Toată seara, până la ora zece, și-o petrecu prin diverse cloace și prin tractire, trecând dintr-unul într-altul. Cine știe de unde răsări și Katia, care cânta acum un cântec trivial despre unul „ticălos și tiran — care pe Katia o săruta”.
Svidrigailov îi dădu de băut și ei, și flașnetarului, și cântăreților, și chelnerilor, și la doi conțopiști nenorociți. Cu aceștia se încurcase, de fapt, fiindcă amândoi aveau nasul strâmb: unul îl avea strâmbat spre dreapta, celălalt spre stânga, ceea ce îi stârnise mirarea. Cei doi îl atrăseseră până la urmă într-o grădină de vară, unde le plăti și lor intrarea. Toată vegetația grădinii se compunea dintr-un brăduț subțirel, de trei ani, și trei tufe. Tot acolo se afla o „haltă”, de fapt un debit de băuturi spirtoase, dar unde puteai să comanzi și ceai; afară de asta, se mai găseau câteva măsuțe și scaune verzi. Un cor ca vai de lume și un neamț beat, din München, un fel de paiață cu nasul roșu, dar plouat din cale-afară, înveseleau publicul. Cei doi conțopiști se luară la ceartă și apoi chiar la bătaie cu alți conțopiști. Svidrigailov fu ales judecător. Îi judeca de mai bine de un sfert de oră, dar tot grupul țipa așa de tare, că era absolut imposibil să înțelegi ceva. Pricepu până la urmă că unul dintre ei furase nu se știe ce și chiar izbutise să vândă acel obiect șterpelit unui ovrei pripășit în local, iar după ce îl vânduse, refuzase să împartă câștigul cu tovarășul lui. Până la urmă s-a constatat că obiectul furat era o linguriță care aparținea „haltei”. Cei de la „haltă” îi observară lipsa și cazul luă o întorsătură destul de serioasă. Svidrigailov plăti lingurița, se sculă și plecă. Era aproape zece seara. În tot acest răstimp el nu băuse nicio picătură de vin și nu comandase pentru el decât un pahar cu ceai, dar și asta o făcuse numai de ochii lumii. Seara era înăbușitoare și mohorâtă. Nori negri se grămădiseră pe tot cerul, și pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleata. Apa nu cădea în picături, ci șiroia în șuvoaie ce biciuiau pământul. Fulgerele brăzdau cerul în fiece clipă și puteai să numeri până la cinci până se stingeau. Svidrigailov ajunse acasă ud leoarcă, încuie ușa, deschise biroul, scoase banii și rupse două-trei hârtii. Apoi vârî banii în buzunar, vru să-și schimbe hainele, dar se uită pe fereastră, ascultă cum răpăie ploaia și renunță, își luă pălăria și ieși fără să încuie. Se duse de-a dreptul la Sonia. Fata era acasă.
Nu era singură: în jurul ei se adunaseră patru dintre copilașii lui Kapernaumov. Sofia Semionovna le dădea ceai. Ea îl întâmpină pe Svidrigailov tăcută și respectuoasă, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse niciun cuvânt. Copiii fugiră din odaie, îngroziți la culme.
Svidrigailov se așeză la masă și o rugă pe Sonia să ia loc lângă el. Timidă, fata se pregăti să-l asculte.
— Sofia Semionovna, s-ar putea să plec în America, zise Svidrigailov. Și cum ne vedem poate pentru ultima oară, am venit să dau unele dispoziții. Ai văzut-o astăzi pe doamna aceea? Știu ce ți-a spus, nu-i nevoie să-mi povestești.
Sonia se foi pe scaun și roși.
— Lumea asta are o mentalitate specială. În ceea ce privește pe surioarele și pe frățiorul matale, i-am căpătuit, și banii pe care i-am destinat lor au fost predați pentru fiecare în parte, contra chitanță, cui trebuie, pe mâini sigure. Ia aceste chitanțe, să le ai la dumneata pentru orice întâmplare. Poftim! Așa, acum cu asta am isprăvit. Iată aici trei bilete de bancă de cinci la sută, în valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru dumneata, pentru dumneata personal, și să rămână între noi, să nu știe nimeni, orice ai auzi mai târziu. O să ai nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindcă să trăiești cum ai trăit — nu e bine și apoi, acum nu ar mai avea niciun rost!
