Era un domn între două vârste, prezentabil, țanțoș, cu o fizionomie circumspectă și disprețuitoare; acesta mai întâi se opri în prag, rotindu-și în jur privirile, a căror expresie de mirare aproape jignitoare nici nu încerca s-o ascundă! „Unde am nimerit?” părea el să se întrebe. Cerceta cu neîncredere „cabina de vapor” a lui Raskolnikov, scundă și strâmtă, afectând o atitudine speriată, ba chiar de om oarecum ofensat. Cu aceeași mirare își opri privirea asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, nespălat, cu părul vâlvoi, pe divanul lui mizer și murdar. Raskolnikov, fără să se miște, îl privea și el țintă pe noul venit. Acesta, tot atât de nedumerit, își mută privirea cercetătoare asupra părului ciufulit, nepieptănat, asupra obrazului neras al lui Razumihin, care, la rândul său, îl măsura cu privirea obraznic și întrebător, fără a se clinti din loc. Tăcerea încordată stărui un minut, apoi, după cum era de așteptat, se petrecu o mică schimbare de mimică. Dându-și seama după unele semne, de altfel destul de vădite, că în această „cabină de vapor” ifosele lui nu impresionau pe nimeni, domnul se mai îmblânzi și-l întrebă politicos, deși tot cam de sus, pe Zosimov, rostind răspicat fiecare silabă:
— Domnul Rodion Romanici Raskolnikov, student, sau fost student?
Zosimov se foi ușor pe divan și poate că i-ar fi răspuns, dacă Razumihin, căruia, de fapt, nu-i fusese pusă întrebarea, nu i-ar fi luat-o înainte:
— Uite-l colea, pe divan! Dar dumneata ce vrei?
Acest familiar „ce vrei?!” îi luă piuitul domnului afectat; făcu chiar o mișcare către cel care vorbea, dar se stăpâni la timp și se întoarse cât mai repede spre Zosimov.
— Acesta-i Raskolnikov! mormăi Zosimov, arătând cu capul spre bolnav, apoi căscă de-și strâmbă falca și, ducând mâna alene la buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaș de aur, cu capacul bombat, îl deschise, se uită, și tot atât de încet și leneș îl puse la loc în buzunar.
În timpul acesta, Raskolnikov zăcea, tăcut, pe spate și-l privea țintă, stăruitor, deși fără nicio expresie, pe noul venit. De când își luase privirea de la floricica de pe tapet, chipul lui, extrem de palid, exprima o nespusă suferință, ca și cum abia ar fi trecut printr-o operație chinuitoare sau ar fi fost slobozit din niște cazne grele. Dar, încetul cu încetul, domnul care intrase în odaie începu să-i trezească tot mai mult atenția — întâi nedumerire, apoi neîncredere și, în sfârșit, aproape teamă. Iar când Zosimov îl arătă, spunând: „Acesta-i Raskolnikov”, el se ridică deodată, de parcă l-ar fi împins cineva, se așeză în capul oaselor și rosti cu un ton aproape sfidător, deși cu glas slab, întretăiat:
— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriți?
Musafirul îl privi cu luare-aminte și rosti cu demnitate:
— Piotr Petrovici Lujin. Sper că numele meu nu vă este cu totul necunoscut.
Dar Raskolnikov, care se așteptase la cu totul altceva, îl privi tăcut și năuc, ca și cum ar fi auzit pentru prima oară de acest nume.
— Cum, e posibil să nu fi primit încă nicio înștiințare? întrebă Piotr Petrovici, oarecum jignit.
Drept răspuns, Raskolnikov se lăsă încet pe pernă, își puse mâinile sub cap și-și aținti ochii în tavan. Se vedea pe fața lui Lujin că era încurcat. Zosimov și Razumihin îl priveau cu și mai multă curiozitate, așa că până la urmă izbutiră să-l descumpănească cu totul.
— Socoteam, eram sigur... bâigui el, că scrisoarea expediată de mai bine de zece zile, aproape de două săptămâni...
