În clipa aceea, ușa se deschise încet și o fată, cu o căutătură sfioasă, intră în odaie. Toți se întoarseră cu mirare și curiozitate spre ea. Raskolnikov n-o recunoscu la început. Era Sofia Semionovna Marmeladova. O văzuse aseară pentru prima oară, dar în împrejurări și într-o îmbrăcăminte care-i lăsaseră în memorie cu totul altă imagine. Acum se afla în fața lui o fată modestă, ba chiar sărăcăcios îmbrăcată, foarte tânără, aproape o copilă, sfioasă și plină de cuviință, cu o față blândă și parcă puțin speriată. Purta o rochiță lucrată în casă, iar în cap o pălărioară veche, demodată; numai că în mână ținea, ca și ieri, umbreluța de soare. Văzând pe neașteptate odaia plină de oameni, ea nu numai că se intimidă, dar se pierdu cu totul, se sperie ca un copil mic și chiar făcu o mișcare de retragere.
— A... dumneata ești?... zise Raskolnikov, foarte mirat, și deodată se tulbură și el.
Se gândi numaidecât că mama și sora lui știau din scrisoarea lui Lujin de existența unei fete de „moravuri ușoare”. Tocmai protestase împotriva calomniei lui Lujin și declarase că o văzuse pe această fată pentru prima oară în viața lui și acum, deodată, intra chiar ea în odaie. Își aminti, de asemenea, că nu protestase defel împotriva expresiei „moravuri ușoare”. Toate acestea îi trecură valvârtej prin minte, într-o clipită. Se uită atent la fata care se oprise în prag și o văzu atât de umilă, încât îl copleși un sentiment de nesfârșită compătimire. Iar în clipa aceea când, speriată, ea dădu să fugă, el simți că i se strânge inima.
— Nu mă așteptam să veniți, se grăbi el să spună, poftind-o din ochi să intre. Poftiți, vă rog, luați loc! Veniți, desigur, din partea Katerinei Ivanovna. Poftiți, nu, nu acolo, luați loc aici...
La intrarea Soniei, Razumihin, care ședea pe unul dintre cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar lângă ușă, se ridicase ca să-i facă loc. Mai întâi Raskolnikov îi arătase fetei locul pe divan, unde șezuse mai adineauri Zosimov, dar, amintindu-și că divanul este o mobilă cu caracter prea intim, care-i servește de pat, se grăbi să-i arate scaunul lui Razumihin.
— Tu șezi aici, îi spuse el lui Razumihin, poftindu-l în colțul unde șezuse Zosimov.
Sonia luă loc, aproape tremurând de frică, și se uită sfios la cele două doamne. Se vedea că ea singură nu înțelegea cum de avea îndrăzneala să stea alături de ele. Și acest gând o răscoli într-atât, încât se ridică deodată în picioare și, foarte tulburată, îi spuse lui Raskolnikov:
— Eu... Eu... am venit numai pentru o clipă, iertați-mă că v-am deranjat, începu ea, bâlbâindu-se. Vin din partea Katerinei Ivanovna, care n-a avut pe cine să trimită... Katerina Ivanovna m-a trimis să vă rog foarte mult să poftiți mâine la înmormântare, dimineața... la slujbă... la cimitirul Mitrofanii și pe urmă la noi... la dânsa... să luați o gustare... Să-i faceți cinstea... M-a trimis să vă rog...
Aici, Sonia se poticni și tăcu.
— Am să caut neapărat... neapărat, răspunse Raskolnikov, sculându-se de asemenea în picioare și bâlbâindu-se și el, lăsând frazele neisprăvite... Faceți-mi plăcerea, luați loc, zise el deodată, trebuie să vă vorbesc. Poate sunteți grăbită, dar, vă rog, îngăduiți-mi câteva clipe...
Și el împinse scaunul. Sonia se așeză din nou, aruncă o privire sfioasă și pierdută spre cele două doamne și-și lăsă capul în piept.
Obrazul palid al lui Raskolnikov se făcu roșu; tresări și ochii i se aprinseră.
— Mamă, zise el cu glas hotărât, stăruitor, domnișoara este Sofia Semionovna Marmeladova, fiica acelui nefericit domn Marmeladov, pe care l-au strivit caii ieri sub ochii mei și despre care ți-am vorbit adineauri...
