Raskolnikov pledase cu putere și căldură pentru Sonia împotriva lui Lujin, cu toată groaza și suferința care-i copleșeau sufletul. Afară de sincera lui pornire de a o apăra pe Sonia, el prinsese cu bucurie prilejul de a scăpa câteva clipe de gândurile care-l chinuiseră toată dimineața și pe care nu le mai putea îndura. Pe de altă parte, îl neliniștea mereu gândul întâlnirii pe care avea s-o aibă cu Sonia și, în unele momente, chiar îl speria: trebuia să-i spună cine a ucis-o pe Lizaveta și, presimțind cât de grea va fi pentru el această mărturisire, se străduia să nu se gândească la ea. Și de aceea, când exclamase, ieșind de la Katerina Ivanovna: „Ei, să vedem, Sofia Semionovna, ce ai să zici acum?!” această sfidare o aruncase, fiind încă probabil surescitat de luptă și înfierbântat de victoria obținută asupra lui Lujin. Dar, lucru ciudat, când ajunsese la locuința lui Kapernaumov, toată încrederea îi pieri deodată și i se făcu frică. Se opri, nehotărât, în fața ușii, întrebându-se: „Trebuie oare să-i spun cine a ucis-o pe Lizaveta?” Întrebarea era stranie, fiindcă simți, chiar în aceeași clipă, nu numai că nu se putea să nu-i spună, dar nici măcar să mai întârzie un singur minut. Nu știa încă de ce acest lucru era imposibil; presimțea numai această imposibilitate și îl copleși senzația dureroasă a slăbiciunii lui față de această necesitate. Ca să nu se mai gândească și să nu mai sufere, deschise iute ușa și, din prag, se uită la Sonia. Fata ședea cu coatele pe masă, cu fața ascunsă în palme, dar, zărindu-l, se sculă de îndată și porni în întâmpinarea lui, de parcă l-ar fi așteptat.
— Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu erai dumneata? rosti ea în pripă, în timp ce el intra în odaie.
Se vedea bine că se gândea numai la binele pe care i-l făcuse și era grăbită să-i mulțumească: pentru asta îl așteptase.
Raskolnikov se apropie de masă și se așeză pe scaunul de pe care tocmai se sculase Sonia. Ea se opri la doi pași, exact așa cum făcuse cu o zi mai înainte.
— Ei, Sonia, zise el, și simți deodată că glasul îi tremura, ai văzut că toată povestea se întemeia pe „poziția dumitale socială și deprinderile care decurg din ea”? Ai înțeles adineauri acest lucru?
Pe chipul ei se oglindi suferința.
— Numai să nu-mi mai vorbești ca ieri! îl întrerupse ea. Te rog, nu reîncepe. Și așa sunt destul de chinuită...
Și se grăbi să zâmbească, speriată că dojana ei ar putea să-l supere.
— Am făcut o prostie că am plecat. Ce-i pe acolo? Tocmai mă gândeam să mă duc, dar am așteptat... să vii dumneata.
El îi povesti cum Amalia Ivanovna vrea să-i dea afară din casă și cum Katerina Ivanovna alergase nu știa unde „să caute dreptate”.
— Vai, Doamne! sări Sonia. Să mergem cât mai repede...
Și ea își apucă mantăluța.
— Mereu același lucru! exclamă el, iritat. Nu te gândești decât la ei! Rămâi nițel cu mine.
— Și... Katerina Ivanovna?
— Katerina Ivanovna, de vreme ce a fugit de acasă, are să vină fără îndoială la dumneata, urmă el, bodogănind. Dacă nu te găsește, tot dumneata ai să fii de vină...
Copleșită de o chinuitoare descumpănire, Sonia se așeză pe scaun. Raskolnikov tăcea cu ochii în pământ, preocupat de gândurile lui.
— Să zicem că Lujin n-a vrut acum să meargă până la capăt, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă ar fi vrut sau i-ar fi convenit lui să te aresteze și nu ne-am fi nimerit, Lebeziatnikov și cu mine acolo, te-ar fi băgat la închisoare. Nu-i așa?
— Da... răspunse ea cu glasul stins. Da! repetă ea, distrată și neliniștită.
— Și doar se putea foarte bine să nu fi fost acolo! Lebeziatnikov a venit și el numai din întâmplare.
Sonia tăcea.
— Dacă te băga la închisoare, ce s-ar fi întâmplat atunci? Îți amintești ce ți-am spus ieri?
Ea nu răspunse nici de data asta. Raskolnikov aștepta.
— Credeam că iarăși ai să strigi: „Nu vorbi despre asta, încetează!” spuse el, râzând cam forțat. Iarăși tăcere? întrebă el peste o clipă. Totuși, trebuie să vorbim despre ceva. Și pe mine tocmai mă interesează cum ai rezolva dumneata o anumită „problemă”, cum spunea Lebeziatnikov (părea că începe să se încurce). Nu, hai să vorbim serios. Închipuiește-ți, Sonia, că ai fi cunoscut de mai înainte toate intențiile lui Lujin, că ai fi știut (absolut sigur) că, datorită lui, Katerina Ivanovna și copiii se vor prăpădi; și dumneata pe deasupra (fiindcă dumneata te socotești totdeauna ca neavând nicio importanță, de aceea am zis pe deasupra). Cu Polecika s-ar întâmpla întocmai ce s-a întâmplat cu dumneata... fiindcă pentru ea nu există altă cale. Și așa, dacă toate acestea ar fi fost lăsate la alegerea dumitale, adică dumneata să hotărăști: să trăiască Lujin și să comită tot felul de mârșăvii, iar Katerina Ivanovna să moară, ori să moară Lujin și să scape Katerina Ivanovna cu ai ei? Ce-ai fi hotărât? Te întreb.