— Mi-ați făcut atât de mult bine și mie, și orfanilor, și răposatei, se grăbi Sonia, că dacă nu v-am mulțumit destul până acum să nu... credeți că...
— Lasă, lasă.
— Cât despre banii aceștia, Arkadi Ivanovici, vă mulțumesc foarte mult, dar eu nu mai am nevoie de ei de acum înainte. Dacă sunt singură, am să mă pot întreține oricând, să nu o luați ca o nerecunoștință; fiindcă sunteți atât de generos, atunci banii aceștia...
— Nu, nu, Sofia Semionovna, banii aceștia sunt pentru dumneata și te rog să nu mai vorbim despre asta, fiindcă sunt foarte grăbit. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici nu are decât două căi de ales: sau un glonte în cap, sau drumul Vladimirului*.
Sonia îl privi îngrozită și începu să tremure.
— Nu te speria, știu tot chiar din gura lui și nu-s palavragiu din fire; n-am să spun nimănui. Dumneata l-ai sfătuit foarte bine atunci să se ducă să se predea singur. E mult mai bine pentru el. Dacă îi rămâne Vladimirul și o ia pe această cale, dumneata ai să-l urmezi, nu-i așa? Iar dacă-i așa, atunci vei avea nevoie de bani. O să ai nevoie de ei chiar pentru dânsul. Pricepi? Dacă ți-i dau dumitale e ca și cum i-aș da lui. Și apoi, dumneata ai promis să-i achiți tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de când îți tot iei așa de necugetat fel de fel de obligații și de îndatoriri? Katerina Ivanovna i-a rămas datoare nemțoaicei și nu dumneata, așa că nu te privește. Așa nu se poate trăi pe lume. Și acum, dacă cineva are să te întrebe ceva de mine — fie mâine, fie poimâine — de mine sau despre mine (și au să te întrebe negreșit), să nu pomenești niciun cuvânt că am fost la dumneata și nici banii să nu-i arăți și nici să nu spui că ți i-am dat, să nu spui nimănui. Și acum, la revedere!
Svidrigailov se ridică.
— Salută-l din partea mea pe Rodion Romanici. Iar până una-alta, ține banii la domnul Razumihin. Îl cunoști pe domnul Razumihin? Îl cunoști, desigur. Nu-i băiat rău. Du-i banii mâine... sau cu primul prilej. Iar până atunci, ascunde-i bine.
Sonia sări de pe scaun și-l privea, speriată. Tare ar fi vrut să-i spună ceva, să-l întrebe, dar în primele clipe nu îndrăzni și nici nu știa cum să înceapă.
— Dar cum... cum o să plecați pe ploaia asta?
— Ei, când un om se hotărăște să plece în America, nu se sperie de ploaie, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna. Îți doresc să trăiești mult, o să mai aibă și alții nevoie de dumneata. Da... și să-i spui domnului Razumihin că-i trimit salutul meu. Chiar așa să-i spui: „Arkadi Ivanovici Svidrigailov vă salută”. Neapărat.
Svidrigailov ieși, lăsând-o pe Sonia înmărmurită, speriată, pradă unei bănuieli nelămurite și apăsătoare. În această seară, între unsprezece și douăsprezece, Svidrigailov mai făcu o vizită excentrică și neașteptată. Ploaia nu încetase. Ud până la piele, el intră la unsprezece și douăzeci de minute în modestul apartament al părinților logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malîi. Bătu mult la ușă și la început stârni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici, când voia, putea fi un om cuceritor, așa încât prima bănuială, de altfel, foarte îndreptățită, a celor doi părinți chibzuiți ai logodnicei lui — că Arkadi Ivanovici trebuie să se fi întrecut cu băutura — căzu de la sine. Părintele bolnav fu scos cu căruciorul în întâmpinarea musafirului de însăși inimoasa și chibzuita mamă care, după cum îi era obiceiul, trecu numaidecât la unele întrebări ocolite. (Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci întotdeauna începea cu zâmbete, își freca mâinile și abia după aceea, dacă voia să afle neapărat și sigur, de pildă: când ar dori Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, se informa, plină de o curiozitate arzătoare, despre Paris, despre viața de la curtea regelui Franței și numai apoi, treptat, ajungea și la Vasilievski Ostrov.)
În alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data aceasta Arkadi Ivanovici se arătă grozav de nerăbdător și-și exprimă dorința expresă de a-și vedea logodnica, cu toate că i se spusese de la început că s-a culcat. Bineînțeles, logodnica apăru pe dată. Arkadi Ivanovici îi anunță de-a dreptul că o afacere foarte importantă îl silește să lipsească o bucată de vreme din Petersburg și că îi adusese cincisprezece mii de ruble în bani de argint și în diverse hârtii de valoare, și o roagă să primească acești bani, deoarece de mult avusese de gând să-i facă acest mic dar înainte de nuntă. Legătura logică între acest dar, plecarea anunțată și nevoia de a veni în acest scop la miez de noapte, când ploua cu cofa, firește, nu reieșea din explicațiile lui, care totuși fură bine primite. Părinții nu arătară aproape nicio mirare față de aceste ciudățenii și fură foarte sobri în exclamări și întrebări; în schimb, manifestară cea mai fierbinte recunoștință, la care chibzuita mamă adăugă și câteva lacrimi. Arkadi Ivanovici se sculă, râse, își sărută logodnica, o mângâie pe obrăjori, repetă că se va înapoia curând și, observând în ochișorii ei, în dosul curiozității copilărești, o întrebare mută, dar serioasă, o mai sărută o dată și se gândi cu adevărată ciudă că darul va fi pus de-a dreptul sub lacăt și păstrat de cea mai chibzuită mamă. Ieși, lăsându-i pe toți într-o stare de surescitare nemaipomenită. Dar mărinimoasa mamă limpezi numaidecât, în șoaptă grăbită, unele nedumeriri mai mari, spunând că Arkadi Ivanovici este un om important, cu afaceri și cu legături considerabile, că este foarte bogat și face tot ce-i trece prin cap, îi vine o idee și pleacă, îi vine altă idee și dă niște bani, așa că nu au de ce se mira. Firește, era cam ciudat să-l vezi atât de ud, dar englezii, de pildă, sunt și mai excentrici, și apoi, toți acești oameni din societatea înaltă nu țin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei și nu se sinchisesc de nimeni. Se prea poate că umblă astfel îmbrăcat, ca să arate că nu-i pasă de nimeni. Și principalul este să nu sufle nicio vorbă nimănui despre toate acestea, fiindcă Dumnezeu știe ce poate să mai iasă, iar banii trebuie ascunși cât mai degrabă și încuiați; desigur, este foarte bine că Fedosia a stat tot timpul la bucătărie și, mai ales, nu trebuie să se spună nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc., etc. Șușotiră până la ora două după miezul nopții. De altfel, logodnica plecă să se culce cu mult înainte, mirată și puțin întristată.
Iar Svidrigailov, exact la miezul nopții, trecea podul spre Petersburgskaia. Ploaia încetase, dar vântul tot mai vuia încă. Tremură de frig și o clipă se uită cu o anume curiozitate la apa neagră din Malaia Neva. Dar, foarte curând, îi păru că era prea rece în apropierea apei; se întoarse și porni spre bulevardul N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfârșit, poate de o jumătate de ceas, alunecând uneori, din pricina întunericului, pe trotuarul de lemn, fără să înceteze de a căuta ceva pe partea dreaptă a străzii. Acolo, spre capătul bulevardului, observase, trecând nu demult, un hotel, care, după cât își amintea, purta firma „Adrianopol”, sau ceva de felul ăsta. Nu-și greșise socoteala: hotelul, situat într-un loc atât de părăsit, atrăgea atenția numaidecât, așa că nu se putea să nu-l găsești chiar pe întuneric. Era o clădire lungă, de lemn, înnegrită, în care, cu toată ora târzie, se mai zăreau lumini și se observa oarecare mișcare. Intră și ceru unui servitor zdrențăros, pe care-l întâlni pe coridor, să-i dea o cameră. Zdrențărosul îl cântări din ochi, se dezmetici și-l conduse la o cămăruță îndepărtată, strâmtă și înăbușitoare, din celălalt capăt al coridorului, într-un ungher de sub scară. Alta nu avea: toate erau ocupate. Zdrențărosul îl privi întrebător.
— Ceai este? întrebă Svidrigailov.
— Este.
— Ce mai aveți?