— Ascultă, ce stai în prag? îl întrerupse deodată Razumihin. Dacă ai ceva de spus, șezi colea; că nu încăpeți amândoi, dumneata și cu Nastasia, în ușă. Nastasiușka, dă-te la o parte, fă-i loc să treacă! Hai, intră înăuntru, poftim un scaun. Haide, strecoară-te odată!
Razumihin își trase îndărăt scaunul, făcând puțin loc între masă și genunchi, și aștepta în această poziție incomodă ca musafirul să se „strecoare” prin strâmtoarea aceea. Propunerea fusese astfel făcută, încât era greu să refuze, și musafirul, poticnindu-se, se grăbi să treacă până la scaun prin spațiul acela îngust și, după ce se așeză, îl privi neliniștit pe Razumihin.
— Nu te sfii, îl luă acesta în primire. Rodea e bolnav de cinci zile, trei zile a delirat, dar acum s-a trezit și chiar a mâncat cu poftă. Cel de colo e medicul lui, l-a examinat chiar acum, iar eu sunt colegul lui Rodea, fost student ca și el, și acum îl dădăcesc; așa că nu trebuie să ții seama de noi și poți să spui ce ai de spus.
— Mulțumesc. Dar prezența mea și convorbirea n-au să-l obosească oare pe bolnav? îl întrebă Piotr Petrovici pe Zosimov.
— Nu, nu, gângăvi Zosimov. Dimpotrivă, s-ar putea chiar să-l distreze.
Și căscă din nou.
— O, și-a revenit de mult, încă de azi-dimineață! urmă Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de candoare atât de sinceră, încât Piotr Petrovici, după o clipă de șovăială, începu să se simtă nițel mai la îndemână, poate pentru că acest coate-goale necuviincios apucase să se prezinte ca fost student.
— Măicuța dumneavoastră... începu Lujin.
— Hm! făcu tare Razumihin.
Și Lujin îl privi întrebător.
— Nu-i nimic, dă-i drumul...
Lujin ridică din umeri.
— ...Măicuța dumneavoastră, încă pe vremea șederii mele în orășelul dumnealor, începuse să vă scrie o scrisoare. După sosirea mea aici, am lăsat anume să treacă vreo câteva zile fără să vin pe la dumneavoastră, ca să fiu sigur că ați fost informat despre toate; acum însă, spre mirarea mea, văd că...
— Știu, știu! îl întrerupse Raskolnikov, vădit înciudat și nerăbdător. Dumneata ești ginerică?... Știu... ajunge!...
Piotr Petrovici se simți profund jignit, dar tăcu. Căuta să priceapă ce însemnau toate acestea. O clipă se așternu tăcerea.
În vremea aceasta Raskolnikov, care se întorsese pe jumătate spre dânsul ca să-i răspundă, reîncepu să-l examineze cu cea mai mare atenție, cu o deosebită curiozitate, ca și cum adineauri n-ar fi avut timpul să-l vadă bine, sau ar fi descoperit acum în el, pe neașteptate, ceva nou, care îl uimea; în acest scop, se săltă chiar puțin pe pernă, sprijinindu-se ca să-l vadă mai bine. Înfățișarea lui Piotr Petrovici avea într-adevăr ceva deosebit, ceva care te izbea de la prima vedere și justifica pe deplin titlul de „ginerică”, ce-i fusese trântit în obraz. În primul rând, se vedea clar, prea clar poate, că Piotr Petrovici, în așteptarea logodnicei, se grăbise să folosească cele câteva zile de ședere în capitală pentru a se ferchezui și a se face cât mai frumos, lucru, de altfel, destul de nevinovat și de înțeles. Până și faptul că-și arăta prea pe față, poate, mulțumirea și încrederea în sine, pricinuite de schimbarea în bine ce se petrecuse în înfățișarea lui, i se putea ierta dat fiind că Piotr Petrovici se pregătea de însurătoare. Hainele lui, abia scoase de la croitor, erau frumoase și nu li se putea reproșa nimic, poate doar faptul că erau prea noi și mărturiseau prea deschis un anumit scop. Și melonul elegant, nou-nouț, pe care-l mânuia cu atât respect și-l ținea cu o deosebită atenție, mărturisea același lucru; și mănușile liliachii superbe, veritabile mănuși Jouvains, spuneau același lucru, numai prin faptul că nu le purta, ci le ținea de formă în mână. În îmbrăcămintea lui Piotr Petrovici precumpăneau culorile deschise, tinerești. Avea un surtuc de vară foarte elegant, cafeniu-deschis, pantaloni ușori, de culoare deschisă, jiletcă asortată, rufărie fină, abia cumpărată, și o cravată subțire, de batist, cu dungi roz, și culmea: toate îi veneau perfect. Chipul lui proaspăt, frumos chiar, nu arăta cei patruzeci și cinci de ani pe care îi avea. Favoriții negri, bogați îi încadrau frumos obrazul și făceau să reiasă în chip plăcut albeața strălucitoare a bărbiei, îngrijit rasă. Iar părul, abia încărunțit, pieptănat și frizat la bărbier, nu-i dădea totuși acel aer caraghios și prostănac de mire neamț, pe care-l au îndeobște bărbații care-și dau capul pe mâna coaforului. Și dacă fizionomia lui, destul de frumoasă și impunătoare, avea într-adevăr ceva neplăcut și respingător, apoi acest lucru era din alte pricini. După ce-l studie în voie pe domnul Lujin, Raskolnikov zâmbi sarcastic, se lăsă pe pernă și-și aținti din nou privirile în bagdadie.