Pulheria Aleksandrovna se uita printre gene la Sonia; nu-și putea refuza această mică plăcere, cu toată teama pe care i-o inspira privirea plină de sfidare și stăruință a fiului ei. Dunecika o privea drept în față, cu seriozitate și nedumerire, pe biata fată. Auzindu-se astfel prezentată, Sonia ridică ochii și se rușină și mai tare.
— Voiam să vă întreb, se grăbi Raskolnikov, cum s-au petrecut lucrurile astăzi la dumneavoastră? Nu v-a supărat nimeni?... De pildă, poliția?
— Nu. Totul a trecut în liniște... Se știa prea bine pricina morții, așa că ne-au lăsat în pace. Numai chiriașii sunt supărați...
— De ce?
— Că ținem mortul prea mult... e cald, miroase... așa că azi, la vecernie, o să-l transportăm la cimitir; până mâine, are să rămână la capelă. Katerina Ivanovna s-a opus mai întâi, dar acum vede și dânsa că nu se poate altfel...
— Așadar, astăzi?
— Dânsa vă roagă să ne faceți cinstea să asistați mâine la slujbă și să poftiți la dânsa, la praznic.
— Prin urmare, face și praznic?
— Da, o gustare; m-a însărcinat să vă mulțumesc că ne-ați ajutat ieri... Fără dumneavoastră, nu am fi avut cu ce să-l înmormântăm.
Buzele și bărbia începură să-i tremure, dar ea se stăpâni și-și înghiți lacrimile, lăsându-și degrabă ochii în pământ.
Între timp, Raskolnikov o privea atent. Avea un obrăjor slăbuț și palid, cu trăsături mărunte, cam neregulate, un năsuc și o bărbie ascuțite. N-ai fi putut să zici că e drăguță; în schimb, ochii ei albaștri erau atât de limpezi și, când se însuflețeau, dădeau feței o expresie de bunătate atât de mare și de candidă că, fără să vrei, te simțeai atras de ea. Obrazul ei, ca, de altfel, întreaga ei înfățișare, mai avea o trăsătură caracteristică: cu toate că Sofia împlinise optsprezece ani, părea mult mai tânără, ai fi zis că e o fetiță, și asta se vedea uneori până și în gesturile ei, caraghios de copilărești.
— Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna să facă față cu o sumă atât de mică? Și încă să se gândească să facă și praznic? întrebă Raskolnikov, vrând cu tot dinadinsul să întrețină conversația.
— Sicriul e simplu de tot... și totul are să fie simplu, așa că n-a costat scump... mai adineauri am făcut socoteala cu Katerina Ivanovna și am văzut că rămâne destul ca să-l pomenim... și Katerina Ivanovna ține atât de mult la asta. Nu se poate... e o mângâiere pentru dânsa... știți doar cum este...
— Înțeleg, înțeleg... firește... Vă uitați la odaia mea? Mama spune că seamănă cu un cavou.
— Ne-ați dat ieri tot ce ați avut, zise Sonecika deodată repede, aproape în șoaptă, și iarăși își lăsă capul în piept.
Buzele și bărbia începură din nou să-i tremure. Locuința sărăcăcioasă a lui Raskolnikov o mirase de la început și acum vorbele îi scăpaseră singure din gură. Se făcu tăcere. Ochii Dunecikăi se luminară, iar Pulheria Aleksandrovna o privi aproape cu prietenie.
— Rodea, zise dânsa, sculându-se, atunci ne-am înțeles, luăm masa împreună. Să mergem, Dunecika... Ar trebui să te duci să te plimbi puțin, apoi să te odihnești, să stai nițel culcat și să vii cât mai devreme la noi... Mă tem că te-am obosit...
— Da, da, am să vin, răspunse el, ridicându-se grăbit... De altfel, mai am ceva treabă...
— Cum, și o să luați masa separat? strigă Razumihin, uitându-se mirat la Raskolnikov. Ce tot îndrugi?
— Da, da, am să vin, firește, negreșit... Mai rămâi aici o clipă. Nu aveți nevoie de el acum, mamă? Sau, poate vi-l răpesc?
