Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital, cum s-ar spune, nu șovăise nicio clipă. Chiar în timpul cât citise scrisoarea, luase hotărârea și hotărârea era decisivă: „Cât voi fi eu în viață, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu’ cu domnul Lujin!”
„Situația e clară”, mormăi el, rânjind răutăcios și sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. „Nu, măicuțo, nu, Dunia, nu mă puteți înșela!... Se mai și scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat hotărârea fără mine! Firește! Credeți că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invocă — Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, știu și-mi dau seama ce sunt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; știu și la ce te-ai gândit o noapte întreagă, umblând prin odaie, și pentru ce te-ai rugat în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se află în iatacul măicuței. E greu să urci Golgota. Hm... Și așa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriți cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi și împărtășește ideile generației noastre noi (după cum scrie măicuța), un om care pare bun, după cum spune chiar Dunecika. Acest «pare» sună grozav! Și Dunecika se mărită pe temeiul acestui «pare»!... Minunat! Minunat!
Aș dori să știu pentru ce mi-a scris măicuța despre noua noastră generație? Ca să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lămurit încă ceva: cât au fost de sincere una față de cealaltă în ziua și în noaptea care au precedat hotărârea și în zilele care au urmat? Oare și-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-și seama că au amândouă aceleași gânduri și sentimente, s-au înțeles atât de bine tacit, că orice vorbă ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, așa a fost; se vede din scrisoarea măicuței; el i-a părut cam tăios, un pic, și naiva mea măicuță s-a apucat să-și dezvăluie observațiile Duniei. Iar dânsa, cum era de așteptat, s-a supărat și i-a răspuns chiar cu ciudă. Firește! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât și de la sine înțeles) dacă ar trebui să mai răspundă și la asemenea întrebări naive? Și apoi ce-mi tot scrie: «S-o iubești pe Dunia, Rodea, și să știi că ea te iubește nespus, chiar mai mult decât pe ea însăși...» Nu cumva o mustră în taină conștiința fiindcă s-a învoit să-și jertfească fiica în folosul băiatului? «Tu ești credința noastră în viitor, tu ești totul pentru noi!» O, măicuțo!”...
Furia din sufletul lui sporea din clipă în clipă, și dacă ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucidă!
„Hm, este adevărat”, își urmă el gândurile ce-i roiau în minte, „este foarte adevărat că, pentru a cunoaște un om, trebuie să te apropii de el treptat și cu băgare de seamă; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate, el este un om serios și pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lăzii celei mari și a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de bunătatea lui? Iar ele amândouă, logodnica și cu mama, vor tocmi un surugiu și vor călători cu căruța cu coviltir de rogojină (doar așa am călătorit și eu!). Ce are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călătorim destul de bine cu clasa a treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le este plapuma. Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale... Și apoi, nu se putea să nu știi că mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i așa? Firește, dumneata și Dunecika veți alcătui o întreprindere comercială, întemeiată pe avantaje reciproce și contribuție egală, deci cheltuielile se împart pe din două: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până și aici omul de afaceri a reușit să le tragă nițeluș pe sfoară: transportul bagajelor costă mai puțin decât călătoria, s-ar putea chiar să fie gratuit. Dar atunci, nu văd ele ce se petrece sau se prefac că nu văd? Căci sunt mulțumite, încântate! Și când te gândești că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le așteaptă în viitor! Ce-i mai grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul. Tonul care prevestește ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie... Și măicuța, care risipește banii în stânga și în dreapta! Cu ce are să vină la Petersburg? Cu trei carboave în buzunar sau cu două «bumăști», cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască mai târziu la Petersburg? Doar își dă seama de pe acum, din cine știe ce motive, că nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo vorbă, pesemne, drăguțul de logodnic, din care s-a luminat măicuța, deși cu niciun preț n-ar mărturisi acest lucru și zice: «Am să refuz». Și atunci, ce face, din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluțe de iarnă, cosea mânecuțe, stricându-și ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o sută douăzeci, asta o știu bine. Prin urmare, se bizuie totuși pe noblețea sentimentelor domnului Lujin! «Are să-mi propună singur, are să mă roage.» Așteaptă! Așa se întâmplă întotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădăjduiesc că vor avea din partea lui numai bine, și cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu și-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile și cu picioarele de adevăr, până când omul înzorzonat de ele le dă personal cu tifla. Ar fi interesant de știut dacă domnul Lujin are decorații? Sunt gata să pariez că are Ordinul Anna la butonieră și că-l arborează când ia masa la diverși antreprenori și negustori. Poate că și-l va pune și la propria dumnealui nuntă! Dar, lua-l-ar naiba!...