Sonia îl privi neliniștită; ceva ciudat se desprindea din cuvintele acestea șovăitoare, ocolite.
— Presimțeam că o să mă întrebi ceva de felul ăsta, zise ea, privindu-l cercetător.
— Se poate; totuși, ce-ai fi hotărât?
— De ce mă întrebi dumneata despre niște lucruri care n-au cum să se întâmple? răspunse în silă Sonia.
— Prin urmare, este mai bine ca Lujin să trăiască și să facă ticăloșii! Nici atâta lucru n-ai îndrăznit să hotărăști?
— Păi mie nu-mi este dat să cunosc voința Domnului... Pentru ce mă întrebi ce aș face într-un caz care nu se poate întâmpla? La ce bun întrebările astea fără rost? Cum s-ar putea face ca viața cuiva să atârne de hotărârea mea? Și cine m-a pus judecător peste viața și moartea oamenilor?
— Firește, dacă este voința lui Dumnezeu la mijloc, n-ai ce-i face, ripostă el ursuz.
— Mai bine mi-ai spune dumneata deschis ce vrei să-mi spui! strigă Sonia, îndurerată. Iarăși aduci vorba despre ceva ce nu înțeleg... Sau ai venit numai ca să mă chinuiești?!
Ea nu se mai putu stăpâni și izbucni într-un plâns amar. Raskolnikov o privea îndurerat, posomorât. Așa se scurseră vreo cinci minute.
— Ai dreptate, Sonia, zise el domolit.
Se schimbase deodată; tonul lui prefăcut-obraznic, sfidător, pierise. Glasul îi suna stins.
— Ți-am spus ieri că n-am să vin să cerșesc iertare, și totuși aproape cu asta am început... Am vorbit despre Lujin și despre Dumnezeu... ca să cer iertare, Sonia...
Voi să zâmbească, dar ceva neputincios și trist se oglindi în acest zâmbet palid. Își plecă fruntea și-și ascunse fața în palme.
Și deodată un sentiment ciudat, neașteptat, de ură față de Sonia i se trezi în suflet. Speriat și mirat de acest lucru, el își ridică ochii și o privi, dar întâlni privirea ei îngrijorată, plină de durere și ura lui pieri ca o nălucă. Era altceva, luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că sosise clipa grea.
Își ascunse din nou fața în palme și-și înclină capul. Păli deodată, se sculă, o privi pe Sonia și, fără să spună un cuvânt, se mută mașinal pe patul ei.
Raskolnikov avea exact aceeași impresie ca atunci când stătuse în spatele bătrânei, cu toporul scos din laț, dându-și seama că „nu mai era nicio clipă de pierdut”.
— Ce-i cu dumneata? întrebă Sonia, speriată.
Dar el nu putea să vorbească. Își închipuise cu totul, cu totul altfel felul în care îi va mărturisi tot, și nu pricepea ce se petrecea acum cu el. Ea se apropie încet, se așeză alături, pe pat, și aștepta fără să-și ia ochii de la el. Inima îi bătea când îngrozitor de tare, când se oprea de tot. Situația era de neîndurat: el își întoarse spre dânsa fața palidă ca de mort; buzele i se strâmbau neputincioase în sforțarea lor de a rosti cuvântul. Sonia fu cuprinsă de groază.
— Ce-i cu dumneata? repetă ea, depărtându-se ușor.
— Nu-i nimic, Sonia. Nu te speria... Fleacuri! Adevărat, dacă ar fi să judecăm — nu-s decât fleacuri, murmură el ca un om în delir, care nu-și dă seama ce spune. Pentru ce am venit să te chinuiesc? adăugă el deodată, privind-o. Da, pentru ce? Îmi pun necontenit această întrebare, Sonia...
Poate că își pusese această întrebare acum un sfert de oră, dar acum se simțea atât de slăbit, că abia mai știa ce spune și tremura întruna din tot trupul...
— Vai, cât suferi! rosti ea, privindu-l cu milă.
— Nu-i nimic! Uite, ce este, Sonia (și un zâmbet palid și neputincios îi flutură câteva clipe pe buze), îți amintești ce am vrut să-ți spun ieri?
Sonia aștepta, neliniștită.
— Plecând, ți-am spus că poate îmi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ți spun... cine a ucis-o pe Lizaveta.
Ea începu deodată să tremure.
— Acum am venit să-ți spun...
— Așadar, ieri ai vorbit serios... șopti ea cu greu, dar se dezmetici numaidecât și întrebă: Dar de unde știi?
Respira greu. Obrazul ei se făcea tot mai palid.
— Știu.
