Capitolul I

„Oare visez încă?” se întreba din nou Raskolnikov, cercetându-l cu luare-aminte și neîncredere pe musafirul neașteptat.

— Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, în sfârșit, cu nedumerire.

Musafirul nu părea câtuși de puțin mirat de această exclamație.

— Am venit la dumneata din două motive: în primul rând, doream să te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, și încă în termenii cei mai măgulitori; în al doilea rând, sper că nu vei refuza să mă ajuți într-o anumită chestiune, care o privește de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Dacă m-aș prezenta la ea singur, fără recomandație, s-ar putea să nu mă primească, dată fiind părerea pe care și-a făcut-o despre mine; cu ajutorul dumitale însă, am toată nădejdea că...

— Slabă nădejde dinspre partea asta, îl întrerupse Raskolnikov.

— Dumnealor au sosit abia aseară, dacă-mi dai voie să întreb?

Raskolnikov nu răspunse.

— Știu că au sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de două zile. Iată ce am să-ți spun în legătură cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos să încerc să mă justific, dar permite-mi să te întreb pe dumneata — ce crimă atât de mare am săvârșit, dacă am sta să judecăm lucrurile sănătos, fără prejudecăți?

Raskolnikov continua să-l studieze în tăcere.

— Am nedreptățit în casa mea o fată fără apărare și „am insultat-o cu propunerile mele mârșave”, asta este? Vezi, știu dinainte ce mi se poate reproșa! Dar trebuie să te gândești că sunt și eu om și că nihil humanum...** Într-un cuvânt, că am putut să simt o atracție puternică și să mă îndrăgostesc (ceea ce, firește, nu depinde de noi) și atunci se explică totul cât se poate de firesc. Întrebarea este: sunt eu un călău sau, mai degrabă, o victimă? Și dacă eu sunt victima? Poate că atunci când am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America sau Elveția, nutream față de dânsa sentimentele cele mai respectuoase și speram astfel să orânduiesc fericirea noastră comună!... Rațiunea e uneori robită de pasiune: poate că mai mult rău mi-am făcut mie decât ei, gândește-te!...

— Nu-i vorba dacă ai sau nu dreptate, îl întrerupse Raskolnikov, dezgustat. Ești pur și simplu respingător și nu vreau să știu de dumneata, te dau afară, pleacă de aici!...

Svidrigailov se porni pe râs.

— Ehe, pe dumneata... e greu să te facă cineva să-ți schimbi părerea! zise el, râzând deschis. Am vrut să fac pe șiretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!

— Și în clipa de față tot de șiretlicuri te ții.

— Ei, și? Ei, și? repetă Svidrigailov, râzând din toată inima. E, cum spun franțujii, de bonne guerre, e un șiretlic permis!... Totuși dumneata m-ai întrerupt; așa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut niciun fel de neplăceri să nu fi fost întâmplarea aceea din grădină. Marfa Petrovna...

— Se spune că și pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata... îl întrerupse brutal Raskolnikov.

— Și despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare... În adevăr, nu știu ce-aș putea să răspund la această afirmație, cu toate că, în această privință, conștiința mea este absolut liniștită. Adică să nu-ți închipui că m-aș teme de ceva, totul e în perfectă regulă și foarte clar: medicul legist a stabilit că decesul a survenit în urma unui atac de apoplexie, provocat de baia făcută imediat după o masă copioasă, la care a băut aproape o sticlă de vin, și nici n-ar fi putut găsi altceva... Nu, dar m-am gândit, mai ales în timp ce călătoream cu trenul, dacă nu cumva am contribuit moralmente la această... nenorocire, enervând-o sau altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia că n-a fost absolut nimic.

Raskolnikov râse.

— Nu făcea să te ostenești atât!

