Se zorea să ajungă la Svidrigailov. Ce putea să spere să obțină de la acest om — nu știa nici el. Dar omul acesta avea o putere misterioasă asupra lui. Și odată ce-și dăduse seama de acest lucru, Raskolnikov nu se mai putea liniști și, apoi, acum nu mai avea timp să amâne această explicație.
Pe drum, o întrebare îl frământa în chip deosebit: a fost Svidrigailov la Porfiri sau nu?
Pe cât putea să judece și era gata să jure — nu, n-a fost! Se gândi iar și iar, își reaminti întreaga vizită a lui Porfiri: nu, n-a fost, firește!
„Dar dacă n-a fost, are să se ducă sau n-are să se ducă la Porfiri?”
Deocamdată i se părea că n-are să se ducă. De ce? N-ar fi putut să lămurească nici el acest lucru, dar chiar dacă ar fi putut să lămurească, n-ar fi stat să-și bată prea mult capul. Toate acestea îl frământau și totodată îl lăsau destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediată, ceea ce avea să i se întâmple azi, mâine, îl îngrijora prea puțin, se gândea distrat la acest lucru. Altceva îl chinuia, mult mai important, ceva extraordinar — în legătură cu el însuși — ceva capital și care n-avea de-a face cu cealaltă chestiune. Pe lângă asta se simțea infinit de obosit sufletește, deși în dimineața aceea avea judecata mai limpede decât în ultimele zile.
Oare mai făcea acum, după toate câte au fost, să lupte iarăși ca să învingă aceste păcătoase greutăți? Făcea oare, de pildă, să cauți să tragi sforile în așa fel, ca Svidrigailov să nu se ducă la Porfiri? Să studiezi, să cauți, să afli, să pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?
O, cât de plictisit era! Cu toate acestea, se grăbea să ajungă la Svidrigailov; oare nu cumva aștepta să afle de la el ceva nou, o indicație, un mijloc de scăpare? Omul care se îneacă se agață și de un pai! Oare soarta sau instinctul îi punea mereu față în față pe ei doi? Poate că se ducea la el numai fiindcă nu mai știa încotro să se îndrepte; poate că nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de altcineva, și se gândise la Svidrigailov fiindcă acesta îi ieșise în cale. Sonia? Dar de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o facă din nou să plângă? Și apoi, îi era teamă de Sonia. Sonia însemna verdictul necruțător, sentința irevocabilă. Avea de ales: sau drumul lui, sau drumul ei.
Mai ales în clipa de față nu se simțea în stare s-o vadă. N-ar fi mai bine să încerce să-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea să nu recunoască în sufletul lui că de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?
Și totuși, ce puteau avea comun ei doi? Nici măcar fărădelegile lor nu puteau să-i apropie. Și pe urmă, omul acesta era antipatic, probabil foarte stricat, viclean și înșelător, poate chiar foarte rău. Umblau fel de fel de zvonuri despre el. Ce-i drept, s-a îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea spune pentru ce a făcut-o și ce înseamnă asta? Omul acesta avea veșnic tot felul de gânduri și planuri ascunse.
În cursul ultimelor zile, îi venise în cap o idee care-l obseda și neliniștea grozav, cu toate că el căuta s-o alunge, atât de groaznică îi părea! „Svidrigailov s-a tot învârtit în jurul meu”, își zicea el, „se mai învârtește și acum; Svidrigailov mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intenții asupra Duniei. Dacă le mai are și acum? Se poate afirma aproape sigur că da. Ce se va întâmpla dacă acum, după ce mi-a aflat taina și a căpătat astfel putere asupra mea, va voi să se folosească de ea ca de o armă împotriva Duniei?”
Acest gând îl chinuia uneori până și în somn, dar niciodată încă nu i se înfățișase atât de clar și de viu ca acum, când se ducea la Svidrigailov. Și acest lucru îl făcea să turbeze de furie: mai întâi, va trebui neîntârziat să dezvăluie taina Dunecikăi, ceea ce va schimba cu totul situația, chiar și în ceea ce-l privește numai pe el. Apoi, poate că va trebui chiar să se predea ca s-o salveze pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? În dimineața aceea, Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea să primească scrisori aici, la Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo veghează Razumihin; dar Razumihin nu știe nimic. Poate că ar trebui să-i spună tot lui Razumihin? Raskolnikov se gândi cu dezgust la acest lucru.
