— Afurisite-s țigările astea! începu, în sfârșit, Porfiri Petrovici, isprăvind de aprins țigara și scoțând fumul din piept. Cât rău îmi fac, și totuși nu pot să mă las! Tușesc, mă râcâie în gât, mă sufoc. Știi, sunt un fricos, și m-am dus zilele trecute la B. Ăsta pe fiecare bolnav îl consultă minimum o jumătate de ceas; l-a pufnit râsul când s-a uitat la mine: m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumitale, zice, nu-ți priește tutunul; ți s-au dilatat plămânii.” Dar cum să mă las de tutun? Cu ce să-l înlocuiesc? Nu beau, asta-i toată nenorocirea, he-he-he! Nenorocirea-i că nu beau! Toate-s relative în lumea asta, Rodion Romanici, toate-s relative!
„Ce-i asta, iar începe cu șiretlicurile meseriei lui”, se gândi, dezgustat, Raskolnikov. Își aminti deodată, în întregime, scena petrecută nu de mult, la ultima lor întâlnire, și același sentiment de ură îi năpădi sufletul.
— Am mai fost la dumneata acum două zile, seara, n-ai știut? urmă Porfiri Petrovici, uitându-se prin odaie. Am intrat în camera asta. Treceam, ca și azi, prin fața casei și m-am gândit: hai să-i întorc vizita. Am venit și am găsit camera deschisă; m-am uitat, am așteptat și, fără s-o anunț pe servitoarea dumitale, am plecat. Dumneata nu încui niciodată ușa?
Obrazul lui Raskolnikov se întunecă tot mai mult. Porfiri părea că-i ghicește gândurile.
— Am venit pentru o explicație, dragul meu Rodion Romanici, da, pentru o explicație! Îți datorez o explicație, urmă el, zâmbind și chiar lovindu-l ușor cu palma peste genunchi.
Dar aproape imediat fața lui luă o înfățișare serioasă, îngrijorată și chiar tristă, spre mirarea lui Raskolnikov, care nu-l văzuse niciodată astfel și nici nu bănuia măcar că ar putea avea o asemenea expresie.
— Ciudată scenă a avut loc ultima dată între noi, Rodion Romanici. Ce-i drept, și prima noastră întâlnire a fost poate cam ciudată; însă atunci... Ei, dar e totuna! Uite ce este, poate am greșit față de dumneata — simt acest lucru. Adu-ți aminte cum ne-am despărțit: eram amândoi cu nervii încordați la maximum. N-am jucat cinstit, nu ne-am purtat cum se cuvine. Și doar suntem gentlemeni; orice-ar fi, să nu uităm că suntem gentlemeni, trebuie să înțelegem asta. Îți aduci aminte cât de departe au mers lucrurile atunci... ne-am purtat aproape necuviincios.
„Ce-i asta? Unde vrea să ajungă?” se întrebă, uluit, Raskolnikov, ridicând capul și făcând ochii mari.
— Am socotit că acum este mai bine să jucăm deschis, urmă Porfiri Petrovici, dând puțin capul pe spate și lăsând ochii în jos, ca și cum n-ar fi vrut să-și stingherească cu privirea victima de altădată și parcă disprețuindu-și metodele și șiretlicurile de mai înainte. Da, astfel de bănuieli și astfel de scene nu trebuie să se repete. Mikolka ne-a adus atunci deznodământul, altfel nu știu unde am fi ajuns. Blestematul acela de târgoveț ședea în odaia de alături; îți poți închipui? Dumneata desigur știi acest lucru; de altfel, sunt informat că el a venit după aceea la dumneata, dar ceea ce ai presupus atunci nu era adevărat: n-am trimis după nimeni și nu dădusem încă nicio dispoziție. Mă vei întreba: de ce nu dădusem nicio dispoziție? Cum să-ți spun: evenimentele m-au luat oarecum prin surprindere. Abia am apucat să trimit după portarii aceia (i-ai văzut, desigur, la plecare). Îmi venise o idee, îmi trecuse ca un fulger prin minte; vezi dumneata, Rodion Romanici, eu eram adânc convins atunci. Ei, mă gândeam, chiar dacă, deocamdată, scap din mână un fapt, în schimb am să prind de coadă altul, adică, cel puțin, n-am să scap ceea ce mă interesează pe mine. Ești irascibil din fire, Rodion Romanici, chiar foarte irascibil, și pot să spun, fără să mă laud, îți cunosc într-o oarecare măsură însușirile caracterului și ale sufletului. Firește, știam și atunci că nu se întâmplă totdeauna ca omul să se scoale deodată și să-ți trântească în obraz tot adevărul, deși asta se întâmplă uneori, mai ales dacă-l scoți pe om din fire; dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să pricep și eu. Dar mă gândeam: de aș putea să-i smulg o dovadă mică! Una măruntă de tot, una singură, dar palpabilă, concretă, să fie ceva real și nu simple inducții psihologice. Fiindcă, mă gândeam eu, dacă omul este vinovat, atunci poți nădăjdui să obții de la el ceva concret, îți este permis să nădăjduiești chiar izbânda deplină, iar eu m-am bizuit prea mult pe firea dumitale, Rodion Romanici, mai ales pe firea dumitale!
