— Dumneata știi, poate (mi se pare că ți-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, că am stat aici la închisoarea datornicilor pentru o sumă enormă de bani, neavând în perspectivă nici cea mai mică nădejde de a putea plăti vreodată. N-are rost să povestesc cu de-amănuntul cum m-a răscumpărat Marfa Petrovna; știi dumneata cum își poate pierde mințile o femeie îndrăgostită! Marfa Petrovna era o femeie cinstită și destul de deșteaptă (deși absolut incultă). Închipuiește-ți că această femeie, pe cât de cinstită, pe atât de geloasă, a ajuns, după nenumărate scene de furie și mustrări, să încheie cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat în tot timpul căsniciei noastre. Era mult mai în vârstă decât mine și, în afară de aceasta, veșnic ținea cuișoare în gură. Am fost destul de porc, și într-o anumită măsură cinstit, ca să-i declar deschis că nu pot să-i fiu absolut credincios. Această mărturisire a făcut-o să turbeze, totuși se pare că sinceritatea mea brutală i-a plăcut oarecum. „Prin urmare”, zicea ea, „nu vrea să mă înșele, dacă mi-o declară de la început”; or pentru o femeie geloasă, ăsta-i lucrul cel mai important. După multe lacrimi, am încheiat între noi un contract verbal — punctul unu: nu o voi părăsi niciodată pe Marfa Petrovna și voi rămâne totdeauna soțul ei; doi: nu voi pleca nicăieri fără permisiunea ei; trei: nu voi avea niciodată o amantă permanentă; patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna îmi permite să-mi fac cheful din când în când cu câte o fetișcană de pe Sennaia, dar numai cu știrea ei secretă; cinci: să mă ferească Dumnezeu să mă îndrăgostesc de o femeie din societatea noastră; șase: în cazul când — Doamne ferește — m-aș îndrăgosti serios, trebuie să-i mărturisesc totul Marfei Petrovna. În ceea ce privește ultimul punct, Marfa Petrovna a fost, de altfel, destul de liniștită tot timpul; era o femeie inteligentă și, prin urmare, nu mă putea considera altfel decât drept un desfrânat și un muieratic incapabil să iubească serios. Dar o femeie inteligentă și o femeie geloasă sunt două lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De altminteri, ca să-i judeci fără părtinire pe unii oameni trebuie mai întâi să renunți la unele păreri preconcepute și la obișnuința pe care ți-o creează oamenii și obiectele care ne înconjoară în toate zilele. Am dreptul să mă încred în părerea dumitale mai mult decât în părerea oricui. Poate că ai și auzit multe lucruri ridicole și absurde despre Marfa Petrovna. Într-adevăr, avea unele obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie să-ți spun deschis că-mi pare sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că pentru o cuviincioasă oraison funèbre celei mai duioase soții de la soțul ei iubitor — e destul. În cazul când ne certam, eu tăceam îndeobște, nu mă enervam defel, și această purtare de gentleman își atingea aproape totdeauna țelul; o impresiona și-i plăcea; se întâmpla uneori chiar să fie mândră de mine. Totuși, pe surioara dumitale n-a putut s-o suporte. Cum s-a întâmplat că a avut curajul să ia o fată atât de frumoasă ca guvernantă, nu înțeleg! Mi-o explic numai prin faptul că Marfa Petrovna era o femeie impresionabilă, care se înflăcăra ușor, și că ea însăși s-a îndrăgostit (s-a îndrăgostit literalmente) de surioara dumitale. Dar și Avdotia Romanovna! Am înțeles foarte bine, de la prima privire, că lucrurile nu stăteau deloc bine și — ce crezi dumneata? — mă hotărâsem să nu-mi ridic nici ochii spre ea. Dar Avdotia Romanovna a făcut ea însăși primul pas, nu știu dacă vrei să mă crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atât de departe, încât la început se supăra pe mine, fiindcă atunci când venea vorba despre surioara dumitale tăceam chitic și pentru că eram atât de nepăsător față de veșnicele sale laude de îndrăgostită la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu înțeleg ce ar fi vrut! Și, firește, Marfa Petrovna i-a povestit Avdotiei Romanovna toată biografia mea. Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor care voiau s-o asculte și să se plângă întruna de mine; cum putea atunci să scape prilejul față de un prieten nou și atât de minunat? Socot că nici nu discutau despre altceva și nu încape nicio îndoială că Avdotia Romanovna cunoștea acele povești sinistre și tainice care mi se pun în cârcă... Sunt gata să fac rămășag că și dumneata ai auzit câte ceva de acest fel?
