Mai târziu, Raskolnikov află, din întâmplare, pentru ce anume târgovețul și nevastă-sa o invitaseră pe Lizaveta în ziua aceea. Nu era nimic neobișnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O familie venită din provincie scăpătase și-și vindea unele lucruri, haine etc., numai îmbrăcăminte de femeie. Și fiindcă nu era avantajos să le vândă în piață, familia respectivă căuta o precupeață, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative și avea clientelă mare, fiindcă era foarte cinstită și spunea ultimul preț, nu se tocmea. Vorbea puțin, după cum am mai spus, și era o femeie supusă și sperioasă...
În ultima vreme, însă, Raskolnikov devenise superstițios, și această tendință stărui în el multă vreme. Iar mai apoi, era totdeauna înclinat să creadă că se întâmplase datorită unor influențe și coincidențe ciudate și misterioase. Încă în iarnă, Pokorev, un student pe care-l cunoștea, plecând la Harkov, îi dăduse adresa bătrânei Aleona Ivanovna, în cazul că ar vrea să amaneteze ceva. Multă vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicată fiindcă mai avea meditații și izbutea să facă față cumva cheltuielilor. Numai cu o lună și jumătate în urmă își adusese aminte de bătrână; avea două obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatălui său și un ineluș de aur, cu trei pietricele roșii, pe care i-l dăduse ca amintire sora lui. Se gândi să ducă inelușul; găsi bătrâna și, de la prima vedere, fără să știe încă nimic despre ea, simți că se naște în el o puternică aversiune; luă de la dânsa două „bumăști” și, la înapoiere, intră într-un local de mâna a treia. Ceru un ceai, se așeză la masă și căzu pe gânduri. O idee ciudată își făcea loc în mintea lui și-l frământa în întregime.
Alături de el, la o măsuță vecină, ședea un student, pe care nu-și amintea să-l fi cunoscut, și un tânăr ofițer. Cei doi făcuseră o partidă de biliard și acum se așezaseră să bea ceai. Deodată, Raskolnikov îl auzi pe student vorbind ofițerului despre o cămătăreasă, Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar, și dându-i adresa ei. Până și acest fapt îi păru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea și deodată auzea vorbindu-se despre dânsa. O simplă coincidență, firește, totuși, se întâmplă că el este obsedat de o impresie foarte stranie și iată cineva, parcă anume, ar vrea să-i bată în strună: studentul începe să vorbească despre această Aleona Ivanovna și să-i dea prietenului său fel de fel de amănunte asupra ei.
— E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poți oricând să-ți faci rost de bani de la ea; e putred de bogată, ar putea să dea și cinci mii dintr-o dată, cu toate astea primește și amanete de o rublă. Mulți studenți se duc la dânsa. Dar e și scorpie...
Începu să povestească cât e de rea și cu toane, că e de ajuns să întârzii o zi și obiectul amanetat e pierdut. Dă numai un sfert din prețul obiectului și ia cinci sau chiar șapte la sută pe lună... etc... Studentului nu-i mai tăcea gura: povesti, între altele, că bătrâna are o soră, Lizaveta, pe care ea, așa pirpirie și pricăjită cum este, o ține ca pe o sclavă, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, deși Lizaveta e înaltă de un stânjen.
— Și Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, râzând tare.
Și convorbirea urmă numai despre Lizaveta. Studentul vorbea cu vădită plăcere și râdea întruna, iar ofițerul îl asculta cu mult interes și-l ruga s-o trimită la el să-i cârpească rufăria. Raskolnikov nu scăpă niciun cuvânt din ce vorbeau cei doi tineri și află multe lucruri: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (de la altă mamă) a bătrânei; trecuse de treizeci și cinci de ani. Muncea zi și noapte pentru sora ei, îi ținea loc și de bucătăreasă și de spălătoreasă și, în afară de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea să spele pe jos, și tot ce câștiga îi dădea soră-sii. Nu îndrăznea să ia o comandă sau să primească ceva de lucru fără învoiala bătrânei. Iar bătrâna își făcuse testamentul, fapt pe care Lizaveta îl știa, și prin acest testament nu-i lăsa nicio para chioară, ci numai mobila, scaunele etc.; toți banii îi lăsa unei mănăstiri din gubernia N., pentru veșnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevastă de arhivar, ca soră-sa. Înaltă ca o prăjină, prost alcătuită, cu picioare enorme, lungi și parcă răsucite, purta niște ghete scâlciate, de piele de capră, nu se găsise nimeni s-o ia de nevastă și rămăsese o simplă târgoveață, dar întotdeauna foarte curățică. Ceea ce îl mira și stârnea mai ales ilaritatea studentului era că Lizaveta rămânea mereu însărcinată...
