A doua zi se trezi târziu, neodihnit după un somn agitat. Nu se simțea în largul lui, era nervos, înăcrit și-și privi cu ură odăița. Era un fel de colivie minusculă, lungă de vreo șase pași, căreia tapetul galben, scorojit și plin de praf îi dădea un aspect mizer; și apoi era atât de scundă, încât un om ceva mai înalt nu s-ar fi simțit la îndemână, s-ar fi temut mereu că se lovește cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea: trei scaune vechi și hârbuite, în colț, o masă vopsită, pe care zăceau câteva cărți și caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce vădea limpede că nu se mai atinsese de ele de multă vreme nicio mână. În sfârșit, mai era și o sofa mare, greoaie, care ocupa aproape un perete întreg și jumătate din lățimea camerei; pe vremuri, sofaua fusese îmbrăcată în stambă, acum, însă, era numai zdrențe și servea drept pat. Raskolnikov dormea adeseori îmbrăcat așa cum era, și fără cearșaf, învelit cu paltonul lui vechi și jerpelit de student, iar la cap cu o pernuță mică, sub care punea ce-i mai rămăsese din rufe, curate sau murdare, numai să ridice un pic căpătâiul. În fața sofalei se afla o măsuță.
Ar fi fost greu să decadă mai mult și să ajungă mai lăsător decât era, dar în starea lui sufletească, Raskolnikov se complăcea în această incurie. Se retrăsese ca o broască-țestoasă în carapacea ei și până și mutra slujnicei, care trebuia să-l servească și intra uneori în odaie, îl înfuria și-l făcea să se crispeze dureros. Așa se întâmplă cu unii monomani, obsedați de ideea lor fixă. De două săptămâni gazda încetase de a-i mai trimite prânzul și el tot nu se învrednicise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteală, deși rămânea zile întregi nemâncat. Nastasia, bucătăreasa și unica slujnică din casă, era încântată de această stare de spirit a chiriașului: nu mai grijea și nu mai deretica în odaie decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare, punea mâna pe mătură. Tot ea îl trezi în dimineața aceea.
— Hai, scoală, ce tot dormi?! îi strigă la ureche. E nouă trecute. Ți-am adus ceai, vrei? Cred că ești lihnit de foame!
Chiriașul deschise ochii, tresări și o recunoscu.
— Ceaiul e de la gazdă? întrebă el, ridicându-se încet ca un bolnav.
— De la gazdă?! Nici pomeneală!
Femeia așeză în fața lui propriul ei ceainic, crăpat, cu un rest spălăcit de ceai și două bucățele gălbui de zahăr.
— Nastasia, te rog, ia asta... zise el, căutându-se prin buzunare (dormise îmbrăcat).
Și, scoțând un pumn de monede de aramă:
— Du-te de-mi cumpără o franzelă și ia de la mezelărie niște salam mai ieftin.
— Acușică îți aduc franzela; dar ia zi, în loc de salam, n-ai mânca mai bine oleacă de ciorbă? Ciorbă bună, rămasă de ieri. Ți-am păstrat de la prânz, dar te-ai întors târziu. E foarte bună ciorba.
După ce-i aduse ciorba și Raskolnikov se așeză să mănânce, Nastasia își făcu loc lângă el pe sofa și începu să-i turuie gura. Era de la țară și foarte vorbăreață.
— Praskovia Pavlovna vrea să facă jalbă la poliție împotrivă-ți, zise femeia.
Raskolnikov se strâmbă.
— La poliție? De ce?
— Că nu-i plătești chiria și nici nu te muți. De asta.
— La naiba, asta mai lipsea, bombăni el, scrâșnind din dinți. Nu... nu mă încântă defel... acum... E o proastă... adăugă el tare. Am să trec chiar azi pe la dânsa să stăm de vorbă.
— Nu-i mai proastă ca mine; da’ tu, dacă ești așa deștept, de ce zaci colea ca un sac de tărâțe, de nu iese nicio socoteală din ce faci? Altădată ziceai că te duci să dai lecții la copii, da’ acu’ de ce nu mai faci nimic?
— Fac eu... răspunse Raskolnikov cu asprime și fără niciun chef de vorbă.
— Ce faci?
— Muncesc.
— Ce muncești?
— Gândesc, rosti el serios, după o scurtă tăcere.