— Am auzit. Lujin te învinuia chiar de moartea unui copil. Este adevărat?
— Fii bun, te rog, și lasă deoparte toate aceste mahalagisme, răspunse Svidrigailov, dezgustat. Dacă vrei neapărat să afli această absurditate, am să-ți povestesc odată, iar acum...
— S-a mai vorbit de asemenea și despre un valet al dumitale de la țară și că tot dumneata ai purta vina pentru nu știu ce...
— Te rog, ajunge! îl întrerupse din nou Svidrigailov, cu vădită nerăbdare.
— Nu cumva este vorba de acel valet care a venit să-ți umple pipa după moarte?... Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu enervare crescândă Raskolnikov.
Svidrigailov îl privi lung, și lui Raskolnikov îi păru că în privirea aceasta fulgeră o sclipire sarcastică, dar Svidrigailov se stăpâni și răspunse foarte politicos:
— Chiar el. Văd că pe dumneata te interesează în chip deosebit toate acestea și am să-mi fac o datorie să-ți satisfac curiozitatea cu cea dintâi ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că într-adevăr pot să apar ca o persoană romantică. Judecă și dumneata, în cazul acesta, cât trebuie să-i mulțumesc răposatei Marfa Petrovna pentru că i-a îndrugat atâtea lucruri tainice și interesante surioarei dumitale? Nu îndrăznesc să judec impresia produsă; în orice caz, mie mi-a prins bine. Cu toată repulsia naturală a Avdotiei Romanovna, și în pofida aerului meu veșnic ursuz și respingător, i s-a făcut, până la urmă, milă de un om pierdut. Iar atunci când inima unei fete începe să simtă milă, asta-i foarte periculos pentru ea. Are să vrea neapărat și să-l „salveze” pe acel om, și să-i deschidă ochii, și să-l învie, și să-l întoarcă spre țeluri nobile, să-l readucă la o nouă viață și activitate, în sfârșit, știi și dumneata tot ce se poate visa în genul ăsta. Mi-am dat seama numaidecât că păsărica zboară singură spre capcană și m-am pregătit la rândul meu. Mi se pare că te încrunți, Rodion Romanici? Nu-i nimic, după cum știi, toate acestea s-au soldat cu o nimica toată (Ei, drăcie, cât vin beau astăzi!). Știi, mi-a părut rău totdeauna, din clipa când am cunoscut-o, că destinul nu i-a hărăzit Avdotiei Romanovna să se nască în secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiică a vreunui cneaz, a vreunui demnitar sau proconsul în Asia Minoră. Ar fi fost, fără îndoială, dintre acele mucenice care zâmbeau când li se ardeau sânii cu fierul înroșit. S-ar fi dus singură să caute martirajul, iar în secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi refugiat în pustiul egiptean și ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădăcini, exaltare și vedenii. Azi, abia așteaptă și dorește cu nesaț să pătimească pentru cineva, și asta cât mai repede, iar dacă nu i se va da acest prilej de martiraj, e în stare să sară pe fereastră. Am auzit ceva despre un oarecare domn Razumihin. Se zice că e un băiat chibzuit (de altfel, o arată și numele: trebuie să fie seminarist); s-o păzească bine pe surioara dumitale. Într-un cuvânt, mi se pare că am înțeles-o foarte bine și socot asta o mare cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la început de tot, înțelegi dumneata, când nu știi cu cine ai de-a face, judeci mai ușuratic și greșit, te poți înșela. Și apoi, la naiba, de ce este atât de frumoasă? Nu-s eu de vină! Într-un cuvânt, pasiunea mea a început printr-o puternică atracție fizică. Iar Avdotia Romanovna este de o puritate înspăimântătoare, nemaiauzită și nemaipomenită. (Bagă de seamă, îți spun acest lucru despre sora dumitale ca un fapt