Era aproape ora opt seara; amândoi se grăbeau să ajungă la casa lui Bakaleev, ca să sosească înaintea lui Lujin.
— Cine era ăsta? întrebă Razumihin, odată ajuns în stradă.
— Svidrigailov, acel moșier în casa căruia a fost insultată sora mea, pe vremea când era guvernantă. Din pricină că el s-a legat de ea, Marfa Petrovna, nevastă-sa, a dat-o afară. Mai târziu, Marfa Petrovna i-a cerut iertare Duniei și acum, nu demult, a murit subit. Despre ea vorbea mama deunăzi. Nu știu de ce, mi-e frică de omul acesta. E foarte ciudat și simt că are un plan bine definit; dar nu-mi pot da seama ce vrea... Parcă ar ști ceva... A sosit aici îndată după înmormântarea neveste-sii. Trebuie s-o păzim pe Dunia... Asta am vrut să-ți spun, auzi?
— S-o păzim? Dar ce ar putea să-i facă Avdotiei Romanovna? Îți mulțumesc, Rodea, că mi-ai vorbit așa... O s-o păzim!... Unde șade?
— Nu știu.
— De ce nu l-ai întrebat? Păcat! Dar nu-i nimic, am să aflu eu.
— L-ai văzut? întrebă Raskolnikov după o scurtă tăcere.
— L-am văzut, l-am văzut bine.
— Ești sigur? L-ai văzut deslușit? stărui Raskolnikov.
— Firește, mi-l amintesc foarte bine; l-aș recunoaște dintr-o mie, am o memorie bună.
Tăcură din nou.
— Hm... asta e... mormăi Raskolnikov. Știi... gândeam... mi se tot năzar fel de fel de lucruri... am crezut că poate n-a fost decât o iluzie.
— Despre ce vorbești? Nu prea înțeleg ce spui.
— Spuneți cu toții, urmă Raskolnikov, zâmbind strâmb, că sunt nebun; și mi s-a părut, adineauri, că poate aveți dreptate, că am înnebunit în adevăr și am văzut un strigoi!
— Ce tot vorbești?
— Cine știe! Poate sunt nebun, poate că tot ce s-a întâmplat în ultimele zile nu s-a întâmplat decât în închipuirea mea...
— Eh, Rodea! Iar te-au enervat!... Dar ce ți-a spus? Pentru ce a venit?
Raskolnikov nu răspunse. Razumihin se gândi o clipă.
— Ascultă acum, să-ți dau raportul, începu el. Am fost la tine, dar tu dormeai. Apoi am luat masa și m-am dus la Porfiri. Zametov era încă acolo. Am vrut să aduc vorba despre ce mă interesa și n-am izbutit. Nu puteam să încep cum trebuie. Ei parcă nu înțelegeau nimic și nu se simțeau încurcați defel. L-am luat pe Porfiri deoparte, l-am dus la fereastră și am început să-i vorbesc, dar nici de data asta n-a ieșit nimic; el se uita într-o parte și eu mă uitam în cealaltă. Până la urmă, i-am vârât pumnul sub nas și i-am spus că-l fac zob, așa, ca între rude. S-a uitat la mine și n-a zis nimic. Atunci m-am lăsat păgubaș și am plecat, asta-i tot. O tâmpenie. Cu Zametov n-am vorbit deloc. Eram sigur că am dat greș, dar, pe când coboram scara, mi-a scăpărat deodată un gând: de ce ne facem atâtea griji? Dacă te-ar amenința vreo primejdie sau mai știu eu ce, dar așa? Ce-ți pasă ție! N-ai niciun amestec în toată treaba asta, așa că nici să nu-ți pese de ei; ce-o să mai râdem mai târziu; eu în locul tău aș încerca chiar să-i mistific. Ce rușine o să le fie! Dă-i la dracu'; mai târziu o să putem să-i și scărmănăm puțin, iar deocamdată să râdem de ei!
