Era bolnav de multă vreme; dar nu grozăviile vieții de ocnaș, nu munca, nu hrana, nu capul ras, nu hainele vărgate îl frânseseră, nu! Ce-i păsa lui de toate aceste chinuri și suferințe? Dimpotrivă, era mulțumit să muncească; prin oboseala fizică câștiga cel puțin câteva ore de somn liniștit. Și ce însemna pentru el zeama lungă cu gândaci care i se dădea drept mâncare? În viața lui de student, adeseori n-avusese nici atât. Hainele lui erau călduroase și potrivite cu felul de viață. Cătușele nu le simțea. Să se rușineze de capul lui ras, de haina lui vărgată? Dar în fața cui? În fața Soniei? Sonia se temea de el, cum ar fi putut să-i fie rușine de ea?
Atunci ce era? Totuși îi era rușine până și de Sonia, pe care o chinuia din pricina asta, purtându-se cu ea disprețuitor și brutal. Dar nu-i era rușine nici de capul lui ras, nici de cătușe; mândria lui fusese crunt rănită și el din asta se îmbolnăvise. O, cât de fericit s-ar fi simțit dacă s-ar fi putut învinui singur! Atunci ar fi îndurat tot, până și rușinea și ocara. Dar oricât de aspru se judeca, cugetul lui înrăit nu găsea în trecutul lui nicio vină deosebită, nu-și imputa decât că a dat greș, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Îi era rușine să se vadă pe el, Raskolnikov, pierdut prostește, fără leac, fără nădejde, fără rost, învins de destinul orb, și că trebuia să se supună, să se încline în fața „absurdității” acestei sentințe, dacă voia să-și recapete cât de cât liniștea.
O neliniște fără scop și fără rost în prezent, o necontenită jertfire de sine, stearpă, fără folos în viitor — iată ce-i rezerva viața. Ce mângâiere poate fi că peste opt ani nu va avea decât treizeci și doi de ani și că la vârsta asta se poate reîncepe o viață nouă? Pentru ce să trăiască? Ce să apere? La ce să năzuiască? Să trăiască numai ca să trăiască? Dar de totdeauna a fost gata să-și dea viața pentru o idee, pentru o speranță, chiar și pentru o iluzie. Niciodată nu i-a fost de ajuns numai să trăiască; întotdeauna a dorit mai mult. Poate că numai datorită puterii pe care o aveau dorințele lui se socotise cândva un om căruia îi este permis mai mult decât altora.
Măcar să-i fi trimis soarta remușcarea, o remușcare arzătoare, care zdrobește inima, care alungă somnul, o remușcare ale cărei chinuri cumplite te fac să vrei să te spânzuri ori să te îneci! O, cât de fericit ar fi fost atunci! Suferința și lacrimile — sunt și ele viață. Dar el nu simțea nicio remușcare pentru crima săvârșită.
Cel puțin ar fi putut să fie furios pe prostia lui, așa cum fusese altădată pe faptele stupide și odioase care l-au dus la închisoare. Dar acum, la ocnă, în libertate, a cântărit și și-a judecat faptele de odinioară, și nu le-a mai găsit atât de stupide și de odioase cum îi păruseră atunci.
„În ce, în ce a fost ideea mea mai proastă decât alte idei și teorii care mișună și se ciocnesc între ele pe lume, de când există acest pământ?” se întreba el. „Ajunge să privești acest lucru dintr-un punct de vedere independent, larg, dezbărat de prejudecățile actuale și atunci, firește, ideea mea n-are să mai pară atât de... ciudată. O, voi cei deștepți, așa-numiți oameni emancipați, voi cugetători de cinci parale, de ce vă opriți la mijlocul drumului!”
„De ce oare fapta mea le pare atât de urâtă?” se întrebă el. „Fiindcă este o fărădelege? Dar ce înseamnă fărădelege? Cugetul meu este liniștit. Firește, am săvârșit o crimă penală; firește, am trecut peste litera legii și am vărsat sânge; bine, fie și așa, n-aveți decât să-mi tăiați capul... și gata! În cazul acesta, firește, mulți dintre binefăcătorii omenirii, care n-au moștenit puterea, ci au pus singuri mâna pe ea, ar fi trebuit să fie executați de la primul pas. Dar oamenii aceia au mers până la capăt și de aceea ei au dreptate, iar eu n-am fost în stare și, prin urmare, n-am avut dreptul să-mi permit să fac acest pas.”
Era singurul punct în care-și recunoștea vina: în faptul că a fost slab și s-a predat singur.