— Friptură de vițel, votcă, gustări.
— Adă vițel și ceai.
— Altceva nu doriți? întrebă, nedumerit, zdrențărosul.
— Nimic, nimic.
Zdrențărosul se îndepărtă, foarte dezamăgit.
„Frumos locșor trebuie să fie...”, se gândi Svidrigailov. „Cum se face că n-am știut de el? Iar eu trebuie să am aerul unui om care se întoarce de la café-chantant și care a și avut o aventură pe drum. M-ar interesa să știu ce fel de oameni trag aici și rămân peste noapte?”
Aprinse lumânarea și-și inspectă odaia. Era o vizuină cu o singură fereastră, atât de mică și de scundă, încât un om de statura lui abia putea sta în picioare în ea; patul era neînchipuit de murdar; masa de brad, vopsită, și un scaun ocupau tot spațiul liber. Pereții păreau a fi din scânduri, cu tapetul jerpelit, atât de colbăit și de rupt, încât culoarea (galbenă) mai putea fi deosebită, dar desenul — nu. O parte din tavan pornea oblic, ca la mansardă, dar aici era vorba de o scară. Svidrigailov puse lumânarea pe masă, se așeză pe pat și rămase pe gânduri. O șoaptă ciudată, neîntreruptă, care creștea uneori până la țipăt, venind din colivia de alături, îi atrase, în sfârșit, atenția. Șoapta nu încetase o clipă de când intrase în odaie. Trase cu urechea. Cineva se certa sau dojenea, aproape plângând, pe altcineva, dar nu se auzea decât un singur glas. Svidrigailov se sculă, acoperi flacăra cu mâna și în perete străluci numaidecât o crăpătură îngustă; el se apropie și privi. În odaia care era nițel mai mare decât a lui se aflau doi indivizi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creț, cu fața roșie, aprinsă, era oratorul; cu picioarele larg desfăcute, ca să-și mențină echilibrul, și lovindu-se cu pumnul în piept, îl dojenea patetic pe celălalt, spunându-i că este un cerșetor fără nicio situație, că l-a smuls din mocirlă, că poate să-l gonească când poftește, dar că toate acestea nu le vede decât Cel-de-Sus. Prietenul dojenit ședea pe scaun și avea aerul unui om care ar vrea și nu poate să strănute. Din când în când, se uita cu o privire tulbure de berbec la orator, dar se vedea că nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbește și probabil că nici măcar nu auzea nimic. Pe masă ardea un muc de lumânare, se afla o carafă de votcă aproape goală, pahare, pâine, castraveți și văsăria ceaiului de mult băut. Svidrigailov privi atent toată scena, apoi se depărtă nepăsător de crăpătură și se așeză din nou pe pat.
Zdrențărosul, care se întoarse cu ceai și cu friptură de vițel, nu se putu împiedica să nu-l întrebe încă o dată dacă nu mai dorește ceva și, după ce primi răspunsul negativ, se depărtă definitiv. Svidrigailov se repezi la ceai și bău tot paharul, ca să se încălzească, dar nu putu să înghită nicio îmbucătură de vițel, fiindcă își pierduse cu desăvârșire pofta de mâncare din pricina febrei ce începea să crească în el. Își scoase pardesiul, se înveli cu plapuma și se culcă. Îi era ciudă: „Tot era mai bine să fiu sănătos acum”, se gândi el și zâmbi. Aerul din odaie era înăbușitor, lumânarea pâlpâia slab, afară vuia vântul, într-un colț se auzea un șoarece; de altminteri, toată odaia mirosea a șoareci și parcă a piele. Sta lungit în pat, într-un fel de somnolență: gândurile roiau nedeslușite. Ar fi vrut să se agațe de unul singur. „Sub fereastră trebuie să fie o grădină”, se gândi el, „vuiesc pomii; tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtună și pe întuneric — ce senzație neplăcută!” Își aminti că trecuse adineauri prin fața parcului Petrovski și avusese aceeași impresie apăsătoare. Apoi își aminti de pod, de Malaia Neva, și simți că i se face frig, ca și adineauri când stătuse în apropierea apei. „Niciodată în viața mea nu mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje”, se gândi el, și deodată un gând ciudat îl făcu să zâmbească: „Cred că acum n-ar trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, și totuși, tocmai acum m-am făcut pretențios ca un animal care-și alege neapărat locul... într-un asemenea prilej. Trebuia să ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a părut că-i întuneric, frig, he-he! Mai-mai că-mi caut senzații plăcute!... De ce n-am stins lumânarea?”