— Păi zici că e urâtă! spuse ofițerul.
— E negricioasă, ca un soldat costumat în femeie, dar știi, nu-i defel urâtă. Are o față și niște ochi plini de bunătate, și o privire blândă. Dovada — place multora. E liniștită, blândă, sfioasă, supusă, poți să faci cu ea tot ce vrei. Și are un zâmbet frumos chiar.
— Mi se pare că-ți place și ție? râse ofițerul.
— Da, de ciudată ce e. Cât despre blestemata aceea de bătrână, aș ucide-o și aș jefui-o și te încredințez că nu m-ar mustra conștiința nici atâtica, adăugă studentul cu înflăcărare.
Ofițerul se porni pe râs, iar Raskolnikov tresări. Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui!
— Stai, dă-mi voie să-ți pun o întrebare serioasă, spuse studentul, tot mai întărâtat. Firește, am glumit adineauri, dar gândește-te: pe de o parte avem o babă tâmpită, inutilă, o ființă de nimic, răutăcioasă și bolnavă, de care nimeni nu are nevoie și care, dimpotrivă, mai face și rău tuturora, care nu știe nici ea pentru ce trăiește și care azi, mâine o să moară de moarte naturală. Înțelegi?... Ai înțeles?
— Înțeleg, răspunse ofițerul, privindu-și țintă tovarășul tot mai înflăcărat.
— Ascultă acum: pe de altă parte, avem forțe tinere, pline de vlagă, care se prăpădesc de pomană, fără sprijin, și asta cu miile, peste tot locul! Câte fapte bune nu s-ar putea face, câte lucruri nu s-ar putea înfăptui sau îndrepta cu banii pe care bătrâna i-a hărăzit mănăstirii! Sute, poate chiar mii de existențe îndreptate pe calea cea bună; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrâu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice — și toate acestea cu banii bătrânei. S-o omori, să-i iei banii, ca mai târziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii și cauzei comune; nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieți salvate de mizerie și descompunere cu prețul unei singure vieți. O singură moarte și, în schimb, sute de vieți salvate — nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Și, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieții existența acestei babe ofticoase, proaste și răutăcioase? Nici cât viața unui păduche, a unui gândac, nici atâta măcar, căci bătrâna este dăunătoare pentru semenii ei. Strică viața altora: deunăzi, de pildă, a mușcat-o de deget pe Lizaveta, cât pe ce s-o lase fără el.
— Firește, ea nu merită să trăiască, răspunse ofițerul, dar ce vrei, natura...
— Eh, frate, natura o poți corecta și îndrepta, altfel ne-am îneca în prejudecăți. Altfel n-ar fi existat niciun om mare. Zicem: „datorie, conștiință” — n-am nimic împotrivă! Dar ce înțeles le dăm? Stai, să-ți mai pun o întrebare. Ascultă!
— Nu, acum ascultă tu, vreau și eu să-ți pun o întrebare. Ascultă!
— Ei?
— Tu vorbești, faci pe oratorul, dar ia spune: tu însuți ai putea s-o ucizi pe bătrână sau nu?
— Bineînțeles că nu! Am vorbit din punct de vedere al dreptății... Nu despre mine e vorba...
— După părerea mea, dacă tu însuți nu te poți hotărî la una ca asta, atunci toată vorbăria despre dreptate e de prisos! Hai să mai facem o partidă.
Raskolnikov era grozav de tulburat. Firește, nu erau decât aceleași discuții și idei tinerești pe care le auzise adesea, sub altă formă și pe altă temă. Dar de ce, de ce tocmai acum se întâmpla să audă exprimate aceste idei, tocmai în clipa când și în mintea lui se nășteau... exact aceleași gânduri? De ce tocmai acum, când abia ieșise din odaia bătrânei cu germenul acestui gând, se nimerise să audă vorbindu-se despre ea? Întotdeauna i s-a părut stranie coincidența! Și, într-adevăr, parcă era scris ca discuția aceasta banală, auzită în local, să aibă o înrâurire covârșitoare asupra desfășurării ulterioare a lucrurilor și a întregii lui sorți...
