În aceeași zi, dar spre seară, pe la orele șapte, Raskolnikov se apropie de locuința mamei și surorii lui — acea locuință în casa lui Bakaleev pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din stradă. Raskolnikov venea, încetinind din ce în ce pasul și parcă șovăind încă dacă să intre sau nu. Dar nu s-ar fi înapoiat pentru nimic în lume: hotărârea lui era nestrămutată. „De altminteri, încă nu știu nimic”, se gândea el, „și s-au obișnuit cu ciudățeniile mele...” Hainele lui erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite și ude, după o noapte întreagă de stat afară, în ploaie. Obrazul îi era aproape sluțit de oboseală, de frig, de istovire fizică și de lupta cu el însuși, care ținea de mai bine de douăzeci de ore. Toată noaptea o petrecuse singur, Dumnezeu știe unde. Dar cel puțin, acum, era hotărât.
Bătu la ușă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. Până și servitoarea lipsea în clipa aceea. Pulheria Aleksandrovna își pierdu graiul de uimire și fericire; apoi îl apucă de mână și-l trase în odaie.
— Ai venit, în sfârșit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. Nu te supăra, Rodea, că te întâmpin ca o proastă, cu lacrimi în ochi; nu plâng, râd. Crezi că plâng? Nu, mă bucur, dar am un nărav caraghios: una-două îmi curg lacrimile. De la moartea tatălui tău plâng pentru toate celea. Șezi, dragul meu, ești obosit, de bună seamă; văd eu că ești obosit. Vai, ce te-ai murdărit!
— Am umblat ieri pe ploaie, mamă... începu Raskolnikov.
— Nu, nu!... tresări Pulheria Aleksandrovna, întrerupându-l. Ai crezut că am să mă apuc numaidecât să te descos, după obiceiul meu muieresc de altădată? Nu te neliniști; eu înțeleg, înțeleg tot acum; am învățat să mă port așa cum se poartă lumea aici, și zău că este mult mai bine. Am judecat odată pentru totdeauna: pot eu să înțeleg gândurile tale și să-ți cer socoteală? Pe tine cine știe ce treburi și planuri te frământă, în capul tău se nasc poate unele idei, și eu să te tulbur întruna cu întrebările mele? Eu, vezi... Ah, Doamne! Ce mă tot învârtesc ca o zăpăcită?... Eu, Rodea, am citit articolul tău publicat în revistă, îl citesc pentru a treia oară, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Când l-am văzut, am țipat de uimire; ce proastă sunt, m-am gândit, iată ce-l preocupă; iată unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee nouă, o sucește și o răsucește în minte, și eu îl chinuiesc, îi bat capul. Îl citesc, dragul meu, și, firește, multe lucruri îmi scapă; nici nu-i de mirare, așa și trebuie să fie: cum pot eu să înțeleg?
— Arată-mi-l și mie, mamă.
Raskolnikov luă revista, privi în treacăt articolul și, deși sentimentul care-l cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufletească și cu situația în care se găsea, simți acea senzație ciudată, înviorătoare și plăcută pe care o încearcă autorul când își vede întâia operă tipărită, mai ales când autorul are numai douăzeci și trei de ani. Dar asta nu ținu decât o clipă. Citi câteva rânduri, se încruntă și o durere cumplită îi strânse inima. Toată lupta lăuntrică din ultimele luni i se perindă prin față într-o clipă. Azvârli articolul pe masă, cu dezgust și ciudă.
— Dar oricât de proastă sunt, Rodea, îmi pot da seama că tu foarte curând ai să ajungi printre oamenii de frunte, dacă nu cumva cel mai mare savant de la noi. Și ei au îndrăznit să te creadă nebun! Ha-ha-ha! Nici nu știi că ei așa au crezut! Ah, bieți viermi, de unde să înțelegeți voi ce înseamnă adevărata inteligență?! Până și Dunecika a fost cât pe-aci să le dea crezare; ce zici de asta? Răposatul taică-tău de două ori a trimis la ziare, mai întâi niște versuri (mai păstrez și acum caietul și am să ți-l arăt într-o zi), apoi o nuvelă întreagă (i-am cerut chiar voie s-o copiez), și cât ne-am rugat lui Dumnezeu să fie primite — dar nu le-au primit! Cu șase sau șapte zile în urmă, Rodea, m-am omorât cu firea, uitându-mă la hainele tale, la felul în care trăiești, ce mănânci, cum ești îmbrăcat! Acum însă văd că am fost o proastă, fiindcă tu, cum ai să vrei, ai să-ți faci rost de toate dintr-o dată, ai să-ți faci rost prin inteligența și talentul tău. Înseamnă că deocamdată nu ții la asta și că ești preocupat de lucruri mult, mult mai importante...