Nastasia se porni pe râs. Era dintre acele femei care râd ușor, și, când se pornea, râdea încet, legănându-se și cutremurându-se, până se sătura și ea de atâta râs.
— Și câștigi mult cu gânditul? izbuti ea, în sfârșit, să întrebe.
— Nu pot da lecții la copii dacă nu am cizme. Și apoi, puțin îmi pasă!
— Ba să-ți pese, că din asta trăiești!
— Lecțiile nu sunt plătite. Ce să fac cu câteva copeici? urmă el fără chef, vorbind mai mult cu el însuși.
— Și tu ai vrea să faci avere, așa, dintr-o dată?
Raskolnikov îi aruncă o privire stranie, rămase o clipă tăcut, apoi spuse hotărât:
— Da, vreau să fac avere dintr-o dată.
— Ia-o mai domol, că mă sperii, prea ești fioros. Să mă duc după franzelă, sau nu?
— Cum vrei.
— Na, că uitasem! Aseară, când nu erai acasă, ți-a venit o scrisoare.
— O scrisoare! Mie! De la cine?
— Nu știu de la cine o fi. I-am dat poștașului trei copeici. Mi le dai înapoi?
— Păi dă-mi scrisoarea, dă-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!
Scrisoarea îi fu adusă pe dată. Firește, era de la mama lui, din gubernia R. Când o luă în mână, tânărul păli. Trecuse atâta amar de vreme de când nu mai primise nicio scrisoare; dar acum mai era ceva care făcu deodată să i se strângă inima.
— Nastasia, pentru Dumnezeu, pleacă; ține trei copeici și du-te, du-te mai degrabă, pentru Dumnezeu!
Plicul îi tremura în mână; nu-i venea să-l rupă în fața femeii, voia să rămână singur cu scrisoarea lui. După plecarea Nastasiei, duse plicul la buze și-l sărută; apoi cercetă lung scrisul de pe adresă, scrisul acela cunoscut și drag, mărunt și nițel oblic, al mamei lui, care, cândva, îl învățase să citească și să scrie. Întârzia să rupă plicul; parcă se temea de ceva. În sfârșit, desfăcu scrisoarea; era mare, groasă, grea; două coli mari fuseseră acoperite cu un scris mărunt-mărunt:
„Dragul meu Rodea”, scria mama, „au trecut mai bine de două luni de când n-am mai stat de vorbă prin scris, ceea ce m-a făcut să sufăr și chiar să nu dorm în unele nopți, tot gândindu-mă la tine. Dar sunt sigură că n-ai să-mi iei în nume de rău această tăcere nedorită. Tu știi cât te iubesc; noi, eu și cu Dunia, nu te avem decât pe tine, tu ești totul pentru noi, speranța și credința noastră în viitor. Ce a fost pe mine când am aflat că de câteva luni ai fost nevoit să părăsești facultatea fiindcă n-ai mai avut din ce să te întreții, că n-ai mai avut nici meditații, nici alte mijloace de câștig! Cu ce te puteam ajuta din cele o sută douăzeci de ruble pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ți le-am trimis acum patru luni, le-am împrumutat, după cum știi și tu, de la un negustor din orașul nostru, Vasili Ivanovici Vahrușin, garantând tot cu pensia mea. Vahrușin este un om tare bun și a fost prieten cu tatăl tău. Dar de vreme ce i-am dat o cesiune asupra pensiei mele, trebuia să aștept până la achitarea datoriei, ceea ce s-a întâmplat abia acum, așa încât, în răstimpul acesta, nu ți-am putut trimite nimic. Astăzi, însă, slavă Domnului, cred că voi putea să-ți mai trimit ceva, de altminteri cred că acum ne putem lăuda că ne-a surâs și nouă norocul, fapt despre care mă grăbesc să-ți scriu. Mai întâi de toate, dragul meu Rodea, află că sora ta este de șase săptămâni cu mine și că de acum înainte nu ne vom mai despărți niciodată. Slavă Domnului, suferințele ei au luat sfârșit! Dar să ți le spun pe toate pe rând, ca să știi și tu cum s-au petrecut lucrurile și tot ce-am căutat să-ți ascundem până astăzi. Acum două luni, când mi-ai scris că ai auzit nu știu de la cine că Dunia are de îndurat multe grosolanii în familia Svidrigailov și mi-ai cerut lămuriri — ce răspuns aș fi putut să-ți dau? Dacă ți-aș fi scris atunci adevărul, tu erai în stare să lași totul baltă și să vii acasă, chiar de ar fi fost să vii pe jos, fiindcă eu îți cunosc firea și inima și știu că tu n-ai fi putut răbda ca sora ta să fie jignită. Eram disperată, dar ce puteam să fac? Nici eu n-am știut tot adevărul. Iar greutatea cea mai mare era faptul că Dunia, când a intrat anul trecut la copii în casa aceea, a luat un avans de o sută de ruble, cu condiția să i se scadă treptat din leafă în fiecare lună și, prin urmare, nu-și putea părăsi serviciul până la stingerea întregii datorii. Banii aceștia (acum îți pot spune tot, scumpul meu Rodea), Dunecika îi luase în primul rând ca să-ți poată expedia cele șaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie pe vremea aceea și pe care i-ai primit de la noi anul trecut. Atunci te-am mințit scriindu-ți că banii aceștia i-ar fi economisit mai înainte, dar asta nu era adevărat, pe când acum îți spun cum a fost, fiindcă acum, din mila Domnului, toate s-au schimbat pe neașteptate în bine, și eu vreau să știi cât de mult te iubește Dunia și ce suflet neprețuit are. Fapt este că, la început, domnul Svidrigailov se purta cu dânsa foarte grosolan, iar la masă era ironic și chiar necuviincios... Dar nu vreau să-ți mai dau toate aceste amănunte chinuitoare, ca să nu te mai necăjești de pomană, acum, când totul a luat sfârșit. Pe scurt, cu toată atitudinea binevoitoare și plină de noblețe a Marfei Petrovna, soția domnului Svidrigailov, și a tuturor celor din casă, Dunecikăi îi venea cât se poate de greu, mai ales atunci când domnul Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influența lui Bachus. Și ce crezi că s-a aflat mai târziu? Închipuiește-ți că acest smintit s-a îndrăgostit de Dunia la prima vedere și a căutat să-și ascundă pasiunea, purtându-se cu dânsa grosolan și cu dispreț. Poate că i-a fost și lui rușine, poate s-a îngrozit singur când s-a văzut, om în etate și cap de familie, nutrind asemenea sentimente ușuratice, și tocmai de aceea să fi fost, fără voia lui, furios pe Dunia.
Se poate, pe de altă parte, că, prin comportarea-i grosolană și batjocoritoare, să fi vrut să ascundă adevărul de ceilalți. Până la urmă, nu s-a mai putut stăpâni și a îndrăznit să-i facă Duniei pe față propuneri mârșave; îi promitea marea cu sarea și chiar spunea că are să-și părăsească familia ca să se ducă să trăiască cu dânsa într-un alt sat, sau, poate, în străinătate. Îți dai seama cât a suferit dânsa! Nu putea să-și părăsească slujba, asta nu numai din pricina datoriei, ci și din milă pentru Marfa Petrovna, care ar fi putut intra la bănuială și astfel să se fi iscat discordie în familie. De altfel, și pentru Dunecika ar fi fost o mare rușine; poți fi sigur că lucrurile nu s-ar fi petrecut fără scandal. Au mai fost și alte multe cauze, așa încât Dunia nu spera să scape din acea casă îngrozitoare înainte de șase săptămâni. Tu o cunoști bine pe Dunia, știi cât de deșteaptă este și ce caracter dârz are. Dunecika poate să îndure multe și să găsească în inima ei — până și în cazurile cele mai critice — destulă noblețe ca să nu-și piardă tăria sufletească. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind să mă necăjească, deși ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe neașteptate. Din întâmplare, Marfa Petrovna l-a surprins pe bărbatul ei implorând-o pe Dunia în grădină și, înțelegând toate de-a-ndoaselea, a aruncat vina numai asupra surorii tale, crezând-o singura vinovată. Acolo, în grădină, a avut loc o scenă groaznică; Marfa Petrovna chiar a pălmuit-o pe Dunia, n-a vrut să asculte nimic din ce-i spunea, a țipat o oră întreagă și, până la urmă, a poruncit ca Dunia să plece de îndată la mine, la oraș, cu o căruță țărănească, în care au fost aruncate claie peste grămadă toate lucrușoarele ei, rufăria, rochițele, tot, așa cum se găseau neîmpachetate și nelegate. Se pornise o ploaie cu găleata și Dunia, înjosită și ocărită, a trebuit să meargă cu un mujic, cale de șaptesprezece verste, într-o căruță fără coviltir. Gândește-te acum ce ți-aș fi putut scrie ca răspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum două luni și despre ce era să-ți scriu? Eram la capătul puterilor; nu îndrăzneam să-ți spun adevărul, fiindcă te-ai fi simțit prea nenorocit, te-ai fi necăjit, te-ai fi revoltat și, apoi, ce puteai să faci? Poate doar să te nenorocești și tu, prin cine știe ce faptă necugetată... Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis să-ți scriu ceva. Nu puteam să-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la întâmplare, când aveam atâta durere în suflet. O lună încheiată, tot orașul a bârfit pe seama noastră și lumea a ajuns atât de departe, încât, din pricina privirilor disprețuitoare și a șușotelilor (unii și-au permis chiar să vorbească cu glas tare în prezența noastră), nu ne mai puteam arăta cu Dunia nici măcar la biserică. Toată lumea ne-a întors spatele, nimeni nu ne mai dădea bună ziua, și am aflat chiar, din sursă sigură, că niște vânzători și niște funcționari se pregăteau să ne aducă o insultă josnică, ungând cu dohot poarta casei, așa că și proprietarul a cerut să ne mutăm.
Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o și a învinuit-o pe Dunia în toate casele. Dânsa cunoaște pe toată lumea de aici din oraș și, în luna aceea, venea aproape în fiecare zi de la țară; de felul ei e cam limbută și-i place să vorbească despre viața ei de familie și, mai ales, să se plângă de bărbatul ei față de toți acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urât din partea ei; astfel, vestea s-a răspândit în scurt timp nu numai în tot orașul, dar și în tot județul. Eu am căzut la pat, și Dunia, mititica, s-a dovedit mai tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a îndurat toate, cum mă mângâia și mă încuraja... Este un înger! Dar, din mila Celui-de-Sus, suferințele noastre au luat sfârșit repede; domnul Svidrigailov s-a dezmeticit, s-a căit și, probabil, făcându-i-se milă de Dunia, i-a dat Marfei Petrovna dovezi de netăgăduit asupra nevinovăției Dunecikăi, precum scrisoarea pe care Dunia a fost silită să i-o scrie și să i-o trimită, încă înainte de a-i fi surprins Marfa Petrovna în grădină, și în care ea refuza orice explicație directă și întâlnire într-ascuns, pe care i le cerea dânsul. La plecarea Dunecikăi, această scrisoare a rămas în mâinile lui. În ea, Dunia îl dojenea cu asprime și profundă indignare tocmai pentru lipsa de noblețe a atitudinii sale față de Marfa Petrovna, îi punea în vedere că era tată de familie și om însurat, îi arăta cât de mârșav era din partea lui să chinuiască și să nenorocească o fată și așa destul de necăjită și lipsită de apărare. Într-un cuvânt, dragul meu Rodea, scrisoarea aceasta vădește atâta frumusețe sufletească și este atât de înduioșătoare, încât am plâns ca un copil, citind-o, și nici acum nu o pot reciti fără lacrimi. Apoi, în apărarea Duniei au venit și mărturiile slugilor, care, așa cum se întâmplă de obicei, văzuseră și știuseră mai multe decât crezuse însuși domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a rămas cu desăvârșire înmărmurită și, după cum a mărturisit mai târziu, a fost din nou distrusă. În schimb s-a convins pe deplin de nevinovăția Dunecikăi. A doua zi, fiind duminică, ea a venit de-a dreptul la catedrală și, în genunchi, plângând amarnic, a rugat-o pe Sfânta Născătoare să-i dea putere să îndure această nouă încercare și să-și facă datoria până la capăt. Apoi, de la catedrală, fără să mai dea ochi cu cineva, a venit întins la noi, ne-a povestit totul și, plină de căință, a îmbrățișat-o pe Dunia, vărsând lacrimi amare, și a implorat-o s-o ierte. În aceeași dimineață, fără să zăbovească, a pornit prin oraș și, plângând, a restabilit pretutindeni, pe la toate casele, cu cele mai măgulitoare expresii, nevinovăția Dunecikăi, noblețea sentimentelor și a comportării sale. Mai mult decât atât, a arătat tuturora și a citit ea însăși, cu glas tare, scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov, ba chiar i-a lăsat pe unii să copieze această scrisoare (ceea ce mi se pare de prisos). Astfel, dânsa s-a văzut silită să circule câteva zile prin oraș, fiindcă unii, văzând că alții au avut precădere, s-au supărat. A trebuit să-și facă un program și se știa dinainte ziua și casa unde Marfa Petrovna avea să citească scrisoarea, iar la citire se adunau acolo și cei care o mai auziseră de câteva ori la ei acasă și într-alte părți, după cum urmase rândul. După părerea mea, multe, multe s-au exagerat, dar așa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel puțin a izbutit să restabilească pe deplin onoarea Dunecikăi și întreaga mârșăvie a acestei întâmplări a căzut ca o pată de neșters pe bărbatul ei, singurul vinovat, așa încât până la urmă mi-a fost și milă de acest smintit, atât de aspru pedepsit. Dunia a fost numaidecât poftită să dea lecții în unele case, dar ea a refuzat. În general, toată lumea a început deodată să-i arate o stimă deosebită.