Întorcându-se acasă din piața Sennaia, Raskolnikov se trânti pe divan și rămase nemișcat o oră întreagă. Între timp, afară se întunecase; nu avea lumânare și chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprindă. Mai târziu îi fu cu neputință să-și reamintească dacă în timpul acesta se gândise la ceva sau nu. În sfârșit, simțind din nou că-l apucă frisoanele, își dădu seama cu mulțumire că putea să se întindă pe divan. Peste puțin îl copleși un somn greu, apăsător, ca de plumb.
Dormi neobișnuit de mult și nu visa nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineața în odaia lui, abia reuși să-l trezească. Îi aduse ceai și pâine. Un ceai spălăcit, ce mai rămăsese în ceainicul ei.
— Ia te uită cum mai doarme! strigă dânsa, revoltată. Doarme și iar doarme!
Raskolnikov se săltă cu greu. Îl durea capul; se sculă în picioare, încercă să se miște prin odaie, dar căzu din nou pe divan.
— Iar te culci? strigă Nastasia. Nu cumva ești bolnav?
Raskolnikov nu-i răspunse.
— Vrei ceai?
— Mai târziu, șopti el cu greu, închizând ochii și răsucindu-se cu fața la perete.
Nastasia rămase în picioare alături.
— Te pomenești că-i bolnav, zise femeia, dar îl lăsă și plecă.
Pe la ceasurile două se întoarse în odaie și îi aduse supa. Raskolnikov zăcea pe divan în aceeași poziție. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se înfurie și începu să-l scuture cu răutate.
— Ce tot dormi? strigă dânsa, privindu-l în silă.
Raskolnikov se ridică, se așeză în capul oaselor, dar nu-i răspunse nimic și rămase cu ochii pironiți în podea.
— Ești bolnav? întrebă Nastasia, dar nici de data aceasta nu primi niciun răspuns.
— Barem mai du-te oleacă și te plimbă, zise ea după o scurtă tăcere, să mai iei aer. Ai să mănânci, au ba?
— Mai târziu... rosti el abia auzit. Du-te!
Și-i făcu semn să plece. Femeia mai stătu câteva clipe, privindu-l cu milă, apoi ieși din odaie.
Peste câteva minute Raskolnikov ridică ochii și privi lung ceaiul și supa. Apoi luă pâinea, o lingură și începu să mănânce.
Mâncă puțin, abia două-trei linguri, înghițite fără poftă, aproape mecanic. Capul nu-l mai durea atât de rău. După ce mâncă, se culcă din nou pe divan cu fața în jos, dar nu mai putu să adoarmă, ci zăcu nemișcat, cu obrazul înfundat în pernă. Visă întruna niște vise foarte stranii: se făcea că e în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihnește, cămilele stau culcate, liniștite; de jur împrejur se înalță palmierii roată, toată lumea prânzește. Iar el bea apă de-a dreptul din izvorul care curge și șopotește alături. Ce apă rece, minunată, albastră, proaspătă și răcoritoare curge pe pietricelele multicolore și pe nisipul curat, cu scânteieri de aur!... Deodată, auzi limpede bătaia unui ceas. Tresări, se dezmetici, înălță capul, se uită pe fereastră, căutând să-și dea seama cât e ceasul și, trezit de-a binelea, sări în sus, ca și când cineva i-ar fi dat brânci. Se apropie în vârful picioarelor de ușă, o întredeschise ușurel și trase cu urechea. Inima îi bătea cu putere. Pe scară era liniște, ca și cum toată casa ar fi adormit... Îi păru ciudat, absurd, cum de putuse să doarmă, cufundat într-un fel de amorțeală, din ajun și până în clipa aceea, când mai erau atâtea de făcut și nimic nu fusese pregătit... Poate că bătuse ora șase? O agitație extraordinară, febrilă, puse stăpânire pe el, luând locul amorțirii și toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregătiri de făcut. Căută din răsputeri să-și