— Piotr Petrovici, strigă ea, luați-mi apărarea! Explicați-i acestei făpturi fără minte că nu are voie să se poarte astfel cu o doamnă de familie bună, căzută în nenorocire, că are să dea seama înaintea tribunalului... am să mă duc la generalul guvernator... Are să dea seama... În amintirea ospitalității tatălui meu, apărați-i pe orfani!
— Permiteți, doamnă... Dați-mi voie, dați-mi voie, doamnă, căută s-o îndepărteze Piotr Petrovici, după cum știți prea bine, n-am avut cinstea să-l cunosc pe tatăl dumneavoastră... dar, dați-mi voie, doamnă! (Cineva râse tare.) Nu doresc câtuși de puțin să iau parte la veșnicele dumneavoastră certuri cu Amalia Ivanovna... Am venit pentru o chestiune personală... doresc să am o explicație imediată cu fiica dumneavoastră vitregă, cu Sofia... Ivanovna... Așa mi se pare că se numește? Dați-mi voie să trec...
Și, ocolind-o pe Katerina Ivanovna, Piotr Petrovici se îndreptă spre celălalt colț al camerei, unde se afla Sonia.
Katerina Ivanovna rămase stană de piatră. Nu-i intra în cap cum de a putut Piotr Petrovici să uite ospitalitatea tatălui ei. O dată ce născocise această ospitalitate, credea în ea ca într-un lucru sfânt. O izbise tonul preocupat, rece, aproape amenințător și plin de dispreț al lui Piotr Petrovici. Și, apoi, toată lumea se potolise treptat o dată cu venirea lui. Acest om „serios și ocupat” contrasta prea vădit cu restul oaspeților; fiecare înțelegea că numai un motiv foarte important și cu totul excepțional putuse să-l aducă pe acest om în mijlocul unei asemenea societăți; așa că așteptau cu toții să vadă ce are să se întâmple. Raskolnikov, care stătea lângă Sonia, îi făcu loc lui Piotr Petrovici să treacă; acesta nici nu păru să-l vadă. Peste o clipă, răsări în prag și Lebeziatnikov, dar nu intră în cameră, rămase la ușă, ascultând cu deosebit interes și chiar cu uimire, fără să izbutească să înțeleagă ceva.
— Iertați-mă că vă tulbur adunarea, dar este vorba despre ceva foarte important, zise Piotr Petrovici, fără să se adreseze cuiva în mod special, prezența publicului chiar îmi convine. Amalia Ivanovna, vă rog cu tot respectul, în calitate de gazdă, să dați atenție convorbirii pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, urmă el, întorcându-se către Sonia, care era extrem de mirată și chiar mai dinainte speriată, de pe masa din odaia prietenului meu Andrei Semionovici Lebeziatnikov, imediat după plecarea dumitale, a dispărut o bancnotă de o sută de ruble care-mi aparținea. Dacă într-un fel sau altul știi sau îmi poți arăta unde se află această bancnotă, îți dau cuvântul meu de onoare, și iau drept martori pe toți cei de față, că lucrurile se vor sfârși aici. În caz contrar, mă voi vedea silit să recurg la măsuri mult mai drastice și atunci... să nu dai vina pe alții!
În odaie se făcu o tăcere absolută. Până și copiii, care plângeau, amuțiră. Sonia, palidă ca o moartă, îl privea pe Lujin și nu putea să răspundă niciun cuvânt. Părea că tot nu pricepe ce i se spune. Așa se scurseră câteva clipe.
— Ei? întrebă Lujin, privind-o fix.
— Nu știu... Nu știu nimic... rosti, în sfârșit, cu glas stins, Sonia.