— De ce râzi? Gândește-te: nu i-am tras decât două lovituri de cravașă, care nici măcar n-au lăsat urme... Nu mă socoti, te rog, un cinic; știu bine că e ticălos din partea mea și toate celelalte... dar mai știu că accesele mele de brutalitate nu-i displăceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A până la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silită să stea acasă, neavând ce să mai povestească în orășel, și apoi plictisise pe toată lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i așa?). Și deodată, aceste două lovituri de cravașă îi pică din cer!... Numaidecât a și poruncit să-i pună caii la trăsură... De altminteri, femeile sunt uneori cât se poate de mulțumite să fie jignite, cu toată indignarea lor aparentă. E ceva foarte curent și se întâmplă multora; omul, în general, simte o cumplită satisfacție să fie insultat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune că numai cu asta trăiesc.

Câteva clipe Raskolnikov se gândi să se scoale și să plece, încheind astfel întrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul îl opri.

— Îți plac bătăile? întrebă el distrat.

— Nu, nu prea, răspunse liniștit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am păruit aproape niciodată. Am trăit în cea mai perfectă armonie, și dânsa a fost totdeauna mulțumită de mine. În cei șapte ani de căsnicie, n-am folosit cravașa decât de două ori (lăsând deoparte un al treilea caz, de altfel, cam în doi peri): prima oară, s-a întâmplat la două luni după căsătoria noastră, îndată după ce ne-am mutat la țară, și ultima oară, în cazul de acum. Dumneata erai gata să mă crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he... À propos: îți aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil — i-am uitat numele — care cu câțiva ani în urmă, pe vremea binecuvântată când puteai să-ți exprimi mai liber părerile, a fost făcut de ocară în fața lumii întregi și în literatură, fiindcă a bătut-o în tren pe o nemțoaică? Ei, și tot în același an, dacă îți amintești, s-a publicat „articolul nerușinat” în „Vek” despre lectura aceea publică a „Nopților egiptene”... Ochi negri! O, unde ești tu, tinerețea mea de aur! Da, și părerea mea este: nu că-l compătimesc pe domnul care a bătut-o pe nemțoaica aceea, fiindcă, într-adevăr, a procedat cam... și, apoi, de ce l-aș compătimi? Dar nu pot să nu declar că uneori dai peste niște „nemțoaice” atât de provocatoare, încât niciun progresist, cred, n-ar putea să garanteze că nu le-ar bate și el. Nimeni însă n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate că e un punct de vedere cât se poate de uman, crede-mă!

Și Svidrigailov se porni pe râs. Raskolnikov își dădea perfect de bine seama că omul acesta avea un plan bine hotărât și era un vulpoi foarte iscusit.

— Dumneata, pesemne, n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? întrebă el.

— Cam așa este. Te miră că sunt atât de îngăduitor, nu?

— Mă miră că ești din cale-afară de îngăduitor.

— Fiindcă nu mă supără grosolănia întrebărilor dumitale? Așa e? Dar... de ce m-aș supăra? Am răspuns cum m-ai întrebat, adăugă el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu mă interesează, ca să zic așa, nimic, urmă el, parcă dus pe gânduri. Mai cu seamă acum... Nu prea am ce face... De altminteri, ai tot dreptul să crezi că mă dau bine pe lângă dumneata, pentru că am un anumit scop, cu atât mai mult, cu cât ți-am spus singur că am treabă cu surioara dumitale. Dar trebuie să-ți spun deschis: tare mi-e urât! Mai ales în ultimele trei zile! Încât acum mă bucură întâlnirea cu dumneata... Nu te supăra, Rodion Romanovici, dar îți mărturisesc că și dumneata îmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; și mai ales acum, adică nu propriu-zis în clipa de față, dar de la un timp încoace... Haide, haide, am tăcut, nu te încrunta! Nu sunt chiar atât de urs cum mă crezi!

Raskolnikov îi aruncă o privire posomorită.

— S-ar putea nici să nu fii urs, răspunse el. Mi se pare chiar că ești un om din lumea bună, sau că cel puțin știi, în anumite ocazii, să fii și cumsecade.