— Dumneata... ce tot vorbești acolo? bâigui în cele din urmă Raskolnikov, fără să-și dea bine seama de întrebarea lui. „Despre ce vorbește”, se minuna el în gând, „nu cumva mă socotește într-adevăr nevinovat?”
— Ce spun? Am venit să mă explic cu dumneata, cum s-ar zice, socot acest lucru o sfântă datorie pentru mine. Vreau să-ți explic purtarea mea, greșeala pe care am făcut-o, fiindcă recunosc că mult te-am făcut să suferi, Rodion Romanici, și nu vreau să crezi că sunt un monstru. Înțeleg foarte bine ce înseamnă pentru un om necăjit, dar mândru, autoritar și nerăbdător, mai cu seamă nerăbdător, să îndure toate acestea! În orice caz, eu cred că este ceva nobil și generos în dumneata, deși nu sunt de acord cu toate părerile dumitale și socot de datoria mea să ți-o spun deschis, absolut sincer, căci, în primul rând, nu vreau să te înșel. După ce te-am cunoscut, am simțit că mă atașez de dumneata. Poate că aceste vorbe au să te facă să râzi? Ai tot dreptul să râzi. Știu că dumneata nu m-ai putut suferi de la prima vedere și, de fapt, nici n-ai avut pentru ce să mă îndrăgești. Ia-o cum vrei, dar în ceea ce mă privește doresc din inimă să fac tot posibilul ca să șterg impresia pe care ți-am făcut-o și să-ți dovedesc că am și suflet, și conștiință. Sincer îți spun.
Porfiri Petrovici tăcu cu demnitate. Raskolnikov simți că-l cuprinde un acces de spaimă nouă. Gândul că Porfiri îl socotește nevinovat începu deodată să-l sperie.
— Nu cred că e nevoie să-ți povestesc în amănunt cum a început, urmă Porfiri Petrovici. Mă gândesc că ar fi chiar de prisos. Și nici nu cred că aș putea s-o fac. Cum s-ar putea înșira toate amănuntele? Mai întâi a fost un zvon. Ce fel de zvon, de la cine și de unde a pornit... și de unde până unde s-a ajuns la dumneata — cred de asemenea că este de prisos să spun. Pentru mine personal, totul a pornit de la o împrejurare cu totul întâmplătoare, care a avut loc și care ar fi putut să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că de asemenea n-are rost să vorbim. Din toate zvonurile și din acea împrejurare întâmplătoare eu am tras anumite concluzii. Îți mărturisesc foarte sincer, fiindcă, dacă este vorba să mărturisești ceva, trebuie s-o faci deplin: eu am fost cel dintâi care te-a suspectat. Las deoparte însemnările acelea de pe obiecte, scrise de mâna bătrânei, și altele de același fel, fiindcă astea nu înseamnă nimic, asemenea indicii se pot număra cu sutele. Apoi, am avut prilejul, de asemenea întâmplător, să aflu scena de la secție și încă în cele mai mici amănunte, povestită de cineva, un om extrem de important în cazul de față, care a luat parte la ea și care, fără să-și dea seama, a scos la iveală înțelesul ei. Toate acestea se legau între ele, dragul meu Rodion Romanici, da, se legau! Cum să nu-ți îndrepți atunci cercetările într-o anumită direcție? Din o sută de iepuri de casă n-ai să faci niciodată un cal, din o sută de bănuieli n-ai să alcătuiești niciodată o dovadă, spune un proverb englezesc, asta-i însă rațiune pură, dar încearcă dumneata, încearcă numai să ții în frâu patimile; iar anchetatorul e și el om și deci pătimaș. Mi-am adus aminte și de un articol al dumitale, din revista aceea, știi, pe care l-am discutat în amănunt la prima dumitale vizită. Te-am ironizat, dar asta numai ca să te provoc să mai spui și altele. Repet, ești nerăbdător și bolnav, Rodion Romanici, foarte bolnav. Că ești curajos, orgolios și serios, că... ai suferit mult, foarte mult, m-am convins de multă vreme. Toate aceste sentimente îmi sunt familiare și de aceea articolul dumitale l-am citit ca pe ceva cunoscut. Acest articol trebuie să fi fost conceput cu înfrigurare, într-o noapte de insomnie, atunci când inima zvâcnește, mintea se avântă și sufletul este disperat. Cât de periculos este acest suflet disperat, orgolios al tineretului! Te-am ironizat, dar acum pot să-ți spun că mi-a plăcut grozav, ca unui amator, se înțelege, această primă încercare tinerească a penei dumitale. Fum, ceață, o coardă răsună în negură. Articolul dumitale este absurd și fantastic, dar este plin de sinceritate, de orgoliu tineresc, are curajul disperării! Este întunecat articolul dumitale, ei, foarte bine. L-am citit, l-am pus deoparte și... punându-l deoparte, m-am gândit încă de atunci: „Cu omul acesta lucrurile n-au să se oprească aici!” Și acum, spune-mi și dumneata, cum să nu mă fi interesat pătimaș tot ce a urmat după o asemenea introducere?