Ea tăcu o clipă.
— L-au găsit pe acela? întrebă ea, sfioasă.
— Nu.
— Atunci cum poți ști asta? întrebă ea cu glasul stins, după câteva clipe de tăcere.
El se întoarse spre ea și o privi țintă, cu o ciudată neclintire.
— Ghicește, rosti cu același zâmbet strâmb și neputincios.
Ea tresări ca biciuită de un vânt rece.
— Dar de ce... de ce... mă... sperii... așa? rosti, zâmbind ca un copil mic.
— Dacă știu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, urmă Raskolnikov cu privirile pironite asupra ei, nemaiputând să-și ia ochii de la ea, el... n-a vrut... s-o ucidă pe Lizaveta... a ucis-o... întâmplător... El voia s-o ucidă pe bătrână... când era singură... și s-a dus la ea... Dar atunci a intrat Lizaveta... Și el era acolo... și... a ucis-o.
Se scurse încă un minut de groază. Amândoi se priveau în ochi.
— Va să zică nu poți să ghicești? întrebă el cu senzația cu care s-ar fi aruncat din turla unei biserici.
— N-nu, șopti abia auzit Sonia.
— Caută bine.
Și de îndată ce rosti aceste cuvinte, o senzație pe care o mai cunoscuse o dată îi îngheță inima; se uita la Sonia și-i păru deodată că vede pe fața ei expresia Lizavetei, cum i se întipărise în minte, în timp ce se apropia cu toporul, iar ea se dădea înapoi, spre perete, cu o mână întinsă înainte și o spaimă copilărească în obraz, întocmai cum fac copiii mici când încep să se sperie și, gata să plângă, cu mânuțele întinse, se dau înapoi și-și ațintesc ochii speriați, neclintiți, asupra lucrului care-i îngrozește. Sonia de asemenea îl privi câtva timp neputincioasă, cu spaimă; apoi ridică și ea mâna stângă, propti ușor degetele în pieptul lui și se ridică încet din pat, depărtându-se tot mai mult, fără a înceta de a-l privi țintă. Groaza ei trecu și în el; aceeași spaimă i se întipări pe chip și începu s-o privească și el cu aceeași privire și aproape cu același zâmbet copilăresc.
— Ai ghicit? șopti el, în sfârșit.
— Doamne! strigă Sonia și se prăbuși fără putere pe pat cu fața în pernă.
Dar peste o clipă se ridică brusc, se apropie iute de el, îl apucă de mâini și, strângându-le tare, ca într-un clește, cu degetele ei subțiri, își pironi ochii într-ai lui într-o privire lungă. Căută cu disperare să prindă măcar o umbră de speranță. Dar nu mai era niciuna; nu rămânea nicio îndoială; era așa! Mai târziu, când își amintea această clipă, i se părea ciudat și neverosimil: cum își dăduse seama așa, dintr-o dată, că nu exista nicio îndoială? Nu putea spune că presimțise ceva de felul acesta. Și cu toate acestea, de îndată ce el îi spusese, i se păru că într-adevăr ea presimțise de mult asta.
— Ajunge, Sonia! Nu mă chinui! se rugă el îndurerat.
Nu astfel se gândise el că-i va destăinui fapta lui, ci cu totul altfel.
Ca în neștire, Sonia sări de pe pat și, frângându-și mâinile, ajunse în mijlocul camerei, apoi se întoarse repede și se așeză din nou lângă el, aproape atingându-l cu umărul. Peste o clipă se cutremură, scoase un țipăt și, fără să știe nici ea de ce, se aruncă în genunchi în fața lui.
— Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? strigă, disperată, și, ridicându-se, se aruncă de gâtul lui și-l strânse tare în brațe.
Raskolnikov se trase deoparte și o privi cu un zâmbet trist.
— Ciudată ești tu, Sonia; mă îmbrățișezi și mă săruți după ce ți-am spus asta. Tu nu-ți dai seama ce faci.
— Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine! strigă ea, cutremurată de milă, fără să-i audă observația, și izbucni într-un plâns nervos.
Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de mult îi cuprinse ca un val inima, muind-o. El nu se împotrivi: două lacrimi i se iviră în ochi și rămaseră atârnate de gene.
— Prin urmare, n-ai să mă părăsești, Sonia? întrebă el, privind-o aproape cu nădejde.
— Nu, nu; niciodată și nicăieri! exclamă ea. Am să te urmez peste tot, pretutindeni! O, Doamne!... Vai, nefericita de mine!... De ce, de ce nu te-am cunoscut mai devreme? De ce n-ai venit mai înainte? O, Doamne!
— Am venit acum.
— Acum! O, ce-i de făcut acum?... Împreună, împreună! repetă ea în neștire, cuprinzându-l din nou în brațe. Am să te urmez la ocnă!
El se cutremură, același zâmbet plin de ură și aproape trufaș îi răsări pe buze.
— Poate că eu n-am încă de gând să mă duc la ocnă, Sonia, zise el.
Sonia își întoarse iute ochii spre el.
