Lucrul cel mai extraordinar era că, până în ultima clipă, el nu se așteptase la acest sfârșit. Făcuse pe grozavul, fără să-i treacă măcar prin minte că cele două femei, sărace și lipsite de apărare, ar cuteza să iasă de sub tutela lui. Vanitatea și încrederea în sine sau, mai bine zis, cultul față de propria lui persoană, îi sporeau această siguranță. El, care din nimic ajunsese cineva, avea o admirație aproape patologică pentru el însuși, își aprecia inteligența și calitățile, ba chiar uneori, rămânând singur, își admira și fața în oglindă. Dar ceea ce aprecia și la ce ținea mai presus ca orice pe lume erau banii pe care îi câștigase, parte muncind, parte folosind alte mijloace; banii îl puneau pe picior de egalitate cu tot ce-i era superior.
Amintindu-i cu indignare Duniei că se hotărâse s-o ia de soție cu toată reputația proastă pe care o avea, Piotr Petrovici vorbise sincer și chiar se simțise profund jignit de această „neagră nerecunoștință”, deși, când o pețise, era pe deplin convins de absurditatea acestor bârfeli, de altfel, răsturnate în public de însăși Marfa Petrovna și părăsite de toată lumea din orășel, care o apăra cu înflăcărare pe Dunia. Nici el nu ar fi negat că știuse acest lucru atunci. Și cu toate acestea, se mândrea mult cu hotărârea pe care o luase de a o înălța pe Dunia până la el, și considera acest fapt ca un fel de eroism. Prin acest reproș, Lujin își trăda gândul ascuns care îl măgulise mereu, și nu era în stare să înțeleagă cum nu-i admiră alții eroismul. Când se dusese în vizită la Raskolnikov, se dusese cu sentimentul binefăcătorului gata să culeagă roadele binefacerii lui și să audă complimente cât se poate de dulci. Și firește că acum, când cobora scara, el se considera insultat și neînțeles în ultimul grad.
Cât despre Dunia, ea îi era necesară, nici mai mult, nici mai puțin, și să renunțe la ea era de neconceput pentru el. Demult, cu ani în urmă, își făurise un vis duios de însurătoare, pentru care tot strângea bani și aștepta momentul prielnic. Se gândea în taină, cu voluptate, la o fată binecrescută și săracă (neapărat săracă), foarte tânără, foarte drăguță, de familie bună, instruită, foarte sperioasă, și care să fi trecut prin multe încercări și nenorociri, o fată care avea să se prosterneze în fața lui și care toată viața avea să-l considere ca pe salvatorul ei, avea să se uite la el cu evlavie, avea să i se supună și să se minuneze neîncetat de persoana lui, exclusiv de persoana lui. Câte scene, câte episoade dulci plăsmuise el pe această temă ispititoare și plăcută, odihnindu-se în liniște după lucru. Și iată, în sfârșit, visul nutrit de atâta amar de vreme e gata să se înfăptuiască: frumusețea și cultura Avdotiei Romanovna îl impresionaseră adânc; situația și lipsa ei de apărare îl ademeniseră și mai mult. Realitatea întrecea visul: avea în fața lui o fată mândră, dârză, virtuoasă, mult mai instruită și mai cultă decât el (o simțea bine), și această ființă îi va fi recunoscătoare toată viața, ca o roabă, pentru mărinimia lui, se va prosterna cu evlavie în fața lui, iar el va fi stăpân nelimitat și absolut!... Ca un făcut, cu puțin înainte, după multe calcule și tergiversări, hotărâse, în sfârșit, să-și schimbe cu desăvârșire cariera, să pășească într-o sferă de activitate mai înaltă și, totodată, să intre puțin câte puțin într-o societate mai bună, la care visa de mult cu voluptate... Într-un cuvânt, hotărâse să-și încerce norocul la Petersburg. Știa că un bărbat poate să câștige „foarte, foarte” mult cu ajutorul femeilor. Farmecul unei femei frumoase, virtuoase și instruite putea să ușureze nespus drumul ales, să atragă simpatia, să creeze o aureolă... și deodată, deodată — praf și pulbere se alegea din toate visurile lui! Ruptura urâtă și neașteptată fusese pentru el ca un răsnet. Era o glumă monstruoasă, absurdă! Făcuse un pic pe grozavul, nimic mai mult: nici nu avusese timpul să spună tot ce ar fi vrut, glumise, se aprinsese și, când colo, ce sfârșit grav! El o și îndrăgise în felul lui pe Dunia, era stăpânul ei absolut în visurile lui și când colo!... Nu! Mâine, da, da, chiar mâine, toate acestea vor fi îndreptate, vindecate, șterse, și mai ales trebuie să-l facă una cu pământul pe acest mucos arogant care poartă toată vina. Își aduse aminte cu o dureroasă strângere de inimă, aproape involuntar, de Razumihin... dar în privința lui se liniști foarte repede: „Atâta mai lipsea, să-l pun și pe acesta pe aceeași treaptă cu mine!” Dar de cine-i era într-adevăr teamă, era Svidrigailov... Într-un cuvânt, va avea de furcă...