Suferea și la gândul: de ce nu s-a omorât atunci? De ce, în loc să se arunce în râu, a preferat să se predea? Oare atât de puternică este dorința de a trăi și e atât de greu s-o învingi? Dar Svidrigailov, care se temea de moarte, a învins-o totuși...
Se chinuia, punându-și mereu această întrebare, și nu putea să înțeleagă că, dacă nu se aruncase atunci în râu, e că poate presimțise că în sufletul și în convingerile lui este o adâncă eroare. Nu înțelegea că în această presimțire poate încolțea o nouă concepție de viață, începutul unei renașteri, semnul învierii lui.
Admitea mai curând că se supusese forței brutale a instinctului, fiind prea slab și nemernic pentru ca să i se poată împotrivi. Se uita la tovarășii lui de ocnă și se minuna: cât de mult iubeau viața, cât o prețuiau! I se părea că tocmai la închisoare viața e mai iubită, mai prețuită, mai scumpă decât în libertate. Ce chinuri cumplite, câtă suferință n-au îndurat unii dintre ei, de pildă, vagabonzii! Să fi avut atâta preț pentru ei o rază de soare, pădurea neumblată, un șipoțel cu apă rece într-un desiș necunoscut de nimeni, pe care un vagabond și-l însemnase în minte cu ani în urmă, și pe care visează să-l revadă ca pe o ibovnică, pe care-l vede în somn înconjurat de iarbă verde, cu o păsărică ciripind într-un tufiș? Privind din ce în ce mai atent, vedea și alte exemple și mai inexplicabile.
În închisoare, în mediul ce-l înconjura, desigur, multe lucruri îi scăpau și, de altminteri, nici nu voia să vadă nimic. Trăia cu ochii în pământ; găsea nesuferit, dezgustător să privească viața în față. Dar până la urmă, multe lucruri, a căror existență nici nu o bănuise până atunci, îi treziră mirarea și, fără să vrea, începu să le observe. Dar ceea ce-l mira mai ales, din ce în ce mai mult, era prăpastia înfiorătoare, de nestrăbătut, care-l despărțea de toți oamenii aceia. Ai fi zis că ei și el nu făceau parte din același neam. Se priveau cu dușmănie și neîncredere. Cunoștea și înțelegea cauzele generale ale acestei dușmănii; dar niciodată înainte n-ar fi admis că aceste cauze erau, într-adevăr, atât de profunde și atât de puternice. În închisoare se aflau deportați politici polonezi. Aceștia se uitau la toată lumea ca la o gloată incultă, o gloată de robi, și o priveau de sus, cu dispreț; dar Raskolnikov nu putea împărtăși felul lor de a vedea; își dădea seama că acești oameni inculți erau în unele privințe mai deștepți decât polonezii aceia. Se aflau în închisoare și ruși care, de asemenea, disprețuiau poporul — un fost ofițer și doi seminariști; Raskolnikov vedea limpede greșeala lor.
Și, totuși, el nu era iubit, lumea se ferea de el. Până la urmă, începură chiar să-l urască — pentru ce? Nu știa. Era disprețuit, batjocorit, și cei mai mari criminali, care erau mult mai vinovați decât el, râdeau de crima lui.
— Boierule, ziceau unii, de ce ai pus mâna pe topor?! Treaba boierească-i asta?
În a doua săptămână a Postului Mare îi veni rândul să se spovedească împreună cu toți cei din baraca lui. S-a dus la biserică. Într-o zi, n-ar fi știut să spună din ce, s-a iscat o ceartă și toți s-au năpustit asupra lui.
— Necredinciosule! Nu crezi în Dumnezeu! strigau ei. Ar trebui să te ucidem.
Niciodată nu vorbise cu ei despre Dumnezeu și despre credință, și totuși ei voiau să-l omoare ca pe un ateu; tăcu și nu le răspunse nimic. Un ocnaș se repezi la el, turbat de furie; Raskolnikov îl așteptă liniștit, tăcut, fără să se clintească, fără să-i tresară un mușchi pe obraz. Gardianul se aruncă la timp între ei — o clipă să fi întârziat, ar fi curs sânge.