— Ai dreptate! răspunse Raskolnikov.
„Dar ce-ai să spui mâine?” se gândi el. Ciudat, până atunci nu gândise niciodată: „Ce are să zică Razumihin când are să afle?” Și gândind aceasta, Raskolnikov îl privi cu luare-aminte. Raportul pe care i-l dăduse Razumihin cu privire la vizita făcută lui Porfiri nu-l interesa câtuși de puțin; altele îl preocupau acum!
Pe coridor, dădură peste Lujin; venise exact la ora opt și căuta numărul camerei, așa că intrară toți trei odată, fără să se uite unul la altul și fără să se salute. Tinerii trecură înainte, Piotr Petrovici, ca să respecte buna-cuviință, întârzie puțin în antreu, scoțându-și pardesiul. Pulheria Aleksandrovna ieși numaidecât să-l întâmpine în prag. Dunia dădea mâna cu fratele ei.
Piotr Petrovici intră și se înclină destul de amabil în fața celor două doamne, dar parcă mai serios ca de obicei. Avea aerul unui om nedumerit care încă nu și-a revenit din mirare. Pulheria Aleksandrovna părea și ea stânjenită, dar se grăbi să-i poftească pe musafiri să ia loc în jurul mesei rotunde, pe care fierbea samovarul. Dunia și Lujin se așezară față în față, Razumihin și Raskolnikov — în dreptul Pulheriei Aleksandrovna, Razumihin mai aproape de Lujin, Raskolnikov alături de sora lui.
O clipă se făcu tăcere. Piotr Petrovici scoase fără grabă o batistă fină, din care se răspândi un miros puternic de parfum, și-și suflă nasul cu aerul unui om binevoitor, dar oarecum jignit în demnitatea lui și foarte hotărât să ceară explicații. Încă din antreu îi trecuse prin minte să nu se dezbrace, ci să plece, pedepsindu-le în felul acesta cu severitate exemplară pe cele două doamne, și făcându-le să-i simtă pe loc autoritatea. Dar nu se putu hotărî. Și apoi, nu era omul căruia să-i placă situațiile neclare. Avea lucruri de lămurit; dacă ordinul lui fusese călcat atât de fățiș, înseamnă că era ceva la mijloc și deci ar fi mai bine să afle mai întâi despre ce este vorba; cât despre pedeapsă, mai avea timp, și la urma urmei totul era în mâinile lui.
— Sper că ați călătorit bine? o întrebă el cu un ton oficial pe Pulheria Aleksandrovna.
— Slavă Domnului, Piotr Petrovici.
— Mă bucură. Și nici Avdotia Romanovna nu se simte prea obosită?
— Eu sunt tânără și rezistentă, nu obosesc, dar mamei i-a venit destul de greu, răspunse Dunecika.
— Ce să-i faci?! Drumurile noastre naționale sunt foarte lungi. Mare și întinsă-i „maica Rusie”, cum i se spune... Cu toată dorința mea n-am putut ieri să vin să vă întâmpin la gară. Sper însă că totul a mers bine.
— Vai, nu, Piotr Petrovici, am fost foarte descurajate, se grăbi să declare Pulheria Aleksandrovna cu o intonație deosebită, și cred că dacă Dumnezeu, în bunătatea lui, nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dimitri Prokofici, n-am fi știut ce să ne facem. Dumnealui este Dimitri Prokofici Razumihin, adăugă dânsa, prezentându-l pe Razumihin.
— Da, da, am și avut plăcerea... ieri, mormăi Lujin cu o căutătură piezișă și dușmănoasă spre Razumihin, apoi se încruntă și amuți.
Piotr Petrovici făcea parte dintre acei oameni care sunt extrem de amabili în societate, sau cel puțin se străduiesc să fie, dar care, în clipa când ceva nu le este pe plac, își pierd cumpătul într-atât, că par mai degrabă niște saci cu făină decât niște tineri plini de viață, care înviorează societatea. Tăcerea se întinse din nou: Raskolnikov tăcea cu încăpățânare, Avdotia Romanovna socotea că nu e momentul să vorbească, Razumihin nu avea ce spune, așa că Pulheria Aleksandrovna fu nevoită să caute să înjghebeze o conversație.