Suflă în lumânare.
„Vecinii s-au culcat”, se gândi el, nemaivăzând lumina în crăpătura de adineauri. „Uite, Marfa Petrovna, acum ar trebui să poftești, e întuneric, locul prielnic, și momentul excepțional. Și iaca, tocmai acum nu vii...”
Își aminti deodată cum adineauri, cu o oră înainte de a-și aduce la îndeplinire planul împotriva Dunecikăi, îl sfătuise pe Raskolnikov să încredințeze paza ei lui Razumihin. „Oi fi spus-o ca să mă ațâț singur, după cum a ghicit Raskolnikov. Ce poamă e și Raskolnikov ăsta! Multe a pătimit. Ar putea să ajungă mare pramatie cu timpul, când o să-i mai iasă gărgăunii din cap; astăzi însă prea vrea să trăiască! În privința asta, oamenii de teapa lui sunt tare ticăloși. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, facă ce-o vrea, ce-mi pasă mie!”
Nu putea să adoarmă. Puțin câte puțin chipul Dunecikăi, așa cum o văzuse cu câteva ore mai înainte, răsări în fața lui și deodată simți că se cutremură. „Nu, trebuie să las toate acestea deoparte”, se gândi el, dezmeticindu-se, „trebuie să mă gândesc la altceva. Ciudat și ridicol; n-am urât niciodată pe nimeni din cale-afară, nici măcar n-am avut vreodată dorința să mă răzbun pe cineva, ceea ce este un semn rău, un semn foarte rău! Nu mi-a plăcut să mă cert, nu mă înfierbântam, și ăsta de asemenea e un semn rău! Câte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate că totuși m-ar fi acceptat până la urmă...” Tăcu și scrâșni din dinți: chipul Dunecikăi răsări din nou, întocmai așa cum o văzuse când ea, după ce trăsese întâia oară, se speriase grozav, lăsase revolverul jos și, mai mult moartă decât vie, îl privea, așa că ar fi avut de două ori timpul să pună mâna pe ea și ea nici brațul nu și l-ar fi ridicat să se apere, dacă el singur nu i-ar fi adus aminte. Își aminti că în clipa aceea i se făcuse milă de ea, i se strânsese inima... „Eh, la dracu'! Iarăși aceleași gânduri, acum trebuie să mă lepăd de ele, de toate...”
Începea să ațipească: tremurul nervos încetase. Deodată, trecu ceva pe brațul și pe piciorul lui, sub plapumă. Tresări: „Ei, drace, nu cumva e un șoarece?” se gândi. „Am lăsat mâncarea pe masă...” Tare nu avea chef să se dezvelească, să se scoale, să-i fie iar frig, dar deodată trecu iarăși ceva neplăcut peste picioarele lui; smulse plapuma și aprinse lumânarea. Cuprins de un frison, se aplecă să vadă patul: nu văzu nimic, scutură plapuma și un șoarece căzu pe cearceaf. Se repezi să-l prindă; dar șoarecele nu voia să fugă din pat, alerga de colo-colo în zigzag, îi aluneca printre degete, trecea peste brațul lui și, în sfârșit, se ascunse sub pernă; el aruncă perna jos și, în aceeași clipă, simți că ceva îi intră în sân, se mișca pe trupul lui, pe spinare, sub cămașă. Începu să tremure nervos și se trezi. În odaie era întuneric, iar el zăcea în pat, învelit cu plapuma ca și mai înainte; afară, la geam, vuia vântul. „Ce porcărie!” gândi el cu necaz.