— Vai, Doamne! Parcă zic ceva? Parcă afirm ceva? Îți vorbesc numai de o observație pe care am făcut-o atunci, de o simplă observație. Ce-i asta, mă gândeam? Nimic, aproape nimic, poate chiar absolut nimic. Și apoi, mie, în calitate de anchetator penal, nici nu-mi șade bine să mă las furat de astfel de speculații: îl am pe Mikolka, cu fapte, orice s-ar zice, dar sunt fapte! Și el are o psihologie a lui; trebuie să mă ocup de el; fiindcă este vorba de viața și de moartea unui om. Pentru ce-ți spun acum toate acestea? Ca să știi și să nu mă acuzi în inima și mintea dumitale că m-am purtat rău cu dumneata. Nu m-am purtat așa din răutate, sincer ți-o spun, he-he-he! Crezi poate că n-am fost să-ți fac percheziție? Am fost, am fost, he-he, am fost încă pe vremea când zăceai bolnav în patul acesta. Nu oficial și nu personal, dar am făcut-o. Locuința dumitale a fost cercetată până la ultimul fir de ață, și asta din primul moment; dar — umsonst. Îmi ziceam: omul acesta are să vină la mine, are să vină el singur, și încă foarte curând; dacă este vinovat, are să vină negreșit. Altul n-ar veni, dar acesta are să vină. Îți aduci aminte: pe domnul Razumihin a început să-l cam ia gura pe dinainte la un moment dat, să-ți spună când una, când alta? Asta am potrivit-o noi anume ca să te enervăm, anume am pus în circulație un anumit zvon, știind că domnul Razumihin nu este omul care să-și poată stăpâni indignarea și că-i va scăpa din când în când o vorbă. Domnului Zametov în primul rând i-a bătut la ochi îndrăzneala și furia dumitale, cum să trântești așa — de la obraz, într-o cârciumă: „Eu am ucis!” Prea era îndrăzneț, prea riscant, și dacă este vinovat, mi-am zis eu, atunci este un luptător de temut! Chiar așa gândeam. Și am așteptat! Te-am așteptat cu toți nervii încordați; cât despre Zametov, l-ai nimicit cu lovitura aceea... dar, vezi dumneata, tocmai asta-i bine, psihologia asta blestemată are două tăișuri! Și așa: eu te așteptam și Dumnezeu mi te-a trimis, ai venit! Ce mi-a mai zvâcnit inima atunci! Eh! Ce anume, care motiv te îndemna să vii? Îți aduci aminte de râsul, râsul acela al dumitale când ai intrat în odaie? Te-am înțeles de parcă te vedeam pe dinăuntru; dar dacă nu te-aș fi așteptat atunci într-o stare de spirit deosebită, n-aș fi luat în seamă râsul dumitale. Iată ce înseamnă să ai o anumită idee preconcepută. Și domnul Razumihin, domnul Razumihin! Dar piatra, piatra, îți aduci aminte piatra sub care sunt ascunse obiectele? Parc-o văd undeva, într-o grădină de zarzavat, doar despre grădina de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov și pe urmă, pentru a doua oară, la mine? Și când am început să-ți discutăm articolul, când ai început dumneata să-ți expui ideea — fiece cuvânt era cu două înțelesuri, de parcă citeam printre rânduri! În felul acesta, Rodion Romanici, mi-am clădit convingerea, iar când m-am izbit cu fruntea de ea, m-am dezmeticit. „Nu, mi-am zis, ce-i asta? Toate acestea, mi-am zis, numai să vrei și le poți explica tocmai pe dos, tot, tot, până la ultimul punct, ba chiar o să pară mai firesc. Ce chin! Nu, mă gândeam, mai bine să smulg o singură dovadă, cât de mică!”