— Ați auzit de moartea Marfei Petrovna? începu ea, recurgând la tema ei salvatoare în asemenea caz.
— Am auzit. Am fost înștiințat imediat și am venit să vă spun că Arkadi Ivanovici Svidrigailov, îndată după înmormântarea soției lui, a plecat în grabă la Petersburg. Cel puțin, așa mi s-a comunicat din sursă sigură.
— La Petersburg? Aici? se alarmă Dunia, schimbând o privire cu Pulheria Aleksandrovna.
— Exact. Și, desigur, nu fără anumite intenții precise; graba plecării lui, după evenimentele precedente, dă de gândit.
— Doamne! Oare și aici vrea s-o urmărească pe Dunecika? exclamă Pulheria Aleksandrovna.
— Eu cred că nu aveți de ce să vă neliniștiți prea mult nici dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna de prezența lui aici, bineînțeles, dacă nu doriți chiar dumneavoastră să intrați în legătură cu dânsul, indiferent de motiv. Cât despre mine, voi cerceta și am să aflu curând unde locuiește.
— Ah, Piotr Petrovici, nici nu vă puteți închipui cât de rău m-ați speriat! se vaită Pulheria Aleksandrovna. Nu l-am văzut decât de două ori, dar mi-a părut groaznic, groaznic! Sunt sigură că el a fost pricina morții răposatei Marfa Petrovna!
— După informațiile precise pe care le am, nu se poate afirma cu toată tăria un asemenea lucru. Nu zic, poate că purtările lui insultătoare ar fi grăbit cursul lucrurilor, în oarecare măsură, poate că au contribuit, cum s-ar zice, moral, la aceasta. În privința comportării lui și a caracterizării persoanei, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu știu dacă este bogat și cât anume i-a lăsat Marfa Petrovna; asta o voi afla cât de curând, dar este clar că, aflându-se aici la Petersburg și dispunând de oarecare mijloace materiale, se va apuca iarăși de cele vechi. Este omul cel mai desfrânat, cel mai păcătos din câți există! Am anumite motive să cred că Marfa Petrovna, care a avut nenorocirea să se îndrăgostească de el și care i-a plătit acum opt ani datoriile, i-a fost de mare folos în altă privință: datorită străduințelor și jertfelor ei a fost mușamalizat, chiar de la început, un proces penal în legătură cu un asasinat fantastic, monstruos, pentru care s-ar fi putut prea bine ca domnul Svidrigailov să facă o plimbare în Siberia. Acesta este omul, dacă vreți să știți.
— Vai, Doamne! exclamă Pulheria Aleksandrovna.
Raskolnikov asculta cu atenție.
— Aveți informații absolut sigure? întrebă Dunia, sever și autoritar.
— Repet numai ce am auzit eu însumi, în secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie să menționez că, din punct de vedere juridic, este o afacere foarte obscură. Pe vremea aceea, locuia aici, ba mi se pare că mai locuiește și acum, o oarecare Reslih, o străină care făcea cămătărie măruntă și se ocupa și de alte afaceri dubioase. Cu această Reslih, domnul Svidrigailov avea de mult legături destul de intime și misterioase. Reslih avea în gazdă o rudă îndepărtată, o nepoată mi se pare, o fetiță surdomută de vreo cincisprezece, sau chiar paisprezece ani, pe care această doamnă n-o putea suferi și căreia îi imputa fiecare bucățică de pâine; ba chiar o bătea sălbatic. Într-o zi, fetița a fost găsită în pod, spânzurată. S-a stabilit că era vorba de o sinucidere. După procedura de rigoare, dosarul a fost închis, dar mai târziu s-a primit un denunț cum că fetița a fost... bestial siluită de Svidrigailov. Ce-i drept, chestiunea era foarte obscură... Denunțul pornea de la o altă nemțoaică, o femeie stricată, al cărei cuvânt nu putea avea greutate; în cele din urmă, până și denunțul a fost retras și datorită străduințelor și banilor Marfei Petrovna, toate s-au redus la un simplu zvon. Dar și acest zvon este foarte semnificativ. Dumneata, Avdotia Romanovna, ai auzit desigur vorbindu-se despre un oarecare Filip, servitorul lui, mort de pe urma bătăilor, acum șase ani, încă pe vremea iobăgiei?