Se sculă și se așeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră. „Mai bine să nu dorm deloc”, hotărî el. De la fereastră venea o adiere rece și umedă; fără să se ridice, trase plapuma pe umeri și se înfășură în ea. Nu aprinse lumânarea. Nu se gândea la nimic și nici nu voia să se gândească, dar nălucirile răsăreau una după alta; îi treceau fulgerător prin minte fărâme de gânduri, fără legătură între ele. Era pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vântul care șuiera la geam și legăna copacii trezeau în mintea lui o nostalgie infinită, o închipuire fantastică; avea numai viziuni de flori. Îi părea că vede în fața ochilor o priveliște minunată, în zi de sărbătoare, luminoasă, caldă, aproape arzătoare, de Sfânta Treime. În mijlocul straturilor de flori se ridică un cottage elegant de țară, în stil englezesc; terasa era îmbrăcată în plante agățătoare și plină de trandafiri; scara largă, însorită, e așternută cu un covor bogat, și la fiecare treaptă, în amândouă părțile scării, sunt vase chinezești cu flori rare. Observă mai ales buchetele de narcise albe și gingașe, care-și plecau capetele pe lujerele înalte și groase, de un verde-închis, cu mireasmă îmbătătoare, în vase cu apă, la ferestre. Ar fi vrut să nu se mai depărteze de ele, dar sui scara și pătrunse într-un salon mare și înalt și iarăși zări pretutindeni, la ferestre, în fața ușilor deschise care dădeau pe o terasă, pe terasă însăși, peste tot, numai flori. Dușumelele erau presărate cu iarbă proaspăt cosită, numai mireasmă; ferestrele erau larg deschise, un aer ușor, proaspăt și răcoros adia în odaie, păsărelele ciripeau în grădină; iar în mijlocul salonului, pe masa acoperită cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul acesta era îmbrăcat pe dinăuntru cu brocart și împodobit cu volănașe albe. Ghirlande de flori îl înconjurau din toate părțile. Acoperită toată cu flori, zăcea în el o fetiță în rochie albă de tul, cu brațele încrucișate pe piept, ca sculptate în marmură. Dar părul ei blond-auriu era despletit și ud; o cunună de trandafiri îi împodobea capul. Profilul sever și încremenit părea de asemenea cioplit în marmură, iar zâmbetul de pe buzele-i albe era atât de mustrător, plin de o durere nemărginită, care nu mai avea nimic copilăresc. Svidrigailov cunoștea fetița; nici icoane, nici lumânări aprinse nu erau în preajma sicriului, nu se auzeau nici rugăciuni. Fetița aceasta era o sinucigașă — a murit înecată. Nu avea decât paisprezece ani, dar s-a aruncat singură în brațele morții, fiindcă i-a fost inima zdrobită de o jignire care a îngrozit și a zdruncinat mintea ei de copil, a acoperit de rușine nemeritată sufletul ei curat de înger batjocorit cu brutalitate și i-a smuls un ultim strigăt de deznădejde care s-a stins neauzit de nimeni, în vuietul vântului, întuneric, frig, într-o noapte întunecoasă și umedă de dezgheț...
Svidrigailov se trezi, se sculă din pat și se apropie de fereastră. Găsi, bâjbâind, mânerul și deschise geamul. Vântul se năpusti turbat în odăița lui strâmtă și-i învălui fața și pieptul, acoperit numai de cămașă, cu un fel de promoroacă rece. Sub fereastră se afla parcă o grădină, un fel de grădină-restaurant de vară; probabil că aici, ziua, cântă lăutari și se servește ceai la măsuțe. Dar acum, din copaci și de pe tufe zburau până în odaie picături reci, era întuneric ca într-o hrubă și obiectele abia se puteau desluși ca niște pete negre. Svidrigailov, aplecat pe fereastră, sprijinindu-se cu coatele de pervaz, scrută vreo cinci minute bezna. În plină noapte răsunară una după alta două lovituri de tun.
„Aha, semnalul! Crește apa”, se gândi el; „spre dimineață are să năvălească acolo unde străzile sunt mai joase, are să umple pivnițele și caturile de jos, au să iasă afară guzganii și, în ploaie și vânt, oamenii uzi au să înceapă să-și care mizeria în caturile de sus... Dar cât să fie ceasul?”
Abia își pusese întrebarea că, în apropiere, țăcănind și parcă grăbindu-se din răsputeri, pendula bătu de trei ori.
„Ehe, peste o oră are să se lumineze de ziuă! Ce mai aștept? Trebuie să ies, să mă duc de-a dreptul în parcul Petrovski, să aleg o tufă mai mare, scăldată de ploaie, una pe care ajunge s-o atingi cu umărul și milioane de stropi îți cad pe cap...” Închise fereastra, aprinse lumânarea, își puse haina, pardesiul, pălăria și ieși din odaie cu lumânarea în mână, ca să-l caute pe zdrențărosul adormit undeva într-un ungher, printre boarfe și mucuri de lumânări, să-i plătească odaia și să plece... „E momentul cel mai bun, nici nu s-ar putea alege unul mai bun!”