— Dunia nu este acasă, mamă?
— Nu, Rodea. Pleacă mereu și mă lasă singură. Mulțumesc lui Dmitri Prokofici că vine să mai stea cu mine, și-mi tot vorbește de tine. Te iubește și te respectă. N-aș putea să spun despre soră-ta că ar fi nerespectuoasă. Nu mă plâng. Ea are caracterul ei, eu îl am pe al meu; are acum secretele ei; eu însă n-am niciun fel de secrete. Eu, bineînțeles, sunt convinsă că Dunia este foarte deșteaptă și că, în afară de asta, ne iubește mult pe mine și pe tine... totuși, nu știu unde au să ducă toate acestea. Tu, Rodea, m-ai făcut fericită, fiindcă ai venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbările ei; are să vină și eu am să-i spun: „În lipsa ta a fost fratele tău aici, și tu pe unde mi-ai umblat?” Să nu mă răsfeți din cale-afară, Rodea; dacă poți — vino, dacă nu — ce să-i faci, am să te aștept. Tot am să știu că ții la mine, și mie îmi ajunge. Am să-ți citesc operele, am să aud despre tine de la toată lumea, din când în când ai să vii și tu să mă vezi, ce-aș putea dori mai mult? Astăzi ai venit ca să-ți mângâi mama, văd eu...
Pulheria Aleksandrovna izbucni deodată în lacrimi.
— Iarăși! Nu te uita la mine, femeie proastă! Vai, Doamne, de ce stau? strigă ea, sărind de la locul ei. Am cafea și nici nu te-am tratat măcar! Iată ce înseamnă egoismul bătrânesc! Acuși, acuși!
— Lasă, mamă, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, ascultă-mă.
Pulheria Aleksandrovna se apropie, sfioasă.
— Mamă, orice s-ar întâmpla cu mine, orice ai auzi despre mine, orice ți s-ar spune despre mine, ai să mă iubești, așa cum mă iubești acum? întrebă el din toată inima, fără să aibă timp să se gândească, să-și cântărească vorbele.
— Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poți să mă întrebi una ca asta? Și cine ar îndrăzni să-mi spună ceva rău despre tine? Nici n-aș crede; oricine ar fi, l-aș da afară.
— Am venit să te încredințez că te-am iubit mereu și mă bucur, mă bucur nespus că suntem singuri, că Dunecika lipsește, adăugă el cu același avânt. Am venit să-ți spun că, deși poate ai să te simți nenorocită, fiul tău te iubește acum mai mult decât pe el însuși și că n-ai avut dreptate să te îndoiești de iubirea lui. Niciodată n-am să încetez de a te iubi... Și acum, ajunge; am crezut că trebuia înainte de toate să te încredințez de acest lucru...
Pulheria Aleksandrovna îl îmbrățișă în tăcere, îl strânse la pieptul ei, plângând încetișor.
— Nu știu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, în sfârșit. Până azi am crezut că te plictisim, dar acum văd că te aștepți la o mare durere și că de aceea ești atât de trist. Am simțit asta de mult, Rodea. Iartă-mă că ți-o spun; nu mă gândesc decât la asta și nu dorm nopțile. Noaptea trecută sora ta a delirat și te-a tot pomenit în delirul ei. Am auzit câte ceva, dar n-am înțeles nimic. Toată dimineața m-am foit prin casă, ca un osândit înainte de execuție; presimțeam că mă așteaptă ceva și iată că m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?
— Plec, mamă.
— Așa am crezut și eu! Dar și eu aș putea să plec cu tine, dacă este nevoie. Și Dunia; ea te iubește, te iubește foarte mult; și Sofia Semionovna ar putea să vină cu noi, dacă așa trebuie; vezi, o primesc cu plăcere, ca pe fiica mea. Dmitri Prokofici are să ne dea o mână de ajutor să ne facem bagajele... dar... unde... pleci?
— Adio, mamă.
— Cum? Chiar azi? strigă ea, de parcă-l pierdea pentru totdeauna.