— Nu-mi prea pasă de părerea altora! replică Svidrigailov pe un ton sec și chiar cu o nuanță de trufie. De ce atunci nu m-aș arăta gros de obraz, dacă această haină i se potrivește atât de bine climatului nostru și... și mai ales dacă am înclinația firească de a o purta, adăugă el, râzând din nou.

— Am auzit totuși că ai destui prieteni pe aici. Ești doar un om, cum s-ar zice, cu „relații”. Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmărești?

— Ai dreptate, am prieteni, încuviință Svidrigailov, ocolind întrebarea principală. I-am și zărit pe câțiva, de trei zile de când rătăcesc prin oraș; i-am recunoscut, cred că m-au recunoscut și ei. E și firesc, sunt bine îmbrăcat, și nu mă număr printre oamenii săraci: am scăpat și de reforma agrară; păduri și lunci inundabile, așa că veniturile n-au scăzut; dar... n-am poftă să reiau legăturile cu ei; m-am săturat de mult; umblu de trei zile și n-am fost încă să văd pe nimeni... Și, pe deasupra, orașul acesta! Cum de a putut lua ființă la noi, spune și dumneata! Oraș de funcționari și de tot soiul de seminariști! E drept că multe lucruri n-am văzut acum opt ani, pe când îmi făceam veacul pe aici... Nu mai am speranță decât în anatomie, zău!

— Ce fel de anatomie?

— Păi cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar și progresul — toate astea pot să existe și fără sprijinul meu, urmă el, trecând iarăși peste întrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare plăcere să fii trișor!

— Ai fost vreodată?

— S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup întreg, un grup de oameni foarte bine, poeți, capitaliști, tot oameni cu purtări alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de cărți. Și apoi, ai observat, în general la noi, adică în societatea noastră rusă, pezevenghii au purtările cele mai alese? Numai la țară am ajuns așa de lasă-mă să te las. Și totuși m-a băgat pe vremea aceea la răcoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a apărut Marfa Petrovna, s-a tocmit și m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginți (toată datoria se ridica la șaptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, după care s-a grăbit să mă îngroape la țară, ca pe o comoară. Era cu cinci ani mai în vârstă ca mine. M-a iubit mult. Șapte ani n-am ieșit din sat. Și bagă de seamă, toată viața a păstrat, ca un document împotriva mea, polița de treizeci de mii de ruble, pe care o iscălisem grecului și pe care o răscumpărase ea prin cineva, așa că ar fi fost de ajuns să mă revolt și — poftim înapoi, la răcoare! Și ar fi făcut-o, cu toată dragostea ei pentru mine! Într-un suflet de femeie asemenea contradicții se împacă foarte bine între ele.

— Și să nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugiții?

— Nu știu cum să-ți spun. Documentul acela nu prea mă stingherea. N-aveam nicio poftă să plec. Marfa Petrovna, văzând că mă plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo două ori să plecăm în străinătate! Dar, la ce? Mai fusesem prin străinătate și altădată și mi se urâse și acolo. Nu că m-aș fi plictisit, sunt multe de văzut, dar uite, de pildă, un răsărit de soare, golful napolitan, marea, te uiți și te simți deodată atât de trist. Și ceea ce este mai dezgustător e că ești trist și nu știi de ce! Nu, acasă, e mult mai bine: cel puțin aici arunci vina pe alții și ție îți găsești o justificare. Eu poate că aș pleca acum într-o expediție la Polul Nord fiindcă j'ai le vin mauvais și mi-e scârbă să mai beau, deși, în afară de vin, altceva nu-mi rămâne. Am încercat. Se zice că, duminică, în parcul Iusupov, Berg* are de gând să zboare cu un balon uriaș, și primește să-l însoțească cineva în schimbul unei anumite sume, este adevărat?

— Și dumneata ai zbura?

— Eu? Nu... am întrebat așa... murmură Svidrigailov, căzând pe gânduri.