Ce să-i faci? Așa e măicuța... Dumnezeu s-o ție... Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară și ți-am înțeles firea. Măicuța scrie că Dunecika poate să îndure multe. Asta o știam. Asta am știut-o încă acum doi ani și jumătate și în acești doi ani și jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, și acum, dumneaei și măicuța și-au închipuit că și domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-și expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soțiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, și și-o expune aproape la prima întâlnire. Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deși e om chibzuit (așa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să se fi grăbit să-și afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia? Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin și știe că va trebui să trăiască cu acest om. Dar și eu știu că ea s-ar învoi mai curând să se hrănească numai cu pâine neagră și apă decât să-și vândă sufletul, că nu și-ar da libertatea sufletului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din câte o știam eu și cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce să vorbim! E greu să-i suporți pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile și să muncești o viață întreagă pentru două sute de ruble pe an, și totuși, știu că sora mea ar prefera să ducă viața unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamț din Ostsee, decât să-și pângărească sufletul și să-și încarce conștiința, legându-și viața de un om pe care nu-l respectă și cu care nu are nimic comun. Să-și lege viața pentru totdeauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemată de neprețuit și tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie! De ce primește totuși? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o ființă dragă, adorată, s-ar vinde! Iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vândă. Pentru ei ar vinde orișice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-și calce și pe conștiință! Libertate, liniște, chiar și conștiință, tot ar pune la bătaie! Calce-se în picioare viața mea, numai ființele dragi să fie fericite! Mai mult decât atât, își va născoci o cazuistică proprie, luând pildă de la iezuiți, și pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniștească, să se convingă că așa trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreț. Asta ești tu, Dunia, și totul e limpede ca lumina zilei. Rodion Romanovici Raskolnikov și numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l țină la universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga existență! Și poate că, odată și odată, va ajunge un om bogat, cu vază, respectat, și poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorba de Rodea, de neprețuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui prim născut pe fata ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase și nedrepte! Ce mai: dacă-i vorba de Rodea, ați fi în stare să acceptați până și soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soartă va dăinui cât lumea și pământul! Dar voi, ați cântărit voi oare jertfa, ați cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Și merită oare?
Are rost? Știi tu, Dunecika mea, că traiul tău alături de domnul Lujin te pune pe aceeași treaptă cu Sonecika? «De dragoste nu poate fi vorba», scrie măicuța. Dar dacă în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stimă, ci, dimpotrivă, există de pe acum un sentiment de silă, de dispreț, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curățenie deosebită. Nu-i așa? Vă dați voi seama, pricepeți, înțelegeți voi ce înseamnă această curățenie? V-ați gândit că această curățenie cerută de Lujin nu se deosebește cu nimic de curățenia ce se cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznică, mai hidoasă, mai mârșavă, căci tu, Dunecika, totuși, îți faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus, pe când dincolo e vorba de salvarea vieții. Scump, scump se plătește această curățenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, dacă vei ajunge să te căiești? Câtă durere, câtă suferință, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu nu ești Marfa Petrovna! Și mama? Ce va fi cu mama? Și acum e neliniștită, se frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Și eu?... Cum de-ați putut gândi așa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, măicuțo! Și cât trăiesc eu, căsătoria asta nu se va face! Mă opun!”
Raskolnikov se trezi din gândurile lui și se opri.
„Nu se va face? Dar ce ai să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i interzici? Cu ce drept? Ce le poți promite, la rândul tău, ca să ai acest drept? Să le închini toată viața, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea și-ți vei găsi un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pricepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îți procură bani, punându-și la poprire pensia de o sută de ruble pe an și leafa domnilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahrușin cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? În zece ani mama va orbi tot împletind basmale și poate și din pricina lacrimilor; va cădea zdrobită de lipsurile ei fără de sfârșit; și sora? Gândește-te, ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?”