— Nu pot să mai rămân, e timpul să plec, trebuie...
— Și eu nu pot să te însoțesc?
— Nu, dar îngenunchează și roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate că are să-ți asculte ruga...
— Vino atunci să te binecuvântez, să-ți fac cruce! Uite așa, uite așa. Doamne-Dumnezeule!
Da, era fericit, era fericit că nu găsise pe nimeni acasă, că rămăsese singur cu maică-sa. Părea că după tot răstimpul acesta înfiorător, inima lui se moaie, în sfârșit. Căzu în genunchi în fața ei, îi sărută picioarele și, îmbrățișați, plânseră amândoi. Ea nu se mai mira și nu-l descosea. Înțelesese de mult că se petrece ceva groaznic cu fiul ei, și că acum venise clipa cea grea.
— Rodea, dragul meu, primul meu născut! spuse ea, suspinând. Ești acum așa cum erai copil; și atunci tot așa veneai la mine și mă îmbrățișai și mă sărutai; odinioară, pe vremea când trăia taică-tu, și eram necăjiți, numai prezența ta ne mângâia, iar după ce l-am înmormântat pe taică-tu — de câte ori n-am plâns împreună, îmbrățișați ca acum, pe mormântul lui! Dacă plâng de mult, e că inima de mamă presimte nenorocirea. Cum te-am văzut atunci, în seara aceea când abia am sosit aici, am înțeles tot după privirea ta, și mi s-a strâns inima, iar astăzi, când ți-am deschis ușa și m-am uitat la tine, m-am gândit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?
— Nu.
— Ai să mai vii?
— Da... am să mai vin.
— Rodea, nu te supăra, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar spune-mi numai două vorbe, pleci departe?
— Foarte departe.
— Și ce-i acolo, o să ai o slujbă, te așteaptă o carieră?
— Ce-o da Dumnezeu... roagă-te pentru mine, mamă...
Raskolnikov porni spre ușă, dar ea se agăță de brațul lui și-l privi, disperată, drept în ochi. Fața îi era crispată de groază.
— Destul, mamă, zise Raskolnikov, căindu-se din toată inima că avusese ideea să vină acolo.
— Nu e pentru toată viața? Doar nu e pentru toată viața? Ai să mai vii, nu-i așa? Ai să mai vii mâine?
— Am să vin, am să vin, rămâi cu bine.
Se smulse, în sfârșit.
Afară, înserarea era dulce, răcoroasă, senină; vremea se schimbase încă de dimineață. Raskolnikov porni spre casă; era grăbit. Ar fi vrut să isprăvească tot ce avea de făcut înainte de asfințitul soarelui. Și până atunci trebuia să se mai vadă cu unii oameni. Urcând scara, observă că Nastasia, care pregătea samovarul, ridicase capul și-l urmărea cu privirea. „Nu cumva este cineva la mine?” se întrebă el. Se gândi cu dezgust la Porfiri. Dar, deschizând ușa odăii lui, o zări pe Dunecika. Ședea singură, cufundată în gândurile ei, și părea că-l așteaptă de multă vreme. Raskolnikov se opri în prag. Ea se sculă de pe divan, speriată, și rămase dreaptă în fața lui. Privirea ațintită asupra lui era plină de groază și de o nemărginită durere. Și numai după această privire el înțelese imediat că ea știe tot.
— Ce să fac, să intru sau să plec? întrebă el, șovăind.
— Am stat toată ziua la Sofia Semionovna; te-am așteptat amândouă. Am crezut că ai să vii neapărat acolo.
Raskolnikov intră în odaie și se așeză, frânt, pe un scaun.
— Mă simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: și tocmai acum, în clipa asta, aș fi vrut să fiu deplin stăpân pe mine.
Aruncă o privire neîncrezătoare spre ea.
— Unde ai fost toată noaptea?
— Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioară, am vrut să iau o hotărâre definitivă și am umblat mereu pe lângă apa Nevei; asta îmi aduc aminte. Am vrut să isprăvesc, dar... nu m-am putut hotărî... șopti el, uitându-se din nou cu neîncredere la Dunia.
— Slavă ție, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frică nouă, Sofiei Semionovna și mie! Prin urmare, încă nu ți-ai pierdut încrederea în viață. Slavă ție, Doamne, slavă ție, Doamne!
Raskolnikov zâmbi amar.