cert. E de o puritate aproape bolnăvicioasă, cu toată inteligența ei, și acest lucru are să-i strice în viață.) Tocmai atunci s-a întâmplat să intre la noi, ca fată în casă, Parașa, o fată cu ochii negri, abia adusă din alt sat, pe care eu n-o văzusem niciodată; era tare drăguță, dar proastă, de necrezut; a început să plângă, să bocească de a răsunat toată curtea, și s-a făcut mare scandal. Într-o zi, după-masă, Avdotia Romanovna m-a căutat anume, pe când eram singur în grădină și, cu ochii scânteind de indignare, mi-a poruncit s-o las în pace pe biata Parașa. Era poate prima oară când vorbeam între patru ochi. Eu, firește, am primit ca o cinste să-i satisfac dorința, am căutat să mă arăt înfrânt, rușinat; într-un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. Așa au început legăturile dintre noi, cu discuții tainice, morală, povețe, rugăminți, implorări, chiar lacrimi, dacă vrei să mă crezi — până și lacrimi! Iată unde ajunge la unele fete pasiunea pentru morală! Eu, firește, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic și ahtiat după lumină și, în sfârșit, am folosit mijlocul cel mai tare și cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care n-a trădat niciodată pe nimeni și care impresionează absolut pe toate, fără excepție. Acest mijloc arhicunoscut este: lingușirea. Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere. Oricât de grosolană ar fi lingușirea, ea pare cel puțin pe jumătate adevărată. Și asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar și o vestală ar putea fi sedusă cu ajutorul lingușirii. Ce să mai vorbim atunci despre muritorii de rând? Nu pot să-mi amintesc fără să râd cum am sedus o cucoană credincioasă bărbatului, copiilor și virtuților ei. Ce bine m-am distrat și cât de puțină bătaie de cap am avut! Cucoana era într-adevăr virtuoasă, cel puțin în felul ei. Toată tactica mea consta numai în atât: în fiecare clipă mă arătam strivit și mă prosternam în fața purității sale. O lingușeam fără rușine și abia obțineam, de pildă, să-i strâng mâna sau îi smulgeam o privire, că începeam numaidecât să mă dojenesc pentru că i le-am smuls cu forța, căci ea s-a împotrivit, s-a împotrivit atât de tare, că eu probabil n-aș fi obținut niciodată nimic, dacă n-aș fi fost atât de desfrânat. Ea, în nevinovăția ei, n-a simțit perfidia și s-a lăsat prinsă fără voia ei, fără să-și dea seama, fără să bănuiască măcar etc., etc. Într-un cuvânt, am obținut tot ce am vrut, iar cucoana mea a rămas ferm convinsă că este nevinovată și curată, își îndeplinește toate îndatoririle și obligațiile, și că a căzut cu totul întâmplător. Dacă ai ști cât s-a înfuriat când, la urma urmelor, i-am declarat că după sincera mea părere a căutat și ea plăcerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna era grozav de sensibilă la lingușire și, dacă aș fi vrut, ar fi trecut, încă de pe când trăia, toată averea pe numele meu. (Totuși beau și trăncănesc grozav de mult azi.) Sper că n-ai să te superi dacă am să amintesc acum că, la început, Avdotia Romanovna n-a rămas nici ea cu totul rece la lingușirile mele. Numai că eu am fost prost și cu nerăbdarea mea am stricat totul. Într-un cuvânt, n-am știut să-mi stăpânesc privirile când stam de vorbă cu ea; mi se aprindea tot mai tare în ochi, și din ce în ce mai pătimaș, o anumită flacără care o neliniștea și pe care, până la urmă, a început s-o urască. N-are rost să-ți povestesc toate amănuntele, dar e destul să știi că a rupt orice relații cu mine. Atunci am făcut