„Ce fel de om este ăsta?” se întreba Raskolnikov.

— Nu, documentul acela nu mă stingherea, urmă Svidrigailov, tot gânditor, nu doream să plec de la țară. De altfel, e mai bine de un an de când, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document și mi-a dat pe deasupra și o sumă respectabilă. Avea mulți bani. „Vezi câtă încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici”, zău, chiar așa s-a exprimat dânsa. Nu mă crezi? Și, știi, eu la țară am ajuns un gospodar destul de priceput; mă cunoaște lumea în regiunea noastră. Comandam cărți. La început, Marfa Petrovna mă aproba, apoi se tot temea că am să mă năucesc cu învățătura.

— Mi se pare că-ți lipsește mult Marfa Petrovna?

— Mie? Poate. În adevăr, se prea poate. À propos, dumneata crezi în strigoi?

— Ce fel de strigoi?

— Strigoi în înțelesul obișnuit al cuvântului; ce alți strigoi pot exista?

— Dar dumneata crezi?

— Poate că nu, pour vous plaire. Adică nu că n-aș crede...

— Îi vezi vreodată?

Svidrigailov îi aruncă o privire stranie.

— Marfa Petrovna îmi face onoarea să mă viziteze, zise el, strâmbându-și gura într-un zâmbet ciudat.

— Cum asta?

— De trei ori m-a vizitat. Prima dată am văzut-o în ziua înmormântării, o oră după ce m-am înapoiat de la cimitir. Adică în ajunul plecării mele. A doua oară, acum două zile, pe drum, în zori, în gara Malaia Vișera; și a treia oară, acum două ore, în locuința unde stau acum, în odaia mea; eram singur.

— Erai treaz?

— Absolut treaz. De trei ori a fost, și de fiecare dată eram treaz. Vine, îmi vorbește câteva clipe și pleacă pe ușă; totdeauna pleacă pe ușă. Parcă se și aude când o închide.

— Tocmai mă gândeam eu că dumitale trebuie să ți se întâmple astfel de lucruri! rosti deodată Raskolnikov, mirându-se el însuși de cele spuse. Era grozav de tulburat.

— Adevărat? Te-ai gândit? întrebă Svidrigailov, mirat. E cu putință? Ei, nu ți-am spus eu că noi doi avem un punct comun? Ei?

— N-ai spus asta niciodată! răspunse, enervat, Raskolnikov.

— N-am spus?

— Nu.

— Atunci mi s-a părut numai că am spus. Adineauri, când am intrat și am văzut că stai cu ochii închiși și te prefaci că dormi, mi-am zis: „Chiar el e!”

— Ce vrei să spui cu asta? Despre ce vorbești? strigă Raskolnikov.

— Despre ce? În adevăr, nu știu nici eu despre ce... mormăi Svidrigailov, sincer încurcat.

O clipă tăcură amândoi. Și amândoi se uitau cu ochii holbați unul la celălalt.

— Ce prostii! se răsti, înciudat, Raskolnikov. Și ce-ți spune, când vine?