adune gândurile, să nu uite nimic; dar inima îi zvâcnea atât de tare, încât răsufla cu greu. În primul rând, trebuia să facă un laț și să-l coasă de pardesiu: asta n-avea să-i ia decât un minut. Vârî mâna sub pernă, căută prin rufăria îndesată acolo și găsi o cămașă veche, ruptă, nespălată. Rupse din ea o fâșie lată de vreo cinci centimetri și lungă de vreo treizeci. O îndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun încă, făcut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) și începu să coasă cele două capete ale fâșiei pe dinăuntru, sub brațul stâng. Mâinile îi tremurau, dar se stăpâni și-și duse treaba la bun sfârșit, așa încât atunci când își puse pardesiul nu se vedea deloc cusătura. Acul și ața fuseseră pregătite mai demult și se aflau în sertarul mesei, într-o hârtiuță. Cât despre laț, era o idee a lui, foarte iscusită: lațul acesta era făcut pentru topor. Doar nu putea să meargă pe stradă cu toporul în mână, iar dacă l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l țină cu mâna și așa ar fi bătut la ochi. Cu ajutorul lațului însă, era de ajuns să introducă înăuntru tăișul și toporul va atârna liniștit sub braț, tot drumul. Dacă bagă mâna în buzunar, poate să țină toporișca să nu se clatine; și cum pardesiul era foarte larg, un adevărat sac, nu s-ar observa că ține ceva prin buzunar. Acest laț îl născocise cu două săptămâni înainte.
După ce isprăvi pregătirile, vârî degetele în crăpătura dintre divanul lui „turcesc” și podea, bâjbâi în colțul stâng și scoase amanetul demult pregătit și ascuns acolo. De altfel, nu era vorba de un amanet adevărat, ci de o bucățică de lemn, bine geluită, de mărimea și grosimea unei tabachere de argint. O găsise întâmplător într-una din plimbările lui, într-o curte unde, într-o aripă a casei, se afla un atelier de tâmplărie. Mai târziu îi adăugase o bucățică subțire și netedă de tablă — o bucățică ruptă de la cine știe ce și pe care o găsise în aceeași zi pe stradă. Prinsese cele două plăcuțe una peste cealaltă, cruciș, cu un fir de ață, cea de fier fiind mai mică decât cea de lemn; apoi le învelise elegant într-o bucată albă de hârtie și legase pachetul cu un nod complicat. Asta ca să ocupe câteva momente atenția bătrânei și să poată prinde clipa prielnică, în timp ce va încerca să dezlege pachetul. Adăugase plăcuța de metal pentru ca pachetul să cântărească mai greu și bătrâna să nu-și dea seama de la început că „obiectul” era de lemn. Toate acestea le păstrase sub divan pentru momentul oportun. În clipa în care scoase amanetul, cineva strigă în curte:
— Ehe, e trecut de mult de șase!
— De mult! Doamne!
Raskolnikov se repezi la ușă, trase cu urechea, își luă pălăria și începu să coboare, atent și ușor ca o pisică, cele treisprezece trepte ce-l despărțeau de gazda lui. Avea de făcut lucrul cel mai important: să fure toporul din bucătărie. Că trebuia s-o facă cu toporul, hotărâse demult. Mai avea și un cuțit de grădinărie; dar nu se putea bizui pe cuțit și mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea își fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie să vorbim în treacăt despre o particularitate ciudată pe care o aveau toate hotărârile definitive pe care le lua: cu cât erau mai definitive, cu atât păreau mai absurde și mai monstruoase. Cu toată lupta lăuntrică, chinuitoare, în tot răstimpul acesta n-a putut niciodată, nicio clipă, să creadă că proiectele lui ar putea fi aduse la îndeplinire, cu adevărat.