— Vai, nu, nu! Dar, Dmitri Prokofici, fă-ne plăcerea și vino și dumneata la masă.
— Te rog să vii, îl rugă Dunia.
Razumihin se înclină, luminându-se la față. O clipă toți se simțiră stingheriți.
— Rămâi cu bine, Rodea, adică, la revedere; nu-mi place acest „rămâi cu bine”. Rămâi cu bine, Nastasia... Vai, iarăși am spus „rămâi cu bine”!...
Pulheria Aleksandrovna avea de gând s-o salute și pe Sonecika, dar, cu toată bunăvoința, nu se putu hotărî la asta și ieși grăbită din odaie.
Avdotia Romanovna, însă, parcă-și aștepta cu nerăbdare rândul și trecând în urma mamei sale, pe lângă Sonia, o salută după toate regulile politeții. Sonecika se rușină, se înclină grabnic și speriată, iar pe fața ei se oglindi o impresie dureroasă, ca și cum politețea și atenția Avdotiei Romanovna ar fi fost un chin copleșitor pentru ea.
— La revedere, Dunia! strigă Raskolnikov pe palier. Dă-mi mâna!
— Păi ți-am mai dat-o. Ai uitat? răspunse Dunia cu duioșie, întorcându-se stingherită spre dânsul.
— Nu-i nimic, mai dă-mi-o o dată!
Și el strânse cu putere degetele ei subțiri. Dunecika îi zâmbi, roși, își smulse în grabă mâna dintr-a lui și plecă după mama ei, fericită, fără să știe de ce.
— Foarte bine! zise Raskolnikov Soniei, înapoindu-se în odaie și uitându-se la ea cu o privire senină. Dumnezeu să-i odihnească pe cei răposați, dar morții cu morții și viii cu viii! Nu-i așa?
Sonia se uită cu mirare la chipul lui deodată luminat; un timp, Raskolnikov rămase tăcut, cercetând-o cu luare-aminte: tot ce-i povestise despre dânsa răposatul îi trecu o clipă prin minte.
— Doamne, Dunecika! zise Pulheria Aleksandrovna în stradă. Acum parcă mă bucur și eu că am plecat: mă simt mai ușoară. Vai, să mă fi gândit ieri, în vagon, că până și asta are să mă bucure!
— Eu repet, mamă: este încă foarte bolnav. Oare mata nu vezi? Poate că s-a îmbolnăvit, suferind pentru noi. Trebuie să fim îngăduitoare și atunci multe, multe se pot ierta...
— Tu n-ai fost însă deloc îngăduitoare! o întrerupse Pulheria Aleksandrovna cu aprindere și parcă cu gelozie. Știi, Dunia, mă uitam la voi: ești leit portretul lui și nu atât la față, cât la suflet; amândoi sunteți melancolici, amândoi tăcuți și iuți la mânie, amândoi mândri și mărinimoși... Dar nu se poate ca el să fie egoist, Dunecika, nu-i așa? Ce zici?... Și, când mă gândesc la cele ce se vor întâmpla diseară, mi se strânge inima!
— Nu te îngrijora, mamă: are să fie ce trebuie să fie.
— Dunecika! Dar gândește-te numai la situația noastră! Dacă Piotr Petrovici renunță? scăpă imprudent Pulheria Aleksandrovna.
— Ce fel de om ar fi dacă ar face-o? răspunse tăios și disprețuitor Dunia.
— Bine am făcut că am plecat, se grăbi s-o întrerupă Pulheria Aleksandrovna. Trebuia să se ducă undeva, avea treabă; să se ducă, să mai respire nițel aer... e atât de înăbușitor acolo sus... dar unde să respiri aer aici? Aici și pe stradă e ca într-o odaie fără fereastră. Doamne, ce oraș!... Stai, dă-te la o parte, au să te strivească, transportă ceva! Un pian... zău... cum se înghesuie... Și de fata aceea mă tem tare...
— De care fată, mamă?
— De Sofia Semionovna asta, care tocmai venise...
— De ce?
— Am o presimțire, Dunia. Mă crezi sau nu, cum a intrat m-am gândit numaidecât că tocmai aici e buba...