În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l vadă cât mai degrabă, hotărî el. Slavă Domnului, în cazul de față nu-s atât de importante amănuntele, cât însăși esența lucrurilor; dar dacă Svidrigailov are îndrăzneala de a pune ceva la cale împotriva Duniei — atunci...
Raskolnikov era atât de obosit în vremea din urmă, în ultima lună, că nu mai putea să rezolve asemenea întrebări decât într-un singur fel. „Atunci am să-l omor”, se gândi el, cuprins de o rece deznădejde. Un sentiment apăsător îi strângea inima; se opri în mijlocul străzii și se uită de jur împrejur: pe ce drum o luase și unde ajunsese? Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de pași de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stânga era ocupat în întregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecând după siluetele care se mișcau prin fața ferestrelor, localul trebuia să fie plin. În sala cea mare, cântăreții răcneau cât îi ținea gura, răsuna clarinetul, scripca și toba turcească. Se auzeau țipete stridente de femeie. Raskolnikov voi să se întoarcă și să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, când, într-una din ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care ședea cu pipa în gură la o măsuță în fața geamului. Acest lucru îl miră grozav, îl sperie chiar. Svidrigailov îl zărise și-l cerceta în tăcere și, ceea ce îl mira și mai tare pe Raskolnikov, e că părea că vrea să se scoale ca să plece neobservat. Raskolnikov se prefăcu numaidecât că nu-l vede și că se uită visător într-altă parte, dar nu înceta totuși de a-l urmări cu coada ochiului. Inima îi zvâcnea, neliniștită. Era vădit că Svidrigailov ținea să nu fie văzut. Își scosese pipa din gură și voia să se ascundă; dar, când se ridică și dădu scaunul la o parte, observă pesemne că Raskolnikov îl vede și-l urmărește. Între ei se petrecea ceva asemănător cu scena primei întâlniri, când Raskolnikov se prefăcea că doarme. Un zâmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, lățindu-se tot mai mult. Și unul și celălalt știau că se văd și se urmăresc reciproc. În cele din urmă, Svidrigailov începu să râdă tare.
— Haide, haide! Intră dacă vrei; sunt aici! strigă el de la fereastră.
Raskolnikov sui scara.
Îl găsi într-o odăiță foarte mică, cu o singură fereastră, lipită de salonul cel mare, unde, la douăzeci de măsuțe, beau ceai negustori, funcționari și tot soiul de oameni, în urletele unui cor învălmășit. Dintr-o altă încăpere se auzea țăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticlă de șampanie începută și un pahar golit pe jumătate. În odăiță se afla un băiețel, muzicant de stradă cu flașneta, și o cântăreață de vreo optsprezece ani, voinică, rumenă, cu o fustă în dungi, cu poala prinsă în brâu, și o pălărioară tiroleză împodobită cu panglici; fără să țină seama de corul din odaia vecină, cânta, acompaniată de flașnetă, cu o voce răgușită de contralto, un cântec trivial.
— Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.
Fata își întrerupse pe loc cântecul și se opri, așteptând respectuoasă. Trivialitățile ritmate de adineauri le cântase cu același aer serios și respectuos.
— Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov.
— Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.
— Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poți să te duci!
Îi umplu paharul și puse pe masă o bancnotă galbenă. Katia bău vinul, așa cum îl beau femeile, adică fără să ia paharul de la gură, în multe înghițituri mici, apoi luă hârtia, sărută mâna lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lăsa îngăduitor, cu un aer foarte serios, și ieși din odaie; băiețelul cu flașneta o urma. Amândoi fuseseră aduși de pe stradă. Svidrigailov nu se afla nici de o săptămână la Petersburg și ai fi zis că este un vechi client al localului. Chelnerul Filip îl „cunoștea” și se lingușea pe lângă el. Ușa care dădea în sală se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea zile întregi. Tractirul era murdar și nici măcar de mâna a doua.
— Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin Sennaia. O iau la dreapta. De altfel, nici locuința dumitale nu-i în partea asta. Și cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!
— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!
— Fiindcă poate nu este decât o întâmplare.
— Asta e o trăsătură pe care o are toată lumea aici! râse Svidrigailov. Chiar cei care în sufletul lor ar crede în minuni n-au curajul s-o mărturisească! Ai spus singur că „poate” nu este decât o întâmplare. Ce puțini au aici curajul părerilor lor, nici nu-ți poți închipui, Rodion Romanici! Nu vorbesc despre dumneata. Dumneata ai părerea dumitale personală, și nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.
— Și prin altceva nu?
— Ajunge și atât.
Svidrigailov era puțin înfierbântat, deși nu băuse decât o jumătate de pahar de vin.
— Ai venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva ce numești dumneata o părere personală, observă Raskolnikov.
— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot să-ți spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Păi, ți-am vorbit chiar eu despre acest tractir și nu-i nicio minune că ai ajuns aici; ți-am explicat drumul, ți-am indicat locul unde se află și ți-am spus la ce oră mă poți găsi aici. Îți amintești?
— Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.
— Cred. Ți-am explicat de două ori. Adresa ți s-a întipărit mecanic în minte. Și dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indicată, fără să bănuiești măcar. De altminteri, pe când îți vorbeam, mi-am dat seama că ești cu gândul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt convins că la Petersburg mulți oameni umblă pe stradă vorbind singuri. Este un oraș de seminebuni. Dacă am avea oameni de știință, atunci medicii, juriștii și filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influențe mai întunecate, mai brutale și mai stranii ca la Petersburg. Dacă n-ar fi decât influența climei! Afară de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, și caracterul lui trebuie să se răsfrângă în toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ți spun că m-am uitat de câteva ori la dumneata pe stradă. Când ieși din casă, dumneata îți ții capul drept. După douăzeci de pași îl lași în piept și-ți pui mâinile la spate. Te uiți, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumitale. Apoi începi să-ți miști buzele și să vorbești singur: uneori îți iei mâna de la spate și declami, apoi te oprești în mijlocul drumului și rămâi așa multă vreme. Asta e foarte rău. Poate că te observă și altcineva în afară de mine, și ar putea să-ți strice. Mie, de fapt, puțin îmi pasă, de vindecat n-am să te vindec, dar dumneata mă înțelegi desigur.
— Vasăzică dumneata știi că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov, privindu-l iscoditor.
— Nu, nu știu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.
— Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov încruntându-se.
— Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.
— Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obișnuiești să vii în acest loc și dacă e adevărat că mi-ai spus de două ori să vin să te caut aici, de ce atunci adineauri, când m-am uitat la dumneata din stradă, ai vrut să te ascunzi și s-o ștergi? Am observat foarte bine acest lucru.
— He-he! Și de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde zăceai cu ochii închiși pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu dormeai defel? Și eu am observat foarte bine acest lucru.
— Poate că aveam... unele motive... știi și dumneata.
— Și eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoști.
Raskolnikov, cu cotul pe masă și bărbia sprijinită în pumn, se uita țintă la Svidrigailov. Îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdeauna o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o mască: alb și rumen, cu buzele prea roșii, cu barba prea blondă, părul de asemenea foarte blond și foarte des, ochii prea albaștri și privirea lor prea fixă, apăsătoare. Obrazul acesta frumos și uimitor de tânăr pentru vârsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, ușoare, de vară, dar mai ales îi era elegantă rufăria. Pe mâna stângă strălucea un inel masiv cu o piatră scumpă.
— Ce să ne mai ascundem după deget? zise deodată Raskolnikov, pornind la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasă. Cu toate că dumneata, dacă vrei, ești în măsură să-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am niciun chef să mă prefac. Am să-ți dovedesc îndată că nu țin atât de mult la mine pe cât îți închipui probabil. Să știi deci că am venit la dumneata ca să-ți spun că dacă ai cumva tot aceleași intenții cu privire la sora mea și dacă crezi că te poți folosi de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ți ajungi scopul — am să te omor înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvântul meu e hotărât: știi bine că am să mi-l pot ține. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui — fiindcă toate zilele astea mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva — spune mai iute căci timpul este prețios și poate în curând va fi prea târziu.