Și chiar dacă s-ar fi întâmplat ca totul să fie ticluit și hotărât până la ultimul punct și n-ar mai fi existat niciun dubiu, probabil că totuși ar fi renunțat, părându-i ceva absurd, monstruos și imposibil. Dar mai rămăseseră o sumedenie de puncte nerezolvate, iar îndoielile persistau. În ceea ce privește însă toporul și procurarea lui, nu se neliniștea câtuși de puțin, fiindcă era din cale-afară de ușor de rezolvat. Nastasia lipsea întruna de acasă, mai ales seara; dădea fuga ba la o vecină, ba la băcănie, iar ușa o lăsa deschisă. Gazda o certa mereu pentru asta. Așadar, atunci când va sosi clipa hotărâtoare, nu avea decât să intre pe furiș în bucătărie și să ia toporul, iar mai târziu, peste un ceas (când totul va fi sfârșit), să intre din nou și să-l pună la loc. Firește, se poate ca totul să nu meargă pe roate; de pildă, s-ar putea ca, venind peste o oră să pună toporul la locul lui, să dea peste Nastasia care putea să se întoarcă între timp. Atunci trebuia să urce în odaia lui să aștepte până va pleca din nou. Dar dacă între timp ea are nevoie de topor, observă că lipsește și începe să facă gălăgie? Ar putea să-l bănuiască, sau, cel puțin, ar avea motiv să-l bănuiască.
Dar toate acestea erau amănunte la care nu voia încă și nici nu avea timp să se gândească. Se gândea la ceea ce era mai important, lăsând amănuntele pentru clipa când se va hotărî definitiv. Dar asta părea absolut irealizabil. Cel puțin așa credea. De pildă, nu-și putea închipui că într-o bună zi va înceta de a gândi, se va scula și se va duce acolo... Până și repetiția din zilele trecute (adică vizita pe care o făcuse cu gândul de a repera definitiv locul acțiunii) nu fusese o repetiție serioasă, ci doar așa: „Hai să mă duc, să văd, ce să tot visez!”, și nici nu avusese puterea s-o ducă la capăt; se lăsase păgubaș și fugise, indignat de el însuși. Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema soluționată: cazuistica lui se ascuțise ca o lamă de brici și nu mai găsea în mintea lui obiecțiuni raționale; dar n-avea încredere nici în rațiunea lui și căuta cu încăpățânare, ca un rob neputincios, obiecții din afară, bâjbâind ca și cum cineva l-ar fi obligat și împins s-o facă. Ziua din ajun, plină de evenimente neprevăzute și hotărâtoare, rezolvase dintr-o dată toată problema și lucra asupra lui aproape mecanic: parcă l-ar fi împins de la spate o putere oarbă și neînduplecată, de neînvins. Ca și cum din nebăgare de seamă i s-ar fi prins poalele hainei într-o curea de transmisie și acum îl trăgea și pe el sub roata mașinii.
La început — de altfel, era mult de atunci — îl preocupase o întrebare: de ce aproape toate crimele ies la iveală și se descoperă atât de ușor, de ce urmele lăsate de mai toți criminalii sunt atât de evidente? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante și — după părerea lui — cauza principală nu consta atât în imposibilitatea de a tăinui crima, cât în însăși persoana criminalului; acesta, adică mai toți criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinței și rațiunii, și de aceea se poartă cu o neglijență și ușurință fenomenală, copilărească, și asta tocmai în clipele când agerimea minții și prudența sunt indispensabile. După părerea lui, această eclipsă a rațiunii și paralizie parțială a voinței se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide, care se dezvoltă treptat și ajunge la paroxism cu puțin înainte de săvârșirea crimei, persistă cu aceeași intensitate în momentul crimei și câtva timp încă, mai lung sau mai scurt, depinde — de la individ la individ — după crimă: mai târziu, această stare morbidă trece, ca orice boală. În ceea ce privește întrebarea dacă boala este aceea care generează crima, sau crima în sine, prin natura ei specială, este întotdeauna însoțită de fenomene morbide — nu se simțea în stare s-o rezolve.
Ajuns la aceste concluzii, hotărâse că el personal, în această privință, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămâne stăpân pe rațiunea și pe voința lui în tot timpul acțiunii, și asta pentru simplul motiv că acțiunea lui „nu era o crimă”... Vom lăsa deoparte procesul datorită căruia ajunsese la această concluzie; și așa am făcut destule digresiuni... Să adăugăm numai că greutățile efective, pur materiale, în genere, jucau în mintea lui un rol secundar. „Este de ajuns să-ți păstrezi prezența de spirit și întreaga putere de voință, și obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt...” Dar acțiunea nu începea. El nu înceta de a se îndoi de hotărârile lui definitive și, când a bătut ceasul, totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întâmplător, aproape pe neașteptate.