— Nicidecum! strigă Dunecika, înciudată. Cum ești și mata, mamă, cu presimțirile! O cunoaște abia de ieri; când a intrat nici n-a știut cine este.
— Ai să vezi!... Mă neliniștește. Ai să vezi, ai să vezi! Nu mi-a fost la îndemână când se uita la mine; se uita și avea niște ochi, că era să cad de pe scaun, îți amintești, când el a început prezentările? Și apoi, nu e ciudat? Știi ce a scris Piotr Petrovici despre ea, și Rodea ne-a prezentat-o, și încă ție! Prin urmare, ține la ea!
— Multe scrie Piotr Petrovici! Și despre noi s-a vorbit, s-a scris, ai uitat? Eu sunt convinsă că este... o fată de treabă și că toate astea-s vorbe.
— Să dea Dumnezeu!
— Cât despre Piotr Petrovici, este un bârfitor ordinar! spuse deodată Dunecika.
Pulheria Aleksandrovna rămase fără grai. Discuția se întrerupse.
— Uite despre ce e vorba, iată ce treabă am cu tine... zise Raskolnikov, trăgându-l pe Razumihin la fereastră...
— Atunci am să-i comunic Katerinei Ivanovna că o să veniți... spuse grăbită Sonia, ridicându-se ca să plece.
— Îndată, Sofia Semionovna, așteptați numai o clipă, nu ne încurcați deloc, nu avem secrete... Aș vrea să vă mai spun două vorbe... Ascultă, se întoarse el către Razumihin, fără să isprăvească, parcă tăind cu toporul. Îl cunoști pe ăla... cum îi zice... Pe Porfiri Petrovici?
— Cum să nu-l cunosc? Mi-e rudă. Dar ce este? adăugă Razumihin, foarte mirat.
— El anchetează cazul acela... asasinatul... despre care ați discutat ieri?
— Da. Și?...
Razumihin holbă ochii.
— I-a interogat pe cei cu amanete; am avut și eu două lucrușoare acolo, niște fleacuri, totuși e un ineluș al soră-mii, pe care mi-l dăduse ca amintire la plecare, și ceasul de argint al tatălui meu. Toate la un loc nu fac mai mult de cinci-șase ruble, dar țin la ele ca amintiri. Acum ce să fac? Nu vreau să se piardă, mai ales ceasul. Am tremurat adineauri că are să ceară mama să-l vadă, când s-a vorbit de ceasul Dunecikăi. E singurul lucru care a rămas de la tata. Mama se îmbolnăvește dacă se pierde! Așa-s femeile! Învață-mă tu ce să fac. Știu că ar trebui să mă duc să dau o declarație. Dar n-ar fi bine să mă duc chiar la Porfiri Petrovici, ce zici? Ce crezi? Aș vrea să isprăvesc cât mai repede. Ai să vezi că mama are să întrebe de ceas încă înainte de masă.
— În niciun caz să nu te duci la secție, ci de-a dreptul la Porfiri! strigă Razumihin, cuprins deodată de nu știu ce tulburare. Cât de fericit sunt! Dar ce mai stăm, să mergem chiar acum, e la doi pași de aici, îl găsim negreșit!
— Fie... să mergem...
— Are să fie foarte, foarte mulțumit să te cunoască! I-am vorbit mult despre tine cu diverse ocazii... Și ieri i-am vorbit. Să mergem!... Prin urmare, ai cunoscut-o pe bătrână? Asta e!... Ce întorsătură minunată, minunată!... A, da... Sofia Ivanovna...
— Sofia Semionovna, îl corectă Raskolnikov. Sofia Semionovna, omul acesta este Razumihin, prietenul meu și un om foarte de treabă...
— Dacă aveți un drum de făcut... începu Sofia intimidându-se și mai tare, neîndrăznind să se uite nici măcar la Razumihin.
— Să mergem! hotărî Raskolnikov. Am să trec pe la dumneavoastră încă astăzi, Sofia Semionovna, dar vă rog să-mi spuneți unde locuiți?
Spuse aceste cuvinte nu încurcat, dar cu oarecare grabă și ferindu-se de a întâlni privirea fetei. Sofia îi dădu adresa și se roși toată. Ieșiră tustrei.