— Nu, nu, numai eu sunt de vină! spunea Dunia, îmbrățișându-și și sărutându-și mama. M-am lăsat ispitită de banii lui, dar îți jur, frate, că niciodată nu mi-am închipuit că este un om atât de puțin demn de stimă. Dacă l-aș fi cunoscut mai bine, nu m-aș fi lăsat ispitită pentru nimic în lume! Nu mă învinui, frate!
— Ne-a ferit Dumnezeu! Ne-a ferit Dumnezeu! șoptea Pulheria Aleksandrovna, aproape în neștire, ca și cum tot nu ar fi înțeles ce s-a petrecut.
Toți erau bucuroși; peste cinci minute au început chiar să râdă. Numai din când în când Dunecika pălea și-și încrunta sprâncenele, amintindu-și de cele întâmplate. Pulheria Aleksandrovna nici nu și-ar fi putut măcar închipui vreodată că se va bucura și ea; încă în dimineața aceea ruptura cu Lujin i-ar fi părut o nenorocire groaznică. Cât despre Razumihin, era în culmea fericirii. Nu îndrăznea încă să și-o exprime, dar tremura ca în friguri, ca și cum o greutate de cel puțin o sută de kilograme i-ar fi fost luată de pe inimă. Acum avea dreptul să-și închine toată viața celor două doamne, să le servească până la moarte... Acum totul era cu putință! Totuși, el alunga speriat aceste gânduri și se temea să-și dea frâu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese nemișcat, ursuz, și cu gândul parcă în altă parte. El, care stăruise atât de mult ca Lujin să fie îndepărtat, părea acum că se sinchisește cel mai puțin de cele întâmplate. Dunia gândea fără să vrea că el tot mai era supărat pe dânsa, iar Pulheria Aleksandrovna îl privea neliniștită, pe furiș.
— Ce ți-a spus Svidrigailov? spuse Dunia, apropiindu-se de el.
— Ah, da, da! exclamă Pulheria Aleksandrovna.
Raskolnikov ridică ochii.
— Vrea neapărat să-ți dăruiască zece mii de ruble și dorește să te vadă o singură dată în prezența mea.
— S-o vadă? Pentru nimic în lume! strigă Pulheria Aleksandrovna. Și cum de îndrăznește să-i ofere bani?
Apoi Raskolnikov relată (destul de rece) discuția pe care o avusese cu Svidrigailov, lăsând deoparte povestea cu fantoma Marfei Petrovna, ca să nu ridice probleme de prisos și fiindcă simțea un puternic dezgust față de orice fel de discuții, în afară de cele strict necesare.
— Și tu ce i-ai răspuns? îl întrebă Dunia.
— Mai întâi, i-am spus că n-am să-ți transmit nimic. Atunci el a declarat că va căuta prin toate mijloacele să obțină o întâlnire. A afirmat că pasiunea pe care a avut-o pentru tine n-a fost decât o nebunie trecătoare, de care s-a vindecat... Nu vrea să te măriți cu Lujin... În general, a vorbit foarte încurcat.
— Tu cum îți explici purtarea lui? Ce impresie ți-a făcut?