... Iar când am auzit despre clopoțel, nu m-am mai îndoit, am început să tremur. „Ei, m-am gândit eu, iată și acea mică dovadă! Asta e.” Nici n-am mai stat să mă gândesc, n-am vrut să mă mai gândesc. În clipa aceea, aș fi dat o mie de ruble numai să te văd cu ochii mei: cum ai mers o sută de pași alături de târgovețul acela, după ce ți-a trântit de la obraz „Ucigașule”, și n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot timpul cât ai mers lângă el!... Dar fiorul acela rece din măduva oaselor? Clopoțelul acela în toiul bolii, în semidelir? Așadar, Rodion Romanici, ce să te mai miri, după toate acestea, de felul cum m-am purtat cu dumneata. Și apoi, de ce ai venit tocmai în clipa aceea? Parcă te-ar fi împins o forță și pe dumneata, și dacă nu ne-ar fi despărțit Mikolka... Îți amintești cum a intrat Mikolka? A fost ca un trăsnet! A picat ca un fulger năprasnic căzut din senin! Ce zici, cum l-am întâmpinat? N-am crezut nici atâtica din spusele lui, ai văzut și dumneata! Ce să cred! Mai târziu, după ce ai plecat, când a început el să răspundă destul de legat asupra unor puncte, de m-am minunat și eu, nici atunci nu l-am crezut! Iată ce înseamnă să-ți intre în cap o idee, să ți se încrusteze în suflet, dură ca un diamant! „Nu, mă gândeam, nici vorbă, ce Mikolka!”
— Razumihin mi-a spus adineauri că și acum îl socotiți vinovat pe Mikolai și că l-ați încredințat că...
I se tăie răsuflarea și nu isprăvi. Îl asculta cu o emoție nespusă pe omul care-l înțelesese până în fundul sufletului și care acum se lepăda de propriile lui păreri. Se temea să creadă, și nu credea. În cuvintele, încă cu două înțelesuri, căuta cu nesaț să prindă ceva mai exact, mai definitiv.
— Domnul Razumihin! strigă Porfiri Petrovici, care părea încântat că Raskolnikov, care tăcuse tot timpul, în sfârșit deschidea gura.
— He-he-he! Atenția domnului Razumihin, în orice caz, trebuie abătută în altă parte: când doi se împacă, al treilea n-are ce căuta la mijloc. Domnul Razumihin este în afara acestei chestiuni, a venit la mine, palid ca un mort... Dar să-l lăsăm în plata Domnului, ce să-l amestecăm în treaba asta? Cât despre Mikolka, vrei să știi ce fel de individ este, adică cum îl înțeleg eu? În primul rând, este ca un copil: pare încă minor, și nu că ar fi un fricos, ci este emotiv ca un artist. Zău, să nu râzi că mi-l explic astfel. Este naiv, sensibil, inimos, lunatic. Se pricepe să cânte și să joace, spune basme, de se adună lumea și de prin alte locuri să-l asculte. Știe carte. E în stare să râdă până nu mai poate, numai dacă-i arăți un deget. Uneori, bea până cade în nesimțire, dar nu din nărav, ci copilărește, fiindcă se ia cu alții care beau. A furat, dar nici nu știe că a furat: „Asta-i furt! zice. Am luat ceva de pe jos.” Știi, e rascolnic, adică nu rascolnic adevărat, ci un sectant: în familia lui sunt begunî, și chiar el însuși acum, nu demult, a stat doi ani de zile într-un sat, sub conducerea spirituală a unui bătrân înțelept de-al lor. Toate acestea le-am aflat de la Mikolka și de la prietenii lui din județul Zaraiski. Ce să mai vorbim! A vrut să fugă în pustie! Mare avânt religios! Se ruga noaptea lui Dumnezeu, citea cărți vechi, „adevărate”, până se năucea de-a binelea. Petersburgul a avut asupra lui o influență covârșitoare, mai ales sexul slab și, desigur, vinul. E foarte impresionabil, a uitat și de bătrânul înțelept și de toate celelalte. Am aflat că l-a îndrăgit un artist, a început să se ducă pe la el, și tocmai atunci s-a nimerit și cazul acesta. S-a speriat și — hait! — să se spânzure! Să fugă! Ce să-i faci, asta-i părerea care s-a încetățenit în popor despre justiția noastră! Unii se sperie de cuvântul „condamnare”. Cine-i de vină? Să vedem ce o să aducă tribunalele cele noi. Of, de-ar da Dumnezeu să aducă ceva! Și așa: în închisoare se vede că și-a adus aminte de preacuviosul înțelept; a apărut și Biblia. Știi dumneata, Rodion Romanici, ce înseamnă pentru unii „să pătimească”? Nu că ar vrea să sufere pentru cineva, ci așa, pur