— Nu încui? întrebă Razumihin, coborând scara în urma lor.
— Niciodată!... De mai bine de doi ani vreau să cumpăr un lacăt, adăugă el cu nepăsare. Ferice de cine nu are ce încuia, spuse el Sofiei, râzând.
Se opriră jos, în gang.
— Dumneata o iei la dreapta, Sofia Semionovna? Dar, spune-mi te rog: cum ai aflat unde stau? întrebă el, dar se vedea că ar fi vrut să-i spună cu totul altceva și că ar fi vrut să se uite în ochii ei liniștiți, limpezi și nu izbutea, parcă.
— Păi i-ați dat ieri adresa Polinkăi.
— Polia? A, da... Polecika! Micuța aceea... sora dumitale? I-am dat adresa?
— Ați uitat?
— Nu... îmi amintesc...
— Eu am auzit de dumneavoastră chiar de la răposat, încă în ziua când... Numai că nu știam cum vă zice și nici el nu știa... Acum însă... când am aflat cum vă cheamă... am venit... și am întrebat: unde șade domnul Raskolnikov?... Nu știam că și dumneavoastră sunteți subchiriaș... Rămâneți cu bine... Am să-i spun Katerinei Ivanovna...
Se simțea fericită că putea, în sfârșit, să plece; porni cu capul în pământ, grăbită să străbată cât mai iute cei douăzeci de pași până la colțul străzii, unde trebuia s-o ia la dreapta, să dispară din văzul lor și, rămânând singură, să meargă iute, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, gândindu-se, retrăind în minte și cumpănind fiecare cuvânt rostit, fiecare gest. Niciodată, niciodată în viață nu încercase ceva asemănător. O lume nouă răsărise pe neașteptate, nedeslușit, în sufletul ei. Își aminti că Raskolnikov promisese să vină la dânsa azi, poate încă în dimineața aceea, poate chiar acum!
„Numai de n-ar veni astăzi! Fă, Doamne, să nu vină astăzi!”, șopti ea cu inima strânsă, implorând cerul ca un copil speriat. „Doamne! Să vină la mine... în odaia aceea... să vadă, o, Doamne!”
Și, firește, cufundată în gânduri, Sonia nu putea să observe că un necunoscut o urmărea cu grijă, pas cu pas. O urmărea de când ieșise din gang. În momentul când tustrei se opriseră să mai schimbe două vorbe pe trotuar, domnul acesta trecea pe lângă ei și tresări mirat, prinzând din întâmplare vorbele Soniei: „Am întrebat: unde șade domnul Raskolnikov?” Trecătorul îi cercetă pe furiș, dar cu atenție, pe toți trei, mai ales pe Raskolnikov, căruia îi vorbea Sonia; apoi privi casa și și-o însemnă în minte. Toate acestea le făcu într-o clipă, din mers, cât se poate de discret, apoi trecu mai departe, mergând ceva mai încet, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. Pe Sonia o aștepta; văzuse că cei trei își luau rămas bun și că Sonia se îndrepta spre casă.
„Unde-o fi stând? Am mai văzut-o undeva”, se gândea el, căutând să-și amintească chipul Soniei... „Trebuie să aflu.”
La colțul străzii, el trecu drumul, se întoarse și văzu că Sonia merge pe urmele lui, pe același drum și că e atât de absorbită de gândurile ei, încât nu vede nimic. După colț, ea coti pe aceeași stradă pe care trebuia s-o apuce și el. O urma fără s-o piardă din ochi, dar mergând pe celălalt trotuar; după vreo cincizeci de pași, trecu din nou strada pe partea pe care mergea Sonia, o ajunse din urmă și merse în spatele ei, păstrând distanța de cinci pași.
Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, trupeș, cu umeri lați și cam rotunjiți, ceea ce îl făcea să pară adus de spate, îmbrăcat elegant și comod, avea o înfățișare impunătoare, de boier. Ținea în mână un baston frumos, cu care izbea trotuarul la fiecare pas; mănușile erau impecabile. Obrazul lui, cu pomeții ieșiți, era destul de plăcut, iar după culoarea și prospețimea pielii nu părea un locuitor al Petersburgului. Părul, încă des, blond-deschis, abia începuse a încărunți, iar barba deasă și lată, care cobora ca o lopată pe piept, era și mai blondă decât părul. Ochii albaștri aveau o privire rece, serioasă, fixă; buzele erau roșii. În toate amănuntele, acest bărbat se păstrase bine și părea mult mai tânăr decât era.