— Am auzit, dimpotrivă, că acest Filip s-ar fi spânzurat.
— Exact, dar a fost silit sau, mai bine zis, împins la sinucidere de neîncetatele brutalități și persecuții ale domnului Svidrigailov.
— Asta nu știu, răspunse Dunia sec, am auzit numai povestindu-se ceva foarte ciudat: pare-se că acest Filip era un ipohondru, un fel de filozof al casei, oamenii spuneau că „l-au năucit lecturile”, și că s-ar fi spânzurat mai curând din pricina ironiilor domnului Svidrigailov, decât din pricina bătăilor. De față cu mine, Arkadi Ivanovici se purta frumos cu oamenii și aceștia îl iubeau chiar, deși, într-adevăr, îl învinuiau și ei de moartea lui Filip.
— Văd că ești înclinată să-l aperi, observă Lujin, strâmbând gura într-un zâmbet plin de subînțeles. Este un om viclean și știe să farmece femeile, după cum dovedește tristul caz al Marfei Petrovna, care a murit în împrejurări atât de ciudate. De fapt, am vrut numai să vă previn, pe dumneata și pe mama dumitale, gândindu-mă la tentativele pe care le va încerca, fără îndoială, din nou. În ce mă privește, sunt convins că omul acesta are să sfârșească iarăși prin a fi închis din pricina datoriilor. Marfa Petrovna n-a intenționat niciodată să treacă ceva din avere pe numele lui, pentru că se gândea la copii, și chiar dacă i-a lăsat ceva, trebuie să fie numai atât cât să-i asigure o bunăstare cuviincioasă, cât să nu ducă lipsuri; dar cu firea și năravurile lui n-are să-i ajungă nici pe un an.
— Piotr Petrovici, vă rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov, zise Dunia. Mi-e neplăcut.
— A fost adineauri la mine, spuse brusc Raskolnikov, care până atunci nu deschisese gura.
Toți se întoarseră spre el cu exclamații de mirare. Însuși Piotr Petrovici păru alarmat.
— Acum un ceas și jumătate, pe când dormeam, a intrat în odaie, m-a trezit din somn și s-a prezentat, urmă Raskolnikov. Era destul de vesel, vorbea cu nepăsare și părea absolut convins că ne vom împrieteni. Între altele, Dunia, te roagă mult să-i acorzi o întâlnire; a insistat să mijlocesc această întrevedere între el și tine, și să asist la ea. Vrea să-ți facă o propunere; mi-a spus despre ce este vorba. În afară de aceasta, m-a informat oficial că Marfa Petrovna, cu o săptămână înainte de a muri, ți-a lăsat prin testament trei mii de ruble și că vei putea primi în scurt timp acești bani!
— Slavă ție, Doamne! exclamă Pulheria Aleksandrovna, făcându-și cruce. Roagă-te pentru sufletul ei, Dunia, roagă-te!
— Asta așa este, îi scăpă lui Lujin.
— Și, și mai departe? îl grăbea Dunia pe Raskolnikov.
— Apoi mi-a spus că nu este prea bogat și toată averea revine copiilor, care se află acum la o mătușă. Apoi a zis că stă aproape de mine, dar unde anume nu știu, n-am întrebat...
— Și ce vrea să-i propună Dunecikăi? întrebă, speriată, Pulheria Aleksandrovna. Ți-a spus?