— Nu cred, dar am plâns adineauri, îmbrățișând-o pe mama; nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu știe cum se face asta, Dunecika, eu nu mă pricep.
— Ai fost la mama? I-ai spus? strigă Dunia, îngrozită. Te-ai putut hotărî să-i spui?
— Nu, nu i-am spus... de-a dreptul; dar ea a înțeles multe lucruri. Te-a auzit aiurând noaptea trecută. Sunt convins că înțelege pe jumătate. Poate că am făcut rău că m-am dus la ea. Nici nu știu măcar pentru ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.
— Un om josnic, dar uite că ești gata să-ți primești suferința! Te duci, nu-i așa?
— Mă duc. Chiar acum. Da. Ca să scap de rușinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, pe când stăteam lângă apă, că, dacă m-am socotit până acum un om puternic, atunci rușinea asta nu trebuie să mă sperie, zise el, luându-i-o înainte. Asta-i mândrie, nu-i așa, Dunia?
— Da, Rodea.
Un fulger trecu prin ochii lui stinși; părea că-i face plăcere că și-a păstrat mândria.
— Tu nu crezi că m-am speriat pur și simplu de apă? întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o drept în față.
— O, Rodea, ajunge! strigă cu amărăciune Dunia.
Urmă o tăcere de câteva minute. Raskolnikov sta cu capul în piept, cu ochii ațintiți în pământ; Dunecika îl privea cu durere de la celălalt capăt al mesei. Deodată, el se sculă.
— E târziu, a venit momentul. Mă duc să mă predau. Dar nu știu pentru ce fac asta.
Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikăi.
— Plângi, surioară? Dar mâna mi-o poți întinde?
— Te-ai îndoit vreodată?
Ea-l strânse tare în brațe.
— Oare tu, ducându-te să-ți primești osânda, nu-ți speli pe jumătate crima? strigă ea, îmbrățișându-l și sărutându-l.
— Crimă? Care crimă? tresări el, cuprins deodată de mânie. Am ucis un păduche scârbos, răufăcător, o bătrână cămătăreasă, de care nimeni nu avea nevoie, pe care dacă o ucizi ar trebui să ți se ierte patruzeci de păcate; baba aceea, care sugea vlaga din oamenii sărmani, și asta înseamnă crimă? Nu mă gândesc la ea și nu mă gândesc să spăl această crimă. De ce-mi repetă toată lumea: „crimă, crimă”? Abia acum văd toată absurditatea lașității mele, abia acum, după ce m-am hotărât să accept această rușine inutilă! Numai josnicia sufletului meu și neputința mea m-au împins la această hotărâre și poate pentru avantajul... pe care l-a propus Porfiri...
— Frate, frate, ce tot vorbești?! Ai vărsat sânge! strigă Dunia, deznădăjduită.
— Sânge pe care-l varsă toată lumea, urmă el aproape cu frenezie. Sânge care se varsă și s-a vărsat de când lumea și pământul, care curge în șuvoaie, ca șampania, și pentru care unii sunt încununați la Capitoliu și numiți mai târziu binefăcătorii lumii. Privește mai cu luare-aminte lucrurile, înainte să le judeci! Și eu am dorit binele oamenilor și aș fi făcut sute, mii de fapte bune în locul acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemânare, deoarece ideea în sine n-a fost chiar atât de stupidă cum pare, după ce a dat greș (când dai greș, totul pare o nerozie!)... Prin nerozia asta n-am vrut decât să-mi câștig independența, să fac primul pas, să obțin mijloace, apoi izbânda, incomparabil mai mare decât fapta în sine, ar fi șters totul... Dar eu, eu am dat greș de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sunt un ticălos! Iată unde-i vina! Nu-mi pot însuși părerea voastră; dacă aș fi reușit, aș fi fost încununat cu lauri, pe când așa, mă așteaptă ocna!
— Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gândește-te ce spui!
— A! E altă formă, o formă care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasă! N-am să înțeleg niciodată de ce a arunca în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabilă? Teama de estetică este primul indiciu al neputinței!... Niciodată, niciodată n-am simțit-o mai bine ca acum, și înțeleg mai puțin ca oricând care este crima mea! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic și mai convins ca acum!...
Sângele îi coloră obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamație, ochii lui se întâlniră din întâmplare cu ochii Duniei și citi atâta durere în ei, că se dezmetici fără voie. Simți cât de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui. Totuși, din cauza lui...