Un fapt mărunt, cu totul neînsemnat, îl încurcă grozav încă înainte de a fi coborât scara. Ajuns în dreptul bucătăriei, a cărei ușă era ca de obicei dată de perete, trase cu ochiul cu grijă, ca să studieze în prealabil situația: în primul rând, să se convingă că, în lipsa Nastasiei, gazda nu intrase în bucătărie, iar dacă nu intrase, atunci să vadă dacă ușa ce dă în odaia ei era bine închisă și dânsa nu putea să-l vadă când va intra să ia toporul. Cât de mare îi fu însă mirarea când constată că de data aceasta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar făcea și treabă: scotea rufele dintr-un coș și le întindea pe frânghie! Zărindu-l, femeia își întrerupse munca, se întoarse spre el și-l urmări cu privirea când trecu prin fața ușii. Raskolnikov se făcu că nu o vede și trecu ca și cum n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: nu avea topor! Și acest fapt îl descumpăni.
„De ce-oi fi crezut eu”, se gândea el, ajungând în gang, „că tocmai în clipa necesară ea va lipsi de acasă? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta în cap?...” Era profund contrariat, se simțea chiar umilit într-un fel. De ciudă, îi venea să se batjocorească singur. O mânie sălbatică se aprinse în sufletul lui.
În gang se opri, îngândurat. Îi era silă să iasă în stradă numai de ochii lumii, să se plimbe; și-i era și mai silă să se înapoieze în odaia lui. „Ce ocazie unică am pierdut!” mormăi el, stând fără niciun rost în gang în dreptul cămăruței întunecate a portarului, a cărei ușă era larg deschisă. Deodată, tresări. Sub lavița din dreapta din odăița portarului, care se afla la doi pași de el, strălucea ceva... Se uită împrejur — nu se zărea nimeni.
Pe vârfuri, se apropie de odaie, coborî două trepte și-l strigă încetișor pe portar. „Așa și este — nu-i acasă. De altfel, trebuie să fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru că a lăsat ușa deschisă.” Se repezi la topor (ceea ce strălucise era într-adevăr un topor), îl trase de sub lavița unde zăcea între două bucăți de lemne, îl prinse pe loc în laț, vârî amândouă mâinile în buzunare și ieși din odaie; nimeni nu-l văzuse! „Aici nu rațiunea, ci dracul a fost la mijloc!” se gândi el, zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj nemăsurat.
Porni la drum, mergând încet, stăpânit, fără nicio grabă, ca să nu trezească vreo bănuială. Nu se prea uita la trecători, căuta chiar să nu-și oprească ochii pe nicio față și să treacă neobservat. Deodată, își aduse aminte de pălăria lui. „Doamne-Dumnezeule! Acum două zile am avut bani și nu mi-am luat o șapcă!” Un blestem îi scăpă printre dinți.
Se uită întâmplător, cu coada ochiului, într-o prăvălioară și văzu că pendula arăta șapte și zece minute. Trebuia să se grăbească și, cu toate acestea, trebuia să facă un ocol: să se apropie de casă din partea cealaltă...
Altădată, când i se întâmpla să-și închipuie cum aveau să fie toate acestea, se gândea uneori că-i va fi grozav de frică. Acum însă nu se prea temea, ba chiar nu se temea defel. În clipa aceasta îi veneau gânduri care nu aveau nicio legătură cu ceea ce făcea; gânduri care nu stăruiau multă vreme. Astfel, trecând prin fața grădinii Iusupov, îi veni ideea construirii unor fântâni arteziene și-și închipui cât de bine ar răcori ele aerul din toate piețele. Treptat, ajunse la convingerea că Grădina de Vară ar trebui extinsă peste Câmpul lui Marte și chiar unită cu Grădina Mihailovski, a palatului; ar fi frumos și extraordinar de folositor orașului. Apoi îl preocupă deodată întrebarea de ce tocmai în orașele mari, omul, nu din simplă necesitate, ci parcă anume, tinde să se așeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fântâni arteziene, și unde domnesc murdăria, putoarea și toate porcăriile din lume. Apoi își aminti deodată de plimbările pe care el însuși avea obiceiul să le facă prin piața Sennaia și se dezmetici pentru o clipă. „Ce aiureală!” gândi el. „Nu, e mai bine să nu mă gândesc la nimic!”