încă o greșeală. Am început să-mi bat joc grosolan de toate moralistele care vor să convertească oamenii; Parașa a apărut din nou pe scenă, urmată de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevărată Sodomă. Ah, Rodion Romanici, să fi văzut atunci cum știu uneori să scapere ochii surioarei dumitale! Nu te uita că sunt beat și am dat pe gât un pahar întreg de vin, te asigur că privirea ei mă urmărea până și în somn. Ajunsesem la urmă că nu mai puteam să aud foșnetul rochiei sale. În adevăr, credeam că o să dau în boala copiilor, niciodată nu mi-aș fi putut închipui că aș putea să turbez până într-atât. Trebuia neapărat să mă împac cu Avdotia Romanovna și acest lucru era imposibil. Închipuiește-ți, atunci, ce am făcut? La ce grad de tâmpenie poate să aducă pe om o patimă ca asta? Să nu întreprinzi niciodată nimic când te orbește patima, Rodion Romanici! Socotind că Avdotia Romanovna este săracă lipită pământului (ah, iartă-mă, am vrut să spun că... dar, la urma urmelor, nu-i totuna cum se exprimă un lucru, dacă în fond este tot același?), într-un cuvânt, că trăiește din munca ei, că o întreține pe mama ei și pe dumneata... (ah, drace, iar te încrunți) am hotărât să-i ofer tot ce aveam (puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca să fugă cu mine fie și aici, la Petersburg. Bineînțeles, aici i-aș fi jurat iubire eternă, fericire etc., etc. Dacă vrei să mă crezi, eram atât de îndrăgostit de ea că dacă mi-ar fi spus: „Omoar-o sau otrăvește-o pe Marfa Petrovna și însoară-te cu mine” — aș fi făcut-o numaidecât! Dar lucrurile s-au sfârșit prin catastrofa pe care o cunoști, de altfel, și-ți poți singur închipui în ce hal m-am înfuriat când am aflat că Marfa Petrovna l-a dezgropat nu știu de unde pe avocățelul acela ticălos, adică pe Lujin, și că mijlocește o căsătorie între el și Avdotia Romanovna. La urma urmei n-ar fi fost mai bine să primească propunerea mea? Nu-i așa? Nu-i așa? Observ că ai început să mă asculți foarte atent... interesantul meu tânăr...
Iritat, Svidrigailov izbi cu pumnul în masă. Era roșu la față. Raskolnikov își dădu seama că acel pahar sau un pahar și jumătate de șampanie pe care-l băuse, sorbind încet câte o înghițitură, îl îmbătase, și hotărî să folosească acest prilej ca să-i afle gândurile, căci Svidrigailov îi părea foarte suspect.
— După toate câte mi le-ai spus, m-am încredințat că ai venit aici cu gândul la sora mea, zise el deschis, fără să se mai ascundă, ca să-l scoată din fire.
— Eh, lasă astea, se dezmetici Svidrigailov. Ți-am spus doar... și apoi, sora dumitale nu poate să mă sufere.
— Sunt sigur că nu poate să te sufere, dar nu despre asta este vorba acum.
— Ești sigur că nu poate să mă sufere?
Svidrigailov îl privi ironic printre gene.
— Ai dreptate, nu mă iubește; dar niciodată să nu garantezi pentru ceea ce s-ar putea întâmpla între soț și soție sau între amanți. Este totdeauna un colțișor care rămâne necunoscut pentru restul lumii și pe care nu-l știu decât ei doi. Poți să garantezi că Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu dezgust?
— După unele vorbe strecurate, fără să-ți dai seama, în cursul istorisirii dumitale, văd că tot mai nutrești în chip nestăvilit anumite speranțe și că, desigur, ai și acum intențiile cele mai mârșave cu privire la Dunia.
— Cum? Mi-au scăpat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat, fără să țină seama de epitetul dat intențiilor lui.
— Îți scapă și acum. De pildă, de ce te temi așa de tare? De ce te-ai speriat deodată?