Își sfâșia cu un fel de amară voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi și dureroase, căci și le pusese de multe ori. De multă vreme îl frământau și îi rupeau inima. Cândva, cine știe când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, și durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese și se concentrase, luând forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima și mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitură de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, să sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia să facă ceva, și asta chiar îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...
„Să renunț la viață!” strigă el deodată, cuprins de disperare. „Să-mi primesc soarta așa cum este; să înăbuș odată pentru totdeauna orice năzuință; să renunț cu desăvârșire la orice drept de a înfăptui, de a trăi și de a iubi!”
„Înțelegeți oare, vă dați seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce?” își aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte Marmeladov. „Căci orice om trebuie să aibă măcar un locșor unde să se poată duce...”
Deodată tresări: același gând ca și în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Știuse mai dinainte, presimțise că se va întoarce negreșit în mintea lui, și-l aștepta. Căci gândul acesta nu era de ieri. Cu o singură diferență: acum o lună, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător și cu totul necunoscut... și el deveni conștient de acest lucru... Simți ca o izbitură de ciocan în creier și i se întunecă în fața ochilor.
Își roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se așeze și căută o bancă; traversa parcul K. În fața lui, la vreo sută de pași, se zărea o bancă. Porni cât mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare măruntă, care îi atrase câteva clipe întreaga atenție.
Uitându-se spre bancă, văzu în fața sa, cam la douăzeci de pași, o femeie care mergea; la început, n-o luă în seamă, cum nu lua în seamă niciunul din lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla, de pildă, de nenumărate ori, să ajungă acasă fără să-și poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla fără să vadă nimic. Dar femeia din fața lui avea ceva atât de ciudat, că sărea în ochi la prima vedere și, puțin câte puțin, atenția lui se opri asupra ei, mai întâi fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înțeleagă ce anume era ciudat în femeia aceea. În primul rând, părea să fie foarte tânără, și mergea pe arșița aceea cu capul gol, fără umbreluță și fără mănuși, bălăbănindu-și comic brațele. Purta o rochiță de mătase ușoară („mătăsică”), pusă de asemenea foarte ciudat, abia încheiată, iar la spate, în dreptul taliei, acolo de unde începea fusta, ruptă de-a binelea, o fâșie întreagă se desprinsese și atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluță, legată strâmb. Și pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clătina. Această întâlnire trezi până la urmă întreaga lui atenție. O ajunse în dreptul băncii, unde ea se prăbuși cu capul pe spetează și închise ochii, părând sfârșită de oboseală. Cercetând-o, Raskolnikov își dădu pe loc seama că era beată. Părea un lucru atât de ciudat și de monstruos, încât se întrebă chiar dacă nu-l înșela vederea. Avea în fața lui aproape un copil, o fetișcană de cel mult șaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuță, bălaie, drăgălașă, dar aprinsă la față și chiar un pic buhăită. Părea că fata nu-și mai dădea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu tocmai cuviincioasă, și se vedea că aproape nu știa ce-i cu ea.
Raskolnikov nu se așeză, dar nici nu-i venea să plece; rămase nedumerit în fața fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la orele două după-amiază, pe arșiță, era aproape pustiu. Totuși, la vreo cincisprezece pași, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se apropia de tânăra fată într-un anumit scop. O văzuse pesemne și dânsul de departe și o urmărise, dar prezența lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tânărului nostru și aștepta, nerăbdător, plecarea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat și rotofei, cu obrajii roșii, buze rumene și mustăcioară. Pe Raskolnikov îl apucă furia; simți o dorință nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra fată și se apropie de el.
— Hei, Svidrigailov! Ce cauți aici? strigă el, strângând pumnii, cu gura strâmbată de rânjet și spumegând de furie.
— Ce înseamnă asta? întrebă răstit domnul, încruntat și mirat în îngâmfarea lui.
— Cară-te, asta e!
— Cum îndrăznești, canalie?!...
Și domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui, fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în aceeași clipă, cineva îl apucă cu putere de brațe, pe la spate, și între ei se așeză un sergent de stradă.
— Sfârșiți, domnilor, nu vă luați la bătaie în grădina publică. Ce vrei dumneata? Cine ești? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam zdrențăros.
Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăți și favoriți cărunți avea o mutră cumsecade de soldat și o privire inteligentă.
— Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el, apucându-l de braț. Sunt Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o știi și dumneata... îi aruncă el filfizonului, iar dumneata vino aici să-ți arăt ceva...
Și îl trase de mână până în dreptul băncii.
— Privește, e beată moartă, adineauri mergea pe alee; cine știe cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva și și-o fi bătut joc de ea... pentru prima oară... pricepi? Apoi a azvârlit-o în stradă. Privește la rochia ei ruptă, privește cum e îmbrăcată: nu s-a îmbrăcat singură, ci a fost îmbrăcată și încă de niște mâini nepricepute, de bărbat. E limpede. Și acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l cunosc, îl văd acum întâia oară. Dar și el a văzut fata în drum, a văzut-o beată, în neștire, și acum are poftă să se apropie și să pună mâna pe ea, profitând de starea ei, ca s-o ducă cine știe unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înșel. L-am văzut cum se uita la ea și cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, și acum abia așteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit și se face că-și răsucește o țigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem acasă, gândește-te!
Sergentul pricepu situația numaidecât. Domnul cel gras, firește, nu era greu de înțeles, dar rămânea fata. Sergentul se aplecă s-o vadă mai bine și o compătimire sinceră i se citi pe față.
— Ce păcat! zise el, dând din cap. E un copil... Și-au bătut joc de ea, așa e. Ascultă, domnișoară, încercă s-o trezească pe fată, unde stai?
Fata deschise ochii obosiți, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără să înțeleagă ce o întrebau și le făcu semn cu mâna s-o lase în pace.
— Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare și scoase douăzeci de copeici pe care le găsi ca prin minune), ia banii, cheamă un birjar și spune-i s-o ducă acasă. Numai de-am putea afla unde stă!
— Domnișoară, ascultă, domnișoară, încercă sergentul după ce luă banii, am să strig un birjar și am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde stai?
— Lasă-mă!... Ce vă legați de mine?... îngăimă copila, cu același gest de nerăbdare.
— Vai, vai, ce urât! Vai, ce rușine! Ce rușine, domnișoară!
Sergentul dădea din cap cu dojană, cu milă și cu revoltă.
— Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare.
Pesemne îi păru ciudat: un zdrențăros care aruncă banii!
— Unde ați găsit-o, departe? întrebă.
— Nu ți-am spus — mergea în fața mea, clătinându-se, aici, prin parc. Cum a ajuns în dreptul băncii, a căzut.
— Vai, ce rușine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de tinerică și beată! Și-au bătut joc de ea, asta așa e! Uite, și rochița e ruptă... Ce desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de familie bună, dar scăpătată... Sunt multe în ziua de azi. Pare gingașă, ca o domnișoară de neam bun...
Și bătrânul se aplecă din nou asupra fetei.
Poate că și el avea fete „gingașe”, care puteau fi luate drept niște „domnișoare de neam bun”, cu aerele lor de fete de familie, binecrescute și cu toate fasoanele la modă.
— Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lăsăm să cadă în mâna ticălosului acela! Altfel, are să-și bată joc și el de dânsa! Se vede cale de trei poște ce vrea! Ia te uită, ticălosul, nu mai pleacă!
Raskolnikov vorbea tare și-l arăta cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cât pe-aici să se înfurie iarăși, dar se răzgândi și se mărgini să-i arunce o privire disprețuitoare. Apoi mai făcu agale zece pași și se opri.
— Nu-l lăsăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor. Numai de-ar vrea ea să ne spună unde s-o ducem, altfel... Domnișoară, ascultă, domnișoară!
Și omul se aplecă din nou spre ea.
Fata deschise ochii, se uită cu luare-aminte, păru că înțelege situația, se sculă de pe bancă și porni înapoi, în direcția din care venise.
— Uf, nerușinaților, ce vă tot legați de mine? mormăi dânsa, făcând din nou același gest ca să fie lăsată în pace.
Porni repede, clătinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmărea fără s-o piardă din ochi, dar de pe o altă alee.
— Fiți liniștit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul și plecă după cei doi. Ce desfrâu e acum pe lume! repetă el, oftând.
În clipa aceea, Raskolnikov, ca înțepat de o viespe, își schimbă total gândul.
— Ascultă! strigă el în urma mustăciosului.
Sergentul se întoarse.