Și toate acestea au contribuit în chip hotărâtor la acea întâmplare neașteptată care, pot să spun, schimbă acum întreaga noastră soartă. Află deci, dragă Rodea, că Dunia a fost cerută în căsătorie și că ea a acceptat această cerere, lucru pe care țin să ți-l aduc la cunoștință cât de repede. A făcut aceasta fără a-ți cere sfatul, dar îți vei da seama că ne-a fost cu neputință să amânăm și să așteptăm până ce vom primi răspunsul tău. De altfel, tu nu ai fi putut cumpăni situația, nefiind aici. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Piotr Petrovici Lujin este de pe acum consilier de curte și se înrudește de departe cu Marfa Petrovna, care a contribuit mult la această logodnă. La început, el și-a exprimat, printr-însa, dorința de a ne cunoaște, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea, iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care își expunea foarte cuviincios cererea în căsătorie și ne ruga să-i dăm răspunsul categoric și prompt. Este un om de afaceri, foarte ocupat, și se grăbește să plece la Petersburg, așa încât fiecare clipă i se pare prețioasă. Bineînțeles, la început, am rămas uimite, pentru că toate acestea s-au petrecut prea repede și ne-au luat prin surprindere. Toată ziua am stat și am chibzuit împreună. Domnul Lujin este un om serios, cu situație asigurată, ocupă două posturi și are de pe acum ceva avere. Ce-i drept, e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca înfățișare și poate încă să placă femeilor. În general, e foarte serios și cumpătat, numai puțin cam posac și parcă un pic îngâmfat. Dar s-ar putea să pară astfel doar la prima vedere. Și te previn, dragă Rodea, când ai să-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte curând, să nu judeci pripit și cu patimă, după cum ți-e obiceiul, dacă la prima vedere n-o să-ți placă ceva la el. Ți-o spun pentru orice întâmplare, deși sunt încredințată că are să-ți facă impresie bună. În afară de aceasta, ca să cunoști un om, trebuie să te apropii de el treptat și cu băgare de seamă, ca să nu cazi în greșeală și să-ți formezi o idee preconcepută, care numai cu greu poate fi ștearsă și reparată ulterior. Cât despre Piotr Petrovici, el, după toate aparențele, este un om cât se poate de onorabil. De la prima lui vizită ne-a declarat că e un om serios, dar că împărtășește în multe privințe ideile «generației noi», după cum s-a exprimat dânsul, și este dușmanul tuturor prejudecăților. A mai spus multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, și plăcându-i să fie ascultat, ceea ce nu este un mare cusur. Eu, ce-i drept, nu prea am înțeles multe, dar Dunia m-a lămurit că, deși nu este un om prea instruit, este deștept și pare bun. Tu cunoști firea surorii tale, Rodea. Este o fată curajoasă, deșteaptă, răbdătoare și mărinimoasă, deși are o inimă arzătoare, ceea ce știu de mult. Firește, nici din partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, în afară de faptul că este o fată deșteaptă, este în același timp o ființă de-o noblețe îngerească, și va socoti de datoria ei să facă fericirea bărbatului său, care, la rândul lui, se va îngriji de fericirea soției, fapt de care, deocamdată, nu avem niciun motiv să ne îndoim, deși recunosc că lucrurile s-au ticluit cam prea repede. Și apoi, domnul Lujin este un om practic și, desigur, va înțelege că fericirea căsniciei lui va fi cu atât mai trainică, cu cât Dunecika va fi mai fericită alături de el. Cât despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi, sau chiar unele nepotriviri în păreri (lucru de care nu poți scăpa nici în cele mai fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus singură că ea se încrede în forțele ei, că nu e niciun motiv de îngrijorare și că poate să îndure multe, cu condiția, firește, ca raporturile care se vor stabili între ei să fie cinstite și drepte. De pildă, mie, la început, mi-a părut cam aspru; dar asta s-ar putea să fie din pricină că e un om sincer și, desigur, așa și este. Astfel, la cea de-a doua vizită, după ce a primit răspunsul afirmativ la cererea lui în căsătorie, s-a exprimat că și înainte de a o cunoaște pe Dunia își propusese să ia o fată cinstită, fără zestre, și neapărat una care a simțit pe pielea ei ce înseamnă greutățile materiale: fiindcă, a spus el, bărbatul nu trebuie să-i datoreze nimic soției, dar e foarte bine ca soția să vadă în bărbatul ei un binefăcător. Adaug că nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci a vorbit mai drăguț, dar eu am uitat cum a spus și am reținut numai ideea; de altfel, n-a spus-o cu premeditare, ci, probabil, l-a luat gura pe dinainte în toiul discuției, așa încât, mai pe urmă, a încercat să-și îndrepte greșeala și să șteargă impresia. Mie însă mi s-a părut cam tăios și i-am spus mai târziu Duniei. Dar ea mi-a răspuns chiar cu ciudă că «vorbele nu-s totuna cu faptele» și, desigur, are dreptate. Înainte de a lua hotărârea, Dunecika n-a închis ochii deloc și, socotind că eu dorm, s-a sculat din pat și toată noaptea a umblat prin odaie; apoi a căzut în genunchi în fața icoanei și s-a rugat mult, cu înflăcărare, iar a doua zi, dimineață, mi-a spus că s-a hotărât.
Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi importante și vrea să deschidă un birou de avocatură. El se ocupă de multă vreme de diverse reclamații și chestiuni de judecată și acum câteva zile a câștigat un proces important. Acum trebuie să plece la Petersburg fiindcă are o chestiune importantă la senat. Așadar, dragă Rodea, el ar putea să-ți fie de mare folos, în toate privințele, și am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ai putea să-ți începi cariera și să-ți consideri soarta asigurată. O, dacă acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează. Noi am și îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudență și a spus că, firește, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar și poate preferabil să plătească leafă unei rude și nu unui străin, dacă această rudă se va dovedi capabilă să-și îndeplinească serviciul (tu, și să nu fii capabil!). Dar pe loc și-a exprimat îndoiala, zicând că studiile de facultate nu-ți vor da răgaz să-ți vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândește decât la asta. De câteva zile e parcă într-un fel de febră și a și făcut un plan după care ai putea mai târziu să devii tovarășul și chiar asociatul lui Piotr Petrovici în treburile lui avocățești, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de drept. Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeași părere, și-i împărtășesc toate planurile și speranțele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de realizabile. Și cu toate că Piotr Petrovici s-a cam ferit să dea un răspuns hotărât (e explicabil, fiindcă nu te cunoaște), Dunia e convinsă că va obține toate acestea, folosindu-se de influența binefăcătoare pe care este sigură că o va avea asupra viitorului ei soț. Firește, lui Piotr Petrovici nu i-am pomenit niciun cuvânt despre aceste speranțe de viitor și, mai ales, despre faptul că poate vei ajunge cândva asociatul lui. Este un om serios și s-ar fi putut să primească cu răceală toate acestea, socotindu-le doar niște visuri. Tot așa nici eu, nici Dunia nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranță, că ne va ajuta să te sprijinim cu bani, până când îți vei isprăvi studiile; și nu i-am vorbit, în primul rând, pentru că asta se va face de la sine mai târziu, și el, desigur, o va propune fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikăi atâta lucru!), cu atât mai mult cu cât ai putea ajunge mâna lui dreaptă la birou și să primești acest ajutor nu ca o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Așa vrea să aranjeze lucrurile Dunecika și eu sunt în totul de aceeași părere. În al doilea rând, nu i-am spus, fiindcă doream ca la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate cu el. Când Dunia i-a vorbit cu admirație despre tine, el i-a răspuns că înainte de a judeca un om trebuie să-l cunoști cât mai aproape și că-și rezervă dreptul de a-și forma o părere proprie, după ce te va cunoaște. Știi, neprețuitul meu Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se referă la Piotr Petrovici, ci mai curând la unele capricii de-ale mele, de femeie bătrână), care mă fac să cred că poate aș face mai bine ca după căsătoria lor să nu stau cu dânșii și să locuiesc singură, ca până acum. Sunt convinsă că el este destul de nobil și de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, și dacă nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înțelege de la sine; dar eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viață că soacrele nu prea sunt pe placul ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucățică de pâine ce-mi aparține și copii ca tine și ca Dunecika. Dacă se va putea, mă voi