Dar domnul Lujin se stăpâni, părea hotărât să nu dea deocamdată nicio atenție acestor ciudățenii.
— Îmi pare foarte, foarte rău că vă găsesc în această stare, începu el, ca să curme tăcerea. Dacă aș fi știut că sunteți bolnav, aș fi venit mai curând. Dar, știți, treburile... Afară de asta, în legătură cu activitatea mea de avocat, am la Curtea de Casație un proces de mare importanță, fără să mai vorbesc despre acele griji pe care le bănuiți desigur și dumneavoastră. Aștept din clipă în clipă sosirea măicuței și a surioarei dumneavoastră...
Raskolnikov făcu o mișcare, de parcă ar fi vrut să spună ceva; pe fața lui se citea o oarecare emoție. Piotr Petrovici se întrerupse, așteptă, dar, văzând că Raskolnikov tace, urmă:
— Mda... din clipă în clipă. Le-am găsit și o locuință unde să stea până una-alta...
— Unde? întrebă cu voce slabă Raskolnikov.
— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev...
— E pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Două etaje de camere mobilate; le ține negustorul Iușin; am fost pe acolo.
— Da, camere mobilate...
— O porcărie nemaipomenită; murdărie, putoare, o casă rău famată; s-au petrecut în ea diverse chestii urâte; dracu știe cine locuiește acolo!... Am fost în casa aceea cu ocazia unei afaceri scandaloase. De altfel, odăile sunt destul de ieftine.
— Fiind de puțină vreme în oraș, n-am putut, firește, avea atâtea informații, obiectă, înțepat, Piotr Petrovici. Sunt două odăițe cât se poate de curate și pe urmă nu le-am închiriat decât pentru scurtă vreme... Am și găsit o locuință adevărată, adică viitoarea noastră locuință, se întoarse el spre Raskolnikov. O punem la punct acum; eu, deocamdată, stau tot într-o odăiță mobilată, la doi pași de aici, la doamna Lipevehsel, în apartamentul unui tânăr prieten, Andrei Semionîci Lebeziatnikov: chiar el mi-a indicat casa lui Bakaleev...
— Lebeziatnikov? repetă încet Raskolnikov, încercând să-și amintească ceva.
— Da, Andrei Semionici Lebeziatnikov, funcționar la minister, îl cunoașteți cumva?
— Da... adică nu, răspunse Raskolnikov.
— Iertați-mă, dar așa am dedus după întrebarea dumneavoastră. I-am fost cândva tutore... un tânăr foarte simpatic... un om cu idei înaintate... Mă bucur că am ocazia să întâlnesc tineret: după tineret poți judeca ce mai e nou pe lume.
Și Piotr Petrovici își roti privirile asupra celor de față, nădăjduind un semn de aprobare.
— În ce privință?