— Da.
— Și?
— Am să vă spun mai târziu.
După acest răspuns, Raskolnikov tăcu și se apucă să bea ceaiul. Piotr Petrovici scoase ceasul și se uită la el.
— Trebuie să plec, întrucât mai am unele treburi, așa că n-am să vă stingheresc, făcu el cu un aer cam jignit și dădu să se scoale de la masă.
— Rămâi, Piotr Petrovici, zise Dunia. A fost vorba că stai cu noi toată seara. Și apoi, chiar dumneata ai scris că vrei să ai o explicație cu mama.
— E adevărat, Avdotia Romanovna, răspunse cu emfază Piotr Petrovici, așezându-se din nou, dar tot mai ținând pălăria în mână. Am vrut, e drept, să am o explicație cu dumneata și cu mult stimata dumitale mamă, și încă una foarte importantă. Dar ca și fratele dumitale, care nu poate să explice în prezența mea unele propuneri ale domnului Svidrigailov, tot așa nici eu nu pot și nu vreau să mă explic... în prezența altora... cu privire la unele puncte foarte importante... Și apoi, rugămintea mea riguroasă și stăruitoare a fost nesocotită.
Lujin își luă un aer teatral de profundă amărăciune și tăcu, demn.
— Rugămintea dumitale ca fratele meu să nu ia parte la întâlnirea noastră n-a fost satisfăcută numai în urma insistențelor mele, zise Dunia. Ai scris că fratele meu te-a jignit; eu socot că trebuie să lămurim numaidecât lucrurile și să vă împăcați. Dacă în adevăr te-a jignit, Rodea trebuie să-ți ceară scuze, și o va face.
Piotr Petrovici începu pe loc să facă pe grozavul.
— Cu toată bunăvoința din lume, Avdotia Romanovna, sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limită, peste care e primejdios să treci: căci odată ce ai trecut-o, nu mai există posibilitatea să te întorci înapoi.
— De fapt, altceva am vrut să-ți spun, Piotr Petrovici, îl întrerupse, cam nerăbdătoare, Dunia, trebuie să înțelegi că tot viitorul nostru depinde de felul cum se vor lămuri și împăca lucrurile între noi; repede sau nu? De la primul cuvânt, îți spun deschis că, dacă ții cât de cât la mine, atunci, chiar dacă ți-ar veni greu, toată această neînțelegere trebuie să înceteze chiar azi. Repet, dacă fratele meu este vinovat, el îți va cere scuze.
— Mă miră că pui problema în acest fel, se supără Lujin, devenind tot mai nervos. Ținând la dumneata, adorându-te chiar, pot în același timp să nu țin deloc la vreun membru al familiei dumitale. Pretinzând la fericirea de a avea mâna dumitale, nu pot în același timp să iau asupra mea îndatoriri incompatibile cu...
— Ah, să lăsăm aceste susceptibilități deșarte, Piotr Petrovici, îl întrerupse Dunia. Rămâi omul inteligent și nobil cum am socotit că ești și cum aș vrea să te socot întotdeauna. Ți-am făcut o promisiune mare, sunt viitoarea dumitale soție; încrede-te deci în mine și poți să fii sigur că voi avea putere să judec fără părtinire. Rolul de arbitru pe care mi-l asum este o surpriză pentru fratele meu, tot atât cât este și pentru dumneata. Când l-am invitat azi, după primirea scrisorii dumitale, și l-am rugat insistent să vină neapărat azi, nu i-am împărtășit intențiile mele. Înțelege că dacă nu vă împăcați, va trebui să aleg între voi: sau dumneata, sau el. Așa ați pus problema amândoi. Nu vreau și nu trebuie să greșesc. Pentru dumneata, trebuie s-o rup cu fratele meu, pentru fratele meu, trebuie s-o rup cu dumneata. Eu vreau și pot acum să aflu sigur ce sentiment aveți față de mine: am în Rodea un frate? Am în dumneata un soț care mă iubește și mă apreciază? Sau nu?