— Nu? Nu știi nimic? repetă Lujin și tăcu din nou câteva clipe. Gândește-te bine, domnișoară, începu el cu asprime, dar parcă tot căutând s-o convingă, gândește-te, sunt dispus să-ți mai dau răgaz ca să te gândești. Vezi bine că dacă n-aș fi fost sigur de cele ce spun, eu, cu experiența mea, firește n-aș fi îndrăznit să te învinuiesc atât de deschis; căci pentru o învinuire ca asta, deschisă și publică, dar mincinoasă, sau chiar numai greșită, răspund și eu într-o anumită măsură. Eu știu acest lucru. Azi-dimineață am schimbat, pentru nevoile mele, câteva bilete de bancă de cinci la sută, în valoare totală de aproximativ trei mii de ruble. Decontul e notat în portofelul meu. După ce am venit acasă — martor mi-e Andrei Semionovici — am început să număr banii și, după ce am numărat două mii trei sute, i-am strâns în portofel, iar portofelul l-am pus în buzunarul lateral al surtucului. Pe masă au rămas circa cinci sute de ruble în bancnote, printre care trei de câte o sută de ruble fiecare. În clipa aceea ai venit dumneata (chemată de mine) și tot timpul cât ai stat la mine ai părut foarte tulburată, așa că, în timp ce vorbeam, de vreo trei ori te-ai sculat de pe scaun și ai încercat să pleci, deși nu isprăvisem de vorbit. Andrei Semionovici poate să confirme acest lucru. Probabil nici dumneata, domnișoară, nu vei refuza să confirmi că te-am chemat prin intermediul lui Andrei Semionovici numai și numai ca să discut situația nenorocită în care a rămas ruda dumitale Katerina Ivanovna (la care n-am putut să vin ca să asist la praznic) și cât de bine ar fi să organizăm în folosul ei o listă de subscripție, sau o tombolă, sau altceva de felul acesta. Mi-ai mulțumit și chiar te-au trecut lacrimile (povestesc așa cum a fost, în primul rând ca să-ți amintesc tot și, în al doilea rând, ca să-ți arăt că niciun amănunt nu s-a șters din memoria mea). Apoi am luat de pe masă o hârtie de zece ruble și ți-am dat-o ca un prim ajutor pentru ruda dumitale. Toate acestea le-a văzut și Andrei Semionovici. Apoi te-am condus la ușă — dumneata păreai foarte încurcată — după plecarea dumitale am mai stat de vorbă vreo zece minute cu Andrei Semionovici, apoi dânsul a plecat, iar eu m-am întors la masă și la banii care se aflau pe ea, cu scopul să-i număr și să-i pun deoparte, așa cum intenționasem să fac în momentul venirii dumitale. Spre mirarea mea, am constatat că o hârtie de o sută de ruble lipsea. Binevoiește acum să judeci: nu-l pot bănui, firește, pe Andrei Semionovici — mi-ar fi rușine să mă gândesc numai la una ca asta. Nu pot greși, fiindcă, cu o clipă înainte de venirea dumitale, am isprăvit toate socotelile și am găsit totalul exact. Trebuie să admiți că, amintindu-mi de tulburarea dumitale și de graba dumitale de a pleca, precum și de faptul că ai ținut câteva clipe mâinile pe masă, ținând seama pe de altă parte de poziția dumitale socială și de năravurile care decurg din ea, m-am văzut cu groază silit să-mi opresc bănuiala asupra dumitale — o bănuială evident crudă, dar justă! Adaug și repet că deși sunt absolut convins, învinuirea pe care ți-o aduc comportă și un anumit risc pentru mine. Iar, după cum vezi, dacă n-am lăsat lucrurile baltă, e că sunt revoltat și trebuie să-ți spun de ce: numai și numai din pricina negrei dumitale nerecunoștințe, domnișoară! Cum? Eu te poftesc în interesul bietei dumitale rude, eu îți ofer un ajutor — pe cât îmi e cu putință — îți dau zece ruble, și dumneata, pe loc, mă răsplătești printr-o astfel de faptă! Nu, prea e urât! Trebuie să-ți dau o lecție! Judecă și dumneata situația; ca adevărat prieten (un prieten mai bun ca mine nici nu ai putea găsi în clipa de față), te rog, dă-ți seama ce ai făcut! Altfel voi fi necruțător! Așadar?!
— N-am luat nimic de la dumneavoastră, șopti, îngrozită, Sonia, mi-ați dat zece ruble, poftim luați-le.
Sonia trase batista din buzunar, desfăcu nodul, scoase hârtia de zece ruble și i-o întinse lui Lujin.
— Și nu vrei să mărturisești nimic despre suta de ruble? rosti el cu insistență și dojană, fără să ia banii.
Sonia își roti privirile prin odaie. Toată lumea se uita la ea cu priviri îngrozitoare, toți aveau fețele amenințătoare, severe, ironice și răutăcioase. Se uită la Raskolnikov... cu brațele încrucișate pe piept, el părea că o străpunge cu privirea lui arzătoare.
— O, Doamne! se smulse din pieptul fetei.
— Amalia Ivanovna, trebuie să anunțăm poliția și de aceea vă rog frumos să trimiteți deocamdată după portar, rosti domol și aproape blajin Lujin.
— Gott der Barmherzige! Eu știu totdeauna că ea a furat! își împreună mâinile Amalia Ivanovna.
— Știai, va să zică! sări imediat Lujin. Prin urmare, ați avut prilejul să constatați acest lucru și altă dată. Vă rog, stimată Amalia Ivanovna, să nu uitați ce ați spus acum; de altfel, avem martori.
Imediat se stârniră discuții cu glas tare. Toată lumea începu să se foiască.
— Cu-um? strigă deodată Katerina Ivanovna, dezmeticindu-se, și se repezi la Lujin. Cum? Dumneata o învinuiești de furt? Pe Sonia? Ah, ticăloșilor!