— În tot ce este mai serios, cum s-ar zice, în privința esenței tuturor lucrurilor, se grăbi să răspundă Piotr Petrovici, aproape fericit. Vedeți dumneavoastră, eu de aproape zece ani n-am mai fost la Petersburg. Toate aceste noutăți, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns, firește, și până la noi, în provincie; dar ca să vezi clar și să cuprinzi totul, trebuie să stai la Petersburg. Eu cred că cele mai multe lucruri noi le poți afla observând tânăra noastră generație. Mărturisesc că mă bucură nespus...
— Ce anume?
— Întrebarea e vastă. Aș putea să greșesc, dar mi se pare că tineretul nostru are păreri mai clare, cum s-ar zice, un spirit mai critic; și dă dovadă de mai multă acțiune...
— Așa e, strecură printre dinți Zosimov.
— Te înșeli, nu dă dovadă de nicio acțiune, se legă numaidecât de cele spuse Razumihin. Acțiunea nu pică din cer. Iar noi, de mai bine de două sute de ani, ne-am dezvățat să mai fim activi... Idei se mai întâlnesc, pe ici, pe colo, se întoarse el către Piotr Petrovici. Există și dorința de a face bine, deși e o dorință copilăroasă; uneori, se găsește chiar și cinste, cu toate că ne-au năpădit fel de fel de escroci, dar acțiune — ioc! Acțiunea poartă cizme.
— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, ripostă cu vădită încântare Piotr Petrovici. Firește, se pune prea multă pasiune, se fac greșeli, dar trebuie să fim îngăduitori: pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezește un anumit țel, precum și revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest țel. Iar dacă s-a făcut puțin, păi nici timp nu am prea avut. Fără să mai vorbim de mijloace. Cât despre propria mea părere, dacă doriți, aș putea să spun că totuși s-a făcut ceva; idei noi, folositoare au fost răspândite, de asemenea unele lucrări noi, folositoare, în locul visurilor romantice de altădată; literatura capătă o nuanță din ce în ce mai matură; multe prejudecăți dăunătoare au fost luate în râs și smulse din rădăcină... într-un cuvânt, ne-am rupt categoric de trecut și, după părerea mea, asta înseamnă ceva...
— A început să cânte! Vrea să facă impresie... făcu deodată Raskolnikov.
— Poftim? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu capătă niciun răspuns.
— Toate acestea sunt adevărate, se grăbi să intervină Zosimov.
— Nu-i așa? urmă Piotr Petrovici, aruncându-i o privire prietenoasă. Trebuie să recunoașteți, urmă el, întorcându-se către Razumihin cu o oarecare nuanță de triumf și superioritate în glas (era cât pe aici să adauge: „tinere”), trebuie să recunoașteți că s-a obținut un anumit succes, sau, cum se spune astăzi, un anumit progres și în domeniul științific și în cel al realității economice...
— Banalități!
— Nu sunt banalități! Dacă, de pildă, până mai ieri mi se spunea: „Iubește-ți aproapele”, și-l iubeam, ce ieșea din asta? urmă Piotr Petrovici, pripindu-se cam prea vădit. Ieșea că-mi rupeam caftanul în două, îl împărțeam cu aproapele meu și amândoi rămâneam pe jumătate goi, după cum spune proverbul: „Dacă fugi după doi iepuri, nu prinzi niciunul.” Iar știința spune: „Iubește-te în primul rând pe tine însuți, căci totul pe lumea asta se bizuie pe interesul personal.” Dacă te iubești numai pe tine, ai să-ți vezi bine de treburile tale și caftanul are să-ți rămână întreg. Iar realitățile economice adaugă: cu cât se ridică într-o societate mai mulți indivizi înstăriți — adică, cu cât există mai multe caftane întregi — cu atât societatea are temelii mai solide și realizează mai bine scopul comun. Așadar, acumulând exclusiv pentru mine, eu tocmai prin aceasta acumulez oarecum pentru toți, și reușesc ca și aproapele meu să capete ceva mai mult decât un caftan rupt; și asta nu din dărnicia mea personală, izolată, ci ca o consecință a bunăstării generale. Ideea asta este cât se poate de simplă, dar, din nefericire, multă vreme i-a trebuit ca să-și facă loc în mintea omului, să răzbească de sub exaltarea visătoare, deși s-ar părea că nu e nevoie să fii cine știe ce deștept ca să-ți dai seama...