— Avdotia Romanovna, rosti Lujin înțepat, vorbele dumitale sunt mult prea semnificative pentru mine, mai mult decât atât, mă jignesc, având în vedere poziția pe care am cinstea s-o ocup față de dumneata. Fără să mai vorbesc de comparația ciudată și jignitoare pe care o faci, așezându-mă pe aceeași treaptă cu... cu un tânăr arogant, vorbele dumitale implică posibilitatea de a călca promisiunea ce mi-a fost dată. Ai spus „sau dumneata, sau el”, prin urmare chiar cu aceste vorbe îmi arăți cât de puțin însemn pentru dumneata... și eu nu pot să admit una ca asta, ținând seama de raporturile și... de îndatoririle care există între noi doi...
— Cum?! se aprinse Dunia. Pun interesul pentru dumneata alături de tot ce am avut până acum mai scump în viață, de tot ce a alcătuit sensul vieții mele până acum, și dumneata te simți jignit că te prețuiesc prea puțin?!
Raskolnikov zâmbi tăcut, sarcastic. Razumihin se înfioră, dar răspunsul Avdotiei Romanovna nu-l îmbună pe Piotr Petrovici; dimpotrivă, părea tot mai arțăgos, tot mai pornit, de parcă ar fi prins gust de ceartă.
— Dragostea pentru soț, pentru viitorul tovarăș de viață trebuie să fie mai mare decât dragostea pentru frate, rosti el sentențios, și apoi, în orice caz, eu nu pot fi așezat pe aceeași treaptă cu dânsul... Deși am spus adineauri că în prezența fratelui dumitale nu vreau și nu pot să explic obiectul principal al vizitei mele, acum am intenția s-o rog pe mult stimata dumitale mamă ca să-mi lămurească un punct foarte jignitor pentru mine, un punct capital. Fiul dumitale, se întoarse către Pulheria Aleksandrovna, ieri, în prezența domnului Rassudkin... așa se numește, mi se pare?... Cer scuze, am uitat numele (se înclină el amabil în fața lui Razumihin)... m-a insultat, denaturând o idee pe care am exprimat-o într-o convorbire intimă cu dumneata, la cafea, și anume că o căsătorie cu o fată săracă, o fată care știe cât de grea este viața, oferă, după părerea mea, mai multe garanții de moralitate și fericire în căsnicie decât cea cu o fată care a trăit întotdeauna în belșug. Fiul dumitale a exagerat dinadins sensul cuvintelor mele, până la absurd, și mi-a atribuit unele intenții urâte: cred că a făcut-o întemeindu-se pe scrisoarea dumitale. M-aș simți foarte fericit dacă mi-ai putea dovedi că mă înșel. Te rog, deci, să-mi spui în ce termeni ai redat cele spuse de mine în scrisoarea către Rodion Romanovici?
— Nu-mi amintesc, răspunse Pulheria Aleksandrovna, încurcată. I-am scris ce am înțeles. Nu știu ce ți-a spus dumitale Rodea... Se poate să fi exagerat.
— Nu ar fi putut exagera, dacă n-ar fi fost influențat de termenii din scrisoarea dumitale.
— Piotr Petrovici, zise cu demnitate Pulheria Aleksandrovna, dovada că nici eu, nici Dunia nu am dat un sens urât vorbelor dumitale este că ne aflăm aici.
— Foarte bine, mamă! o aprobă Dunia.
— Prin urmare, și de data asta tot eu sunt vinovatul! se ofensă Lujin.
— Dumneata îl acuzi pe Rodion, dar dumneata în scrisoarea de azi ai spus ceva neadevărat despre el, adăugă Pulheria Aleksandrovna, prinzând curaj.
— Nu-mi amintesc să fi scris vreo minciună.