După primul cuvânt de milă pătimașă și chinuitoare, gândul înfiorător al asasinatului o îngheța din nou. Tonul schimbat al glasului îi aminti că acest om era un ucigaș. Îl privea, uimită. Nu știa încă nimic, nu știa nici pentru ce, nici cum, nici de ce o făcuse. Acum toate aceste întrebări răsăriseră dintr-o dată în mintea ei. Și ea se îndoi din nou: „El — un ucigaș! Oare este cu putință una ca asta?”
— Nu, nu-i adevărat! Unde mă găsesc? zise ea, profund nedumerită, ca și cum n-ar fi fost trează de-a binelea. Cum ai putut dumneata, așa cum ești... cum te-ai putut hotărî la așa ceva?... Și de ce?
— Ca să jefuiesc. Încetează, Sonia! răspunse el, obosit și parcă înciudat.
Sonia rămase înmărmurită, dar deodată strigă:
— Erai flămând! Ai vrut... ca s-o ajuți pe mama? Da?
— Nu, Sonia, nu, șopti el, întorcându-se și lăsându-și capul în piept. N-am fost chiar atât de flămând... am vrut într-adevăr s-o ajut pe mama, dar... nici asta nu este tot adevărul... nu mă chinui, Sonia!
Fata își împreună brusc mâinile.
— Se poate, se poate să fie acest lucru adevărat? Doamne, este cu putință? Cine ar putea să creadă?... Cum, ai ucis ca să jefuiești, dumneata, care ți-ai dat ultimul ban pentru alții? Vai!... strigă ea deodată. Banii, banii pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, Dumnezeule, să fi fost și banii aceia...
— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-au fost banii aceia, liniștește-te! Erau banii pe care mi i-a trimis mama, printr-un negustor, i-am primit pe când eram bolnav și i-am dat în aceeași zi... Razumihin a văzut... chiar el i-a primit în locul meu... erau banii mei, ai mei personali, cu adevărat ai mei.
Sonia îl asculta, nedumerită, și se străduia să înțeleagă ceva.
— Iar banii ceilalți... de altminteri, nici nu știu măcar dacă erau bani, adăugă el încet, ca dus pe gânduri, i-am luat atunci de la gât o pungă de piele de antilopă... o pungă plină, doldora... dar nici nu m-am uitat ce era înăuntru; poate n-am avut timp... Cât despre obiecte, niște butoni și lănțișoare — le-am ascuns toate împreună cu punga într-o curte străină, din bulevardul V... sub o piatră, a doua zi dimineață... Și acum tot acolo zac...
Sonia îl asculta, înfrigurată.
— Atunci de ce... spui dumneata că ai făcut-o ca să jefuiești și totuși n-ai luat nimic? întrebă ea repede, agățându-se de un fir de pai.
— Nu știu... nu m-am hotărât încă dacă voi lua sau nu banii aceia, rosti el iarăși ca dus pe gânduri și deodată, dezmeticindu-se, zâmbi scurt. Ah, ce poveste stupidă ți-am spus, nu?
Pe Sonia o fulgeră gândul: „Nu cumva e nebun?” Dar îl respinse numaidecât; nu, era altceva. Și ea nu pricepea, nu înțelegea nimic!
— Știi, Sonia, zise el cu un fel de însuflețire, știi ce am să-ți spun: dacă aș fi ucis numai din pricina foamei, urmă el, apăsând pe fiecare cuvânt, și privirea lui, deși sinceră, avea ceva enigmatic, aș fi fost... fericit acum! Să știi!
Dar peste o clipă, strigă aproape cu deznădejde:
— Ce-ți pasă ție de ce? Ce importanță ar avea pentru tine dacă eu acum aș recunoaște că am făcut rău? Ce ți-ar aduce acest triumf prostesc asupra mea? Ah, Sonia, pentru asta am venit eu la tine?
Sonia vru să răspundă, dar tăcu.
— Tocmai de aceea te-am rugat ieri să pleci cu mine, fiindcă numai tu mi-ai rămas.
— De ce voiai să mă iei cu tine? întrebă ea cu sfială.
— Nu te neliniști, nu te luam ca să furi și să ucizi, nu, nu pentru asta, râse el sarcastic. Suntem două firi diferite... Și știi, Sonia, abia acum, în clipa asta, am înțeles de ce te-am rugat ieri să pleci cu mine. Când ți-am făcut rugămintea asta nici eu nu știam către ce năzuiam. Acum știu că am venit la tine cu o singură dorință: să nu mă părăsești! N-ai să mă părăsești, Sonia?
Ea îi strânse tare mâna.
— Pentru ce, pentru ce i-am spus, pentru ce i-am destăinuit asta? strigă el peste o clipă, deznădăjduit, privind-o cu o durere nesfârșită. Aștepți să-ți explic, Sonia, stai și aștepți, văd bine; și ce-aș putea să-ți spun? N-ai pricepe nimic și n-aș face decât să te chinuiesc și mai mult! Uite, plângi și mă îmbrățișezi din nou, spune, pentru ce mă îmbrățișezi? Fiindcă n-am avut bărbăția să îndur și am venit să-mi arunc povara pe umerii altuia: „Suferă și tu, ca să-mi fie mie mai ușor!” Și poți tu iubi pe un asemenea ticălos?
— Dar nu te chinuiești și tu? strigă Sonia.