— Iartă-mă, te rog, dar nici eu nu sunt cine știe ce deștept! îl întrerupse tăios Razumihin. Așa că: hai să sfârșim discuția. Am deschis-o cu un anumit scop, altminteri pălăvrăgeala asta cu care încearcă să se amețească oamenii, toate aceste nesfârșite banalități, mereu aceleași și aceleași, m-au dezgustat într-atât în ultimii trei ani, încât zău că roșesc nu numai când le spun eu, dar chiar atunci când le debitează altul în prezența mea. Dumneata, firește, te-ai grăbit să arăți ce știi — e scuzabil și nu te condamn. Eu însă n-am vrut decât să aflu cine ești, pentru că, vezi dumneata, în ultima vreme, pe arena publică s-au pripășit atâția profitori de tot soiul, care le-au denaturat într-atât pe toate în interesul lor personal, încât le-au stricat definitiv... Așa că, destul!
— Domnul meu, începu Lujin, jignit, însă plin de demnitate, nu vreți cumva să spuneți fără înconjur cum că și eu...
— O, cum se poate!... S-ar putea să-mi permit?... Haide, ajunge! i-o reteză Razumihin și, întorcându-se pe loc spre Zosimov, reîncepu discuția de adineauri.
Piotr Petrovici fu destul de inteligent ca să primească această explicație. De altfel, hotărâse în gândul lui să plece în două minute.
— Sper că acum, după ce ne-am cunoscut, îi spuse el lui Raskolnikov, și după ce vă veți întrema, în virtutea împrejurărilor cunoscute de dumneavoastră, prietenia noastră se va întări... Vă doresc multă sănătate...
Raskolnikov nici măcar nu-și întoarse capul. Piotr Petrovici se ridică de pe scaun.
— Au fost ucise numai de unul care amanetase ceva! spunea cu convingere Zosimov.
— Fără nicio discuție! îi ținea isonul Razumihin. Porfiri nu-și trădează gândurile, dar îi cheamă pe toți care au amanetat la interogator...
— Îi interoghează pe cei care au amanetat ceva? întrebă tare Raskolnikov.
— Da. Și?
— Nimic.
— De unde îi ia? întrebă Zosimov.
— Pe unii i-a numit Koh, numele altora era scris pe hârtia care învelea obiectele, alții au venit singuri când au aflat...
— Ce canalie îndemânatică, cu experiență, trebuie să fie ucigașul! Ce îndrăzneală! Câtă hotărâre!
— Tocmai asta nu-i adevărat! îl întrerupse Razumihin. Tocmai părerea asta vă încurcă pe toți. Iar eu vă spun că este un om neîndemânatic, fără nicio experiență și care, probabil, este la primul său pas. Dacă presupunem că avem de-a face cu o canalie dibace, calculată, toată povestea devine neverosimilă. Dacă presupunem însă că-i vorba de un ageamiu în materie, atunci vedem că numai întâmplarea l-a scos din bucluc. Și ce nu-i în stare să facă întâmplarea? Când te gândești că poate nici n-a prevăzut vreo piedică! Și cum a condus întreaga afacere? A luat obiecte în valoare de zece-douăzeci de ruble, și-a umplut buzunarele, a răscolit lădița babei, boarfele, iar în scrin, în sertarul de sus, într-o cutie s-au găsit mai bine de o mie cinci sute de ruble bani curați, în afară de bilete de bancă! Nu s-a priceput nici măcar să jefuiască, nu s-a priceput decât să ucidă! A fost primul lui pas, ți-o spun eu, primul lui pas; s-a pierdut cu firea! Și nu l-a salvat calculul, întâmplarea l-a salvat!
— Mi se pare că vorbiți despre asasinarea bătrânei văduve de arhivar, întâmplată acum câteva zile, se amestecă Piotr Petrovici, vorbind către Zosimov; se sculase în picioare, ținând în mână pălăria și mănușile, dar, înainte de plecare, voia să mai arunce câteva vorbe pline de inteligență.
Era vădit că ținea mult să producă o impresie cât mai bună — vanitatea învinsese prudența.