— Eu mă tem, mă sperii? Mă tem de dumneata? Mai degrabă dumneata ar trebui să te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui... De altfel, m-am cherchelit, văd bine; cât pe aci să mă ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul! Hei, apă!
Apucă sticla și, fără să stea la gânduri, o aruncă pe fereastră. Filip aduse apă.
— Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un șervet în apă și apăsându-l pe frunte. Cu un singur cuvânt pot să-ți închid gura și să-ți nimicesc toate bănuielile. Știi, de pildă, că eu mă însor?
— Mi-ai mai spus-o și altă dată.
— Ți-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam încă să-ți spun sigur, fiindcă nici nu-mi văzusem logodnica; abia intenționam s-o fac. Pe când acum, totu-i hotărât, sunt logodit; dacă n-aș fi ocupat, dacă n-ar fi ceva cu neputință de amânat, te-aș lua și te-aș duce acolo, fiindcă aș vrea să-ți dai părerea dacă am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai rămas. Vezi, uită-te la ceas; totuși am să-ți spun povestea logodnei mele, fiindcă însurătoarea asta a mea este destul de interesantă în felul ei. Ei, tot vrei să pleci?
— Nu, acum nu mai plec.
— N-ai să pleci deloc? O să vedem! Am să te duc și acolo, asta-i adevărat, am să-ți arăt logodnica, dar nu acum, fiindcă acum, peste puțin, dumneata va trebui să pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stânga. O cunoști pe Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea despre care se spunea, știi dumneata ce, povestea cu fetița, iarna, apa — mă asculți? Auzi? Ea le-a învârtit toate pentru mine. „Tu”, zice, „te plictisești, să-ți căutăm o distracție.” Căci eu, e adevărat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi poate că sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rău nimănui, dar stau uneori câte trei zile într-un ungher, fără să deschid gura. Cât despre Reslih, trebuie să-ți spun că este o mare hahaleră, știu la ce se gândește: crede că am să mă satur repede de nevastă-mea, că am s-o las și am să plec, și atunci are să-i rămână ei și are s-o pună în circulație; tot în cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei, și-mi spune Reslih că există un tată de familie bolnav, fost funcționar, de trei ani nu se clintește din jilțul lui și nu poate să-și miște picioarele. Există, zice, și o mamă, o doamnă foarte chibzuită mama asta. Fiul își face serviciul undeva în provincie și nu-i ajută. Fata cea mare s-a măritat și nu dă pe la ei; au pe cap doi nepoți mici (nu le ajungeau copiii lor) și au luat acasă, înainte să-și isprăvească școala, pe cea mai mică dintre fete; peste o lună împlinește șaisprezece ani și, prin urmare, peste o lună ar putea s-o mărite. Cu mine adică. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat: moșier, văduv, familie cunoscută, cu relații, capital — ce are a face că eu am cincizeci de ani și dânsa n-a împlinit încă șaisprezece? Cine se uită la una ca asta? Și totuși e ispititor, nu-i așa? Foarte ispititor, ha-ha! Dacă ai fi văzut ce bine m-am înțeles cu mămica și tăticul! Făcea să plătești ca să mă vezi în clipa aceea. Pe urmă a venit ea, a făcut o reverență; îți închipui: poartă o rochiță scurtă, un boboc neînflorit, roșește, se aprinde ca zorile (i s-a spus, firește). Nu știu ce părere ai dumneata despre chipurile feminine, dar după mine acești șaisprezece anișori, acești ochi candizi, această sfiiciune și lacrimile rușinii sunt mai atrăgătoare decât frumusețea și, pe deasupra, fetița este ca o cadră. Părul blond, cu bucle mărunte de mielușel, buze plinuțe, roșii, piciorușele — o minune!... Am făcut cunoștință, am anunțat că sunt grăbit din pricina unor chestiuni de