Și din nou același sentiment îi învălui inima, muind-o pentru o clipă.
— Sonia, sunt rău, să ții seama de acest lucru: asta explică multe. Am venit fiindcă sunt rău. Există oameni care n-ar fi făcut-o. Dar eu sunt laș și... ticălos. Dar... fie! Asta-i altceva... Ar trebui să vorbesc și nu știu cum să încep...
Se opri și se gândi.
— Ah, cât de diferiți suntem! Pentru ce, pentru ce am venit? N-am să mi-o iert niciodată!
— Nu, nu, e bine, e bine că ai venit! spuse repede Sonia. E mai bine să știu tot. Mult mai bine!
El o privi, îndurerat.
— De ce să n-o spun?! făcu el, părea decis dintr-o dată. Asta a și fost, să știi! Am vrut să fiu un Napoleon și de aceea am ucis... Acum pricepi?
— Nu, n-nu, șopti naiv și sfios fata. Dar... vorbește, vorbește! Am să înțeleg, am să înțeleg cu sufletul! se ruga ea.
— Ai să înțelegi? Bine, să vedem!
Tăcu, adunându-și îndelung gândurile.
— Uite despre ce este vorba: într-o zi mi-am pus întrebarea — ce s-ar fi întâmplat dacă în locul meu ar fi fost Napoleon și, ca să-și înceapă cariera, nu ar fi avut nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, în locul tuturor acestor fapte mărețe, ar fi fost pus în fața înfăptuirii unui omor, să ucidă o oarecare caraghioasă de băbuță, o cămătăreasă, căreia să-i fure banii din sipet, ca să-și asigure cariera, pricepi? Ei, s-ar fi hotărât el să facă acest lucru dacă ar fi văzut că nu este nicio altă ieșire? Nu l-ar fi oprit gândul că este o acțiune prea lipsită de măreție și... și criminală? Trebuie să-ți spun că această „problemă” m-a chinuit foarte mult timp, așa că mi-a fost și rușine când, în sfârșit (nu știu cum, dintr-o dată), mi-am dat seama că nu numai că n-ar fi șovăit, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi o faptă lipsită de măreție... nici n-ar fi înțeles de ce să șovăie. Dacă nu ar fi avut altă cale, ar fi sugrumat-o fără niciun scrupul, fără să stea la gânduri!... Și atunci... atunci n-am mai șovăit nici eu... și am ucis-o... eram acoperit de autoritatea acestui om. Așa a fost, da, da! Îți vine să râzi? Da, Sonia, și ceea ce este și mai ridicol este că poate tocmai așa s-au petrecut lucrurile...
Sonia nici nu se gândea să râdă.
— Mai bine vorbește deschis... fără pilde, se ruga ea și mai sfioasă, abia auzit.
El se întoarse, o privi trist și o luă de mâini.
— Iar ai dreptate, Sonia. Toate acestea-s fleacuri, vorbe goale! Tu știi că mama mea nu are mai nimic. Sora mea, din întâmplare, a primit o educație bună și este sortită să pribegească printre străini ca guvernantă. Toate speranțele și le-au pus în mine. Am intrat la universitate, dar n-am putut să mă întrețin și m-am văzut silit să-mi întrerup studiile. Și chiar dacă le-aș fi urmat înainte, atunci peste vreo zece-doisprezece ani (dacă aș fi avut noroc), puteam să sper să ajung învățător sau funcționar cu o mie de ruble leafă pe an... (vorbea ca și cum ar fi spus o lecție învățată pe de rost). Până atunci, mama s-ar fi uscat de griji și nevoi și eu tot n-aș fi izbutit să-i alin bătrânețea, iar sora... sora mea putea s-o pățească și mai rău! Și apoi, ce viață este asta, să treci pe lângă toate, să te lipsești de toate, s-o lași pe mama ta în nevoi, să rabzi resemnat, de pildă, jignirea ce i-a fost adusă surorii tale? Și ca să ajungi la ce? Că, după ce i-ai înmormântat pe ai tăi, să-ți iei alte griji — soție, copii și să-i lași și pe ei după moartea ta fără un ban și fără o bucată de pâine? Și... și atunci am hotărât să pun mâna pe banii bătrânei, să-i folosesc în primii ani, să mă întrețin la universitate, fără să mai fiu o povară pentru mama, apoi să fac primii pași în viață, fără constrângere, să-mi alcătuiesc o soartă nouă și să pornesc pe acest drum, să fiu independent... Da, și... și asta-i tot... Ei, pe bătrână, firește, am făcut rău că am ucis-o și destul!
Raskolnikov părea ajuns la capătul puterilor și-și lăsă capul în piept.
— Vai, nu-i asta, nu-i asta! exclamă cu durere Sonia. Se poate oare să... nu, nu-i asta, nu a fost așa!
— Uite, și tu vezi că nu-i asta!... Și cu toate acestea am vorbit sincer, ți-am spus tot adevărul!
— Și ce adevăr! O, Doamne!
— La urma urmei, n-am ucis decât un păduche, Sonia, un păduche inutil, scârbos, dăunător.
— Păduchele ăsta era o ființă omenească!