și simplu „trebuie să pătimească”, adică să sufere, iar dacă suferința vine de la autorități, cu atât mai bine. La începutul carierei mele a stat la închisoare un deținut, un om foarte blând; a stat un an întreg și a tot citit noaptea pe cuptor Biblia, a citit până s-a năucit de-a binelea și ce crezi că a făcut: nitam-nisam a luat o cărămidă și a aruncat-o în capul unui inspector, fără niciun motiv din partea acestuia. Și cum crezi că a aruncat-o? Anume cu un metru mai încolo, ca nu cumva să-i facă vreun rău! Ei, știm noi ce sfârșit are un deținut care îndrăznește să ridice mâna asupra autorității: și omul nostru „a pătimit”. Așa și cu Mikolka, eu bănuiesc că și băiatul nostru vrea „să pătimească”, sau ceva tot de acest fel. Asta o știu sigur, cunosc fapte concrete. Numai că el nu știe că și eu știu toate acestea. Cum să nu admiți că din rândul unor asemenea oameni pot ieși unele specimene fantastice? Foarte simplu. A început din nou să-și aducă aminte de acel înțelept, mai ales după ce a încercat să se spânzure. De altfel, are să vină singur să-mi spună tot. Crezi că rezistă până la capăt? Ai răbdare, are să retracteze toate acestea! Din clipă în clipă aștept să vină la mine să-și retragă mărturia. L-am îndrăgit pe acest Mikolka și-l studiez în cele mai mici amănunte. Și ce crezi dumneata? He-he-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte bine, se vede că s-a informat, s-a pregătit frumos; ei, dar în alte privințe calcă-n străchini, nu știe nimic, e în contradicție cu faptele, fără să-și dea seama de acest lucru! Nu, dragul meu Rodion Romanici, aici nu este vorba de Mikolka! Aici este un caz fantastic, tenebros, un caz modern, care poartă pecetea timpurilor noastre, când omenirea și-a ales ca scop în viață căutarea confortului și mintea omului e întunecată de fraze ca: „sângele împrospătează”... Ucigașul este o victimă a cărților, a teoriilor care circulă; el arată o mare îndrăzneală la acest prim pas, dar un anume soi de îndrăzneală: aceea a omului care se aruncă din vârf de munte sau din turla bisericii. El se duce să săvârșească crima, ca și cum n-ar merge pe picioarele lui. Uită să încuie ușa, și totuși ucide, ucide două femei, conform teoriei. Ucide, dar nu știe să ia banii, iar ceea ce izbutește să ia ascunde sub o piatră. Nu i-a fost de ajuns cât a pătimit când a stat după ușă, în timp ce încercau s-o spargă ceilalți și trăgeau de clopoțel — nu, el, după aceea, dintr-o nevoie aproape inconștientă de a resimți din nou același fior de groază care-ți îngheață măduva din oase, se duce la locuința goală și trage de clopoțel... Ei, să zicem că asta a făcut-o împins de boală, dar mai este și altceva: a ucis și totuși se socotește un om cinstit, disprețuiește oamenii, rătăcește ca un înger neprihănit — nu, aici nu-i vorba de Mikolka, dragul meu Rodion Romanici, nu este Mikolka vinovatul!
Aceste cuvinte, după tot ce fusese spus mai înainte, și care aduceau cu un fel de scuze, erau prea neașteptate. Raskolnikov începu să tremure ca străpuns de o săgeată.
— Atunci... cine... a ucis? întrebă cu glas întretăiat Raskolnikov, nemaiputându-se stăpâni.
Porfiri Petrovici se lăsă brusc pe speteaza scaunului, ca și cum l-ar fi mirat din cale-afară întrebarea lui.
— Cum, cine a ucis? repetă el, de parcă nu-și credea urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanici! Chiar dumneata... adăugă el aproape în șoaptă, cu adâncă convingere.
Raskolnikov sări de pe divan, rămase câteva clipe în picioare și se așeză din nou, fără să rostească o vorbă. Ușoare convulsii îi frământau mușchii obrazului.