familie, și a doua zi, adică acum trei zile, ne-am logodit. De atunci, cum vin, o iau pe genunchi și n-o mai las o clipă... Firește, ea se aprinde ca zorile, iar eu o sărut întruna; mămica i-a spus că sunt bărbatul ei, că așa se face, într-un cuvânt — plăcere! Situația asta de acum, de logodnic, în adevăr este poate mai plăcută decât cea de soț. În copila asta joacă, cum s-ar zice: la nature et la vérité. Ha-ha-ha! Am schimbat două-trei vorbe împreună — nu-i deloc proastă fetișcana asta; uneori, îmi aruncă o privire furișă care mă arde ca fierul înroșit. Și, știi, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un obraz fantastic, o expresie de durere și nebunie, nu ți-a sărit în ochi acest lucru? Ei bine, e ceva în genul ăsta. A doua zi după ce ne-am logodit, i-am adus cadouri de vreo mie și cinci sute de ruble; un colier de briliante, altul de perle și o casetă cu obiecte de toaletă din argint, uite cam atât de mare, cu tot dichisul; să fi văzut obrazul madonei mele cum strălucea de mulțumire! Am luat-o ieri pe genunchi, dar se vede că am apucat-o prea brutal, s-a înroșit toată, i-au țâșnit lacrimile din ochi, dar căuta să le ascundă și ardea toată. Pentru o clipă a ieșit toată lumea din odaie, am rămas numai noi doi și când mi s-a aruncat deodată de gât (întâia oară), m-a cuprins cu mânuțele, m-a sărutat și mi-a jurat că are să fie o soție bună, ascultătoare și credincioasă, că are să mă facă fericit, că are să-mi consacre întreaga ei viață, fiece clipă din viața ei, că are să-mi jertfească tot, tot și pentru toate acestea nu vrea decât stima mea. „Altceva”, zice, „nu-mi trebuie nimic, nimic, niciun fel de cadouri!” Să asculți o asemenea mărturisire între patru ochi, de la un îngeraș de șaisprezece anișori, cu obrajii rumeniți de pudoarea virginală și cu lacrimi de entuziasm pe gene, trebuie să admiți și dumneata că e destul de ispititor. Este ispititor, nu-i așa? Face parale, ce zici? Ascultă... Trebuie să mergem acolo, la logodnica mea... dar nu acum!
— Într-un cuvânt, această diferență monstruoasă de vârstă și de orizont te excită nemaipomenit! Și chiar ai de gând să te însori cu adevărat?
— Dumneata ce crezi? Neapărat! Fiecare caută să fie fericit și cel care izbutește să se înșele singur o duce bine. Ha! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai făcut așa de moralist deodată? Fie-ți milă de mine, frățioare, sunt un păcătos! He-he-he!
— Totuși dumneata ai avut grijă de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel... da, desigur, ai avut motivele dumitale să faci asta, acum înțeleg tot...
— Copiii îmi plac, în genere, îi iubesc foarte mult, râse Svidrigailov. În privința asta aș putea să-ți povestesc un episod foarte interesant și care nu s-a sfârșit nici acum. În prima zi când am sosit aici, am pornit să cutreier diverse cloace; gândește-te și dumneata cum m-am repezit după șapte ani! Ai observat, probabil, că nu m-am grăbit să dau ochi cu grupul meu de altădată, adică cu prietenii mei de odinioară. Și am să caut s-o duc cât mai mult fără ei. Știi, în sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea tuturor acestor locuri și locșoare tainice, unde omul priceput poate să găsească multe. Naiba să le ia! Lumea se îmbată, tineretul cultivat se consumă în inactivitate, făurind visuri irealizabile, se mutilează sufletește, înglodându-se în diverse teorii; nu știu de unde au venit atâția evrei, ascund banii, iar toți ceilalți trăiesc în desfrâu. Orașul acesta, din primele ceasuri, mi-a trimis în nas mirosul lui atât de bine cunoscut. Am ajuns, așadar, la o așa-numită serată dansantă, o cloacă infectă (mie îmi plac cloacele și tocmai cele mai