— Știu și eu că nu era un păduche, răspunse el, privind-o ciudat. De altfel, ce ți-am spus n-are nicio noimă, Sonia, adăugă el. E altceva; ai dreptate. Au fost cu totul, cu totul alte cauze care m-au împins!... N-am vorbit de mult cu nimeni, Sonia... Și acum mă doare rău capul...
Ochii îi străluceau înfrigurați. Aproape delira, un zâmbet neliniștit îi rătăcea pe buze. Sub starea lui de surescitare străbătea o cumplită oboseală. Sonia își dădea seama cât suferă. Și ei i se învârtea capul. Vorbea atât de ciudat: parcă îi înțelegea cuvintele și totuși... „Cum se poate! Cum se poate! O, Doamne!” Și ea-și frângea, disperată, mâinile.
— Nu, Sonia, nu-i asta, începu el deodată, ridicând capul, stârnit de o nouă și neașteptată întorsătură a gândurilor, nu-i asta! Presupune... mai bine (da! e mai bine), presupune că sunt orgolios, pizmaș, rău, ticălos, că am o fire răzbunătoare și că, pe deasupra... ei, da, poate sunt predispus la nebunie. (Mai bine totul dintr-o dată! Despre nebunie au vorbit și ei acum în urmă, știu!) Ți-am spus adineauri că nu m-am putut întreține la facultate. Dar știi tu că poate, totuși, aș fi putut să mă întrețin? Mama mi-ar fi trimis ca să achit taxele, iar pentru cizme, haine și pâine mi-aș fi putut câștiga singur, cred! Aveam meditații plătite cu câte cincizeci de copeici. Uită-te la Razumihin, el muncește! Dar eram înrăit și n-am vrut. Da, da, tocmai, eram înrăit. (Este o expresie bună!) Și m-am ascuns în colțul meu ca un păianjen. Tu ai fost în vizuina mea, ai văzut... Știi tu, Sonia, că tavanele joase și odăile strâmte înăbușe mintea și inima? O, cât de mult am urât vizuina aceea! Și totuși nu voiam să ies din ea. Nu voiam să ies din ea. Nu voiam anume! Nu ieșeam zile de-a rândul, nu voiam să muncesc, nici măcar să mănânc, zăceam întruna. Dacă Nastasia îmi aducea ceva — mâncam, dacă nu-mi aducea — trecea ziua și așa; eram prea înrăit ca să cer ceva. Noaptea nu aveam lumină, zăceam în întuneric; ar fi trebuit să muncesc ca să-mi câștig bani de lumânări, și eu nu voiam. Renunțasem să învăț și mi-am vândut cărțile; pe masa mea, pe notițe și caiete și acum e un strat de praf gros de un deget. Îmi plăcea mai bine să zac și să mă gândesc. Și m-am tot gândit... Și am visat, am visat lucruri ciudate, fel de fel, dar ce să mai vorbim despre ele! Apoi a început să mi se năzară că... Nu, n-a fost așa. Iarăși nu povestesc așa cum a fost! Vezi tu, mă întrebam atunci: de ce sunt atât de prost, de ce, dacă ceilalți sunt proști și eu știu sigur că sunt proști, nu caut să fiu mai deștept decât ei? Mai târziu, Sonia, am înțeles că, dacă aștepți ca toată lumea să ajungă să fie deșteaptă, ar trebui să aștepți un timp nesfârșit... Apoi, am mai înțeles că asta nu se va întâmpla niciodată, că oamenii nu se vor schimba, că nimeni nu va putea să-i transforme și că degeaba ți-ai pierde timpul, încercând acest lucru! Da, așa este. Asta este legea lor... Sonia! Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi disprețuiește, acela ajunge la ei legiuitor, și cu cât cutează mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a fost totdeauna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!
Spunând toate acestea, Raskolnikov, deși se uita la Sonia, nu se mai îngrijea dacă ea înțelege sau nu. Febra îl stăpânea în întregime. Părea cuprins de o exaltare întunecată. (Într-adevăr, trecuse prea multă vreme de când nu mai vorbise cu nimeni.) Sonia înțelese că această filozofie lugubră ajunsese credința și legea lui.
— Atunci, Sonia, am înțeles, urmă el, exaltat, că puterea nu se dă decât aceluia care îndrăznește să se aplece și s-o ridice. Asta este totul: e de ajuns să cutezi! Mi-a venit atunci în minte o idee, pentru prima oară în viața mea, o idee pe care n-o mai întâlnisem niciodată la nimeni înainte! La nimeni! Din ziua când mi-am dat seama de acest adevăr, limpede ca lumina zilei, m-am mirat cum nu îndrăznesc oamenii să treacă peste unele piedici absurde, să le apuce pur și simplu de coadă și să le dea deoparte! Și eu... eu am vrut să cutez și am ucis... n-am vrut decât să cutez, Sonia, asta-i cauza!
— Taci, o, taci! strigă Sonia, dând din mâini. Te-ai depărtat de Dumnezeu și Dumnezeu te-a lovit, te-a lăsat pe mâna diavolului!
— Ascultă, Sonia, când zăceam în întuneric și mi se năzăreau toate acestea, diavolul mă inspira? Ce zici?