Umblă ce umblă pe coridorul îngust și lung, fără să întâlnească pe nimeni, și se pregătea tocmai să strige cu glas tare, când zări într-un colț întunecos, între un dulap vechi și ușă, un obiect ciudat, care părea viu. Se aplecă cu lumânarea în mână și văzu un copil: o fetiță de cel mult cinci ani, cu o rochiță udă ca o cârpă de spălat pe jos, care tremura și plângea. Nu părea speriată de Svidrigailov, dar îl privea cu un fel de uluire prostească în ochii mari și negri, smiorcăindu-se în răstimpuri, așa cum fac copiii care, după ce au plâns mult, s-au potolit și mai suspină numai din când în când. Obrăjorul fetiței era palid și tras: era înghețată de frig, dar... „Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne în colțul ăsta și n-a dormit toată noaptea.” Încercă s-o descoasă. Fetița se învioră și începu să îndruge iute-iute în limba ei copilărească. Spunea ceva despre „mămisică”, spunea că „mămisica ale s-o bată” și despre o cană care s-a „spălt”. Nu-i mai tăcea gurița; cu chiu, cu vai, din cele ce spunea, se putea deduce că este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucătăreasă a hotelului, veșnic beată, o bate de o stinge și de care copilul se teme de moarte; că fetița spărsese o cană și că se speriase atât de tare, încât fugise încă de cu seara; se ascunsese pe afară și stătuse multă vreme în ploaie; în sfârșit, se strecurase în coridor și se aciuase în dosul dulapului acela, unde șezuse toată noaptea, plângând și tremurând de umezeală, de frica întunericului și de groaza că are să fie bătută rău pentru toate cele câte le făcuse. Svidrigailov o luă în brațe, se întoarse cu ea în odaia lui, o așeză pe pat și începu să o descalțe. N-avea ciorapi. Ghetuțele erau rupte și atât de ude, de parcă ar fi stat toată noaptea într-o băltoacă. O dezbrăcă, o culcă în pat, o înveli și o înfășură cu cap cu tot în plapumă. Fetița adormi imediat. După ce isprăvi cu toate acestea, Svidrigailov se mohorî și căzu din nou pe gânduri.
„Cine m-a pus să mă amestec?” se gândi deodată, cu un sentiment de mânie. „Ce prostie!” Înciudat, luă lumânarea ca să se ducă în căutarea zdrențărosului, să-l descopere cu orice preț și să plece cât mai iute. „Eh, pitcoacea asta!” se gândi el, blestemând, gata să deschidă ușa, dar se întoarse să se mai uite o dată la ea, să vadă dacă doarme. Ridică ușurel plapuma. Fetița dormea un somn greu și fericit. Se încălzise sub plapumă și obrajii ei palizi începuseră să se rumenească. Dar, lucru ciudat, roșeața părea mai puternică și mai vie decât o roșeață obișnuită de copil. „Are friguri”, se gândi Svidrigailov; copila era roșie de parcă i-ar fi dat cineva să bea un pahar întreg de vin. Buzele roșii ard, răsuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? I se păru deodată că genele lungi, negre, tresar și clipesc, se ridică și printre ele se strecoară o privire vicleană, ageră, o privire îmbietoare, câtuși de puțin candidă, ca și cum fetița n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar așa și este: buzele tresar, schițează un zâmbet; colțurile guriței tremură de parcă ar încerca să-și stăpânească râsul. Dar iată că a încetat să se ferească; râde, râde deschis; ceva neobrăzat, obscen, se oglindește pe această mutrișoară care nu mai are nimic copilăros; este chipul vicios al femeii de stradă, al prostituatei franceze. Fără să se mai ascundă, ochii se deschid larg; îl cercetează cu o privire nerușinată, plină de foc, îl cheamă, râd... Ceva nespus de hidos și de jignitor e în râsul, în ochii, în toată înfățișarea obscenă a acestui copil. „Cum, o fetiță de cinci ani?!...” șopti Svidrigailov, sincer îngrozit. „Ce-i... ce-i asta?” Fetița se întoarce către el, cu obrăjorul în flăcări, îi întinde brațele... „Ah, blestemato!” strigă îngrozit Svidrigailov și ridică brațul s-o lovească... Dar în aceeași clipă se trezi.