— Mărturisesc că nu prea-l înțeleg. Îți oferă zece mii și totuși mi-a spus că nu este bogat. Declară că vrea să plece nu știu unde, și peste zece minute uită ce a spus. Zice că vrea să se însoare, că are o logodnică... Este sigur că știe ce vrea, că are un scop bine definit și este de crezut că acest scop este josnic! Pe de altă parte, ar fi ciudat să pornească la treabă atât de prostește, dacă ar fi avut intenții urâte... față de tine... Eu, bineînțeles, am refuzat în numele tău acești bani, o dată pentru totdeauna. În general, mi-a părut cât se poate de ciudat, ba chiar dând unele semne de nebunie. S-ar putea însă să greșesc; poate că încearcă să ne ducă de nas, și atâta tot. Pare-se că moartea Marfei Petrovna l-a impresionat adânc...
— Odihnește în pace sufletul ei, Doamne! rosti cu evlavie Pulheria Aleksandrovna. Toată, toată viața am să mă rog lui Dumnezeu pentru sufletul ei! Ce s-ar fi întâmplat cu noi, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parcă ne-au picat din cer! Ah, Rodea, gândește-te că încă azi-dimineață nu aveam decât trei ruble și ne făceam socoteala să amanetăm undeva cât mai iute ceasul, ca să nu-i cerem nimic dumnealui, până nu s-o dumiri singur.
Pe Dunia, propunerea lui Svidrigailov părea că o impresionase peste măsură. Ea tot mai rămăsese îngândurată.
— Cine știe ce lucru groaznic și-a pus în gând! rosti ea aproape în șoaptă, vorbind ca pentru sine și tresărind ușor.
Raskolnikov observă această groază nemăsurată.
— Cred că voi fi silit să-l întâlnesc încă de multe ori! zise el Duniei.
— O să-l urmărim! Am să-l urmăresc! spuse cu tărie Razumihin. N-am să-l pierd din ochi. Rodea mi-a dat voie. Mi-a spus adineauri: „S-o păzești pe sora mea”. Îmi îngădui acest lucru, Avdotia Romanovna?
Dunia zâmbi și-i întinse mâna, dar îngrijorarea nu se șterse de pe chipul ei. Pulheria Aleksandrovna o privea cu sfială: de altfel, cele trei mii de ruble o liniștiseră vădit.
Peste un sfert de oră erau toți prinși într-o convorbire însuflețită. Până și Raskolnikov, dacă nu vorbea, cel puțin asculta cu atenție. Oratorul era Razumihin.
— Dar pentru ce, pentru ce să plecați! strigă el cu convingere, îmbătat de fericire. Ce o să faceți în orășelul vostru? Lucrul de căpetenie e că aici sunteți toți împreună; și aveți nevoie unul de altul, aveți nevoie, înțelegeți-mă! Măcar pentru câtva timp... Iar pe mine primiți-mă în calitate de prieten, de asociat, și vă încredințez că o să punem pe picioare o afacere minunată. Ascultați, am să vă explic planul meu în toate amănuntele! Îmi venise în minte ideea asta încă de dimineață, înainte să se fi întâmplat toate astea. Iată despre ce este vorba: am un unchi (am să vi-l prezint; este un bătrânel respectabil și foarte cumsecade!), unchiul meu are o mie de ruble capital; el trăiește din pensia lui și nu are nevoie de acești bani. De doi ani se ține de mine să iau cu împrumut această mie de ruble și să-i plătesc șase la sută pe an. Știu eu ce înseamnă asta: pur și simplu vrea să mă ajute, acum un an însă n-aveam nevoie de nimic, iar acum abia-l așteptam să vină, fiindcă mă hotărâsem s-o iau. Lângă mia asta puneți și dumneavoastră tot o mie, din cele trei pe care le aveți; pentru început e destul, și iată că s-a făcut asociația noastră. Acum să vedem ce o să facem?
Și Razumihin începu să-și dezvolte planul; după părerea lui, mai toți librarii și editorii nu sunt destul de pricepuți în meseria lor și de aceea le merg prost afacerile, deși librăriile și editurile bune de obicei rentează, și chiar aduc venit mulțumitor. Tocmai la o activitate editorială visa Razumihin, care de doi ani muncea pentru alții în direcția asta, și care cunoștea destul de bine trei limbi europene. Cu șase zile în urmă îi spusese lui Raskolnikov că e cam schwach la germană, dar spusese asta numai cu scopul de a-l convinge să primească jumătate din traducere și cele trei ruble arvună; mințise, și Raskolnikov știa că minte.