— Iar a început gura să-ți tremure, observă aproape cu compătimire Porfiri Petrovici. Mi se pare că dumneata m-ai înțeles greșit, Rodion Romanici, adăugă el după o scurtă tăcere, de aceea ai rămas uluit. Eu am venit tocmai ca să spun tot, și să dăm cărțile pe față.
— N-am ucis eu, bâigui Raskolnikov, așa cum fac copiii mici când sunt prinși asupra faptului.
— Ba da, Rodion Romanici, dumneata și nimeni altul, răspunse cu severitate și convingere Porfiri.
Amândoi tăcură și tăcerea ținu ciudat de mult, vreo zece minute. Raskolnikov, cu coatele pe masă, își răvășea părul cu degetele. Porfiri Petrovici ședea liniștit și aștepta. Deodată, Raskolnikov îl privi cu dispreț:
— Iar o iei de la capăt, Porfiri Petrovici! Iarăși aceleași metode, cum de nu te saturi odată de ele?
— Eh, lasă deoparte metodele mele! Altceva ar fi fost dacă am fi avut martori; dar noi vorbim aici între patru ochi. Vezi și dumneata că n-am venit ca să te hăituiesc și să te prind ca pe un vânat. În clipa de față mi-e indiferent dacă ai să recunoști sau nu. Orice ai răspunde, convingerea mea nu se mai schimbă.
— Dacă-i așa, atunci pentru ce ai venit? întrebă Raskolnikov, enervat. Îți pun întrebarea pe care ți-am mai pus-o: întrebarea — dacă mă socotești vinovat, de ce nu mă arestezi și nu mă bagi la închisoare?
— Ei, asta-i altă întrebare! Am să-ți răspund punct cu punct: în primul rând, nu-mi convine să te arestez.
— Nu-ți convine? Dacă ești sigur, trebuie...
— Și ce-i dacă sunt sigur? Toate acestea, deocamdată, nu-s decât visuri. Și pe urmă, de ce te-aș băga acolo la odihnă? Căci odihnă o socotești și dumneata, de vreme ce ai vrea să te închid. De pildă, am să te confrunt cu târgovețul acela și dumneata ai să-i spui: „Ești beat? Cine m-a văzut cu tine? Te-am crezut beat și chiar erai beat” — ce pot eu răspunde atunci, cu atât mai mult, cu cât vorbele dumitale au să fie mai verosimile decât ale lui, fiindcă toată depoziția lui este curată psihologie, deși nu se potrivește defel cu mutra lui, iar dumneata ai nimeri din plin, căci bea ticălosul, bea de stinge, și-l știe toată lumea de bețiv! Și apoi, ți-am mărturisit sincer, chiar eu, de câteva ori, că psihologia asta e cu două tăișuri, că versiunea dumitale ar fi mai întemeiată, mai verosimilă și că, în afară de această psihologie, n-am deocamdată nicio dovadă împotriva dumitale. Se înțelege că am să te bag la închisoare, am venit (deși nu se face) să ți-o spun dinainte, totuși îți repet deschis (iarăși cum nu se face) că asta nu-mi convine. Ei, și în al doilea rând, am venit...
— Da, în al doilea rând? îngână Raskolnikov tot cu respirația tăiată.
— Fiindcă, așa cum ți-am mai spus adineauri: îți datorez o explicație. Nu vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât eu te simpatizez, indiferent dacă mă crezi sau nu. Drept urmare, în al treilea rând, am venit să-ți dau un sfat sincer: să te predai singur. E cel mai bun lucru de făcut, cel mai avantajos pentru dumneata, și pentru mine de asemenea, fiindcă scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu mă port eu deschis față de dumneata?
Raskolnikov se gândi o clipă.
— Ascultă, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus că n-ai decât psihologia împotriva mea și că aștepți dovezi ca să poți demonstra matematic vinovăția mea. De unde știi că în clipa de față nu greșești?
— Nu, Rodion Romanici, nu greșesc. Am o dovadă mică. Această dovadă am găsit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!
— Ce dovadă?
— N-am să-ți spun, Rodion Romanici. Dar, în orice caz, acum nu mai am dreptul să amân; am să te arestez. Așa că judecă și dumneata: pentru mine acum e totuna, și deci ceea ce fac e numai pentru dumneata. Crede-mă că te învăț de bine, Rodion Romanici!
Raskolnikov zâmbi, mânios.
— Ce spui dumneata nu este numai ridicol, dar și neobrăzat. Să presupunem că aș fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar avea să mă predau când chiar dumneata spui că acolo la închisoare am să fiu la odihnă?