Era tot culcat în pat, înfășurat ca și mai înainte în plapumă; lumânarea nu era aprinsă, afară se luminase de-a binelea.
„Am avut visuri rele toată noaptea asta!” Se sculă, furios, simțind că e frânt de oboseală; îl dureau toate oasele. Afară era ceață și nu se mai vedea nimic. Se făcuse ora cinci; dormise prea mult! Se ridică, își puse haina și pardesiul, care erau încă ude. Pipăi în buzunar revolverul, îl trase afară, îndreptă capsula; apoi se așeză, scoase din buzunar un carnețel și pe prima pagină, cea pe care o observă imediat toată lumea, scrise cu litere mari câteva rânduri. Le reciti și rămase adâncit în gânduri, cu coatele pe masă. Revolverul și carnețelul zăceau alături, lângă cotul lui. Muștele, trezite din somn, mișunau pe friptura neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi multă vreme, apoi, cu mâna dreaptă, liberă, încercă să prindă una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prindă. În sfârșit, dându-și seama de ce lucru interesant se ocupă, se dezmetici, tresări, se sculă și porni hotărât afară din odaie. Peste o clipă se afla în stradă.
O ceață deasă, lăptoasă, învăluia orașul. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, alunecos și murdar, spre Malaia Neva. I se părea că și vede apa râului crescută mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii și tufișurile ude și, în sfârșit, tufa aceea... Înciudat, începu să se uite la case, doar-doar s-o gândi la altceva. Nu era niciun trecător, niciun birjar de-a lungul bulevardului. Triste și murdare îl priveau căsuțele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Frigul și umezeala îl pătrundeau până la os și simți că-l apucă din nou frisoanele. Din când în când, zărea băcănii, chioșcuri de zarzavat și citea cu atenție firmele. Trotuarul de lemn se isprăvi. Ajunse în dreptul unei case mari de piatră. Un cățeluș murdar, răzbit de frig, cu coada între picioare, îi tăie drumul. Un individ beat, îmbrăcat într-o manta, zăcea cu fața în jos, de-a curmezișul trotuarului. Îl privi și merse mai departe. În stânga se ivi un foișor înalt. „Stai!...”, se gândi el. „Uite locul, ce să mă mai duc la Petrovski? Cel puțin aici am un martor oficial...” Acest gând îl făcu aproape să zâmbească și coti în strada X. Aici se afla o casă mare cu foișor. În fața porții mari, închise, sprijinindu-se cu umărul de ea, stătea un omuleț înfășurat într-o manta soldățească și având pe cap o cască grecească, de aramă, ca a lui Ahile. Văzându-l că se apropie, omulețul îi aruncă o privire piezișă, adormită. Pe obrazul lui se citea eterna tristețe morocănoasă, care s-a întipărit atât de amar pe toate figurile evreiești, fără excepție. Cei doi, Svidrigailov și Ahile, se cercetară câteva clipe în tăcere. În sfârșit, Ahile socoti o încălcare a ordinii faptul că un om, care nu era beat, stă la trei pași de el, îl privește țintă și nu spune o vorbă.
— Și ce căusi matale aisea? întrebă el, fără să se miște și fără să schimbe poziția.
— Nimic, frățioare, bună ziua! răspunse Svidrigailov.
— Tresi mai departe.
— Eu, frățioare, plec în țări străine.
— În sări străine?
— În America!
— În America?
Svidrigailov scoase revolverul și ridică cocoșul. Ahile ridică sprâncenele.
— Se glumă-i asta? Aise nu-i locul.
— Și de ce asta?
— Pentru că nu-i locul.
— Ei, frățioare, n-are a face. Locul e bun; dacă au să te întrebe, să spui că am plecat în America.
Își lipi revolverul de tâmpla dreaptă.
— Aisea nu se poate, aisea nu-i locul! tresări Ahile, făcând ochii tot mai mari.
Svidrigailov apăsă pe trăgaci...
Note
* Drumul deportării în Siberia.