi păru grozav de mică. Tapetul era același; în colț se vedea perfect locul unde stătuse chivotul cu icoane. Se opri câtva timp să privească, apoi se întoarse la fereastră. Lucrătorul mai în vârstă îl privea chiondorâș.
— Ce doriți? îl întrebă el deodată.
În loc de răspuns, Raskolnikov ieși în antreu, apoi pe scară, puse mâna pe clopoțel și sună. Clopoțelul era același și sunetul spart era același. Trase încă o dată și încă o dată; asculta și căuta să-și reamintească. Impresia groaznică, chinuitoare de atunci, se redeștepta în el, tot mai vie și mai ascuțită; tresărea la fiecare țârâitură a clopoțelului, cu un fel de plăcere tot mai mare.
— Ce vrei? Cine ești? strigă lucrătorul, ieșind din odaie.
Raskolnikov trecu din nou pragul locuinței.
— Vreau să închiriez locuința, zise el, de aceea vreau s-o văd.
— Locuințele nu se închiriază noaptea; și apoi, trebuia să veniți cu portarul.
— Ați spălat dușumelele; le vopsiți? urmă Raskolnikov. N-a rămas nici urmă de sânge?
— Care sânge?
— De la bătrâna care a fost ucisă cu soră-sa. Aici era o băltoacă întreagă.
— Dar cine ești dumneata? strigă zugravul, cuprins de neliniște.
— Eu?
— Da.
— Ai vrea să știi, hai?... Să mergem la secție și am să-ți spun cine sunt.
Lucrătorii îl priveau nedumeriți.
— Noi trebuie să plecăm, am întârziat. Să mergem, Aleoșka. Trebuie să închid, spuse cel mai în vârstă.
— Să mergem! repetă Raskolnikov cu nepăsare.
Ieși primul și începu să coboare alene scara.
— Hei, portar! strigă el, ajuns în gang.
Câțiva chiriași stăteau în stradă, la intrarea în casă, și căscau ochii la trecători: cei doi portari, o femeie, un târgoveț în halat și alți câțiva. Raskolnikov se îndreptă spre ei.
— Ce doriți? întrebă unul din portari.
— Ai fost la secție?
— Chiar acum am fost. Ce doriți?
— Mai e lume acolo?
— Este.
— Și ajutorul de comisar e acolo?
— Adineauri era. Dar dumneata ce dorești?
Raskolnikov nu răspunse și rămase locului, dus pe gânduri.
— A venit să vadă locuința, zise zugravul mai în vârstă, apropiindu-se.
— Care locuință?
— Apăi aceea unde lucrăm noi. Cică: „De ce ați spălat sângele? Aici s-a săvârșit un omor, iară eu am venit să iau casa cu chirie.” Și a tras de clopoțel, mai-mai să-l rupă. Apoi a zis: „Hai cu mine la secție, am să spun tot.” S-a legat de noi.
Portarul îl cercetă pe Raskolnikov, nedumerit și încruntat.
— Cine ești dumneata? se răsti el, căutând să ia un aer cât mai amenințător.
— Rodion Romanici Raskolnikov, fost student, locuiesc în casa lui Șil, în ulicioară, aproape de aici, apartamentul cu numărul paisprezece. Întreabă-l pe portar... mă cunoaște.
Raskolnikov spusese toate acestea parcă alene, visător, fără să se întoarcă și scrutând atent strada întunecoasă.
— Și pentru ce ai intrat în locuință?
— Ca s-o văd.
— Ce să vezi?
— Ce-ar fi să-l duci la secție? se amestecă deodată în vorbă târgovețul în halat, apoi tăcu brusc.
Raskolnikov îl privi peste umăr, cu coada ochiului, apoi ceva mai atent și zise, vorbind tot așa alene și încet:
— Să mergem!
— Chiar așa, du-l, întări târgovețul, cu mai mult curaj. Dacă tot pune întrebări despre aceea, poate are ceva pe suflet, hai?
— De beat parcă n-ar fi beat, da Dumnezeu să-l știe, șopti zugravul.
— Ce poftești?! strigă din nou portarul, înfuriindu-se de-a binelea. Ce te ții de om ca scaiul?
— Te-ai speriat când ai auzit de secție? întrebă ironic Raskolnikov.
— De ce să mă sperii? Ce te tot legi de noi?
— Derbedeule! strigă baba.
— La ce să mai vorbim cu el? strigă celălalt portar, un mujic uriaș, cu sumanul descheiat și cu o legătură de chei la brâu. Cară-te... Un derbedeu, așa e... Hai, cară-te!
Și, apucându-l pe Raskolnikov de umăr, îl împinse în stradă. Raskolnikov se poticni, era cât pe aci să cadă, dar își restabili repede echilibrul. Se uită tăcut la cei de față și își văzu de drum.
— Ciudat om, zise lucrătorul.
— Tare-i ciudată lumea de astăzi, îi ținu isonul baba.
— Trebuia să-l duceți la secție, adăugă târgovețul.
— Ce să ne mai încurcăm cu el? hotărî portarul cel voinic. Un derbedeu! Caută pe dracu, dar dacă te potrivești la el, pe urmă nu mai scapi... Îi cunosc eu pe derbedeii ăștia!
„Așadar, să mă duc sau să nu mă duc?”, se gândea Raskolnikov, oprindu-se în mijlocul străzii, la răscruce, și privind de jur împrejur, ca și cum ar fi așteptat de la cineva un sfat. Dar nimeni nu-i răspunse; totul era mut și mort ca pietrele pe care călca, mort pentru el, numai pentru el... Deodată, undeva departe, poate la două sute de pași, în capătul celălalt al străzii, în întunericul care se îndesa, desluși o mulțime de oameni, larmă, strigăte... Înconjurată de mulțime, era o caleașcă oprită... O luminiță licări pe la mijlocul străzii. „Ce să fie?” Raskolnikov coti la dreapta și se îndreptă spre mulțimea aceea. Părea că vrea să se agațe de orice, și acest lucru îl făcu să zâmbească ironic, fiindcă era ferm hotărât să se ducă la secție și știa sigur că în curând totul se va sfârși.