— Ai scris, rosti tăios Raskolnikov, fără să se uite la el, că am dat ieri bani nu văduvei omului călcat de trăsură, cum a fost, ci fiicei lui (pe care până aseară n-o văzusem niciodată). Ai scris asta ca să-mi strici relațiile cu familia mea și, ca să izbutești mai bine, ai mai adăugat și câteva calificative mârșave despre purtarea unei fete pe care dumneata nici nu o cunoști. Tot ce ai scris a fost calomnie și murdărie.
— Să am iertare, domnul meu, răspunse Lujin, tremurând de furie, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre starea și faptele dumitale, a fost numai ca să îndeplinesc rugămintea surorii și mamei dumitale de a le scrie cum te-am găsit și ce impresie mi-ai făcut! Iar cât privește cele expuse de mine în scrisoare, te desfid pe dumneata să găsești un singur rând mincinos. Poți susține, de pildă, că n-ai irosit banii și că, în familia aceea, fie ea cât de nenorocită, toate persoanele sunt onorabile?
— După părerea mea, dumneata, cu toată onorabilitatea dumitale, nu faci nici cât degetul cel mic al acestei sărmane fete în care arunci cu piatra.
— Prin urmare n-ai pregeta s-o introduci în societatea mamei și a surorii dumitale?
— Am și făcut-o, dacă ții mult să știi. Am așezat-o azi alături de mama și de Dunia.
— Rodea! strigă Pulheria Aleksandrovna.
Dunecika roși. Razumihin se încruntă. Lujin zâmbi ironic și disprețuitor.
— Acum vezi și dumneata, Avdotia Romanovna, zise el, dacă există vreo posibilitate de înțelegere. Sper că acum s-a încheiat acest capitol și situația s-a lămurit o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag ca să nu stânjenesc această plăcută întrevedere de familie și să nu împiedic comunicarea anumitor secrete... (Lujin se sculă și-și luă pălăria.) Dar, plecând, îndrăznesc să spun că, pe viitor, sper să fiu scutit de asemenea întâlniri și, cum s-ar zice, de astfel de compromisuri. Rugămintea asta o fac în chip deosebit dumitale, onorată Pulheria Aleksandrovna, cu atât mai mult, cu cât scrisoarea mea era adresată dumitale, și nu altcuiva.
Pulheria Aleksandrovna se simți atinsă.
— Oare crezi că ești chiar stăpânul nostru, Piotr Petrovici? Dunia ți-a spus de ce nu ți s-a îndeplinit rugămintea: ea a avut numai intenții bune. Și apoi, mi-ai scris de parcă mi-ai fi dat ordin. Oare trebuie să considerăm fiecare rugăminte a dumitale drept ordin? Eu ți-aș spune că dumneata, dimpotrivă, ar trebui să fii cât mai delicat și mai îngăduitor cu noi, fiindcă, încrezându-ne în cuvântul dumitale, am lăsat tot și am venit aici, prin urmare și așa suntem în puterea dumitale.
— Nu este tocmai așa, Pulheria Aleksandrovna, mai ales în clipa de față, când ați aflat că o să primiți o moștenire de trei mii de ruble din partea Marfei Petrovna, care, pare-mi-se, judecând după tonul pe care l-ați luat față de mine, sunt foarte binevenite, adăugă Lujin cu ironie mușcătoare.
— Judecând după această observație, se poate într-adevăr presupune că te-ai bizuit pe lipsa noastră de apărare, observă Dunia, iritată.
— Cel puțin acum nu mă mai pot bizui pe asta și mai ales nu doresc să împiedic comunicarea propunerilor secrete ale lui Arkadi Ivanovici Svidrigailov, cu care l-a însărcinat acesta pe frățiorul dumitale și care, după cum văd, au pentru dumneata o importanță capitală și sunt poate chiar foarte, foarte plăcute.
— Vai, Doamne! făcu Pulheria Aleksandrovna.
Razumihin se foia pe scaun.
— Și ție nu-ți este rușine, sora mea? întrebă Raskolnikov.