murdare); bineînțeles, se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea mea. Da, în acest domeniu s-au făcut progrese. Deodată, mă uit și văd o fetiță de vreo treisprezece ani, foarte drăguț îmbrăcată, dansând cu un virtuoz; un altul — vizavi. Lângă perete, pe un scaun, mămica. Poți să-ți închipui ce cancan! Fetița se rușinează, roșește, până la urmă se simte jignită și începe să plângă. Virtuozul o ia pe sus și începe s-o învârtească și să se izmenească în fața ei; toată lumea râde cu hohote — tare-mi place publicul nostru, fie chiar de cancan, în astfel de clipe — și țipă: „Așa-i trebuie, așa-i trebuie! Nu se aduc copii aici!” Mie, firește, puțin îmi pasă dacă e sau nu e vreo logică în distracția asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am așezat lângă mămică și am început să-i spun că și eu abia am venit la Petersburg, că aici lumea nu știe să se poarte, că oamenii nu se pricep să deosebească adevăratele merite și să aibă față de ele respectul cuvenit; am făcut aluzie că am bani mulți; le-am invitat să le duc acasă în trăsura mea; le-am condus, am făcut cunoștință mai bine (abia au sosit din provincie și locuiesc într-o cămăruță pe care au subînchiriat-o de la nu știu cine). Mi s-a spus că prietenia cu mine le face mare cinste; am aflat că n-au para chioară, că au venit să intervină în nu știu ce chestiune, la nu știu care minister, le-am oferit serviciile mele și bani; am aflat că la serata aceea au nimerit din greșeală, crezând că acolo se predă dansul; le-am oferit să contribui la instruirea tinerei domnișoare în ceea ce privește limba franceză și dansul. Propunerea mea a fost primită cu entuziasm, ca o cinste deosebită, și am rămas prieteni și astăzi... Dacă vrei să mergi cu mine la ele, dar nu acum.
— Încetează odată cu poveștile dumitale josnice și scârboase, om stricat, josnic și libidinos!
— Schiller, Schiller, curat Schiller! Où va-t-elle la vertu se nicher! Știi, eu îți povestesc anume astfel de lucruri ca să-ți aud exclamațiile de indignare. E o adevărată desfătare!
— Firește, crezi că nu simt că sunt ridicol în clipa asta? mormăi Raskolnikov, furios.
Svidrigailov râdea cât îl ținea gura; în sfârșit, îl strigă pe Filip, plăti și se sculă.
— Uf, ce beat sunt, assez causé! zise el. Ce desfătare!
— Cum să nu te desfeți?! strigă Raskolnikov, sculându-se de asemenea. Oare pentru un desfrânat cu simțurile tocite ca dumneata istorisirea unor aventuri, în clipa când are în perspectivă o monstruozitate de același fel, nu este o desfătare? Și, mai ales, în astfel de împrejurări, și când le spune unui om ca mine... Asta excită.
— Dacă-i pe asta, răspunse Svidrigailov, cercetându-l cu oarecare mirare, atunci și dumneata ești cinic. Cel puțin ai stofă, și încă în cantitate uriașă. Ești în stare să cuprinzi cu mintea multe lucruri... de altfel, poți să faci și multe. Dar, ajunge! Îmi pare sincer rău că am discutat așa de puțin, dar nu-i nimic, n-ai să-mi scapi... Așteaptă numai...
Svidrigailov porni afară din tractir. Raskolnikov îl urmă. Cel dintâi totuși nu era beat; i se urcase doar puțin la cap și, acum, beția se risipea cu fiecare clipă. Se încrunta și părea îngrijorat, ca un om care este în așteptarea unui lucru foarte important, care-l emoționează și-l neliniștește. În ultimele două-trei minute, atitudinea lui față de Raskolnikov se schimbase: se arăta tot mai arțăgos și sarcastic. Tânărul observă aceasta și era destul de alarmat. Svidrigailov îi părea suspect și el se hotărî să-l urmărească.
Coborâră în stradă.
— Acum, dumneata o iei la dreapta și eu la stânga sau poate invers, dar adieu, mon plaisir, pe curând, cu cea mai mare bucurie!
Și el o luă la dreapta, spre Sennaia.