— Taci! Nu râde, necredinciosule, nu înțelegi nimic, nimic! O, Doamne! Nu înțelege nimic, nimic!
— Taci, Sonia, eu nu râd, știu că mă îndemna diavolul. Taci, taci, Sonia! repetă el, sumbru și stăruitor. Știu tot. M-am gândit la toate acestea, mi le-am spus de o mie de ori pe când zăceam acolo, în întuneric... Toate acestea le-am dezbătut cu mine însumi, toate, până la cel mai mic amănunt, și știu tot, tot! Ah! Dacă ai ști cât m-a plictisit sofisticăria asta! Voiam să uit și să încep totul de la capăt, să încetez cu argumentele! Ai putea tu să crezi că am pornit ca un zăpăcit, nebunește? Am pornit după matură chibzuință și tocmai asta m-a nenorocit! Crezi tu că nu mi-am dat seama? Când îmi puneam întrebări, de pildă: dacă am dreptul la putere, știam perfect că nu am dreptul, prin simplul fapt că-mi puneam întrebarea, sau când mă întrebam dacă o făptură omenească este un păduche, știam bine că pentru mine nu este, ci este un păduche numai pentru acela căruia nici nu i-ar fi trecut prin minte să-și pună asemenea întrebări și care pornește de-a dreptul, fără să-și bată capul cu aceste lucruri... Numai faptul că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea: „S-ar fi hotărât Napoleon s-o ucidă sau nu?” era de ajuns ca să-mi dovedească limpede că nu sunt Napoleon... Am trecut prin tot chinul sofisticăriei și am vrut să scap de asta: am vrut să ucid fără cazuistică, să ucid pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint în privința asta nici măcar pe mine însumi! N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis, ca, obținând mijloace și putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Nu pentru asta! Am ucis, și atâta tot; am ucis pentru mine și, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viața ca un păianjen care își prinde victimele în plasă și le suge tot sângele!... N-a fost banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat... Acum văd asta. Înțelege-mă: dacă ar fi să reîncep, poate n-aș mai face-o, dar atunci eram împins să aflu, voiam să știu, să-mi dovedesc cât mai repede dacă sunt și eu păduche ca ceilalți sau sunt un om în toată puterea cuvântului. Dacă voi cuteza să mă aplec și să ridic de jos puterea? Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul...
— Să ucizi? Dacă ai dreptul să ucizi? strigă Sonia, împreunându-și palmele.
— E-eh! Sonia! strigă el, iritat; vru să obiecteze ceva, dar se stăpâni, disprețuitor. Nu mă întrerupe, Sonia! N-am vrut decât să-ți dovedesc un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci să mă duc acolo și abia după aceea m-a făcut să înțeleg că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt un păduche ca toți ceilalți! Și-a bătut joc de mine și de aceea am venit acum la tine! Halal oaspete! Dacă n-aș fi fost un păduche, aș fi venit eu la tine? Ascultă: când m-am dus atunci la bătrâna aceea, m-am dus numai să încerc... Să știi asta!
— Și ai ucis! Ai ucis!
— Dar cum am ucis? Așa se ucide? Așa se duce cineva să ucidă, cum m-am dus eu atunci? Am să-ți spun odată și odată cum a fost... Și oare pe baba am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci! Iar pe baba aceea a ucis-o diavolul, nu eu... Ajunge, ajunge, Sonia, destul! Lasă-mă! strigă el cu un glas sfâșietor. Lasă-mă!
Își sprijini coatele de genunchi și își strânse capul în palme, ca într-un clește.
— Ce suferință! gemu Sonia.
— Acum ce să fac, spune?! întrebă el deodată, ridicând capul și privind-o, cu fața răvășită de disperare.
— Ce să faci?! strigă ea, sărind deodată de la locul ei, și ochii, până atunci plini de lacrimi, îi străluciră puternic. Scoală-te! (Ea îl apucă de umăr; el se ridică, privind-o aproape înmărmurit.) Du-te acum, chiar în clipa asta, la o răscruce de drumuri, închină-te adânc, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, apoi închină-te în cele patru zări, în fața lumii întregi, și spune tare, să audă toți: „Eu am ucis!” Atunci Dumnezeu are să-ți redea viața. Ai să te duci? Ai să te duci? întrebă ea, tremurând toată ca într-un acces, apucându-l de mâini, strângându-i-le tare în mâinile ei și învăluindu-l cu privirea ei de foc.
El se miră, păru uimit chiar de exaltarea ei neașteptată.
— Vrei să merg la ocnă, Sonia? Să mă predau? întrebă el, posomorât.
— Primește suferința și ispășește-ți vina prin ea, asta trebuie să faci.
— Nu, n-am să mă duc să mă predau, Sonia.
— Și de trăit? Cum ai să trăiești? exclamă ea. Oare poate cineva să trăiască astfel? Cum ai să dai ochii cu mama ta? (Vai, ce au să se facă, ce au să se facă ele acum?) Dar ce tot îndrug! Tu le-ai și părăsit, ai rupt legăturile cu ele! O, Doamne! strigă ea. Știe și el singur toate astea! Cum, cum să trăiești cu inima pustiită? Ce are să se întâmple de acum înainte cu tine?