— Dunia, draga mea! Dacă am vreo vină, iartă-mă (cu toate că nu merit iertare, dacă sunt într-adevăr vinovat). Rămâi cu bine! Să nu ne certăm! E timpul să plec, de mult e timpul. Nu veni după mine, te implor. Trebuie să mai trec... Du-te și stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugăminte pe care ți-o fac. Nu te depărta de ea nicio clipă; am lăsat-o în prada unei neliniști pe care nu cred s-o poată îndura; ori o să moară, ori o să-și piardă mințile. Rămâi cu ea! Și Razumihin are să fie cu voi; i-am spus... Nu plânge pentru mine: am să caut să fiu curajos și cinstit toată viața, cu toate că sunt un ucigaș. Poate că ai să-mi mai auzi numele. N-am să vă fac de rușine, ai să vezi; am să dovedesc încă... dar acum, la revedere, se grăbi el să încheie, observând la ultimele lui vorbe și promisiuni o expresie ciudată în ochii Duniei. De ce plângi? Nu plânge, nu mai plânge; nu ne despărțim pentru totdeauna!... Ah, da! Stai, am uitat!...
Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o deschise și scoase din ea o miniatură, o acuarelă pictată pe fildeș. Era portretul fiicei gazdei lui, al fostei lui logodnice, moartă acum, al acelei fete stranii, care voia să plece la mănăstire. O clipă privi trăsăturile expresive, bolnăvicioase, sărută portretul și-l întinse Duniei.
— Mult am vorbit despre toate acestea cu dânsa, numai cu dânsa... rosti el visător. Am încredințat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. Nu te neliniști, se întoarse el către Dunia, era revoltată de aceste idei așa cum ești și tu, și mă bucur că nu mai este în viață. Principalul este că de acum înainte toate or să meargă altfel, totul din ce a fost o să se frângă! strigă el deodată, întorcându-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice că această încercare este necesară pentru mine! Așa să fie? La ce bun aceste încercări absurde? Oare am să fiu mai înțelept după douăzeci de ani de ocnă, strivit de suferință, idiotizat, neputincios de bătrânețe? Și la ce să mai trăiesc atunci? Iar eu primesc să duc o asemenea viață? O, am simțit că sunt un laș, am știut sigur azi-dimineață, în zori, pe când stăteam pe malul Nevei!
În sfârșit, amândoi ieșiră din odaie. Numai iubirea pentru fratele ei îi dădea Duniei putere în acest ceas greu. Se despărțiră în stradă; ea porni în direcție opusă, dar după cincizeci de pași se întoarse să-l mai privească o dată. Îl mai putu zări. Ajuns în colțul străzii, se întoarse și el: pentru ultima oară privirile lor se încrucișară; dar, văzând că ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de nerăbdare și, înciudat, îi făcu semn să plece, apoi dădu brusc colțul.
„Sunt rău, văd bine”, gândi el peste o clipă, rușinat de gestul înciudat pe care-l făcuse Duniei. „Dar de ce m-or fi iubind atâta, dacă nu merit?! O, dacă eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit și nici eu n-aș fi iubit pe nimeni! Atunci nimic nu s-ar fi întâmplat! Ar fi interesant de știut dacă în cei cincisprezece-douăzeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli într-atât, încât să scâncesc smerit în fața oamenilor, numindu-mă, când trebuie și când nu trebuie, tâlhar? Da, da, întocmai! Pentru asta mă trimit ei la ocnă, de asta au ei nevoie... Uite-i cum mișună pe stradă încolo și încoace, și fiecare dintre ei este din firea lui un ticălos și un tâlhar; mai rău încă: este un idiot! Dar să încerce numai să nu mă trimită la ocnă și ei toți au să turbeze de nobila indignare! O, cât îi urăsc pe toți!”
Raskolnikov se adânci în gândurile lui: „Care este procesul care-l va face pe el să se supună tuturora, fără să mai stea să judece, să se supună, convins că așa trebuie să fie? De ce nu? Firește, așa trebuie să se întâmple! Oare douăzeci de ani de apăsare necontenită nu-l vor frânge definitiv? Apa sapă pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci să mai trăiesc, pentru ce mă duc, dacă știu că toate se vor întâmpla întocmai, ca la carte, și nu altfel?!”
De ieri își punea poate pentru a suta oară această întrebare și totuși mergea înainte.