— Unde te grăbești așa? strigă Svidrigailov, cercetându-l cu interes.
— Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz și nerăbdător.
— Dumneata mă îndemni la sinceritate și tot dumneata refuzi să răspunzi chiar de la prima întrebare, observă Svidrigailov, zâmbind. Dumitale ți se pare mereu că am anumite intenții și de aceea mă privești cu neîncredere. Ei, asta-i ușor de înțeles în situația dumitale. Dar, oricât de mult aș dori să ne împrietenim, n-am să mă ostenesc să-ți scot asta din cap. Nu face, zău! Și apoi, nu am nimic deosebit să-ți spun.
— Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu târcoale?
— Pur și simplu pentru că ești un individ interesant de observat. M-ai atras prin situația dumitale fantastică, asta este! În afară de aceasta, dumneata ești fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult și, în sfârșit, chiar această persoană mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere; crezi poate că este puțin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea dumitale este foarte complicată pentru mine și că-mi vine greu să-ți răspund. De pildă, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treabă cu mine, ci sperând că am să-ți spun ceva nou. Nu-i așa? stărui Svidrigailov, zâmbind viclean. Închipuiește-ți acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gândit în vagon la dumneata, sperând și eu că ai să-mi spui ceva nou, că am să pot împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogați suntem?
— Ce să împrumuți de la mine?
— Știu eu? N-aș putea spune. Vezi în ce tractir infect îmi fac veacul și asta mă încântă, adică nu mă încântă, dar trebuie să-mi trec și eu timpul undeva. Dar pe biata Katia, ai văzut-o... Să fi fost, bunăoară, un mâncău, un gastronom de club, dar vezi și dumneata, atâta sunt în stare să mănânc! (El arăta cu degetul spre ungher, unde, pe o măsuță mică, se zăreau într-o farfurioară de tablă resturile unui biftec dezgustător și cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat masa? Eu am luat o gustare și nu mai vreau nimic. Cât despre vin, nu beau deloc, în afară de șampanie, și nici șampanie nu beau mai mult de un pahar pe seară, altfel mă doare capul. Am comandat sticla asta fiindcă vreau să mă înviorez, trebuie să mă duc undeva, și de aceea mă vezi într-o stare sufletească specială. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un școlar, fiindcă mă temeam că ai să mă încurci; dar cred că (el scoase ceasul) pot să rămân cu dumneata o oră întreagă; acum e patru și jumătate. Poate nu-ți vine a crede că uneori îmi pare rău că nu sunt nici măcar moșier sau tată de familie, ulan, fotograf, jurnalist... că nu sunt nimic, n-am nicio specialitate. Uneori, mă plictisesc grozav. Zău, credeam că ai să-mi spui ceva nou!
— Dar cine ești dumneata, în fond, și pentru ce ai venit aici?
— Cine sunt eu? Știi prea bine: sunt nobil, am servit doi ani în cavalerie, apoi m-am învârtit pe aici prin Petersburg, pe urmă m-am însurat cu Marfa Petrovna și am locuit la țară. Asta-i toată biografia mea!
— Se spune că ești cartofor, e adevărat?
— Nu, ce cartofor?! Sunt trișor, nu cartofor.
— Trișai la cărți?
— Da.
— Și n-ai mâncat palme?
— Mi s-a întâmplat. De ce mă întrebi?
— Prin urmare, puteai să te bați în duel. Și asta e o senzație tare.
— Nu te contrazic și apoi, nu sunt meșter în filozofie. Mărturisesc că m-am grăbit să vin aici mai mult pentru femei.
— Îndată după înmormântarea Marfei Petrovna?
— Da, zâmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmantă. Și ce-i? Mi se pare că dumneata ești scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?
— Adică te miră că mă scandalizează desfrâul?
— Desfrâu?! Uite unde am ajuns! Dar stai să-ți răspund în primul rând în privința femeilor în general; știi, am chef de vorbă acum. Spune, pentru ce m-aș abține? Pentru ce să mă las de femei, dacă sunt nebun după ele? E, cel puțin, o ocupație.
— Păi, atunci, dumneata îți pui toată nădejdea numai în desfrâu?