— Lasă! Ce-ți pasă? Lasă! Să-și facă de cap!
Și-l arătă pe filfizon.
— Ce-ți pasă dumitale?
Fără să înțeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni pe râs.
— O-oh! oftă sergentul și, întorcându-i spatele, se luă după filfizon și fată, socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate și mai rău.
„Mi-a luat douăzeci de copeici”, își zise Raskolnikov, furios, după ce rămase singur. „Are să-i ia și celuilalt s-o lase pe fată să se ducă cu dânsul, și cu asta basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva? Am eu dreptul să ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Și apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale mele?”
Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, își simțea inima grea. Se așeză pe banca părăsită. I se destrămau gândurile... În clipa aceea îi venea greu să mai judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească și să înceapă o viață nouă...
„Biata copilă!” zise el, uitându-se la colțul băncii unde șezuse fata cu o clipă mai înainte. „Are să se dezmeticească și are să plângă, apoi are să afle maică-sa... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de rușine, poate chiar are s-o alunge din casă... Și chiar dacă n-are s-o alunge, o Daria Franțevna oarecare are să adulmece prada numaidecât și fetița mea are să înceapă să treacă din mână în mână... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmplă mai ales celor care trebuie să se ascundă de mamele lor foarte cinstite și-și fac de cap pe ascuns), mai târziu — iarăși spitalul... vinul... cârciumile... și iarăși spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epavă, așa încât toată viața ei nu va număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parcă n-am mai văzut fete ca dânsa? Și ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot așa... Ptiu! Ei, și? Se zice că așa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat... diavolului, pesemne, ca să asigure sănătatea și liniștea celorlalți. Atât la sută! Ce cuvinte curățele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular științific, foarte liniștitor. Au zis: atâta la sută, și gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să fi fost alt cuvânt, da, firește, atunci... atunci poate că ar fi mai neliniștitor... Poate Dunecika va fi cuprinsă și ea în acest atât la sută!... Dacă nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?
Dar eu încotro am pornit?” se întrebă el deodată. „Ciudat. Doar mă duceam undeva. Am citit scrisoarea și am plecat... Aha, stai, mă duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar pentru ce? Și cum de mi-a venit în cap să mă duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!”
Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foștii lui colegi de facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-și făcuse prieteni printre colegi, îi ocolea pe toți, nu se ducea nicăieri și numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studențești, nici la discuții, nici la petrecerile lor.
Învăța sârguincios, fără să-și precupețească forțele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mândru, aproape până la trufie și puțin comunicativ; parcă ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre colegi li se părea că-i privește de sus, ca pe niște copilandri, și că-i socotește inferiori ca intelect, cultură, interese și idei.
De Razumihin se apropiase totuși, fără să știe de ce, adică nu că ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv și bun până la naivitate. De altminteri, sub această naivitate se ascundeau profunzimea sufletului și demnitatea. Cei mai buni dintre colegii lui își dădeau seama de acest lucru și toți îl iubeau. Nu era prost defel, deși uneori părea, într-adevăr, cam naiv. Înfățișarea lui nu trecea neobservată: era lung, deșirat, cu părul negru și mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu și avea renume de om foarte puternic. Într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii, dintr-o singură lovitură îl doborâse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de aproape doi metri. Putea să bea fără sfârșit, dar putea să nu pună picătură în gură; uneori își făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască și într-o sobrietate desăvârșită. Ce mai era deosebit la el e că niciun fel de insuccese nu-l descurajau, și condițiile mizerabile ale vieții nu izbuteau să-l deprime. Putea să locuiască chiar și pe casă, să rabde foamea și gerurile cele mai cumplite. Era foarte sărac și se întreținea absolut singur, prin munca lui. Cunoștea o mulțime de mijloace prin care putea totdeauna să-și procure bani, bineînțeles, muncind. Într-o iarnă nu făcuse defel foc în casă, susținând că era chiar foarte plăcut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme trebuise și el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-și îndrepte situația financiară ca, în scurt timp, să poată urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunoștea adresa. Cu vreo două luni în urmă, se întâlniseră pe stradă, dar Raskolnikov întorsese capul și trecuse repede pe celălalt trotuar, ca să nu fie văzut. Iar Razumihin, deși îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-și stingherească prietenul.