Și, aruncându-se la Sonia, o strânse ca într-o menghină în brațele ei uscate.
— Sonia! Cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble?! Prostuțo! Adă-i încoace! Adă aici aceste zece ruble — poftim!
Și, smulgând din mâna Soniei hârtia, Katerina Ivanovna o mototoli și o azvârli cu toată puterea drept în fața lui Lujin. Ghemotocul îl lovi în ochi și ricoșă pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să ridice banii. Piotr Petrovici se înfurie.
— Țineți-o pe nebuna asta! strigă el.
Între timp, alături de Lebeziatnikov, mai apărură și alte figuri printre care și cele două doamne din provincie.
— Cum? Nebună? Eu sunt nebună? Nerodule! țipă strident Katerina Ivanovna. Ești un prost, un clanțău de judecătorie, un om josnic! Auzi dumneata, Sonia, Sonia i-a luat banii! Sonia este o hoață! Mai degrabă ți-ar da ea ție, neghiobule!
Și Katerina Ivanovna izbucni într-un râs isteric.
— Ați văzut ce prost e? se repezea ea de la unul la altul, arătându-l pe Lujin. Cum? Și tu? tresări ea, zărind-o deodată pe gazdă. Și tu, cârnățăreaso, susții că ea „furat”, tu picior prusac, ticălos, cu crinolină! Și dumneata! Ah, dumneata! Dumneata! Păi Sonia n-a părăsit odaia asta; de când a venit de la tine, ticălosule, s-a așezat alături de Rodion Romanovici! Căutați-o! Dacă n-a ieșit din odaie, atunci banii trebuie să fie la dânsa! Caută-i, caută-i! Dar dacă nu-i găsești, iartă-mă, drăguțule, ai să răspunzi! Am să alerg până la împărat, până la țarul milostiv, am să mă arunc la picioarele lui, chiar acum, astăzi! Sunt văduvă! Or să mă lase la el! Crezi că n-or să mă lase? Minți, am să ajung până la el! Am să ajung! Ți-ai făcut socoteala că e blândă și bună, da? Pe asta ți-ai întemeiat speranțele? În schimb eu, frățioare, eu nu mă las! Pe mine nu mă sperii! Ai să-ți frângi gâtul cu mine! Hai, caută! Caută, n-auzi? Caută!
Și, turbată, Katerina Ivanovna îl zgâlțâia și-l trăgea pe Lujin spre Sonia.
— Sunt gata... dar te rog să te potolești, cucoană! Văd prea bine că nu te sperii!... Dar ce-i asta?... Ce înseamnă asta?... murmura Lujin. Asta trebuie s-o facă poliția... Cu toate că și așa avem destui martori... Sunt gata... Dar, în orice caz, e cam greu pentru un bărbat... Din pricina sexului... Dar poate cu ajutorul Amaliei Ivanovna... Totuși, așa nu se face... Cum vine asta?
— Pune pe cine vrei! S-o percheziționeze cine vrea! țipă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ți buzunarele! Poftim! Iată! Privește, bestie, e gol, a avut o batistă înăuntru și buzunarul e gol, vezi! Iată și celălalt, iată! Vezi?! Vezi?!
Și Katerina Ivanovna nu întoarse, ci de-a dreptul smulse afară amândouă buzunarele unul după altul. Deodată, din buzunarul al doilea, cel din dreapta, sări o hârtie și, descriind o curbă în aer, căzu la picioarele lui Lujin. Toată lumea văzu aceasta, mulți nu-și putură stăpâni un strigăt de uimire. Piotr Petrovici se aplecă, apucă hârtia cu două degete, o ridică așa ca s-o vadă toată lumea și o desfăcu. Era o hârtie de o sută de ruble strânsă în opt. Piotr Petrovici, cu brațul întins, arăta hârtia celor de față.
— Hoaț! Afar din cas! Polis! Polis! zbiera Amalia Ivanovna. Trebuie Sibir trimis! Afară!
Se auziră exclamații. Raskolnikov tăcea și nu-și luă ochii de la Sonia, doar din când în când, pentru o clipă, își muta fulgerător privirea asupra lui Lujin. Sonia, neclintită de la locul ei, părea inconștientă; era mai mult buimăcită decât mirată. Deodată, tot sângele îi năvăli în obraji; scoase un geamăt și-și ascunse fața în mâini.
— Nu-i adevărat! N-am luat nimic! Nu știu nimic! strigă ea sfâșietor și se aruncă în brațele Katerinei Ivanovna.
Aceasta o strânse tare, parcă voind s-o apere cu pieptul ei.
— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Tu vezi că eu nu cred, strigă dânsa (deși lucrul părea evident), legănând-o în brațe ca pe un copil, sărutând-o fără încetare, căutând să-i prindă mâinile și lipindu-și buzele de ele cu febrilitate. Tu, hoață! Ce oameni proști! Doamne! Sunteți niște proști, niște proști, țipă ea, adresându-se tuturora, nu știți ce inimă de aur are, ce fată este Sonia! Ea — o hoață! Ea! Mai curând și-ar vinde ultima rochie, ar umbla desculță și v-ar da vouă, dacă ați fi la ananghie, iată ce suflet are! A căpătat condicuța pentru că-mi mureau copiii de foame, s-a vândut pentru noi!... Vai! Răposate, răposate! Vezi? Vezi tu oare? Iată praznicul tău! Doamne! Ci apărați-o careva, de ce stați toți și nu faceți nicio mișcare? Rodion Romanovici! Nici măcar dumneata nu-i iei apărarea? Și dumneata crezi? Dacă-i vorba pe așa, atunci voi toți, toți, toți, toți nu faceți cât degetul ei cel mic! Doamne! Apără-ne tu!
Gemetele bietei femei ofticoase și părăsite de toată lumea făcură o profundă impresie asupra celor de față. Era atâta jale, atâta suferință în obrazul acela răvășit de durere, uscat de boală, în buzele crăpate, cu sângele închegat pe ele, în glasul care țipa răgușit, în plânsul cu hohote ca al unui copil, în ruga aceea copilărească, încrezătoare și totuși deznădăjduită de a fi apărată, că li se făcu milă tuturora de biata femeie. Cel puțin Piotr Petrovici se grăbi să se înduioșeze.
— Doamnă! Doamnă! exclamă el emfatic. Asta nu vă atinge deloc! Nimeni n-a îndrăznit să vă învinuiască de premeditare sau de complicitate, cu atât mai mult cu cât dumneavoastră ați fost aceea care ați descoperit furtul, întorcându-i buzunarele, prin urmare n-ați bănuit nimic. Sunt foarte, foarte dispus s-o compătimesc dacă mizeria, cum s-ar zice, a împins-o pe Sonia Semionovna să... dar de ce n-ai vrut să mărturisești, domnișoară? Ți-a fost rușine? E primul pas? Poate că te-ai pierdut cu firea? E de înțeles, da, de înțeles... Totuși, de ce să faci un lucru atât de urât? Domnilor, se adresă el celor de față, domnilor! Îmi pare foarte rău, mă simt înduioșat cum s-ar zice, și de aceea sunt gata s-o iert chiar și acum, cu toate că am fost insultat personal. Domnișoară, rușinea de acum să-ți servească drept lecție pentru viitor, spuse el către Sonia, cât despre urmărire, treacă de la mine! Ajunge!
Piotr Petrovici se uita pe furiș la Raskolnikov. Privirile lor se încrucișară. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov părea că ar vrea să-l facă scrum. Katerina Ivanovna încă parcă nu auzise nimic; ea o strângea în brațe și o săruta nebunește pe Sonia. Copiii o împresurară de asemenea, agățându-se cu mânuțele de rochia ei, iar Polecika — fetița nu pricepuse exact despre ce era vorba — părea că se îneacă de-a dreptul în șiroaiele de lacrimi și, spărgându-și pieptul de plâns, își ascundea obrăjorul drăgălaș, umflat de lacrimi, în umărul Soniei.
— Câtă josnicie! răsună deodată în ușă un glas puternic.
Piotr Petrovici se întoarse iute.
— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov, privindu-l țintă în ochi.
Piotr Petrovici parcă tresări. Asta o observară toți. (Și-și amintiră mai târziu.) Lebeziatnikov intră în odaie.
— Și dumneata ai îndrăznit să mă pui martor? întrebă el, apropiindu-se de Piotr Petrovici.
— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Despre ce vorbești? bâigui Lujin.
— Asta înseamnă că dumneata ești... un calomniator, asta înseamnă cuvintele mele! rosti cu aprindere Lebeziatnikov, uitându-se sever la el, cu ochișorii lui miopi.
Era grozav de supărat. Raskolnikov îl sorbea din ochi, prinzând din zbor și cântărind fiecare cuvânt. Din nou se făcu tăcere. Piotr Petrovici păru încurcat, mai ales în prima clipă.
— Dacă mi-o spui mie... începu el, bâlbâindu-se. Dar ce ai pățit? Nu cumva ți-ai ieșit din minți?
— Eu nu mi-am ieșit din minți, pe când dumneata... dumneata ești un escroc! Vai, câtă josnicie! Am ascultat tot, am așteptat anume ca să înțeleg tot jocul pentru că, îți spun drept, nici acum nu înțeleg prea bine... Pentru ce-ai făcut toate acestea — nu pricep!
— Ce am făcut? Încetează o dată cu enigmele dumitale absurde! Nu cumva ești beat?