— Ei și? Fie și desfrâu! Desfrâu și iar desfrâu! Cel puțin îmi place că pui întrebarea deschis. Desfrâul are cel puțin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea însăși a omului și nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar cu anii, nu-l poți stinge. Trebuie să admiți că este o ocupație!
— Și de ce te bucuri? Este o boală, și încă o boală primejdioasă.
— A, asta ai vrut să spui? Sunt de acord că este o boală, de altfel, ca tot ce întrece măsura — și în asta se întrece întotdeauna măsura — dar, în primul rând, unul reacționează într-un fel, altul într-alt fel; în al doilea rând, firește, trebuie să păstrezi măsura în toate celea, da, măsură și calcul, chiar de ar fi un calcul mârșav, dar ce să-i faci? Dacă n-ar fi asta, atunci nu ți-ar mai rămâne poate altceva decât să te împuști. Sunt de acord că fiecare om cinstit este dator să se plictisească, totuși...
— Dumneata ai fi în stare să te împuști?
— Asta-i bună! replică Svidrigailov. Fii bun, te rog, și să nu mai vorbim despre asta, adăugă el în grabă și chiar fără fanfaronada care se simțise mai înainte în toate vorbele lui.
Până și expresia obrazului i se schimbă.
— Trebuie să-ți mărturisesc o slăbiciune de neiertat, dar n-am ce face: mă tem de moarte și nu-mi place când se vorbește despre ea. Știi că sunt mistic într-o anumită măsură?
— Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai vizitează și acum?
— Dă-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizitat niciodată; dracu s-o ia! strigă el, enervat. Nu, hai mai bine să nu mai... de altfel... Hm! Păcat că nu am timp și nu pot să stau mai mult cu dumneata, mare păcat! Aș avea ce să-ți spun.
— E vorba de o femeie?
— Da, de o femeie, o întâmplare... nu, nu la asta mă refeream.
— Dar ticăloșia acestei ambianțe nu te mai impresionează? Nu mai ai putere să te oprești?
— A, dumneata ai pretenția că ești un om tare? He-he-he! M-ai dat gata, Rodion Romanici, cu toate că știam de mai înainte că așa are să fie. Dumneata îmi vorbești despre desfrâu și despre estetică! Dumneata — un Schiller, dumneata — un idealist! Firește, așa trebuie să fie și ar fi fost de mirare dacă nu s-ar fi întâmplat așa: totuși, în realitate, pare cam ciudat... Vai ce păcat că nu mai am timp, fiindcă dumneata însuți ești un individ foarte interesant. Dar ia zi, dumitale îți place Schiller? Mie îmi place grozav!
— Mare fanfaron ești! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.
— Nu sunt, crede-mă, nu sunt! răspunse, râzând, Svidrigailov. De altfel, nu te contrazic, fie și fanfaron; de ce n-aș face pe fanfaronul, dacă e inofensiv? Șapte ani am stat la țară la Marfa Petrovna și de aceea acum, când am dat peste un om interesant în cel mai înalt grad, sunt încântat să stau de vorbă, și apoi am băut o jumătate de pahar de vin și mi s-a și urcat la cap. Principalul însă, există o anumită împrejurare care mă stimulează grozav, dar pe care... am s-o trec sub tăcere. Unde pleci? întrebă el, speriat.
Raskolnikov dădu să se scoale. Își simțea inima grea, se înăbușea și parcă îi era rușine că venise acolo. Svidrigailov îi părea cel mai ușuratec și mai desfrânat ticălos din lume.
— E-eh! Mai stai, rămâi cu mine, îl rugă acesta. Comandă măcar un ceai. Mai rămâi, n-am să mai spun prostii, adică n-am să mai vorbesc despre mine. Am să-ți povestesc ceva. Vrei să-ți spun cum o femeie a încercat, ca să mă exprim în stilul dumitale, să mă „salveze”? Are să fie un răspuns la prima dumitale întrebare, fiindcă această persoană este chiar sora dumitale. Vrei să-ți povestesc? Ca să ne trecem timpul.
— Povestește, dar sper că...
— O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, până și într-un om stricat și nemernic ca mine, nu poate trezi decât cel mai profund respect.