— Da. Ați auzit?
— Firește, doar e în vecinătate...
— Cunoașteți amănuntele?
— N-aș putea spune; dar pe mine mă interesează mai ales din punct de vedere general, al problemei în sine. Fără să mai vorbesc de faptul că numărul crimelor în clasele inferioare s-a înmulțit considerabil în ultimii cinci ani; fără să mai vorbesc despre furturile și incendiile care se întâmplă peste tot locul; ceea ce îmi pare mai ciudat este că, în aceeași măsură, se înmulțesc și crimele săvârșite de elemente din clasele superioare, se înmulțesc, cum s-ar zice, paralel. Ba se aude că un fost student a jefuit poșta la drumul mare; ba niște oameni, înaintați prin poziția socială, falsifică bani; la Moscova a fost prins un grup întreg de falsificatori ai ultimului împrumut cu câștiguri, iar printre principalii complici este și un lector de istorie universală; în altă parte, un secretar de ambasadă, de-al nostru, este ucis peste graniță pentru o chestiune misterioasă de bani. Și dacă acum și această bătrână cămătăreasă a fost ucisă de un om de pe o treaptă socială superioară, fiindcă mujicii nu amanetează obiecte de aur... Cum se poate explica această decădere a păturii civilizate a societății noastre?
— Multe schimbări economice... începu Zosimov.
— Cum se explică? îi luă vorba Razumihin. Tocmai prin vechea noastră lipsă de spirit practic s-ar explica.
— Cum așa?
— Ce a răspuns la Moscova lectorul dumitale la întrebarea: pentru ce a falsificat bancnotele?... „Toată lumea se îmbogățește folosind diverse mijloace. Și eu am vrut să mă îmbogățesc cât mai repede.” Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar sensul lor este acesta: pe daiboj, cât mai repede, fără prea multă bătaie de cap! Ne-am obișnuit să luăm totul de-a gata, să fim duși de mână, să mâncăm posmagi gata muiați. Iar când sună ceasul cel mare, fiecare arată ce poate...
— Bine, dar moralitatea? Și, cum s-ar zice, legile...
— Ce te supără? se amestecă pe neașteptate Raskolnikov. A ieșit exact după teoria dumitale!
— Cum după teoria mea?
— Încearcă să duci până la capăt ceea ce ai susținut adineauri și vei ajunge la rezultatul că ai tot dreptul să ucizi...
— Vai de mine!... strigă Lujin.
— Nu, nu este așa! spuse Zosimov.
Raskolnikov era palid, respira greu, buza de sus îi tresărea.
— Toate au o măsură! urmă cu trufie Lujin. O idee economică nu înseamnă o invitație la crimă, la asasinat, și dacă ar fi să presupunem numai că...
— Este sau nu adevărat că dumneata i-ai spus logodnicei dumitale... îl întrerupse din nou Raskolnikov, cu glasul tremurând de furie și în care se deslușea dorința de a jigni, este adevărat că i-ai spus, chiar în clipa când ți-a primit propunerea, că te bucură mai ales faptul... că este săracă... fiindcă este mai avantajos să-ți iei soție dintr-o familie căzută în mizerie, ca după aceea să o poți domina... și ca binefăcător al ei să-i poți reproșa, când vrei, tot binele pe care i l-ai făcut?...
— Domnul meu! strigă Lujin, enervat și furios, roșu la față și încurcat. Domnul meu... să denaturați în acest hal o idee! Iertați-mă, dar trebuie să vă spun că zvonul care v-a ajuns la ureche, sau, mai bine zis, care v-a fost adus la cunoștință, nu are nicio umbră de seriozitate și eu... bănuiesc cine a azvârlit... într-un cuvânt... această săgeată... într-un cuvânt, chiar mama dumneavoastră... Și fără asta mi-a făcut impresia că, în pofida tuturor însușirilor sale minunate, ideile ei au o nuanță exaltată și romanțioasă... Și totuși, eram la o mie de verste departe de a presupune că ar putea să înțeleagă și să vă prezinte situația sub o formă atât de denaturată... Și, în sfârșit... în sfârșit...
— Știi ceva? sări Raskolnikov, ridicându-se într-un cot pe pernă și privindu-l țintă, cu ochi scăpărători. Știi ceva?