— De ce, de ce să lăsăm să ne scape afacerea asta, dacă ne-a picat din senin unul dintre mijloacele principale de realizare: banii? se înfierbânta Razumihin. Firește, va trebui să muncim mult, și o să muncim cu toții, și Avdotia Romanovna, și eu, și Rodion... unele cărți aduc astăzi venituri mari! Iar calitatea principală a editurii noastre va fi că o să știm ce anume trebuie tradus. O să traducem, o să edităm și o să învățăm în același timp. Eu pot fi de folos, pentru că am experiență. De doi ani îmi fac veacul prin edituri, cunosc toate dedesubturile; și vă asigur că nu trebuie cine știe ce filozofie ca să te pricepi la treaba asta. De ce atunci să lăsăm să ne scape norocul din mână? Eu cunosc (dar n-am spus nimănui până acum) două-trei cărți străine atât de bune, că numai pentru ideea de a le traduce și publica se poate lua câte o sută de ruble de fiecare, iar pentru una dintre ele n-aș accepta nici cinci sute de ruble. Nu-i vorba că, dacă le-aș spune editorilor, ar fi în stare să mai stea la gânduri, atâta-s de proști! Cât despre bucătăria propriu-zisă — tipărit, hârtie, vânzare etc... — vă rog să mă însărcinați pe mine! Cunosc toate amănuntele! O să începem cu puțin și o să ajungem la lucruri mari; în orice caz, vom avea din ce să trăim și o să ne scoatem banii.
Duniei îi străluceau ochii.
— Ceea ce propui dumneata îmi place foarte mult, Dmitri Prokofici, zise dânsa.
— Eu, firește, nu prea mă pricep, îi ținu isonul Pulheria Aleksandrovna; s-ar putea să fie bine, dar asta o știe numai Dumnezeu. E ceva nou, necunoscut. Desigur că trebuie să rămânem aici, măcar câtva timp...
Și ea se uita la Rodea.
— Tu ce crezi, frate? întrebă Dunia.
— Cred că ideea este foarte bună, răspunse acesta. Bineînțeles, la început nu trebuie să ne gândim la o firmă, dar cinci-șase cărți pot fi într-adevăr editate cu succes sigur. Știu și eu o carte care s-ar vinde foarte bine. Cât despre faptul că el are să știe să conducă întreprinderea, nu există nicio îndoială: se pricepe. De altfel, aveți tot timpul să vă înțelegeți...
— Ura! zbieră Razumihin. Și acum stați: este aici, în casa asta, un apartament care aparține aceluiași proprietar. E o locuință separată, care nu comunică cu hotelul, prețul e moderat; sunt trei odăițe mobilate. Le-ați putea închiria deocamdată. Ceasul vi-l amanetez mâine și vă aduc banii, așa că până una-alta vă veți putea descurca. Principalul e că veți fi împreună, și Rodea ar putea să stea cu voi... Dar, unde te duci, Rodea?
— Cum, Rodea, pleci? întrebă, aproape speriată, Pulheria Aleksandrovna.
— Într-o clipă ca asta! strigă Razumihin.
Dunia își privi fratele, mirată și neîncrezătoare. Raskolnikov era cu șapca în mână, gata să plece.
— Parcă ne-am despărți pe veci și mă înmormântați, rosti el cu un ton ciudat.
Zâmbi, dar zâmbetul lui era și mai ciudat.
— La urma urmei, cine știe, poate că e ultima oară că ne vedem, adăugă el deodată.
Gândul acesta abia îi trecuse prin minte, că-i și izbucnise fără să vrea din gură.
— Ce-i cu tine?! exclamă mama.
— Unde te duci, Rodea? întrebă Dunia cu un accent deosebit în glas.
— Mă duc, am treabă, răspunse șovăielnic Raskolnikov, dar pe fața lui palidă se citea o hotărâre nestrămutată.