— Ești un copil, Sonia! rosti el încet. Cu ce m-am făcut vinovat în fața lor? Pentru ce să mă duc să mă predau? Ce să le spun acestor oameni? Toate acestea nu-s decât un miraj... Ei extermină milioane de oameni și încă socotesc asta drept o virtute. Sunt niște escroci și niște ticăloși, Sonia!... N-am să mă duc la ei. Ce le-aș putea spune? Că am ucis și n-am îndrăznit să iau banii, că i-am ascuns sub o piatră? adăugă el, zâmbind sarcastic. Păi au să râdă de mine, au să zică că-s un prost că nu i-am luat. Laș și prost! Ei n-au să înțeleagă nimic, nu sunt în stare să înțeleagă. Pentru ce să mă duc să mă predau? Nu, n-am să mă duc. Ești un copil, Sonia...
— Ai să te chinuiești, ai să te chinuiești de moarte, repetă ea, întinzând spre el brațele cu nespusă rugă.
— Se prea poate să mă fi calomniat, spuse el întunecat, pradă gândurilor, poate că mai sunt încă om și nu un păduche, și m-am grăbit să mă condamn singur... Am să lupt încă.
Își crispa buzele într-un zâmbet plin de îngâmfare.
— Să duci povara asta?! O viață întreagă, o viață întreagă?!...
— Am să mă obișnuiesc... rosti el, posomorât și gânditor. Ascultă, urmă el peste o clipă, ajunge cu văicărelile, trebuie să vorbim serios: am venit să-ți spun că sunt căutat, că vor să mă prindă în laț...
— Vai! exclamă Sonia, îngrozită.
— De ce strigi? Vrei să mă duc la ocnă și te sperii? Dar ascultă bine: n-am să mă dau bătut. Am să lupt și ei n-au să izbutească nimic. Nu au dovezi. Ieri am trecut printr-o mare primejdie și m-am crezut pierdut; astăzi însă lucrurile s-au îndreptat. Toate probele pe care le au sunt cu două tăișuri, adică le pot întoarce în folosul meu (pricepi?), și am să le întorc; fiindcă acum am învățat... Dar ei probabil au să mă bage totuși la închisoare. Să nu fi fost o anumită întâmplare, poate că m-ar fi băgat încă astăzi, e aproape sigur că m-ar fi băgat; se prea poate chiar ca totuși să mă aresteze astăzi... Dar asta nu înseamnă nimic, am să stau cât am să stau și or să-mi dea drumul... pentru că nu au nicio dovadă serioasă împotriva mea și nici n-au să aibă, ți-o jur. Iar ceea ce au, nu e de ajuns ca să poată condamna un om. Și acum destul... Am vrut să știi... Cu sora și cu mama am să caut să fac în așa fel ca să le conving că n-a fost nimic, ca ele să nu se sperie... De altfel, mi se pare că sora mea este asigurată acum... prin urmare și mama... Asta-i tot. Dar să fii prudentă. Ai să vii la mine la închisoare când am să fiu acolo?
— Am să vin! Am să vin!
Ședeau amândoi alături, triști, zdrobiți, ca doi oameni aruncați după furtună pe un țărm pustiu. El se uita la Sonia, își dădea seama câtă dragoste revărsa ea asupra lui și, ciudat: simți că-i vine greu, că este dureros să fii atât de iubit. Da, era o senzație ciudată și dureroasă! Venise la Sonia, simțind că singura nădejde, singurul sprijin erau în ea; se gândise să-și aline cât de cât chinul și acum, când toată inima ei se îndrepta spre el, își dădu seama că este mult mai nefericit ca înainte.
— Sonia, zise el, mai bine să nu vii la mine când am să stau în închisoare.
Sonia nu-i răspunse; plângea. Se scurseră câteva clipe.
— Ai cruce? întrebă ea pe neașteptate, ca și cum și-ar fi adus deodată aminte.
La început el nu înțelese întrebarea.
— Nu ai, nu-i așa? Ia, ia-o pe asta, de chiparos. Eu am alta, de aramă, de la Lizaveta. Noi am schimbat crucile cu Lizaveta, ea mi-a dat-o pe a ei, iar eu i-am dat iconița mea. Acum am s-o port pe a Lizavetei, iar asta ți-o dau ție. Ia-o... e a mea! A mea! îl ruga ea. O să mergem să ispășim împreună și împreună o să ducem crucea!...
— Dă-mi-o! zise Raskolnikov.
N-ar fi vrut s-o jignească. Dar își retrase brusc mâna pe care o întinsese să ia cruciulița.
— Nu acum, Sonia. Mai bine mai târziu, adăugă el ca s-o liniștească.
— Da, da, mai bine, mai bine, răspunse ea cu căldură. Când ai să mergi să-ți ispășești pedeapsa, atunci ai s-o pui. Ai să vii la mine, am să ți-o atârn de gât, o să ne rugăm împreună și o să mergem.
În clipa asta cineva bătu de trei ori în ușă.
— Sofia Semionovna, pot să intru? se auzi o voce binecunoscută și politicoasă.
Speriată, Sonia se repezi la ușă. Chipul bălan al domnului Lebeziatnikov se ivi în prag.