— Dânsa? Închipuiește-ți, vorbește despre fel de fel de nimicuri, și poate că te miră, dar tocmai asta mă înfurie totdeauna. Prima dată a intrat (eram obosit — slujba de înmormântare, veșnica pomenire, apoi litaniile, praznicul și, în sfârșit, am rămas singur în cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc și m-am lăsat în voia gândurilor), când numai ce văd că intră pe ușă și zice: „Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ai uitat să întorci ceasul în sufragerie”. Ceasul acela, de șapte ani, eu îl întorceam în fiecare săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea aminte. A doua zi, eram în drum spre Petersburg. În zori, la o stație, am coborât; nu dormisem toată noaptea, eram istovit, îmi erau ochii grei, și am cerut o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna era așezată lângă mine, cu un pachet de cărți în mână: „Nu vrei să-ți ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?” (Strașnic știa să dea în cărți). N-am să-mi iert niciodată că n-am lăsat-o să-mi dea și mie! M-am speriat și am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopoțelul. Astăzi, după un prânz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, ședeam și fumam, când iar mă pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gătită cu o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă foarte lungă: „Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Îți place rochia mea? Anișka nu mi-ar fi putut coase una ca asta.” (Anișka e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a învățat meseria la Moscova; o fetișcană frumușică.) Și se sucea și se învârtea în fața mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte în față și i-am zis: „Ce plăcere, Marfa Petrovna, să te ostenești să vii ca să-mi spui astfel de nimicuri!” „Ah, Doamne, drăguță, nu are voie omul să te necăjească un pic!” Iar eu, ca s-o zădărăsc, am zis: „Marfa Petrovna, vreau să mă însor din nou”. „Dumneata ești în stare de una ca asta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ți face mare cinste: abia ți-ai îngropat nevasta și ai și pornit să te însori. Măcar de ai alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai să iei una... cine știe ce podoabă, și o să râdă toți de dumneata.” Și a ieșit, parcă-i auzeam foșnetul trenei pe dușumea. Nu-i caraghios, spune?

— De altfel, poate că toate astea nu sunt decât minciuni? spuse Raskolnikov.

— Arareori mint, răspunse Svidrigailov, dus pe gânduri, fără să pară a fi băgat în seamă grosolănia întrebării.

— Mai înainte nu ți se mai întâmplase să vezi strigoi?

— Bbb... ba da, o singură dată în viață, acum vreo șase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai îl înmormântaseră, iar eu am uitat și am strigat: „Filka, pipa!” și el a intrat; s-a dus drept la dulapul unde stau pipele mele. Iar eu gândeam în sinea mea: „Face pe supăratul”, fiindcă, nu mult înainte de a muri, ne-am luat la harță rău de tot. „Cum îndrăznești”, i-am spus, „să intri la mine cu haina ruptă în coate? Ieși afară, ticălosule!” S-a întors, a ieșit și n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut să fac un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-a fost rușine.

— Du-te să te vadă un medic.

— E de prisos să-mi spui asta, îmi dau și eu seama că sunt bolnav, cu toate că, la drept vorbind, nu știu ce-aș putea să am; cred că sunt cel puțin de trei ori mai sănătos ca dumneata. Eu nu te-am întrebat dacă crezi că pot să apară strigoi. Eu te-am întrebat dacă crezi că există strigoi.

— Nu, și n-am să cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov aproape cu un fel de furie.

— Așa spune toată lumea de obicei, nu? murmură Svidrigailov, ca și când ar fi vorbit pentru el și privind într-o parte, cu capul puțin aplecat pe umăr. Ei îți spun: „Ești bolnav, prin urmare ceea ce ți se pare că vezi nu este decât delir, și nu există nimic”. Dar asta nu este perfect logic. Admit că strigoii nu se arată decât oamenilor bolnavi; dar asta dovedește numai că trebuie să fii bolnav ca să-i poți vedea, și nu că n-ar exista în sine.

— Bineînțeles că nu există! stărui cu încăpățânare Raskolnikov.

— Nu? Așa crezi dumneata? urmă Svidrigailov, întorcându-și încet privirile spre el. Dar dacă ar fi să judecăm așa (hai, ajută-mă și dumneata): strigoii sunt, să spunem, niște frânturi, niște fragmente din alte lumi, de care țin. Omul sănătos, firește, n-are de ce să-i vadă, fiindcă omul sănătos este mai material, mai pământean decât alții și deci, ca totul să fie normal, el trebuie să trăiască numai viața pământească de aici. Ei, dar dacă se îmbolnăvește, dacă se strică ordinea pământească normală a organismului, cât de cât, imediat începe să se manifeste posibilitatea altei lumi; și cu cât e mai bolnav, cu atât are mai multe puncte de contact cu cealaltă lume, așa că atunci când moare trece de-a dreptul în ea. M-am gândit de mult la asta. Dacă crezi în viața viitoare, atunci poți să admiți acest raționament.