— Dumneata poate te îmbeți, om josnic ce ești, nu eu! O picătură de votcă nu pun niciodată în gură, pentru că asta contravine părerilor mele! Închipuiți-vă, el, el însuși, cu mâna lui, a dat această sută de ruble Sofiei Semionovna, am văzut eu, sunt martor, pot să jur! El, el singur! repetă Lebeziatnikov, adresându-se tuturora și fiecăruia în parte.
— Ai înnebunit, mucosule? țipă strident Lujin. Poftim, uite-o în fața dumitale: ea singură a confirmat că, în afară de cele zece ruble, n-a primit de la mine niciun ban. Atunci cum i-am putut da suta?
— Eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, menținându-și afirmația. Și, deși asta contravine opiniilor mele, sunt gata chiar acum să depun orice fel de jurământ în fața tribunalului, pentru că am văzut cu ochii mei când i-ai băgat pe ascuns banii în buzunar! Prostul de mine, am crezut că ai făcut-o din mărinimie! I-ai băgat în buzunar, în prag, când ea s-a întors și dumneata i-ai strâns degetele cu mâna dreaptă, iar cu cealaltă, cu stânga, i-ai strecurat binișor hârtia în buzunar. Am văzut! Am văzut!
Lujin păli.
— Ce tot minți! strigă el cu neobrăzare. Cum ai putut să vezi hârtia când stăteai la fereastră? Ți s-a năzărit... de chior ce ești. Aiurezi!
— Nu, nu mi s-a năzărit! Și, deși stăteam deoparte, am văzut tot, tot; de la fereastră ar fi fost într-adevăr greu să disting hârtia, asta așa este — dar eu știam, știam precis că era o sută, fiindcă atunci când i-ai dat Sofiei Semionovna zece ruble — am văzut — ai luat de pe masă și o sută (asta am văzut, fiindcă în clipa aceea eram aproape și fiindcă tocmai îmi venise o idee, n-am uitat că o ai în mână). Ai împăturit-o și ai ținut-o strâns în pumn tot timpul. Apoi am uitat de ea, dar, când te-ai ridicat de la masă, ai mutat hârtia din mâna dreaptă în cea stângă și ai fost cât pe aci s-o scapi jos; atunci din nou mi-am adus aminte de ea, fiindcă iar mi-a venit aceeași idee, și anume că vrei să faci o binefacere, ascunzându-te de mine. Puteți să vă închipuiți cu ce atenție am urmărit tot ce a fost mai departe și am văzut, am văzut cum ai reușit să-i vâri banii în buzunar! Am văzut cu ochii mei, sunt gata să depun jurământ.
Lebeziatnikov se sufoca. Din toate părțile se auzeau fel de fel de exclamații, care arătau mai ales mirarea; dar unele sunau amenințătoare. Toată lumea se înghesuia în jurul lui Piotr Petrovici. Katerina Ivanovna se repezi la Lebeziatnikov.
— Andrei Semionovici! Am avut o părere greșită despre dumneata! Apăr-o! Dumneata singur ești de partea ei! Dumnezeu te-a trimis să aperi o orfană, Andrei Semionovici, dragul meu, tătuță!
Și Katerina Ivanovna, aproape în neștire, se aruncă în genunchi în fața lui.
— Prostii! zbieră, turbând de furie, Lujin. Spui prostii, domnul meu. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat”, ce-i asta?! Prin urmare, i-am strecurat-o dinadins? Pentru ce? Cu ce scop? Ce aș putea avea comun cu această...
— Pentru ce? Uite asta n-o înțeleg nici eu, dar ceea ce am povestit e un fapt real! Riguros exact! Sunt atât de sigur, om ticălos și criminal ce ești, încât îmi amintesc că, în legătură cu gestul dumitale, mă întrebam, în timp ce îți strângeam mâna și te felicitam: pentru ce anume i-ai pus banii în buzunar în ascuns? Adică de ce tocmai în ascuns? Numai pentru că ai vrut să tăinuiești de mine gestul acesta, știind că eu am altă părere și reneg binefacerile particulare, care nu vindecă nimic radical? Și am hotărât că ți-a fost rușine de mine să dai sume atât de mari și, în afară de aceasta, m-am gândit că poate ai vrut să-i faci o surpriză, s-o uimești când va găsi în buzunar o sută de ruble. (Fiindcă știu bine că unor filantropi le place grozav să-și înflorească astfel binefacerile.) Apoi m-am gândit, de asemenea, că vrei s-o pui la încercare, adică să vezi dacă, găsind banii, are să vină să-ți mulțumească sau nu! Apoi, că vrei să eviți recunoștința după preceptul că... mâna dreaptă... să nu știe... ei, cum se spune... Pe scurt, mi-au venit atâtea idei, că am hotărât să le cântăresc pe toate mai târziu, și totuși, am socotit că ar fi nedelicat să spun că-ți cunosc secretul. Totuși, pe loc m-am gândit că Sofia Semionovna, până să observe că are banii în buzunar, ar putea, te pomenești, să-i piardă; tocmai de aceea m-am decis să vin aici, s-o chem afară și s-o informez că i-ai pus în buzunar suta de ruble. În drum, am intrat mai întâi în odaie la doamnele Kobîleatnikov ca să le duc „Concluziile generale ale metodei pozitive” și să le recomand în mod special articolul lui Piderit (ca și pe al lui Wagner, de altfel); apoi am intrat aici și am auzit întreaga poveste! Spune și dumneata, aș fi putut oare să mă gândesc la toate acestea și să reflectez asupra tuturor acestor probleme, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei că i-ai vârât suta de ruble în buzunar?