instala în apropierea voastră, a ta și a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost mai plăcut, am păstrat la sfârșit: află deci, dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăși împreună și să ne îmbrățișăm tustrei după o despărțire de aproape trei ani! S-a stabilit categoric că Dunia și cu mine plecăm la Petersburg. Când anume — nu știu, dar, în orice caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de dispozițiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de știre. Din unele considerente, ar vrea să grăbească, pe cât posibil, căsătoria și chiar, dacă va fi cu putință, să facă nunta înainte de postul care vine, iar dacă nu va fi cu putință, fiindcă a rămas prea puțin timp, atunci îndată după Sfânta Maria... O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoționează nespus, și într-o zi a zis, în glumă, că dacă n-ar fi decât pentru atâta lucru, și încă face să se mărite cu Piotr Petrovici. Este un înger! Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea și m-a rugat să-ți scriu că are atât de multe să-ți spună, încât n-ar izbuti să le facă să încapă în câteva rânduri și n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te îmbrățișez tare, tare și să-ți transmit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu toate că s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ți trimit ceva bani, cât am să pot mai mult. Acum, când lumea a aflat că Dunecika se mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neașteptate și știu sigur că Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar și șaptezeci și cinci de ruble, așa încât poate am să-ți trimit vreo douăzeci și cinci sau chiar treizeci de ruble. Ți-aș trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călătorie; și cu toate că Piotr Petrovici a fost atât de drăguț, încât a luat asupra lui o parte din cheltuielile de călătorie în capitală, și anume, a propus chiar el să trimită pe socoteala lui bagajele noastre și lada cea mare (nu știu cum, prin niște oameni cunoscuți), totuși, trebuie să ținem seama că la sosirea în Petersburg nu putem rămâne fără niciun ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunecika și cu mine am făcut socoteala exactă și a ieșit că drumul n-are să ne coste prea mult; de la noi până la calea ferată nu sunt decât nouăzeci de verste și noi, pentru orice întâmplare, ne-am și învoit cu un surugiu pe care-l cunoaștem; iar de acolo o să călătorim destul de bine cu clasa a treia. Astfel, poate n-am să-ți trimit douăzeci și cinci de ruble, ci, sigur, am să reușesc să-ți trimit treizeci. Dar ajunge, am umplut două coli cu întreaga noastră poveste și nu mai am loc. Dar câte întâmplări s-au strâns! Acum, neprețuitul meu Rodea, te îmbrățișez până la revederea apropiată și te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o iubești pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubești cum te iubește și dânsa, și să știi că te iubește nespus, chiar mai mult decât pe ea însăși. Este un înger, Rodea, iar tu, tu ești totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credința noastră în viitor. Numai să fii fericit și o să fim și noi fericite. Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, așa cum făceai altădată, și crezi în bunătatea fără de margini a Creatorului și Mântuitorului nostru? Tare mă tem, în sufletul meu, să nu fi căzut și tu în mrejele necredinței, atât de răspândită astăzi! Dacă este așa, eu mă rog pentru tine. Adu-ți aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, și cât de fericiți eram cu toții pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere! Te îmbrățișez și te sărut tare, de nenumărate ori.
A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova.”
Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui Raskolnikov fură scăldați de lacrimi; dar când o sfârși, un zâmbet amar și răutăcios îi schimonosi fața palidă și crispată. Își puse capul pe perna turtită și murdară și rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere și gândurile i se învălmășeau. În cele din urmă, simți că se înăbușă în odăița lui strâmtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap sau cu o ladă. Și trupul, și sufletul aveau nevoie de spațiu. Își luă pălăria și ieși în stradă, de data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără să vadă nimic, mormăind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulți îl crezură beat.