— Eu nu cred în viața viitoare, zise Raskolnikov.

Svidrigailov rămase îngândurat.

— Dar dacă dincolo nu sunt decât păianjeni sau altceva de felul ăsta, zise el deodată.

„E nebun” gândi Raskolnikov.

— Ca idee, ne reprezentăm întotdeauna veșnicia drept ceva ce nu poate fi înțeles, ceva uriaș, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat imensă? Și dacă veșnicia nu este decât o magherniță oarecare, închipuiește-ți, o singură odaie, un fel de baie țărănească, afumată, cu pânze de păianjen prin colțuri? Eu, uneori, așa îmi închipui că este.

— Și niciodată, niciodată nu-ți închipui ceva mai liniștitor și mai drept?! exclamă Raskolnikov, cu o senzație neplăcută.

— Mai drept? De unde știm noi, poate că tocmai asta este mai drept și știi, dacă ar depinde de mine, eu dinadins tocmai așa aș fi făcut-o, răspunse Svidrigailov cu un zâmbet ciudat.

Un fior de gheață trecu prin trupul lui Raskolnikov la auzul acestui răspuns monstruos. Svidrigailov ridică ochii, îl privi țintă și deodată izbucni în râs.

— Nu, zău, gândește-te numai, strigă el, acum o jumătate de ceas nici nu ne cunoșteam, ne socoteam dușmani! Avem o chestiune serioasă de rezolvat, iar noi am lăsat totul baltă și ne-am apucat să filozofăm! Ei, n-am spus eu că ne asemănăm ca frații?

— Dacă ești atât de bun, propuse Raskolnikov, enervat, permite-mi să te rog să-mi explici cât mai repede pentru care motiv am cinstea să te văd în fața mea... fiindcă... sunt grăbit... trebuie să ies...

— Bine. Numaidecât. Sora dumitale, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin Piotr Petrovici?

— Nu s-ar putea s-o lași pe sora mea în afara convorbirii noastre și să nu-i pomenești numele? Nu înțeleg cum îndrăznești să-i rostești numele în fața mea, dacă ești în adevăr Svidrigailov?

— Dar am venit tocmai ca să vorbesc despre dânsa, cum aș putea atunci să nu-i pomenesc numele?

— Bine, vorbește, dar cât mai repede.

— Sunt sigur că ți-ai și făcut o părere despre acest domn Lujin, ruda soției mele, dacă ai avut prilejul să stai de vorbă cu el o jumătate de ceas, sau dacă măcar ți-a vorbit cineva despre el și ți l-a descris cu exactitate. Acest om nu se potrivește deloc cu Avdotia Romanovna. După părerea mea, Avdotia Romanovna se jertfește cu multă mărinimie și într-un chip cu totul nechibzuit pentru... pentru familia ei. Din câte știu despre dumneata, cred că ai fi bucuros dacă această căsătorie nu s-ar face, fără să dăuneze stării materiale a surorii dumitale. Iar acum, după ce te-am cunoscut, sunt chiar convins de acest lucru.

— Tot ce spui e foarte naiv; iartă-mă, ar trebui să spun: neobrăzat, zise Raskolnikov.

— Adică vrei să spui că-mi apăr interesele. Fii liniștit, Rodion Romanovici, dacă aș fi vrut să-mi apăr interesele, n-aș fi vorbit atât de deschis, doar nu sunt un prost. În această privință, aș vrea să-ți dezvălui o ciudățenie psihologică. Adineauri, încercând să-mi justific dragostea pentru Avdotia Romanovna, ți-am spus că eu însumi am fost o victimă. Ei, află că acum nu mai simt dragoste pentru ea, chiar deloc, mă și miră, fiindcă eu, într-adevăr, am fost foarte îndrăgostit de ea...