Când Andrei Semionovici își încheie discursul printr-o concluzie atât de logică, era grozav de obosit și sudoarea îi curgea șiroaie de pe frunte. Căci, vai, el nici în rusește nu știa să se exprime ca lumea (măcar că nu cunoștea nicio altă limbă), așa că era cu totul epuizat și chiar slăbit de efortul său oratoric. Cu toate acestea, discursul făcu o impresie extraordinară asupra celor de față. Vorbise cu atâta însuflețire, cu atâta convingere, încât toată lumea îl crezu. Piotr Petrovici simți că stă prost.
— Ce-mi pasă mie dacă ți-au venit sau nu ți-au venit în minte întrebări tâmpite? strigă el. Ele nu dovedesc nimic! Toate acestea puteau să ți se năzară în somn, și atâta tot! Eu îți spun că dumneata minți! Minți și mă calomniezi, fiindcă ți-e necaz pe mine, și ți-e necaz fiindcă n-am fost de acord cu propunerile dumitale sociale liber-cugetătoare și antireligioase, asta este!
Dar acest subterfugiu nu-i aduse niciun folos. Dimpotrivă, din toate părțile răsunară exclamații indignate.
— Ah, asta ai găsit să răspunzi! strigă Lebeziatnikov. Slab argument! Cheamă poliția, am să depun jurământul! Un singur lucru nu pricep: ce te-a îndemnat să săvârșești o faptă atât de josnică? O, om ticălos și de nimic!
— Eu pot să explic ce l-a îndemnat să săvârșească această faptă mârșavă, și, dacă va fi nevoie, am să jur și eu! rosti, în sfârșit, cu glas hotărât Raskolnikov, făcând un pas înainte.
Părea foarte liniștit și dârz. Numai privindu-l toată lumea își dădu seama că el știe într-adevăr despre ce este vorba și că s-a ajuns, în sfârșit, la dezlegarea enigmei.
— Acum înțeleg tot, urmă Raskolnikov, vorbind de-a dreptul lui Lebeziatnikov. De la bun început, am bănuit că la mijloc este o înscenare mârșavă; am bănuit acest lucru, fiindcă numai mie îmi sunt cunoscute anumite împrejurări pe care am să vi le dezvăluiesc și dumneavoastră numaidecât și care pun lucrurile în adevărata lor lumină. Iar dumneata, Andrei Semionovici, cu prețioasa dumitale mărturie, mi-ai lămurit definitiv cazul. Rog pe toată lumea să asculte cu atenție! Acest om (arăta spre Lujin) a petit de curând o domnișoară, și anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskolnikova. Dar, la sosirea lui în Petersburg, acum trei zile, cu ocazia primei noastre întâlniri, s-a certat cu mine și l-am dat afară din casă de față cu doi martori. Acest om este furios... Acum trei zile eu nu știam că el șade aici la dumneata, Andrei Semionovici, și că deci în ziua certei noastre, adică acum trei zile, a fost martor când, din prietenie pentru răposatul domn Marmeladov, i-am dat soției acestuia o sumă de bani pentru înmormântare. El a scris imediat un bilet mamei mele și a informat-o că am dat toți banii, nu Katerinei Ivanovna, ci Sofiei Semionovna și, totodată, a pomenit în termenii cei mai mârșavi despre... Sofia Semionovna, adică lăsând a se înțelege că relațiile mele cu ea ar fi foarte intime. Toate acestea el le-a făcut, după cum vă dați seama, cu scopul de a mă face să mă cert cu mama și cu sora mea, strecurând în mintea lor ideea că eu arunc, ducând o viață desfrânată, ultimii bani cu care ele încearcă să-mi vină în ajutor. Aseară, de față cu mama și sora mea, și în prezența lui, am restabilit adevărul, dovedind că am dat banii Katerinei Ivanovna pentru înmormântare, și nu Sofiei Semionovna și că, acum trei zile, nici n-o cunoșteam și nici măcar n-o văzusem la față pe Sofia Semionovna. Totodată, am adăugat că el, adică Piotr Petrovici Lujin, cu toate ifosele lui, nu face nici cât degetul cel mic al Sofiei Semionovna, despre care vorbește atât de urât. Iar la întrebarea lui, dacă aș așeza-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea, i-am răspuns că am și făcut acest lucru în ziua aceea. Furios că mama și sora nu vor să dea crezare clevetirilor lui și s-o rupă cu mine, el și-a pierdut cumpătul și le-a spus fel de fel de obrăznicii. S-a produs ruptura definitivă și el a fost dat afară din casă. Toate acestea s-au petrecut ieri seară. Acum vă rog să fiți cât se poate de atenți: închipuiți-vă că ar fi reușit să dovedească că Sofia Semionovna este o hoață; în cazul acesta, el, în primul rând, ar fi dovedit surorii și mamei mele că bănuielile lui au fost întemeiate; că s-a supărat pe bună dreptate când am așezat-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea; că, atacându-mă pe mine, apără onoarea surorii mele, adică a logodnicei lui. Pe scurt, era un mijloc de a face să mă cert cu familia mea și de a-și recăpăta bunăvoința. Și, totodată, se răzbună și pe mine, fiind îndreptățit să creadă că onoarea și liniștea Sofiei Semionovna nu-mi sunt indiferente. Iată socoteala ce și-o făcuse! Iată cum înțeleg eu situația! Acesta este motivul și altul nu poate fi!