— Eh, Rodion Romanici, nu trebuie să dai crezare chiar tuturor cuvintelor mele: s-ar putea să fie și să nu fie odihnă! Asta nu-i decât o teorie, și încă una care îmi aparține, adică ce spun eu e lege pentru dumneata? Poate că și acum îți ascund ceva. Doar nu-mi poți cere să-ți dezvălui tot ce știu! He-he! Punctul doi: ce avantaj ai avea? Știi dumneata ce reducere importantă a pedepsei ar urma? Gândește-te numai. În ce moment vii să te predai? Tocmai în momentul când un altul a luat vina asupra lui și a încurcat ițele justiției? Iar eu, mă jur pe Dumnezeu, am să le potrivesc toate așa de bine acolo, încât să-ți revină dumitale tot meritul acestui gest. O să nimicim toată această psihologie, toate bănuielile care cădeau asupra dumitale am să le reduc la nimic, așa încât crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minții, fiindcă, judecând drept, chiar așa și este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanici, și am să mă țin de cuvânt.
Raskolnikov tăcea, întristat, cu capul în piept; chibzui multă vreme și, în sfârșit, zâmbi din nou, dar de data aceasta zâmbetul lui era blând și trist.
— Eh, nu-i nevoie! rosti el ca și cum nu s-ar mai fi ascuns defel de Porfiri Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastră!
— Tocmai de asta m-am temut! exclamă Porfiri cu căldură și parcă fără voia lui. M-am temut că te lipsești de reducerea noastră!
Raskolnikov îl privi, trist și solemn.
— Ascultă, nu disprețui viața, urmă Porfiri, mai ai mult înaintea dumitale. Cum n-ai nevoie de reducere, cum poți să spui una ca asta? Om pripit ce ești!
— Ce mai am înaintea mea?
— Viața! Ce, ești proroc, să știi ce-ți va mai aduce? Caută și vei găsi. Poate că Dumnezeu tocmai aici te-a așteptat. Și apoi, nu vei fi osândit pe viață...
— Voi căpăta o reducere... râse Raskolnikov.
— Nu cumva te împiedică rușinea, în înțelesul burghez al cuvântului? Poate tocmai asta te sperie, fără să-ți dai seama, fiindcă ești tânăr? Și tocmai dumneata n-ar trebui să te sperii sau să te rușinezi să mărturisești.
— Aș! Nu-mi pasă! șopti cu dispreț și dezgust Raskolnikov, de parcă nu-i venea nici măcar să mai vorbească.
Dădu să se scoale, ca și când ar fi vrut să plece, și se așeză din nou, vădit abătut.
— Nu-ți pasă! Nu mai crezi pe nimeni și-ți închipui că te lingușesc grosolan; dar mult ai trăit dumneata? Multe pricepi? A născocit o teorie și acum se rușinează că a dat greș, că e prea puțin originală! Ce-i drept, a dat un rezultat ticălos, și totuși dumneata nu ești un ticălos fără putința de îndreptare. Nu, nu ești atât de ticălos! Cel puțin n-ai stat să te înșeli singur prea multă vreme, ai dat numaidecât de capăt. Știi ce părere am despre dumneata? Dumneata ești dintre aceia cărora poți să le scoți și mațele și au să stea să se uite zâmbind la călăii lor, numai să-și fi găsit o credință sau un Dumnezeu. Găsește și ai să trăiești. Mai întâi, dumneata de mult trebuia să schimbi aerul. Și apoi, și suferința e bună la ceva. Suferă. Pătimește. Mikolka poate are dreptate că dorește să pătimească. Știu că ești un sceptic, dar nu mai face pe deșteptul, lasă totul pe seama vieții, fără să stai mult pe gânduri; n-avea grijă, ea are să te scoată la mal și are să te pună pe picioare. Pe care mal? De unde să știu? Eu cred numai că mai ai mult de trăit. Știu că-mi iei cuvintele drept predică învățată pe de rost; dar poate că mai târziu ai să-ți amintești de ele și au să-ți prindă bine; eu de aceea ți le spun. E încă bine că ai omorât-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit altă teorie, poate că ai fi săvârșit ceva de o sută de milioane de ori mai oribil! Poate că trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu; de unde știi, poate că el te păstrează pentru un scop anumit. Dumneata, însă, ar trebui să ai mai multă bărbăție, și să nu te sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispășire? Nu, este rușinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acela, ține-te tare. Aici intervine dreptatea. Îndeplinește deci ceea ce cere dreptatea. Știu că nu mă crezi, dar viața are să te scoată la liman, și cu timpul ai să-ți recapeți gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de aer, de aer!
Raskolnikov tresări.