— Am vrut să vă spun... când am venit aici... am vrut să-ți spun matale, mamă... și ție, Dunia, că ar fi mai bine să ne despărțim pentru câtva timp. Nu mă simt bine, am nevoie de liniște... am să vin altădată, am să vin singur, atunci când... se va putea. Nu v-am uitat și-mi sunteți drage... Dar lăsați-mă! Lăsați-mă singur! Așa am hotărât încă de mai înainte... Hotărârea mea este nestrămutată... orice s-ar întâmpla cu mine, pierdut sau nu, vreau să fiu singur. Uitați-mă. E mai bine așa... Nu căutați să aflați nimic despre mine. Când va trebui, am să vin singur sau... am să vă chem. Poate că totul se va limpezi!... Iar acum, dacă mă iubiți, renunțați să mă vedeți... Altfel, am să vă urăsc, o simt... Rămâneți cu bine!
— Doamne, Dumnezeule! strigă Pulheria Aleksandrovna.
O spaimă mare le cuprinse pe mama și pe sora lui, de asemenea și pe Razumihin.
— Rodea, Rodea! Împacă-te cu noi, să fim cum am fost altădată! gemea biata mamă.
Raskolnikov se întoarse încet și porni spre ușă. Dunia îl ajunse din urmă.
— Frate! Cum poți să te porți astfel cu mama? șopti ea, cu ochii scăpărând de indignare.
El o învălui într-o privire grea.
— Nu-i nimic, am să mă întorc, am să vin mereu! bâigui el cu jumătate de glas, ca un om care nu-și dă bine seama de ce spune, și ieși din odaie.
— Ești fără inimă, un om rău și egoist! strigă Dunia în urma lui.
— Nu e fără inimă, e dement, dement! Și-a pierdut mințile! Nu vedeți? Dacă nu-ți dai seama, atunci n-ai inimă dumneata! șopti cu înfrigurare Razumihin la urechea ei, strângându-i tare mâna. Mă întorc imediat! strigă el către Pulheria Aleksandrovna, mai mult moartă decât vie, și ieși în goană din cameră.
Raskolnikov îl aștepta la capătul coridorului.
— Știam că ai să alergi după mine, zise el. Întoarce-te și rămâi cu ele... Să vii și mâine... și mereu. Eu... poate că am să vin și eu... dacă se va putea... Rămâi cu bine!
Și fără să-i dea mâna, se depărtă.
— Unde te duci? Ce ai? Ce se petrece cu tine? Se poate să te porți așa?!... șopti Razumihin, pierdut.
Raskolnikov se opri din nou.
— Îți spun o dată pentru totdeauna: nu mă întreba nimic. N-am ce să-ți răspund... și nu veni la mine. S-ar putea să mai vin pe aici... Lasă-mă, dar pe ele... nu le lăsa. Pricepi ce-ți spun?
În coridor era întuneric; cei doi se aflau lângă o lampă. O clipă se priviră în tăcere. Și toată viața lui n-a mai putut uita Razumihin această clipă. Privirea arzătoare și fixă a lui Raskolnikov se făcea tot mai intensă, voind parcă să-l pătrundă până în adâncul sufletului. Deodată Razumihin tresări. Ceva straniu trecu între ei... o idee, o părere, ceva înfiorător și groaznic, umbra adevărului se strecură între ei... Razumihin păli ca un mort.
— Acum pricepi? zise deodată Raskolnikov, cu obrazul dureros crispat... Întoarce-te la ele, adăugă el, și ieși iute din casă...
E de prisos să descriu ce a urmat în seara aceea la Pulheria Aleksandrovna, n-am să spun cum s-a înapoiat Razumihin, cum a încercat să le liniștească pe cele două femei, cum le-a încredințat că Rodea este bolnav și trebuie să se odihnească, de câte ori a repetat că Rodea va veni negreșit la ele, că va veni poate chiar în fiecare zi, că moralul lui este foarte zdruncinat și că trebuie ferit de orice enervare; că el, Razumihin, are să vegheze asupra lui, are să-l pună sub îngrijirea unui medic bun, cel mai bun, și la nevoie va face un consult... Într-un cuvânt, din seara aceea Razumihin fu pentru ele un fiu și un frate.