— Din trândăvie și desfrâu, îl întrerupse Raskolnikov.

— Ai dreptate, sunt un desfrânat și un trântor. De altfel, surioara dumitale are atâtea calități, că nu se putea să nu facă impresie asupra mea. După cum văd și eu astăzi, n-a fost decât o nebunie trecătoare.

— E mult de când ți-ai dat seama?

— Am bănuit acest lucru mai demult, dar m-am convins definitiv abia acum trei zile, aproape în clipa sosirii mele la Petersburg. La Moscova încă îmi închipuiam că vin să-i cer mâna Avdotiei Romanovna și să mă declar rivalul domnului Lujin.

— Iartă-mă că te întrerup, nu s-ar putea să scurtezi povestea și să treci de-a dreptul la scopul vizitei dumitale? Sunt grăbit, trebuie să plec...

— Foarte bucuros. Odată sosit aici și hotărât să întreprind un anumit... voiaj, am dat în prealabil unele dispoziții. Copiii mei au rămas la o mătușă de-a lor; sunt bogați și nu au nicio nevoie de mine. De altfel: tată sunt eu? Nu mi-am oprit decât ceea ce mi-a dăruit acum un an Marfa Petrovna. Mi-ajunge atât. Iartă-mi digresiunile, acum trec la problema în sine. Înainte de a pleca în voiajul care poate totuși va avea loc, aș vrea să isprăvesc și cu domnul Lujin. Nu că nu l-aș putea suferi, dar din pricina lui a fost ultima ceartă între mine și Marfa Petrovna, când am aflat că dânsa a pus la cale această căsătorie. Acum, cu ajutorul dumitale, și poate chiar în prezența dumitale, aș dori s-o văd pe Avdotia Romanovna și să-i explic, în primul rând, că de la domnul Lujin nu numai că nu va avea un avantaj, dar, dimpotrivă, se va vedea de-a dreptul păgubită. Apoi, după ce-i voi cere iertare pentru neplăcerile pe care le-a avut acum câtva timp, i-aș cere îngăduința să-i ofer zece mii de ruble și să-i ușurez astfel ruptura cu domnul Lujin, ruptură care, sunt sigur, nu i-ar fi neplăcută, de ar avea posibilitatea s-o facă.

— Dar dumneata într-adevăr ești nebun! strigă Raskolnikov, mai curând mirat decât furios. Cum îndrăznești să-mi vorbești astfel?

— Eram sigur că ai să începi să țipi: dar, în primul rând, țin să-ți spun că, deși nu sunt bogat, pot dispune de aceste zece mii, fiindcă nu am absolut nicio nevoie de ele. Dacă Avdotia Romanovna nu primește, cine știe cum am să le întrebuințez. Asta-i una. În al doilea rând, conștiința mea este cu desăvârșire liniștită: îi ofer acești bani fără niciun interes. Mă crezi sau nu, dar veți afla mai târziu, și dumneata și Avdotia Romanovna, că-i adevărat. Vezi dumneata, eu într-adevăr i-am pricinuit unele neplăceri și griji mult stimatei dumitale surioare Avdotia Romanovna, și mă căiesc sincer de acest lucru; de aceea, doresc din toată inima nu să răscumpăr aceste neplăceri printr-o compensație bănească, ci pur și simplu să fac ceva folositor pentru ea, că doar nu-i scris nicăieri că trebuie să fac numai rău. Dacă propunerea mea ar ascunde vreun calcul personal cât de mic, nu i-aș oferi numai zece mii, când abia acum cinci săptămâni i-am oferit mult mai mult. În afară de asta, e probabil să mă însor foarte, foarte curând, cu o tânără fată și deci bănuiala că aș urmări-o pe Avdotia Romanovna cade de la sine. În încheiere, voi spune că și dacă se mărită cu domnul Lujin, Avdotia Romanovna tot va primi acești bani, numai că pe altă cale... Dar nu te supăra, Rodion Romanovici, judecă liniștit, cu sânge rece.