O altă întrebare îi părea, de asemenea, de nerezolvat: de ce o îndrăgiseră cu toții pe Sonia? Ea nu încerca să se dea bine pe lângă ei; o întâlneau rar, doar când și când, la locul de muncă, când venea să-l vadă o clipă. Și cu toate acestea o cunoșteau toți, cunoșteau și faptul că ea l-a urmat pe el, știau cum trăiește, unde stă. Sonia nu le dădea bani, nu le făcea niciun serviciu deosebit. Numai o singură dată, de Crăciun, a adus în dar, pentru toți — plăcinte și colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei și Sonia s-au stabilit relații mai strânse; ea scria familiilor lor și expedia scrisorile. Rudele lor, venind în oraș, îi lăsau — după indicația lor — obiecte și chiar bani. Soțiile și ibovnicele o cunoșteau și se duceau la ea. Când Sonia venea să-l vadă la locul lui de muncă sau întâlnea grupul de deținuți care se ducea la lucru, toți își scoteau șepcile, toți o salutau: „Măicuța Sofia Semionovna, măicuța noastră bună”, spuneau acești ocnași brutali, înfierați, acestei ființe firave și micuțe. Ea le zâmbea. Le era drag până și mersul ei, își întorceau capul ca s-o privească din urmă, să vadă cum merge, și o lăudau; o lăudau până și pentru faptul că este atât de mică; aproape nu știau pentru ce s-o mai laude. Se duceau la ea după sfaturi și leacuri când erau bolnavi.
Raskolnikov zăcu în spital până la sfârșitul postului și Săptămâna Luminată. Aproape întremat, își aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare și în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toți, în afară de câțiva aleși. Apăruseră niște trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului.
Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri de adevărul lor ca cei atinși de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea mâinile. Oamenii nu mai știau să judece ce este bine și ce este rău. Nu știau pe cine să condamne și pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostașii se năpusteau unii împotriva celorlalți, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau și se mâncau între ei. În orașe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemați toți, dar cine chema și pentru ce chema nu știa nimeni, și toți erau alarmați. Oamenii părăsiseră meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă fiecare își propunea ideile, reformele și nu puteau să cadă la o înțelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acțiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea își uitau făgăduielile și începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse și foametea. Toți și toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câțiva oameni curați la suflet, oameni aleși, destinați să dea naștere unei noi omeniri, să reînnoiască viața, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe acești oameni, nimeni nu le auzea vorba și glasul.
Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lăsase în mintea lui urme adânci, care stăruiau, și că nu se putea scutura de spaimele acestui coșmar apăsător. Săptămâna Paștilor trecuse; zilele erau călduroase, senine, zile de primăvară; în salonul deținuților ferestrele erau deschise (ferestrele cu gratii, sub care se plimba santinela). În tot timpul bolii lui, Sonia nu putuse să-l viziteze în salon decât de două ori; de fiecare dată trebui să scoată o autorizație specială, ceea ce era foarte greu de obținut. Dar ea venea mereu în curtea spitalului, sub fereastră, mai ales pe înserate, uneori numai ca să stea câteva clipe în ogradă și măcar de departe să se uite la fereastra salonului. Într-o după-amiază, Raskolnikov, aproape cu totul însănătoșit, adormi; când se trezi, se apropie întâmplător de fereastră și, deodată, o zări pe Sonia lângă poarta spitalului; stătea pe loc și parcă aștepta ceva. Văzând-o, Raskolnikov simți o săgeată în inimă; tresări și se depărtă cât mai iute. A doua zi, Sonia nu veni, a treia zi de asemenea: Raskolnikov își dădu seama că o așteaptă cu îngrijorare. În sfârșit, ieși din spital și se întoarse la baracă, unde află de la ceilalți deținuți că Sofia Semionovna este bolnavă la pat și nu iese din casă.
Foarte îngrijorat, Raskolnikov trimise pe cineva să întrebe cum îi merge. Află repede că boala nu este gravă. Sonia, la rândul ei, văzându-l îngrijorat și că îi este dor de ea, îi trimise un bilețel scris cu creionul, în care îi spunea că se simte mai bine, că nu e vorba decât de o simplă răceală, foarte ușoară, și că are să vină cât de curând, să-l vadă la lucru. Citind biletul, inima îi bătu puternic și dureros.
Era iarăși o zi caldă și senină. Dimineața devreme, pe la șase, porni la lucru pe malul râului, unde fusese instalat într-o șură un cuptor de ars alabastrul pe care deținuții îl pisau. Fură trimiși să lucreze acolo numai trei condamnați. Unul dintre ei îl luă pe soldatul de escortă și plecă la fortăreață după niște scule; altul începu să spargă lemne și să le pună pe foc. Raskolnikov ieși din șură pe malul apei, se așeză pe butucii stivuiți lângă șură și începu să privească râul lat și pustiu. De pe malul înalt se deschidea o priveliște întinsă. De foarte departe, de dincolo de râu, veneau slabe sunete de cântec. Acolo, în stepa fără margini, scăldată în soare, ca niște puncte negre, abia se zăreau iurtele nomazilor. Acolo era libertate, acolo trăiau alți oameni, care nu semănau deloc cu cei de pe malul acesta, acolo parcă însuși timpul se oprise în loc, de pe vremea lui Avraam și a turmelor lui. Raskolnikov ședea neclintit, cu ochii ațintiți la priveliștea din zare; gândurile se topeau încet într-o visare, într-o contemplare; nu se mai gândea la nimic, dar un dor nelămurit îl neliniștea și-i apăsa pieptul.