„Și condamnații la moarte, când sunt duși la locul de osândă, poate că se agață cu gândul de toate obiectele pe care le întâlnesc în cale”, îi trecu deodată prin minte, ca un fulger; alungă numaidecât acest gând... Acum se apropia: iată casa, iată poarta. Undeva, cine știe unde, ceasul bătu o singură dată. „Ce-i asta? Să fie șapte și jumătate? Nu se poate, a luat-o înainte ceasul.”
Spre norocul lui, în gang totul merse din nou de minune. Mai mult încă, parcă anume, cu o clipă înainte, un car uriaș cu fân intrase pe poartă, ascunzându-l pe Raskolnikov în timp ce străbătea gangul și, de îndată ce carul intră în curte, el se strecură pe scara din dreapta. De partea cealaltă a carului, câteva glasuri țipau și se ciorovăiau, dar nu-l observă nimeni și nu întâlni pe nimeni în calea lui. Multe ferestre care dădeau în curtea aceea uriașă, pătrată, erau deschise, dar el nu-și ridică ochii spre ele; nu se simțea în stare s-o facă. Scara care ducea spre apartamentul bătrânei era aproape, în dreapta gangului. Apucă pe scară...
Răsuflă adânc, își apăsă cu mâna inima care zvâcnea cu putere, pipăi toporul, îl îndreptă și începu să urce încet, trăgând cu urechea la toate zgomotele. Dar și scara era absolut pustie; toate ușile erau încuiate; nu întâlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, ușa unui apartament era dată de perete; acolo lucrau niște zugravi, dar aceștia nu-i dădură nicio atenție. Raskolnikov stătu locului, se gândi și sui mai departe. „Firește, ar fi fost mai bine dacă nu erau aici, dar... mai sunt două etaje.”
Iată și etajul trei, iată ușa, iată apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuința de sub apartamentul bătrânei părea de asemeni neocupată; cartea de vizită bătută în cuișoare era scoasă, locatarul se mutase!... Raskolnikov se sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte o idee: „N-ar fi mai bine să plec?” Dar nu-i dădu importanță și începu să asculte ce se petrecea în apartamentul bătrânei: acolo domnea o tăcere mormântală. Trase cu urechea spre scară, ascultă mult, atent... Se mai uită o dată de jur împrejur, își luă inima în dinți, se îndreptă de spate, controlă dacă toporul se ținea bine în laț. „N-oi fi prea... palid?” se întreba el. „N-oi fi prea emoționat? E bănuitoare... Să mai aștept... să se astâmpere inima!”
Dar inima nu se astâmpăra, dimpotrivă, parcă dinadins bătea tot mai tare, tot mai tare... Nu se mai putu stăpâni, întinse încet brațul spre clopoțel și sună. Peste câteva clipe mai sună o dată, ceva mai tare.
Niciun răspuns. N-avea rost să mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit. Bătrâna, desigur, era acasă, dar era bănuitoare și era singură; îi cunoștea întrucâtva obiceiul... și-și lipi din nou urechea de ușă. Oare simțurile să i se fi ascuțit într-atât (ceea ce era greu de admis) sau se auzea în adevăr... dar desluși deodată, de partea cealaltă a ușii, un foșnet ușor, ca și cum cineva ar fi pus cu precauție mâna pe clanță și o rochie s-ar fi atins de ușă. Cineva stătea cu mâna pe zăvor, căutând să rămână neobservat și asculta, pândindu-l dinăuntru, ca și dânsul, de afară și poate cu urechea lipită de ușă...
Dinadins, făcu o mișcare mai zgomotoasă, mormăi ceva ca să nu dea impresia că se ascunde; apoi mai sună o dată, fără grabă, fără nerăbdare, ca un om așezat. Mai târziu, când își aducea aminte de toate, această clipă îi rămăsese deosebit de limpede și de viu întipărită în minte; niciodată nu și-a putut explica mai târziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoției, mintea i se întuneca din când în când și aproape nu-și mai simțea trupul... O clipă mai târziu auzi trăgându-se zăvorul.