Când Sonia ajunsese în dreptul canalului, rămăseseră singuri pe trotuar. Tot uitându-se după dânsa, domnul își dădu seama că e distrată și absorbită de gândurile ei. Ajunsă în fața casei în care locuia, Sonia intră în gang, iar el o urma, cam mirat. În curte fata o luă la dreapta, în colțul unde începea scara spre locuința ei. „Hm!” făcu boierul necunoscut, și începu să urce scara pe urmele ei. Abia atunci îl observă și ea. Fata urcă la etajul doi, coti pe coridor, și sună la ușa cu numărul nouă, unde scria cu cretă: „Kapernaumov, croitor”. „Hm!” făcu iarăși necunoscutul, mirat de ciudata coincidență, și sună alături, la numărul opt. Cele două uși erau la șase pași una de cealaltă.
— Stați la Kapernaumov? întrebă el și râse, uitându-se la ea. Mi-a dres o jiletcă. Eu stau alături, la doamna Reslih, Gertruda Karlovna. Ce potriveală!
Sonia îl privi cu atenție.
— Suntem vecini, urmă el cu deosebită voioșie. Sunt abia de trei zile în oraș. La revedere, sper să ne mai întâlnim.
Sonia nu răspunse; ușa se deschise și ea se strecură în casă. Se simțea rușinată și parcă puțin speriată...
Tot drumul până la Porfiri Petrovici, Razumihin se arăta neobișnuit de surescitat.
— Foarte bine, frate, repeta el de câteva ori, și mă bucur! Mă bucur grozav!
„De ce te-i fi bucurând?” se întrebă în gândul lui Raskolnikov.
— Habar n-aveam că și tu amanetai la bătrână. E... e mult de atunci? Adică, e mult de când ai fost la ea?
„Ce tembel naiv!”
— Când am fost?
Raskolnikov se opri, căutând să-și aducă aminte.
— Cu vreo trei zile înainte de moartea ei, mi se pare. De altfel, eu nu pot să răscumpăr obiectele acum, se grăbi el să adauge, ca și cum ar fi fost preocupat de obiectele lui, nu am decât o rublă de argint... din pricina acelui afurisit delir de ieri!
Apăsă în chip deosebit pe cuvântul „delir”.
— Da, da, firește, se grăbi să-i cânte în strună Razumihin. Deci asta te-a... impresionat atunci într-o oarecare măsură... Știi, și în delir tot vorbeai de inele și lanțișoare... Da, da, firește... Acum e limpede, foarte limpede.
„Așa, va să zică le-a intrat în cap ideea asta! Și omul ăsta, care s-ar lăsa răstignit pentru mine, se bucură că s-a lămurit de ce pomeneam de inele în delir! Vorbele mele trebuie să fi întărit bănuielile... tuturor!”...
— O să-l găsim oare? întrebă el tare.
— Îl găsim, cum să nu-l găsim?! se grăbi să afirme Razumihin. Este un băiat simpatic, ai să vezi! E ca un urs, adică este și un om de lume, dar e și urs în unele privințe. Nu-i prost defel, e deștept, da, chiar foarte deștept, dar are un fel al lui de a gândi... E bănuitor, sceptic, cinic... Îi place să tragă oamenii pe sfoară, adică, mai bine zis, îi place să păcălească lumea... Și, firește, se ține de metodele învechite, bazate pe probe materiale... dar își cunoaște, își cunoaște meseria... Anul trecut, a descoperit un caz, un asasinat, în care mai toate urmele fuseseră șterse! Și dorește grozav, grozav să te cunoască!
— De ce așa de grozav?