Raskolnikov isprăvi cuvântarea așa, sau aproape așa, întrerupt mereu de exclamațiile celor care-l ascultau, de altfel, cu multă atenție. Dar cu toate întreruperile, rostise toate acestea răspicat, liniștit, limpede și hotărât. Glasul lui vibrant, tonul convins și fața severă mișcară profund auditoriul.
— Așa, așa, așa este! confirmă, entuziasmat, Lebeziatnikov. Trebuie să fie cum spui dumneata, fiindcă de îndată ce Sofia Semionovna a intrat în odaie la noi, el m-a întrebat dacă sunteți aici? Dacă nu v-am văzut printre musafirii Katerinei Ivanovna? Pentru aceasta m-a luat deoparte, m-a dus la fereastră și m-a întrebat în șoaptă. Prin urmare, avea absolută nevoie să fiți aici! Așa, așa este!
Lujin tăcea, zâmbind disprețuitor. Era însă foarte palid. Părea că se gândește cum să scape din încurcătură. Poate că ar fi lăsat cu multă plăcere totul baltă și ar fi plecat, dar în clipa aceea îi era cu neputință; ar fi însemnat să mărturisească deschis că învinuirile ce i se aduceau erau drepte și că el o calomniase pe Sofia Semionovna. În afară de aceasta, și cei de față, cam afumați, se agitau prea tare. Ofițerul de intendență, de pildă, deși nu pricepuse mare lucru, țipa mai tare decât toți și propunea unele măsuri destul de neplăcute pentru Piotr Petrovici. De altminteri, se aflau între cei prezenți și oameni absolut treji, care se adunaseră de prin alte camere. Cei trei polonezi, grozav de înfierbântați, îi strigau întruna panie laidak și, totodată, proferau amenințări în limba poloneză. Sonia asculta cu încordare, dar părea că nu pricepe, ca și cum abia s-ar fi trezit dintr-un leșin. Ea nu-și lua ochii de la Raskolnikov, simțind că era singurul ei apărător. Katerina Ivanovna respira greu, horcăit, și părea groaznic de istovită. Figura cea mai stupidă o făcea Amalia Ivanovna, care stătea cu gura căscată și nu pricepea nimic; vedea numai că Piotr Petrovici fusese prins cu mâța în sac. Raskolnikov ceru din nou cuvântul, dar era larmă prea mare și nimeni nu-l auzi, toți se înghesuiau în jurul lui Lujin, țipând, înjurând și amenințând. Piotr Petrovici însă nu se sperie. Văzând că încercarea de a o învinui pe Sonia căzuse cu desăvârșire, el recurse la obrăznicie.
— Dați-mi voie, domnilor, dați-mi voie; nu vă înghesuiți, lăsați-mă să trec! spunea el, încercând să se strecoare afară din mulțime. Și vă rog să nu mă amenințați; vă rog să credeți că eu nu mă sperii pentru atâta lucru, nu-s laș din fire, chiar dimpotrivă, iar dumneavoastră, domnilor, o să răspundeți, fiindcă, prin violență, ați acoperit un caz penal. Hoața a fost descoperită mai mult decât de ajuns și eu am s-o reclam. Judecătorii sunt oameni luminați... și nu sunt beți; ei n-au să dea crezare unor atei notorii, unor instigatori și liber-cugetători care, din răzbunare personală, aruncă vina pe mine, fapt pe care în prostia lor l-au recunoscut chiar ei... Dați-mi voie!