— Îmi este, Rodea, zise Dunia și, întorcându-se, palidă de mânie, către Lujin: Piotr Petrovici, ieși afară!
Se vede că Piotr Petrovici nu se așteptase deloc la o asemenea încheiere. Avea prea multă încredere în el, în puterea lui și în lipsa de apărare a victimelor sale. Deci nu-i veni să-și creadă urechilor. Păli, buzele începură să-i tremure.
— Avdotia Romanovna, dacă am să ies acum pe ușa asta, cu această urare de drum bun, atunci — să nu-ți faci nicio iluzie! — n-am să mă mai întorc niciodată. Gândește-te bine! Eu nu-mi schimb cuvântul.
— Ce neobrăzare! strigă Dunia, sărind de la locul ei. Dar eu nici nu vreau să te mai întorci vreodată.
— Cum? Vasăzică așa!? exclamă Lujin, care până în ultima clipă nu crezuse cu putință un asemenea sfârșit și care acum își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Așa! Dar știi dumneata, Avdotia Romanovna, că aș putea să protestez?
— Cu ce drept îi vorbești astfel? se amestecă cu aprindere Pulheria Aleksandrovna. Cum ai putea să protestezi? Ce drepturi ai? Cum o să o dau pe Dunia mea unui om ca dumneata? Pleacă și lasă-ne în pace! Noi suntem de vină că am acceptat un compromis, un lucru nu tocmai drept, și cea mai mare vină o port eu...
— Dar, Pulheria Aleksandrovna, se înfierbântă Lujin, în culmea furiei, m-ați legat cu cuvântul dat pe care vi-l retrageți acum... și apoi... m-ați silit, cum s-ar zice, să fac unele cheltuieli.
Această pretenție se potrivea atât de bine cu firea domnului Lujin, că Raskolnikov, deși palid de furie și de sforțările pe care le făcea ca să se stăpânească, nu se mai putu ține și izbucni în râs. Dar Pulheria Aleksandrovna își ieși din fire.
— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva vorbești despre lada noastră? Dar conductorul ți-a transportat-o pe gratis. Noi l-am încurcat pe el, auzi dumneata! Gândește-te bine la ce spui, Piotr Petrovici, dumneata ești acela care ne-ai legat și de mâini și de picioare, și nu noi pe dumneata!
— Ajunge, măicuțo, te rog, ajunge! o imploră Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fii bun și pleacă!
— Am să plec, dar vreau să mai spun un ultim cuvânt! rosti acesta, nemaiputându-se stăpâni. Mama dumitale uită, mi se pare, că te-am cerut în căsătorie tocmai în momentul când circulau în tot orașul zvonuri rele cu privire la reputația dumitale. Disprețuind opinia publică și salvându-ți reputația, eram îndreptățit să sper că voi fi răsplătit cum se cuvine, ba chiar să cer recunoștință din partea domniilor voastre... Ochii mi s-au deschis abia acum! Văd că am procedat foarte ușuratic, și poate am greșit nesocotind glasul societății...
— A înnebunit? urlă Razumihin, sărind de pe scaun, gata să-l ia la bătaie.
— Ești un om josnic și rău! strigă Dunia.
— Nicio vorbă! Niciun gest! se interpuse repede Raskolnikov, reținându-l pe Razumihin; apoi, apropiindu-se de Lujin: Binevoiește să ieși afară, zise încet și răspicat, și niciun cuvânt mai mult, altminteri...
Piotr Petrovici îl privi câteva clipe cu obrazul palid, schimonosit de ură, apoi se întoarse și părăsi odaia, ducând în sufletul lui o ură de moarte, cum rar poate nutri cineva, împotriva lui Raskolnikov, pe care-l făcea vinovat de cele întâmplate. Trebuie să adăugăm că în timp ce cobora scara, Piotr Petrovici încă își mai închipuia că totul nu este pierdut și că o împăcare cu doamnele mai este cu putință.