Deodată, Sonia răsări în fața lui. Se apropie încet și se așeză lângă el. Era încă foarte devreme, se mai simțea frigul dimineții. Sonia purta vechiul ei paltonaș sărăcăcios și șăluțul verde. Se vedea după obrazul ei slăbuț, palid și tras, că abia se ridicase din pat după boală. Ea îi zâmbi cu dragoste și bucurie și, ca de obicei, îi întinse cu sfială mâna.
Îi întindea totdeauna cu sfială mâna, și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge mâna totdeauna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă și uneori tăcea îndărătnic tot timpul vizitei. Pe Sonia o cuprindea teama și pleca, copleșită de durere. Dar acum mâinile lor rămaseră strâns unite; el îi aruncă în treacăt o privire, nu rosti nicio vorbă și-și lăsă ochii în pământ. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escortă se întorsese într-altă parte.
Deodată, n-ar fi știut cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea și îi îmbrățișa genunchii. În prima clipă ea se sperie grozav, fața ei păli ca de moarte. Sări în sus și-l privi, tremurând. Dar aproape numaidecât înțelese tot. În ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înțelese că nu mai era nicio îndoială că el o iubea, o iubea nemăsurat: că, în sfârșit, sosise clipa...
Voiau să vorbească și nu puteau. Le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi și slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase și palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii și renașterii lor la o viață nouă. Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt.
Hotărâră să aștepte și să rabde. Mai rămâneau șapte ani și până atunci — câtă suferință cumplită, câtă fericire nemărginită! Dar el înviase și știa acest lucru, îl simțea cu întreaga lui ființă renăscută la viață, iar ea — ea nu trăia decât prin el!
În seara aceleiași zile, după ce fură încuiate porțile barăcilor, Raskolnikov sta întins pe patul comun și se gândea la ea. În ziua aceea îi părea că toți ocnașii, foștii lui dușmani, îl priveau altfel. Încercase să intre în vorbă cu ei și ei îi răspunseseră prietenoși. Își aminti toate acestea, dar nu se miră, așa trebuia să fie; oare nu trebuiau acum să se schimbe toate?
Se gândea la ea. Își aminti cât o chinuise, cât îi sfâșiase inima; vedea în închipuire obrăjorul ei palid, slăbuț; dar aceste amintiri aproape nu-l mai făceau să sufere; știa că va răscumpăra toate suferințele ei cu dragostea lui nemăsurată.
Și apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferințele din trecut? În bucuria primelor clipe de renaștere la viață, totul, chiar crima lui, condamnarea și deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui. De altfel, în seara aceea nu izbutea să se gândească mai adânc, să se concentreze asupra unui singur lucru; nu era în stare să raționeze; simțea, și nimic mai mult. Viața înlocuise judecata; în conștiința lui se născuse ceva nou.
Sub perna lui se găsea Evanghelia. O luă fără gând. Cartea era a ei, aceeași din care îi citise cândva despre învierea lui Lazăr. La început, crezuse că Sonia are să-l bată la cap cu religia, are să aducă mereu vorba despre Evanghelie și să-l cicălească să ia cărți sfinte. Dar, spre marea lui mirare, ea nu-i vorbise niciodată despre toate acestea și nici măcar nu-i propusese să-i aducă Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu puțin înainte de a se îmbolnăvi, și ea i-o adusese fără o vorbă. Dar nici n-o deschisese de atunci.
N-o deschise nici acum, dar un gând îi trecu prin minte, ca un fulger: „Oare poate, acum, credința ei să nu fie și credința mea? Sentimentele, năzuințele ei, cel puțin...”
Sonia se simți și ea toată ziua agitată, iar noaptea se îmbolnăvi din nou. Dar era atât de fericită că aproape se temea de fericirea ei! Șapte ani, numai șapte ani! La începutul fericirii lor, erau gata să ia amândoi acești șapte ani drept șapte zile: Raskolnikov nu știa că viața nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preț mare, plătită cu îndelung eroism...
Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renașterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimțite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri — cea scrisă aici s-a sfârșit.