— Ce anume?
Lujin se opri și aștepta cu un aer jignit și sfidător. Tăcerea ținu câteva clipe.
— Uite ce este, dacă dumneata îți mai permiți vreodată... să spui măcar un cuvânt... despre mama mea... te arunc pe scară!...
— Ce-i cu tine?! strigă Razumihin.
— Ah, așa stau lucrurile!
Lujin păli și-și mușcă buza.
— Ascultați, domnul meu, ce am să vă spun, începu el rar, stăpânindu-se din răsputeri și gâfâind. Chiar adineauri, de la primul pas pe care l-am făcut în odaia aceasta, mi-am dat seama de ostilitatea dumneavoastră, dar am rămas anume ca să aflu mai mult. Aș fi putut ierta multe unui om bolnav, unui om care-mi este rudă, dar acum... n-am să pot niciodată să vă...
— Nu sunt bolnav! strigă Raskolnikov.
— Cu atât mai mult...
— Du-te la dracu!
Dar Lujin părăsea acum încăperea, fără să isprăvească ce avea de spus, strecurându-se din nou între masă și scaun; de data aceasta, Razumihin se sculă să-i facă loc. Fără să-l privească pe vreunul dintre ei, să-l salute măcar pe Zosimov, care îi tot făcea semne să-l lase pe bolnav în pace, Lujin ieși ținându-și cu grijă pălăria la nivelul umărului în clipa când se apleca să treacă pragul. Până și felul în care-și mlădie spinarea cu acest prilej vădea clar că fusese jignit de moarte.
— Dar cum se poate, cum se poate să te porți astfel?! întrebă Razumihin, dând din cap, nedumerit.
— Lăsați-mă, lăsați-mă cu toții! strigă, cuprins de mânie, Raskolnikov. O să mă lăsați în pace, călăilor? Nu mă tem de voi! Acum nu mă tem de nimeni, de nimeni! Cărați-vă de aici! Vreau să rămân singur, singur!
— Hai să plecăm! zise Zosimov, făcându-i semn lui Razumihin.
— Se poate? Dar cum să-l lăsăm singur în starea asta?
— Să mergem, insistă doctorul, ieșind din odaie.
Razumihin stătu puțin pe gânduri, apoi se repezi pe urmele lui.
— Ar fi ieșit mai rău dacă nu l-am fi ascultat, zise Zosimov pe scară. Nu trebuie să-l irităm...
— Ce-i cu dânsul?
— Ei, i-ar trebui un impuls binefăcător, ceva care să-l scoată din gândurile lui! Adineauri era în stare... Știi, am impresia că-l roade ceva. O idee fixă, care-l urmărește... De asta mi-e frică pentru el. Îl apasă ceva, negreșit.
— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul acesta, cu Piotr Petrovici! Din discuție am înțeles că el se însoară cu sora lui și că Rodea aflase despre aceasta cu puțin înainte de a se îmbolnăvi, dintr-o scrisoare.
— Da, dracu l-a adus tocmai acum! S-ar putea să fi stricat tot. Dar tu ai observat că este indiferent la toate, tace orice i-ai spune, în afară de un singur lucru care îl scoate din sărite: asasinatul acela...
— Da, da! îi ținu isonul Razumihin. Am observat cât se poate de bine! Îl interesează, îl sperie! L-au speriat în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul comisarului de poliție; a leșinat acolo.
— Ai să-mi povestești amănunțit diseară cum s-au petrecut lucrurile și după aceea am să-ți spun și eu ce cred. Mă interesează foarte mult! Am să mai trec peste o jumătate de oră să-l văd... De altfel, n-o să facă congestie...
— Îți mulțumesc! Eu în vremea asta am să stau la Pașenka și am să-l țin sub observație prin intermediul Nastasiei...
După plecarea lor, Raskolnikov se uită nerăbdător și supărat la Nastasia; femeia nu se grăbea să plece.
— Vrei un ceai? îl întrebă dânsa.
— Mai târziu! Acum vreau să dorm! Lasă-mă...
Cu o mișcare spasmodică se răsuci la perete; Nastasia ieși din odaie.