— Dar dumneata cine ești, strigă el, ca să-mi prorocești toate acestea? Din înălțimea cărei liniști mărețe proferezi asemenea prorociri înțelepte?
— Cine sunt eu? Sunt un om sfârșit, nimic mai mult. Un om care poate simte și înțelege, pe care viața l-a învățat unele lucruri, dar un om sfârșit. Pe când dumneata, cu dumneata este altă poveste: dumneata ești la începutul vieții și, cine știe, poate că toată frământarea de astăzi are să treacă, se va risipi ca un fum, fără să lase urme. De ce te temi așa de mult de schimbarea ce se va petrece în situația dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate să-i pară rău după confort? Sau poate de faptul că prea multă vreme n-are să te vadă nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata însuți. Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea. Dar trebuie, în primul rând, să fii un soare. Iar zâmbești, nu știu de ce; zâmbești că vorbesc ca Schiller. Pun rămășag că bănuiești că mă dau bine pe lângă dumneata! Cine știe, poate chiar mă dau bine, he-he-he! Să nu mă crezi pe cuvânt, Rodion Romanici, niciodată să nu mă crezi până la capăt. Asta mi-e năravul, recunosc; dar uite ce aș vrea să mai adaug: cred că ești în stare să judeci singur până unde sunt un om viclean și până unde sunt un om cinstit.
— Când ai de gând să mă arestezi?
— Pot să te mai las o zi jumătate sau două, să te plimbi. Gândește-te bine, dragul meu; roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. Și crede-mă, urmează-mi sfatul, e tot ce ai mai bun de făcut.
— Și dacă am să fug? întrebă Raskolnikov cu un zâmbet ciudat.
— Nu, dumneata n-ai să fugi. Un mujic fuge, un sectant la modă — lacheu al ideilor străine — fuge, fiindcă lui îi e de ajuns să-i arăți un capăt de deget, ca micimanului Dîrka, și are să creadă toată viața tot ce poftești! Pe când dumneata nu mai crezi în teoria dumitale, și atunci ce ai să duci cu dumneata în pribegie? Ce ai să faci ca fugar? Viața fugarului e urâtă și grea, iar dumneata acum, în primul rând, ai nevoie să trăiești într-o situație limpede, ai nevoie de aer curat, spune și dumneata, ăsta-i aerul de care ai nevoie? Dacă fugi, ai să vii singur înapoi. Dumneata nu te poți lipsi de noi. Iar dacă te zăvorăsc, ai să stai o lună, două, hai să zicem trei și — să-ți aduci aminte de vorbele mele — ai să mărturisești, poate cu totul pe neașteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas înainte poate n-ai să știi că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăști „să pătimești”; acum nu mă crezi, dar ai să vezi că tot acolo ai să ajungi. Fiindcă suferința este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita că o spune un om care a pus pe el osânză, asta n-are nicio importanță; știe el ce spune. Nu râde, în suferință este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai să fugi, Rodion Romanici.
Raskolnikov se sculă și-și luă șapca. Porfiri Petrovici se ridică și el.
— Ai de gând să faci o plimbare? Seara are să fie frumoasă, numai să nu vină vreo furtună. De altfel, n-ar fi rău să se mai răcorească puțin...
Își luă și el șapca.
— Dumneata, Porfiri Petrovici, să nu-ți închipui cumva, te rog, rosti cu o severă insistență Raskolnikov, că ți-am mărturisit ceva astăzi. Ești un om ciudat și te-am ascultat din pură curiozitate. Eu nu ți-am mărturisit nimic... Să nu uiți.
— Bine, bine, n-am să uit... Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te neliniști, dragul meu, are să fie cum dorești dumneata. Plimbă-te oleacă: dar nu trece peste anumite hotare. Pentru orice întâmplare, am o mică rugăminte, adăugă el, coborând glasul, e cam delicată, dar nu lipsită de importanță: dacă cumva, din întâmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred și te socot incapabil de una ca asta), dar în cazul când totuși — da, da, pentru orice eventualitate — dacă în cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ți-ar veni ideea să isprăvești altfel, într-un mod fantastic — să-ți iei viața, de pildă (o presupunere absurdă, iartă-mă, te rog) — lasă un bilețel scurt, dar clar. Două-trei rânduri, numai două-trei rânduri și nu uita să pomenești despre piatră: are să fie mai frumos. Și acum, la revedere... gândește-te bine, și-ți urez noroc pe calea cea nouă!
Porfiri ieși, parcă îndoit de spate și ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastră, așteptă cu încordată nerăbdare ca Porfiri Petrovici să ajungă în stradă și să se depărteze de casă, apoi ieși și el în grabă din odaie.