— Adică nu tocmai... vezi tu, în vremea din urmă, de când te-ai îmbolnăvit, i-am vorbit des și mult despre tine... Și el a ascultat... și când a aflat că ai urmat dreptul și că nu poți să-ți isprăvești studiile din motive materiale, a spus: „Ce păcat!” Și eu am tras concluzia... adică nu numai asta, dar toate la un loc. Ieri, Zametov... Ascultă, Rodea, aseară am fost beat, ți-am îndrugat vrute și nevrute pe când mergeam spre casă... și mă tem că tu ai luat prea în serios spusele mele...
— Ce anume? Că ei mă socotesc nebun? Poate că au dreptate, spuse Raskolnikov, zâmbind silit.
— Da, da... adică ce spun! Nu, nu!... Dar tot ce am spus... (și despre celelalte) toate au fost niște aiureli de om beat.
— Ce te tot scuzi? Mă plictisești! strigă Raskolnikov cu enervare exagerată.
De altfel, se prefăcea într-o anumită măsură.
— Știu, știu, înțeleg. Fii sigur că te înțeleg. Mi-e și rușine să-ți spun...
— Dacă ți-e rușine, n-ai decât să taci!
Tăcură amândoi. Razumihin era în culmea fericirii și Raskolnikov se simțea dezgustat de aceasta. Îl nelinișteau și cele ce abia îi spusese Razumihin despre Porfiri Petrovici.
„Și în fața ăstuia trebuie să mă prefac”, gândea el, pălind, și îi zvâcnea inima în piept. „Să mă prefac cât mai natural. De fapt, ca să par natural ar fi să nu mă prefac deloc. Să mă străduiesc să nu mă prefac prea mult. Nu, și străduința asta mi-ar da un aer nenatural... La urma urmelor, cum o fi... vom vedea... și acum... e bine sau nu că mă duc acolo? Fluturele vine singur la flacără. Îmi bate inima, asta-i prost.”
— În casa asta cenușie, zise Razumihin.
„Cel mai important lucru de știut este: a aflat sau nu Porfiri Petrovici că aseară am fost la zgripțuroaica aceea în casă... și că am întrebat de sânge? Trebuie să aflu numaidecât, de la primul pas, cum intru, să ghicesc după mutra lui; altfel... altfel... să știu bine că mă dau de gol și tot am să aflu!”
— Știi ceva? îi spuse el deodată lui Razumihin, zâmbind ștrengărește, îmi pare, frățioare, că de azi-dimineață ești într-o mare frământare. Așa-i?
— Frământare? Nu sunt câtuși de puțin frământat, tăgădui Razumihin.
— Ba da, frate, nu mă înșel. Uite, adineauri, ședeai pe scaun cum nu șezi niciodată, pe un capăt și tresăreai întruna. Ba săreai în sus fără nicio pricină, ba păreai supărat, ba mutra ta se făcea mai dulce ca mierea. Ai și roșit chiar; mai ales când ai fost invitat la masă, ai roșit grozav.
— Nu-i adevărat!... Ce tot îndrugi acolo?
— De ce te fâstâcești ca un școlar? Ptiu, drace, iar a roșit!
— Nu fi porc!
— Dar de ce te rușinezi? Romeo! Lasă, te spun eu azi undeva, hă-hă-hă! Ce-o să mai râdă mama... și încă cineva!...
— Stai, stai, ascultă, e foarte serios, e... dracu' știe ce, dacă e vorba pe așa! se zăpăci de-a binelea Razumihin, înghețând de groază. Ce-ai să le spui? Eu, frate... Ah, ce porc ești!
— Un adevărat trandafir de primăvară! Ce bine-ți șade, dacă ai ști: un Romeo lung de doi metri! Și cât de spălat ești azi, ți-ai curățat și unghiile, nu-i așa? Când s-a mai pomenit una ca asta? Stai — te-ai și pomădat, Doamne, iartă-mă! Ia apleacă-te puțin!
— Porcule!!!
Raskolnikov râdea atât de tare, încât părea că nici nu se mai poate stăpâni, și așa, râzând, intră în apartamentul lui Porfiri Petrovici. Dinăuntru se putea auzi că intraseră râzând și chicoteau în antreu; tocmai asta și dorea Raskolnikov.
— Nicio vorbă aici, sau... sau... te fac pilaf! îi șopti furios Razumihin, apucându-l de umăr.