— Nu mai pot sta în aceeași odaie cu dumneata; te rog să te muți de la mine numaidecât, între noi totul s-a sfârșit! Și când mă gândesc că mi-am dat osteneala ca să-i expun... două săptămâni în șir...
— Păi chiar eu ți-am spus adineauri, Andrei Semionovici, că mă mut, și dumneata ai încercat să mă reții; acum nu pot să adaug decât că ești un prost. Îți doresc să-ți vindeci capul și ochii chiori. Dați-mi voie să trec, domnilor!
Încercă să-și croiască drum; dar ofițerul de la intendență nu avea niciun chef să-l lase să scape numai cu ocările primite: el apucă de pe masă un pahar, își făcu vânt și-l aruncă în capul lui Piotr Petrovici; dar paharul nimeri drept în Amalia Ivanovna. Femeia urlă cât o ținea gura, iar ofițerul, pe care efortul îl făcuse să-și piardă echilibrul, se prăbuși greoi sub masă. Piotr Petrovici se retrase la el în odaie și peste o jumătate de ceas părăsi casa. Sonia, sfioasă din fire, știa de mult că putea fi nimicită mai ușor decât oricare alta și că, desigur, de jignit putea s-o jignească oricine, fără să fie pedepsit. Totuși, până în clipa aceea, își închipuise că va putea într-un fel sau altul să se ferească de răutatea oamenilor prin prudență, blândețe și supunere față de toți și de fiecare în parte. Dezamăgirea era prea crudă. Ea, de bună seamă, putea să îndure și asta, cu răbdare și fără să cârtească, dar prima clipă fu din cale-afară de grea. Deși nevinovăția ei biruise calomnia și fusese deplin reabilitată, după ce trecu prima spaimă și, ieșind din încremenire, fu în stare să înțeleagă cum stau lucrurile, sentimentul lipsei sale de apărare și al vieții ei obidite îi strânse chinuitor inima. Izbucni într-un plâns nervos. Apoi, nemaiputând îndura, se repezi afară din odaie și alergă acasă. Asta se petrecu aproape imediat după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, în urma loviturii cu paharul pe care o primise față de toată lumea care râdea în hohote, își pierdu și ea cu desăvârșire orice răbdare și, zbierând ascuțit, se năpusti ca o turbată asupra Katerinei Ivanovna, socotind că numai dânsa purta toată vina.
— Afar din cas! Acum! Marș!
Și, cu aceste cuvinte, ea începu să apuce tot ce-i cădea sub mână din lucrurile Katerinei Ivanovna și să le arunce pe jos. Și așa zdrobită, aproape leșinată, palidă și gâfâind, Katerina Ivanovna sări din pat (unde căzuse, istovită) și se repezi la Amalia Ivanovna. Dar lupta era prea inegală. Amalia Ivanovna o respinse ca pe un fulg.
— Cum! Nu este de ajuns că am fost calomniată atât de necruțător; această creatură tot pe mine mă dă afară?! Cum?! În ziua înmormântării soțului meu sunt alungată din casă și, după ce s-a ospătat la mine, mă alungă în stradă cu orfanii! Unde să mă duc? strigă, plângând și înăbușindu-se, biata femeie. Doamne! răcni ea deodată, cu ochii scânteietori. Oare nu există dreptate pe lumea asta!? Pe cine aperi tu, dacă nu pe noi, orfanii? Dar o să vedem noi! Există pe lume judecată și dreptate, există, am s-o găsesc! Stai, așteaptă puțin, creatură fără inimă! Polecika, rămâi cu copiii, mă întorc numaidecât! Așteptați-mă, fie și în stradă. O să vedem noi dacă este o dreptate în lumea asta!
Și, aruncându-și pe cap șalul acela verde de stofă subțire despre care pomenise în istorisirea lui răposatul Marmeladov, Katerina Ivanovna își croi drum prin mulțimea îngrămădită a chiriașilor beți, care tot se mai înghesuiau în odaie, și alergă în stradă, plângând cu hohote, sperând că va găsi undeva pe loc și cu orice preț dreptatea. Polecika, îngrozită, se piti cu copiii într-un colț, pe ladă, unde rămase s-o aștepte pe mamă-sa, îmbrățișându-i, tremurătoare, pe cei doi frățiori mai mici. Amalia Ivanovna umbla de colo până colo, urlând de furie, azvârlind pe jos tot ce-i cădea în mână. Chiriașii făceau scandal, strigau fiecare ce-i trecea prin cap, unii comentau cele întâmplate, alții se certau și se înjurau, alții cântau...
„E timpul să plec și eu!” se gândi Raskolnikov. „Ei, să vedem, Sofia Semionovna, ce ai să zici acum?!”
Și el porni la Sonia.