Svidrigailov vorbea cu un calm extraordinar.

— Te rog să încetezi, zise Raskolnikov. În orice caz, propunerea dumitale este de-o îndrăzneală de neiertat.

— Nicidecum. Dacă ar fi așa cum spui, atunci omul pe lumea asta n-ar putea să facă decât rău și, dimpotrivă, nu ar avea dreptul să facă cel mai mic bine, și asta numai din pricina unui convenționalism absurd. E caraghios. De pildă: dacă aș muri și i-aș lăsa această sumă prin testament surioarei dumitale, ar refuza și atunci să o primească?

— Se prea poate.

— Ei, asta nu. De altfel, dacă zici nu, nu să fie. Dar să știi că zece mii prind bine la nevoie. În orice caz, te rog să-i transmiți cele spuse Avdotiei Romanovna.

— Nici nu mă gândesc.

— Atunci, Rodion Romanovici, mă voi vedea silit să caut s-o întâlnesc personal, ceea ce desigur o va neliniști.

— Și dacă-i transmit, n-ai să cauți s-o întâlnești?

— Nu știu, zău, ce să-ți răspund. Tare aș dori s-o mai văd o dată.

— Să nu speri una ca asta.

— Păcat. De altfel, dumneata nu mă cunoști. Poate când ne vom împrieteni mai mult.

— Crezi că ne vom împrieteni?

— De ce nu? zâmbi Svidrigailov, luându-și pălăria și sculându-se. Nu că aș vrea să mă impun în fața dumitale cu tot dinadinsul, și chiar venind încoace nici nu prea credeam că o să stăm de vorbă, deși azi-dimineață... m-a izbit fața dumitale...

— Unde m-ai văzut de dimineață? se neliniști Raskolnikov.

— Întâmplător... Tot îmi pare că e ceva cu dumneata care face să ne asemănăm oarecum... Dar nu te neliniști, nu-s cârciogar din fire; am știut să mă împac și cu măsluitorii și nici pe cneazul Svirbei, ruda mea de departe și mare demnitar, nu l-am plictisit, am știut să-i scriu doamnei Prilukova în album despre Madona lui Rafael, și cu Marfa Petrovna am trăit șapte ani la țară, și în casa lui Viazemski, pe Sennaia, mi-am petrecut nopțile pe vremuri, și poate că am să zbor cu Berg în balonul lui...

— Bine. Și acum dă-mi voie să te întreb dacă ai de gând să pleci curând în călătorie?

— Care călătorie?

— Ei, vorbesc despre „voiajul” acela despre care ai pomenit chiar dumneata.

— Despre voiaj? Ah, da... chiar așa, am vorbit despre voiaj... Ei, asta-i o problemă mai vastă... Dacă ai ști ce întrebare ai pus! adăugă el deodată tare și râse scurt. Poate că am să mă însor în loc să plec în voiaj; mi se propune o fată.

— Aici?

— Da.

— Și când ai avut timp?

— Tare aș dori s-o mai văd o dată pe Avdotia Romanovna. Te rog foarte serios. La revedere! Ah, da! Cât pe aci să uit! Transmite-i surorii dumitale, Rodion Romanovici, că Marfa Petrovna i-a lăsat prin testament trei mii de ruble. E absolut sigur. Marfa Petrovna și-a făcut testamentul cu o săptămână înaintea morții, de față cu mine. Peste două-trei săptămâni, Avdotia Romanovna va putea să capete banii.

— Adevărat?

— Da. Așa să-i spui. Ei, și acum — sluga dumitale. Nu stau departe.

Ieșind, Svidrigailov se ciocni piept în piept cu Razumihin.

Note

** În întregime, versul sună: „homo sum, humani nihil a me alienum puto” — sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin...

* Referire la un personaj real din epocă, supranumit și „balerinul aeronaut”.